Monthly Archives: decembrie 2015

Vor fi ani lungi de grele încercări

Mesajul Sfintei Fecioare Maria din Anguera, Regina păcii către Pedro Régis

Mesajul nr. 4.234 din 8 decembrie 2015

        Dragi copii, abandonați definitiv păcatul, pentru că numai astfel puteți descoperi adevărata convertire și ajunge la Îndurarea Fiului meu Isus. Lăsați-l pe Isus să vă caute. Nu fugiți de el. Deschideți-vă inimile și ascultați vocea lui Isus. Păcătosului căit, el îi va spune: „Du-te plin de speranță și nu mai păcătui.‟ Isus al meu s-a dăruit pe sine din iubire pentru fiecare dintre voi. Răscumpărarea lui a deschis porțile cerului pentru voi. Nu trăiți în păcat. Convertiți-vă repede. Trăiți în timpul marii confuzii spirituale. Rămîneți cu Isus și nu dați înapoi. Nu reveniți la păcatele din trecut. Cine l-a întîlnit pe Isus trebuie să arate aceasta tuturor acelora care sînt departe [de El]. Prin exemplul și cuvintele voastre, arătați tuturor că lucrurile din lume nu sunt pentru voi. Vă cer să trăiți conform rugăminților mele. Căutați forța în sacramentul mărturisirii și în euharistie. Victoria voastră este în Domnul. Totuși vor fi ani lungi de grele încercări. Va veni o zi în care credincioșii vor fi persecutați și uciși, dar cei care rămîn credincioși vor primi cerul ca recompensă. Înaintați.

Acesta este mesajul pe care vi-l transmit astăzi în numele Preasfintei Treimi.

Vă mulțumesc pentru că mi-ați permis să vă reunesc aici încă o dată. Vă binecuvîntez în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfînt. Amin. Pacea să fie cu voi.

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Sărbători fericite!

Crăciun fericit și un An Nou bogat în împliniri!

LA MULȚI ANI!

Le Brun-Adorația păstorilor

Revelații ale cerului

Mă voi duce la fiecare acasă și voi binecuvînta pîinea și apa

Mesajul Mîntuitorului nostru Isus către Anna Marie, Apostol al Scapularului Verde

Marți, 15 septembrie 2015

Green scapular

Anna Marie: Doamne, mă chemați?

Isus: Da, draga mea.

Anna Marie: Doamne, vă rog, pot să întreb din Scriptură?

Isus: Sfîntul Ioan 15:9 „ Așa cum Tatăl m-a iubit pe mine, așa v-am iubit și eu pe voi. Rămîneți în iubirea mea.“

Anna Marie: Mulțumesc Divinul meu Mîntuitor. Doamne, vă rog, pot să întreb? Vă prosternați și-l adorați pe Sfîntul și Eternul Tată Îndurător, care este Alfa și Omega, Creatorul vieții, al tuturor văzutelor și nevăzutelor?

Isus: Da draga mea, Eu, Mîntuitorul vostru, Isus din Nazaret, acum și în veșnicie mă prostern și-l ador pe Sfîntul și Eternul Tată Îndurător, care este Alfa și Omega, Creatorul vieții, al tuturor văzutelor și nevăzutelor.

Anna Marie: Da Doamne, vă rog, vorbiți slujitoarei voastre păcătoase care ascultă.

Isus: Iubita mea doresc acum să-ți mulțumesc că i-ai încredințat și i-ai pomenit pe ceilalți [răposați] Mamei mele în timpul rozarului și Novenei Mamei Îndurerate. Aceasta a însemnat că mulți din cei care au fost reținuți în purgator au fost astăzi eliberați; aceia care au fost membri ai familiilor Apostolatului vostru au fost eliberați din purgator. Așadar fiți siguri și împărtășiți acest lucru cu apostolii voștri din întreaga lume.

Anna Marie: Da, Doamne.

Isus: De asemenea, te rog spune-le iubiților mei apostoli că voi veni în acest Crăciun să-i vizitez în familiile lor. Voi cere din nou tuturor iubiților mei apostoli să păstreze o bucată de „pîine“ și o sticlă de „apă“, pe care ar trebui să le pună în sau pe propriul lor „Altar al Casei“. După aceea mă voi duce la fiecare acasă și voi binecuvînta pîinea și apa, care este o binecuvîntare de prosperitate a hranei și apei lor, ca niciodată să nu se termine, nici chiar în cea mai severă foamete care va avea loc în curînd în America și în numeroase națiuni. Această pîine și această apă îi vor susține pe membrii familiilor lor. Pîinea sau apa nu trebuie îndepărtate, ci păstrate pe Altarul Casei care va înmulți de asemenea propriile lor provizii în timpul acelor zile de foamete.

Isus: Pîinea ar trebui pusă într-o pungă de plastic, dacă este posibil, sau într-o folie de plastic închisă ermetic. Apa va fi păstrată într-o sticlă de apă, iar apa ar trebui de asemenea acoperită cu o folie de plastic.

Voi veni în fiecare casă care a urmat cu grijă aceste instrucțiuni și voi binecuvînta casa lor și Altarul Casei lor. Acolo ei nu ar trebui să se teamă de foametea care va avea loc. Vă rog să păstrați pîinea și apa pe Altarul Casei, nu le îndepărtați de locul de har. Dacă apostolii mei au alte obiecte care ar dori să fie binecuvîntate, ca rozare sau biblii, le voi binecuvînta de asemenea în Ziua de Crăciun.

Isus: Eu sînt Mîntuitorul lor și voi revărsa harurile mele de protecție asupra casei lor, deci cere apostolilor mei să pună patru scapulare verzi în cele patru colțuri ale casei lor. Harul meu va fi suficient pentru protecția lor și asigurarea hranei și apei în zilele marii nenorociri.

Isus: Spune apostolilor mei că eu îi iubesc pe fiecare dintre ei și că le voi dărui speranță statornică indiferent de necazurile care îi copleșesc. Îi iubesc pe ei și eu, Divinul lor Mîntuitor, îi voi binecuvînta.

Divinul vostru Mîntuitor, Isus din Nazaret

Anna Marie: Da Doamne, îți mulțumim Doamne, Isuse,noi toți te iubim!!

Sursa: http://www.greenscapular.org/messages.html

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

 

BerGOGlio, un straniu personaj (X)

Articolul de mai jos a fost preluat integral de pe situl http://www.resurrexitsicutdixit.com/?p=4411 cu titlul „Roberto de Mattei: “Basilica Sf. Petru, desacrată“.

 Sf.Petru

Profesorul de Mattei pentru Corrispondenza Romana, despre dezgustătorul spectacol de „lumini“ de la 8 decembrie a.c., din Piața Sf. Petru (via Rorate caeli):

Imaginea care va rămîne legată de deschiderea Jubileului Extraordinar al Milostivirii nu este ceremonia antitriumfalistă celebrată de Papa Francisc în dimineața zilei de 8 decembrie, ci spectacolul pretențios, Fiat Lux: Iluminînd casa noastră comună, cu care s-a încheiat ziua, și care a inundat fațada și cupola [Basilicii] Sf. Petru cu lumini și sunete.

 Leul

Vat-light-show3-1

Pe parcursul spectacolului, oferit de World Bank Group, imaginile unor lei, tigri și leoparzi gigantici au fost proiectate pe [Basilica] Sf. Petru, construită tocmai pe ruinele Circului lui Nero, unde bestii feroce îi devorau [odinioară] pe creștini.

The_Christian_Martyrs_Last_Prayer

Jocul de lumini dădea impresia că întoarce Basilica cu capul în jos, că o dizolvă și o scufundă în apă, în timp ce pești-clown și broaște țestoase își făceau apariția pe fațada ei, evocînd, aproape, lichefierea structurilor Bisericii, lipsite de orice element de soliditate.

Vat-light-show15

Vat-light-show13

 

O bufniță enormă și creaturi stranii, înaripate și luminoase, încercuiau cupola, în timp ce călugări budiști, în marș, păreau să indice o cale a mîntuirii alternativă celei a creștinismului. Nici un simbol religios, nici o referință la creștinism; Biserica s-a dat la o parte în fața „naturii suverane“.

Vat-light-show2

Vat-light-show9

 

 

Andrea Tornielli scria că nu trebuie să ne scandalizăm, căci, de-a lungul secolelor, mulți artiști au înfățișat o faună luxurioasă în preajma mormîntului Sf. Petru, după cum documentează în cartea sa istoricul de artă Sandro Barbargallo, „Animalele în arta religioasă“ (The Vatican Press, 2009). Dar, dacă Basilica Sf. Petru este o „grădină zoologică sacră“, așa cum o definește, ireverențios, autorul acestei lucrări, aceasta nu se datorează faptului că animalele înfățișate în Basilică sunt înțărcuite de o barieră sacră, ci pentru că Basilica este sacră, adică rînduită unui scop transcendent. Aceasta este semnificația pe care o atribuie arta acestor animale.

De fapt, în creștinism, animalele nu sunt divinizate, ci prețuite pentru finalitatea lor, aceea de a fi sortite de Dumnezeu să-i slujească omului. Psalmii spun: „Pusu-l-ai pe dînsul peste lucrul mîinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile și boii, toate; încă și dobitoacele cîmpului; Păsările cerului și peștii mării, cele ce străbat cărările mărilor.“(Psalmul 8: 7-9). Dumnezeu l-a pus pe om pisc și rege al creației, către care toate trebuie să fie orînduite, pînă cînd el le orînduiește pe toate către Dumnezeu, acționînd ca reprezentant al cosmosului (Geneza 1: 26-27). Dumnezeu este scopul final al universului, în timp ce scopul imediat al universului fizic este omul. „Într-un anumit sens, suntem și noi scopul tuturor lucrurilor“, afirmă Sf. Thoma [d’Aquino] (în II Sent., d.1, q. 2., sed contra), din moment ce „Dumnezeu a făcut toate lucrurile pentru om“ (Super Symb. Apostolorum, art. 1).

Dar simbolismul creștin atribuie animalelor o semnificație emblematică. Creștinismul nu este interesat de dispariția animalelor și nici de bunăstarea lor, ci de sensul ultim și profund al prezenței lor. Leul simoblizează puterea, iar mielul blîndețea, pentru a ne reaminti de existența virtuților și perfecțiunilor, pe care doar Dumnezeu le posedă în întregime. Pe pămînt, o ierarhie prodigioasă de ființe create, de la material anorganic pînă la culminarea ei în om, posedă esența și perfecțiunea intimă exprimată în limbajul simbolurilor.

Ecologismul se prezintă ca o viziune despre lume care întoarce această ierarhie cu capul în jos, eliminîndu-L pe Dumnezeu și detronîndu-l pe om. Omul este pus pe un nivel de absolută egalitate cu natura, într-o relație de interdependență, nu numai cu animalele, ci și cu componentele neînsuflețite ale mediului înconjurător: munți, rîuri, mări, peisaje, lanțuri trofice și ecosisteme. Presupoziția acestei viziuni cosmologice este dizolvarea tuturor granițelor dintre om și lume. Pămîntul, cu biosfera lui, formează un fel de entitate unitară, cosmico-geoecologică. El ajunge să fie ceva mai mult decît „o casă comună“: ajunge să fie o zeitate.

Vat-light-show6

 

Acum cincizeci de ani, cînd s-a încheiat cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican, își făcea apariția tema dominantă a acelui anotimp istoric: un „cult distinct al omului“, pe care îl implica formula lui Jacques Maritain: „umanism integral“. Cartea filosofului francez cu același titlu a apărut în 1936, dar ea și-a exercitat influența, mai presus de toate, atunci cînd unul dintre cei mai entuziaști cititori ai ei, Giovanni Battista Montini, devenit mai apoi Papă, cu numele de Paul al VI-lea, a dorit să o facă busola pontificatului său. La 7 decembrie 1965, în omilia sa de la Sfînta Liturghie, Paul al VI-lea reamintea de faptul că, la Vatican II, a avut loc întîlnirea dintre „Religia lui Dumnezeu, care s-a făcut om“ și „religia (căci asta și este ea) omului care se face pe sine Dumnezeu.“

După cincizeci de ani, suntem martorii tranziției de la umanism integral la ecologism integral, de la Carta drepturilor omului, la cea a drepturilor Naturii. În secolul al XVI-lea, umanismul respingea Civilizația Creștină Medievală în numele antropocentrismului. Încercarea de a construi Orașul Omului pe ruinele Orașului lui Dumnezeu a eșuat lamentabil în secolul XX, iar încercările de a încreștina antropocentrismul, cu numele de umanism integral, au fost zadarnice.

Religia omului este înlocuită cu religia Pămîntului: antropocentrismul, criticat pentru „deviațiile“ lui, este înlocuit cu o nouă viziune, ecocentrică. Teoria genului, care dizolvă toate identitățile și esențele, este inserată în această perspectivă panteistă și egalitariană.

Aceasta este o concepție radical-evoluționistă, care coincide în mare măsură cu cea a lui Teilhard de Chardin. Dumnezeu este „conștiința de sine“ a universului, care, evoluînd, devine conștient de propria lui evoluție. Citatul din Teilhard din paragraful 83 al enciclicei Papei Francisc, Laudato si, nu a ajuns acolo întîmplător, iar filosofi ca Enrico Maria Radaelli și Arnaldo Xavier da Silveira au subliniat punctele acestei enciclice care disonează cu Tradiția catolică. În plus, spectacolul Fiat Lux a fost prezentat ca „manifest ecologist“, care intenționa să transpună în imagini enciclica Laudato si.

Antonio Socci, în Libero, l-a definit ca pe o «sceneggiata [satiră – n.t.] gnostică și neopăgînă, cu un mesaj ideologic precis, anticreștin», remarcînd că „La Sf. Petru, de Sărbătoarea Concepției Imaculate, s-a preferat celebrarea Maicii Pămînt în loc de cea a Maicii lui Dumnezeu, pentru a propaga ideologia dominantă, «climatistă și ecologistă», religia neopăgînă și neomalthusiană, susținută de marile puteri ale lumii. O profanare spirituală (și din cauză că – să nu uităm – acesta este un loc de martiriu creștin).“

Alessandro Gnocchi avea și el următoarele de spus în Riscossa Cristiana: „Deci – nu ISIS este cel care a profanat inima creștinătății, nu extremiștii seculari sunt cei care au lezat Crezul catolic, nu obișnuiții artiști blasfemici, care suferă de coprolalie, sunt cei care au mînjit credința multor creștini. Nu a fost nevoie de percheziții și detectoare de metal pentru a bloca intrarea vandalilor în Citadela lui Dumnezeu: ei se aflau deja înăuntrul zidurilor și detonaseră deja bomba, în multicolor și world-vision, de la căldurica și din confortul camerei lor de control.“

Fotografii, artiștii grafici și agenții de publicitate care au creat Fiat Lux știu ce înseamnă [Basilica] Sf. Petru pentru catolici – imaginea materială a Trupului Mistic al lui Christos, care este Biserica. Jocurile de lumini care au iluminat Basilica au o intenție simbolică, antitetică celei exprimate de toate luminătoarele, lămpile și focurile care au transmis semnificația luminii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Această lumină a fost stinsă la 8 decembrie. Dintre imaginile și luminile proiectate pe Basilică, au lipsit cele ale Domnului nostru și ale Preacuratei, [și asta tocmai] de sărbătoarea ei. [Basilica] Sf. Petru a fost scăldată în falsa lumină adusă de îngerul rebel, Lucifer, prințul acestei lumi și regele întunericului.

Cuvintele luminii dumnezeiești nu sunt doar o metaforă, ci o realitate, la fel ca și realitatea întunericului care învăluie astăzi lumea. Iar în acest Ajun al Crăciunului, omenirea așteaptă momentul în care noaptea să fie luminată ca ziua, „nox sicut dies illuminabitur“ (Psalmul 11), și ca promisiunile pe care le-a făcut Preacurata la Fatima să fie împlinite.

Nativity

 

 

 

 

România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii

Autorul acestui articol  este istoricul Lucian Boia .

La început a fost cacofonia.

Este teroarea intelectualului român. Toate ca toate, dar asta nu. Cu orice preţ, omul trebuie ferit de păcatul de moarte al cacofoniei, care pîndeşte la tot pasul.

Ca în atîtea alte rînduri, românii au preluat ideea, dar nu s-au mulţumit s-o preia; au adaptat-o creator, modificînd-o pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale.

Să vedem cum stau lucrurile. În greceşte, kakos înseamnă „rău“. Cacofonia, cu alte cuvinte, poate fi definită ca o îmbinare de sunete cu efect auditiv neplăcut.

Ce e neplăcut cînd spunem, de pildă (iau un exemplu la întîmplare) „banca comercială“? Nu e nici frumos, nici urît, nici plăcut, nici neplăcut, nu e de nici un fel. Românul vigilent sesizează însă imediat cacofonia. „Ca“ de la bancă se întîlneşte cu „co“ de la comercială, iar rezultatul: caco este de-a dreptul scandalos. Acesta e sensul pe care l-a căpătat cacofonia la români (nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi): ceva cu caca. Că deranjează sau nu auzul, e de mai mică importanţă. Pot să miaune concomitent toate mîţele din lume, pe toate acoperişurile; nu-i cacofonie, fiindcă nu-i cu caca. E doar cu pisici.

Pe lîngă faptul că nu-i deloc corectă, această alunecare de sens ne împinge într-o zonă riscantă, plină de turbulenţe; asta fiindcă în limba română, particulele „că“ „cu“ şi altele asemenea sunt cu deosebire frecvente, iar coliziunea lor aproape inevitabilă. Rezonabil ar fi să lăsăm vorbirea să curgă în voie, apelînd la soluţii de avarie strict acolo unde cacofonia e flagrantă şi deranjantă. De pildă, „am aflat că Călinescu…“ e clar că nu sună bine. Dacă în discuţie e binecunoscutul istoric şi critic literar, scăpăm uşor din încurcătură apelînd la iniţiala prenumelui: „am aflat că G. Călinescu…“. De data asta am scos-o la capăt, dar nu e sigur că vom reuşi şi data viitoare. Cacofoniile „à la roumaine“ vin una după alta: o avalanşă neîntreruptă în vorbirea românească.

Unii, nu puţini, sunt partizani ai intransigenţei totale, nu iartă nimic. Românul, de felul lui nu prea înclinat spre aplicarea strictă a regulilor, s-a găsit să procedeze fără cruţare într-o chestiune cu totul secundară, şi peste toate punînd în aplicare o definiţie înţeleasă pe de lături. Vînătoarea de cacofonii a devenit pentru unii un soi de sport intelectual. În redacţii, corectorii sunt cu ochii-n patru: nici o combinaţie „cacofonică“ n-are şansa să treacă. Cenzură, în toată regula.

Originile interesantului fenomen, chiar dacă nu se pierd în noaptea timpurilor, datează totuşi de ceva vreme. Mama mea, elevă de liceu prin anii ’30, îşi amintea cum profesoara de română venise cu o întreagă teorie în jurul acestui arzător subiect; concluzia ei, încurajatoare, era că în aproape toate cazurile, cacofonia (în accepţia românească a termenului) poate fi evitată, rămînînd doar două inevitabile excepţii: Biserica catolică şi Ion Luca Caragiale. Gîndindu-se bine, a rezolvat-o şi cu Biserica catolică, căreia i s-ar putea spune, „necacofonic“, Biserica romano-catolică (fie şi cu riscul de a-i expulza din sînul ei pe greco-catolici). E curios că nu s-a orientat spre o soluţie la fel de simplă şi în cazul lui Caragiale: I.L. Caragiale, în loc de Ion Luca Caragiale. Astfel, problema ar fi complet rezolvată, şi dosarul definitiv închis. Mă întreb – fiind vorba de Caragiale – cum de l-au botezat ai lui atît de cacofonic. Şi încă nu pe oricine, ci pe cel mai de seamă prozator român, care măcar sub acest aspect ar fi trebuit să se prezinte impecabil (bine, de acord, n-aveau cum să ştie…). Poate că, fiind greci de origină, nu asimilaseră încă sentimentul românesc al cacofoniei…

Să reţinem aşadar că se poate vorbi româneşte şi fără efecte… scatologice. Se cere doar atenţie, multă, foarte multă atenţie, fiindcă -urile (iată, m-a luat vorba pe dinainte, şi am şi comis o inadvertenţă), deoarece -urile (aşa e mai bine) şi alte particule înrudite îţi sar în faţă atunci cînd te aştepţi mai puţin (cum mi s-a întîmplat adineauri). Intelectualul român, conştient de misiunea ce-i revine, îşi cheltuieşte o parte din energia creatoare luptînd eroic să stîrpească cacofoniile. „Să stîrpească cacofoniile“: iar am căzut în păcat; hotărît lucru, nu sunt destul de atent, e mai bine s-o las baltă şi să trec la punctul următor.

E punctul central al discuţiei noastre: fenomenul ca şi. Apariţia acestui curent înnoitor în vorbirea şi cultura românească e învăluită în oarecare mister. Nu ştiu dacă „ca şi“ (iarăşi! sunt incorigibil; rog corectura să îndrepte cum poate mai bine). Ziceam că nu ştiu dacă „ca şi“ (chiar, nu-mi dau seama cum ar trebui să dreg fraza ca să scap de nenorocita asta de cacofonie), aşadar – gata, curaj, merg mai departe, fie ce-o fi – nu ştiu dacă „ca şi“ îşi are originea exclusiv în subtilele strategii de evitare a combinaţiilor cacofonice. Se poate să fi concurat la apariţia sa şi alte surse. Oricum, pentru fundamentaliştii unei limbi române unde „ca“ n-are voie să se întîlnească cu „că“ (iar!), a fost ca un colac de salvare. Mai bine spus, şi pe înţelesul oricui, „ca şi un colac de salvare“. Odată ce zicem „ca şi“ în loc de „ca“, şi-ul acesta binecuvîntat elimină fără drept de apel orice combinaţie de vocabule urît mirositoare.

Zis şi făcut. Eu, ca coleg devine eu, ca şi coleg. Altminteri, ar fi trebuit să ne resemnăm cu cacofonia. Veţi spune că nu era chiar atît de supărătoare în cazul citat. Înţelegeţi însă (şi vă promit că voi face un efort ca să înţeleg şi eu) că un principiu e un principiu. Nu se mai admit cacofoniile de nici un fel. Cum? Să ocolim dificultatea, spunînd ceva în genul: „Eu, în calitate de coleg“? Prea complicat, lungim fraza de pomană. La ce bun, cînd îl avem pe micul, simpaticul şi repede săritorul la nevoie „ca şi“. Ne-am înţeles, aşadar: Eu, ca şi coleg. Punct.

E drept, Academia Română n-a omologat încă ingenioasa inovaţie. Să sperăm că o va face. Doar şi-a dovedit, în urmă cu ceva ani, receptivitatea la soluţii revoluţionare, atunci cînd membrii înaltului for cultural, ştiinţific şi aşa mai departe, au decis, aproape în unanimitate, revenirea la î din a, adică la â, motivul ştiinţific fiind acela că î-ul era o lamentabilă rămăşiţă comunistă. Hotărîţi să lovească fără cruţare în tot ce ţinea de comunism, academicienii au avut atunci de ales între două opţiuni majore. Prima ar fi fost aceea de a-şi da cu toţii demisia, autodizolvîndu-se, ţinînd seama de faptul că, deşi şi-au zis din nou Academia Română, nu erau urmaşii Academiei autentice, desfiinţată de regimul comunist, ci ai Academiei Republicii Populare Române, pusă în locul acesteia în 1948. Cea de-a doua opţiune, reforma ortografică, a fost însă preferată în cele din urmă, nu-mi dau seama de ce. Oricum, ponosul a căzut pe î, biată literă compromisă. Ne-am despărţit de comunism, schimbîndu-l pe î cu â (şi procedînd, mai în toate sectoarele, la reforme similare).

Dar să revenim la oile noastre (nu e, Doamne fereşte, vreo aluzie la vorbitorii cu ca şi, ci doar o expresie preluată din franceză care vrea să spună „să revenim la subiect“). Am văzut cît de elegant s-a rezolvat problema cu „eu ca coleg“ prin simpla inserare a unui şi. Dar ce supărare am avea cu „eu ca profesor“ sau „eu ca medic“? Aici, ce e drept, n-avem de incriminat nici o cacofonie, dar trebuie să admitem că îşi spune cuvîntul, cît se poate de justificat, un principiu de uniformitate: ori ne exprimăm într-un fel, ori altminteri. Dacă e cu ca şi, apoi să fie cu ca şi, şi gata! Vom zice, în consecinţă, „eu ca şi profesor“ şi „eu ca şi medic“.

Vom zice, mai cu seamă, „eu ca şi politician“, „eu ca şi parlamentar“. Parlamentul României e locul unde se fac legile, dar şi unde, între două voturi, se stîlceşte limba română cu o lăudabilă perseverenţă. Nu dispunem de date statistice, dar este dincolo de orice dubiu că mai bine de jumătate din personalul politic al României se exprimă cu ca şi.

Există însă o soluţie şi mai subtilă. Faţă de atît de popularul curent ca şi, susţinătorii ei alcătuiesc un grup restrîns şi oarecum elitist. Un fel de sectă. Sunt adoratori ai virgulei. Iată panaceul: cîte nu se pot face cu o virgulă inteligent plasată! Ca să ne limităm la subiectul nostru, virgula rupe cacofonia, mai ceva decît şi-ul. „Eu, ca coleg“, cacofonie. „Eu, ca, coleg“, exprimare impecabilă şi, să o recunoaştem, de-a dreptul elegantă. De precizat că, dacă în scris efectul vizual e suficient, atunci cînd vorbim virgula trebuie să se şi audă, altminteri nu şi-ar îndeplini menirea. Cum se poate rosti şi auzi o virgulă? Păi, foarte simplu, îi zici pe nume: virgulă, doar aşa o cheamă. Cu voce tare, ca să audă tot omul. „Eu, ca virgulă coleg.“ Vedeţi ce simplu e? Şi, prin generalizare, la fel ca în cazul luica şi, chiar dacă n-ar mai fi imperios nevoie de vreo intervenţie: „eu, ca virgulă profesor“, „eu, ca virgulă medic“…

Acum mă gîndesc că n-ar fi rău să aplicăm metoda pînă la ultimele ei consecinţe, şi să pronunţăm, cu adevărat, toate virgulele. Vreau să spun: să ducem metoda pînă la ultimele ei consecinţe virgulă şi să pronunţăm virgulă cu adevărat virgulă toate virgulele punct. Incontestabil, fraza ar cîştiga mult în precizie şi limpezime.

Să ne concentrăm totuşi asupra fenomenului dominant. Constat cum şi printre minoritari, adică printre cei care nu au româna ca limbă maternă (ca şi limbă maternă), ca şi-ul e în plin avînt. S-au luat, se înţelege, după români, străduindu-se să se exprime ca şi ei (nu vă neliniştiţi, ăsta e un ca şi legitim!). Pot fi bănuiţi cel mult de naivitate. Cum de le-a trecut prin minte că tocmai de la români poţi învăţa să vorbeşti corect româneşte?

Două Românii stau faţă-n faţă: România lui ca şi România lui ca şi. Cea dintîi este o Românie care vine din trecut, tînjind după o limbă română, se pare, depăşită. Cea de-a doua, hotărît majoritară, cîştigă teren pe zi ce trece. Viitorul se pare că-i aparţine. Vom ajunge să ne exprimăm cu toţii (dacă nu noi, urmaşii noştri) întocmai ca ei.

Nimic nu e mai la îndemîna celor mulţi decît limba pe care o vorbim. În treburile sociale şi politice, poporul e suveran mai mult în teorie. Asupra limbii însă, suveranitatea lui e cît se poate de reală. Limba aparţine tuturor, în egală măsură. Şi cum cei care vorbesc la nimereală sunt mai numeroşi decît păstrătorii regulilor, direcţia nu e greu de anticipat: orice limbă, cu timpul, se deteriorează. Sau evoluează, dacă ne place să spunem aşa. Cînd o greşeală ajunge să fie împărtăşită de mai toţi, încetează să mai fie greşeală, şi devine la rîndul ei normă – pe care alte greşeli se vor grăbi să o încalce. E uluitor cum au reuşit strămoşii noştri să-şi bată joc de limba latină. Ovidiu, exilat la Tomis, sesizase deja o nepotrivire. Îl citez: „Aici eu sunt barbarul, pe care nimeni nu-l înţelege, iar proştii de geţi izbucnesc în rîs cînd aud vorbindu-se latineşte“. Pînă la urmă, „proştii de geţi“ au învăţat limba cuceritorilor, dar cum au învăţat-o, vai de capul lor. Româna e o latină stricată, stricată rău de tot. La fel ca toate celelalte limbi romanice. După cum sună franceza, galii, strămoşii francezilor de astăzi, trebuie să fi vorbit foarte amuzant latineşte, încă din primul moment.

Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi (nici o grijă, nici maghiara nu va mai fi). Dacă însă, în ciuda acestei poate prea sumbre previziuni, va continua totuşi să existe, cu siguranţă că va fi foarte diferită de limba română de azi. Textele noastre – admiţînd că vor mai interesa pe cineva, lucru îndoielnic – vor putea fi descifrate doar de erudiţi foarte specializaţi. Îmi place să cred însă că măcar ca şi-ul va străbate secolele, ca mărturie (ca şi mărturie) a civilizaţiei româneşti de început de mileniu.

Bine, veţi spune, să nu facem din ţînţar armăsar. Lasă-i să vorbească cu ca şi, dacă asta le dă sentimentul că se exprimă elevat. Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem), dar sunt necazuri mai mari astăzi în România. Pînă la ca şi, e de văzut cum o scoatem la capăt cu funcţionarea statului, cu clasa politică, cu corupţia şi cu sărăcia…

Pe de o parte, aşa e. Ca şi, în sine, este o afecţiune minoră. Supărătoare, dar minoră. Pe de altă parte, însă, nu e doar aşa. Fenomenul ca şi trebuie luat în considerare şi ca un simptom. Un simptom, printre multe altele, ale unei maladii grave, care e pe cale de a invada întreaga naţiune.

Maladia asta se numeşte confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau net despărţite între o elită de bună formaţie intelectuală şi o masă analfabetă sau semianalfabetă. O asemenea fractură socială nu e de idealizat, dimpotrivă, dar nu păcatele vechii Românii ne preocupă acum. Mă îndoiesc că printre intelectualii interbelici ai fi putut descoperi vreunul care să se exprime cu ca şi sau cu ca virgulă. A venit apoi comunismul care a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist. Oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală. Mă întreb, odată ce nu sunt capabili să-şi regleze puţin vorbirea românească, dacă nu cumva întreaga lor formaţie nu o fi tot de tipul ca şi?

Necazul este că nu dispunem de nici o instanţă care să separe grîul de neghină. Suntem cu toţii intelectuali „mai mult sau mai puţin oneşti“. Cei mai puţin oneşti au chiar un avantaj faţă de ceilalţi. Nefiind împovăraţi de prea multe gînduri şi scrupule, sunt mult mai eficienţi la dat din coate şi la căţărat, la ajuns sus, cît mai sus. „Avem valoare“, recunoştea cu modestie un performant mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înţelege.

Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituţie de învăţămînt superior. Printre invenţiile specific româneşti se numără şi fabuloasa reţea de universităţi private, care, îndată după 1989, au răsărit precum ciupercile după ploaie. Meritul lor de necontestat e acela de a fi multiplicat rapid, la toate nivelurile, clasa intelectualilor, sau, mai precis, a celor care posedă diplome de intelectuali. Confuzia între valoare şi impostură e însă prezentă şi în instituţiile de învăţămînt cu tradiţie (cu o tradiţie cam şubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine, e că tot noi ne apreciem pe noi înşine. Şi zicem că calitatea (că virgulă calitatea) învăţămîntului şi a cercetării nu-i tocmai rea. Ba, la drept vorbind, e aproape bună. Dovadă: cutare universitate (sau facultate) e prima din ţară. E drept, se aşează la coadă în clasamentul universităţilor europene, dar nimeni nu le poate rezolva pe toate deodată. Rămîne deocamdată performanţa de a fi prima în România.

Uneori – chiar deseori – românii găsesc nişte soluţii de te-ntrebi cum de-au putut să le treacă prin minte. Ştiţi unde sunt formaţi la noi arhiviştii? La Academia de Poliţie: relaţia poliţiei fiind evidentă cu tot ce ţine de documentele istorice. O absolventă a avut dificultăţi, nu glumă, cînd a vrut să se înscrie în Statele Unite la un doctorat de istorie. Americanii chiar că nu înţelegeau cum poate fi desăvîrşită formaţia unui poliţist printr-un asemenea doctorat. Li s-ar fi părut mai normal ca solicitanta să fugărească hoţii decît să caute potcoave de cai morţi în vremurile apuse. Pînă la urmă, s-au lămurit. Li s-a explicat că fata e din România.

Fabrica românească de doctorate funcţionează impecabil, la capacitate maximă. Cum tot mai puţini adolescenţi îşi iau bacalaureatul, se apropie momentul cînd vom avea mai mulţi doctori decît absolvenţi de liceu. Doctoratul se poate face (asta e metoda veche, cam desuetă), se poate plagia sau se poate cumpăra. Trei variante, la alegere. Ultima, la un preţ convenabil; vă asigur că merită. Au apărut, ce-i drept, o mulţime de suspiciuni de plagiat în ultima vreme. Cele mai multe, nejustificate. „Doctorii“ n-au plagiat nimic, nici n-au timp de aşa ceva, sunt toţi oameni ocupaţi. Au plagiat alţii pentru ei (uneori, se pare, chiar conducătorii de teză… din propriile lor lucrări, ca să nu-şi piardă prea mult timp cu căutatul). Asta, de acord, nu-i deloc corect. Doctoranzii crezuseră că cei care şi-au asumat misiunea să le dea o mînă de ajutor, le scriu lucrările „pe bune“, şi cînd colo respectivii le-au tras chiulul copiind la repezeală texte gata făcute (cine ştie, poate la rîndul lor plagiate).

Să plagiezi e uşor, să dovedeşti un plagiat e însă treabă anevoioasă. Un elev de curs gimnazial (chiar şi unul de şcoală primară, dacă e supradotat) ar rezolva-o repede, comparînd pagini identice şi constatînd că într-adevăr sunt identice. Însă tocmai genul acesta de abordare facilă trebuie evitat. E o comisie la Ministerul Educaţiei care şi-a luat treaba în serios şi nu se lasă păcălită de impresii superficiale. Dacă o teză pare a fi plagiată, asta nu înseamnă că şi este. De presupus, mai curînd, că nu e. Cu siguranţă, nu este. În orice caz, nu cînd e vorba de lucrări aparent plagiate ale unui prim-ministru şi unui vice-prim-ministru. Nici chiar aşa. Oamenii ăştia sunt totuşi corecţi. Dacă nici ei n-ar fi corecţi, unde ar ajunge ţara!

N-o să vă vină să credeţi (dacă nu ştiţi deja), dar în România pînă şi serviciile secrete au academia lor de înalte studii. Pepinieră, fireşte, de doctori. Cum se dau şi cum se iau respectivele doctorate e fireşte secret, fiind vorba de servicii secrete. Temele de cercetare prioritare ar putea fi trasul cu urechea şi privitul prin gaura cheii. Domnul vice-prim-ministru, despre care tocmai a fost vorba, autor el însuşi al unui foarte apreciat plagiat, e conducător de teze la pomenita instituţie. De teze plagiate, se înţelege: doar asta e specialitatea lui. Oricum, serviciile secrete n-au în această privinţă nici cea mai mică răspundere: misiunea lor e să-i anihileze pe terorişti, nu să-i inoportuneze pe plagiatori.

Dar originalitatea românească supremă – la care lumea întreagă priveşte cu uimire, nu e clar încă dacă şi cu invidie – stă în transformarea puşcăriilor în centre de cercetare ştiinţifică. Doar faptul că nu sunt încă abilitate să confere doctorate le mai deosebeşte de universităţi şi de institutele Academiei. Randamentul lor e însă deja cu mult mai mare. Dacă un cercetător sau un profesor universitar produc o carte la cîţiva ani (asta, în varianta optimistă), harnicii puşcăriaşi ajung să scrie (sau măcar să semneze, admiţînd că ştiu să se iscălească) pînă la cinci volume pe an. Sigur, au şi timp, cît e ziua de lungă. Să precizăm că nu sunt texte uşurele, scrise aşa, ca să se afle în treabă, ci – în spiritul strict al regulamentului – lucrări  ştiinţifice solid fundamentate, contribuţii originale într-o varietate de domenii. Edituri devotate cercetării româneşti le publică în regim de urgenţă, în timp ce distinşi profesori universitari se simt onoraţi să le coordoneze şi să le prefaţeze (fără nici un stimulent financiar, n-are rost să faceţi asemenea insinuări). Singurul lucru în neregulă – după părerea mea – este că acestor truditori pe ogorul ştiinţei nu li se scade, pentru fiecare carte, decît o lună din pedeapsă. Meschină răsplată, cînd te gîndeşti că pînă şi cei mai străluciţi savanţi ai lumii n-ar fi reuşit asemenea performanţe, în lipsa totală a instrumentelor de lucru: biblioteci de specialitate, laboratoare… Ei bine, chiar şi în ciuda condiţiilor vitrege, oamenii noştri o scot la capăt. Spre marele cîştig al culturii româneşti. Al culturii ca şi: despre ea vorbim.

Cum reuşesc românii să le facă pe toate puţin altfel (şi uneori altfel de-a binelea) e secretul lor, şi numai al lor. România se înfăţişează ca şi o ţară europeană. Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?

Text preluat integral de pe: http://www.contributors.ro/cultura/romania-lui-%E2%80%9Eca-si%E2%80%9D-mic-studiu-de-sociologie-a-inculturii/

Papa Benedict și Jubileul Îndurării

În 8 decembrie 2105 Papa Benedict al XVI-lea a trecut prin Poarta Sfîntă a Bazilicii Sfîntul Petru cu ocazia inaugurării Jubileului Îndurării.
Sursa: http://ilblogdiraffaella.blogspot.it/

Imaculata Concepție

Murillo2-Immaculate-Conception

Imaculata Concepție a Sfintei Fecioare Maria este celebrată în data de 8 decembrie.

Numită după Conciliul din Efes (431d.C.) „Mama lui Dumnezeu“, conform tradiției catolice, după dogma promulgată de către Papa Pius al IX-lea, ea este considerată a fi scutită de păcatul originar, încă de la conceperea sa.

Dogma este un adevăr de credință proclamat în mod solemn de către papa pentru a fi acceptat de biserică. Astfel, la 8 decembrie 1854, prin Bula „Ineffabilis Deus“ Papa Pius afirma: „Declarăm, ne pronunțăm și definim faptul că doctrina care susține că Preafericita Fecioară Maria a fost, din prima clipă a conceperii sale, printr-un har și un privilegiu unic al lui Dumnezeu cel Atotputernic, avînd în vedere meritele lui Isus Cristos, Mîntuitorul neamului omenesc, ferită de orice pată a păcatului originar, este o doctrină revelată de Dumnezeu și prin urmare trebuie crezută cu fermitate și continuu de către toți credincioșii.“

În aparițiile de la Lourdes, care au avut loc la patru ani de la proclamarea solemnă a dogmei, Sfînta Fecioară s-a prezentat în fața Bernadettei Soubirous, în grota umedă și întunecoasă de la Massabielle: „ Que soy era immaculada councepciou”  „Eu sînt imaculata concepție.“ (25 martie 1858)

Sursa: http://www.eglise.catholique.fr/approfondir-sa-foi/connaitre-et-aimer-dieu/marie/371604-la-fete-de-limmaculee-conception/

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

 

Gazul natural, miza noilor conflicte (III)

Racheta aer-aer AIM 120 Amraam, lansată de avionul turc F-16 (amîndouă made in USA) nu a fost dirijată numai împotriva bombardierului rus de vînătoare angajat în Siria împotriva grupului Statul Islamic, ci și împotriva unui obiectiv mult mai important: Turkish Stream, gazoductul proiectat care aducea gaz rusesc în Turcia și de acolo în Grecia și în alte țări din Uniunea Europeană. Turkish Stream este răspunsul Moscovei la torpilarea, de către Washington, a South Stream-ului, gazoductul care înconjurînd Ucraina, ar fi transportat gaz rusesc pînă la Tarvisio (în provincia Udine) și de acolo în Uniunea Europeană, cu mari beneficii pentru Italia, inclusiv în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

Turkish stream

Proiectul lansat de către compania rusă Gazprom și cea italian ENI, la care s-au alăturat compania Wintershall și cea franceză EDF, era în fază avansată de realizare ( societatea Saipem din cadrul grupului ENI avea deja un contract de 2 miliarde de euro pentru construcția gazoductului prin Marea Neagră) cînd, după provocarea crizei ucrainene, Washington-ul a lansat ceea ce New York Times definea ca „ o strategie agresivă vizînd să reducă furnizările rusești de gaz în Europa‟. Sub presiunea SUA, Bulgaria a blocat în decembrie 2014 lucrările South Stream-ului, înmormîntînd proiectul. Dar în același timp, deși Moscova și Ankara erau în tabere opuse în ceea ce privește Siria și Statul Islamic, Gazprom-ul a semnat un acord preliminar cu compania turcă BOTAȘ pentru realizarea unui gazoduct dublu Rusia-Turcia prin Marea Neagră.

La 19 iunie Moscova și Atena au semnat un acord preliminar asupra extinderii gazoductului Turkish Stream (cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari în sarcina Rusiei) pînă în Grecia, pentru a facilita accesul noului gazoduct în Uniunea Europeană.

În acest moment, care este situația în „războiul gazoductelor‟? SUA și NATO controlează teritoriul ucrainian pe unde trec gazoductele Rusia-Uniunea Europeană, dar Rusia poate astăzi mai puțin să conteze pe ele (cantitatea gazului pe care îl transportă a căzut de la 90% la 40% din exportul rus de gaz spre Europa) grație a două culoare alternative. Nord Stream-ul care, în nordul Ucrainei, transportă gazul rusesc în Germania: Gazprom-ul vrea acum să-l dubleze dar proiectul este contracarat în Uniunea Europeană de către Polonia și alte guverne din est (mai mult legate de Washington decît de Bruxelles).

Blue Stream-ul, administrat în comun de Gazprom și ENI care în sud trece prin Turcia și din această cauză nu este fără riscuri.

Uniunea Europeană ar putea importa mai mult gaz la preț scăzut din Iran, printr-un un gazoduct deja proiectat via Irak și Siria, dar proiectul este blocat (nu întîmplător) de războiul dezlănțuit în aceste țări de strategia SUA/NATO.

Sursa: Manlio Dinucci, L’art de la guerre, Missile contre le gazoduc Turkish Stream

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Cruciada specială de rugăciune din 7 decembrie 2015

În ziua de 7 decembrie 2015, toţi membrii grupurilor de rugăciune, din fiecare ţară, sînt invitaţi să se roage Cruciada specială de rugăciune, pentru a-L ajuta pe Isus să salveze sufletele.

Tema lunii: conducătorii lumii, națiuni și evitarea războiului

Se vor recita:

  1. Rozarul Sfintei Fecioare Maria (dacă este posibil cele trei Mistere tradiţionale);
  2. Rozarul Îndurării Divine*;
  3. Cruciada specială care cuprinde rugăciunile nr.: (96 – 2, 14,27,31, 32, 42, 54, 61, 77, 83, 84, 85, 87, 98, 99, 120,162,164 – 96)
  4. Recitarea Rugăciunii (155) a Cruciadei pentru protejarea acestei Misiuni a Mîntuirii;
  5. Consacrarea la Inimile Imaculate ale lui Isus şi ale Mariei;
  6. Rugăciunea către Arhanghelul Mihail;
  7. La sfîrşit, cu rozarul în mînă, vom recita de 50 de ori Rugăciunea 132 a Cruciadei, pentru protejarea acestei misiuni (Mesajul din 31 ianuarie 2014).

„Fiica Mea preaiubită, doresc să instruiesc Grupurile Cruciadei Mele de Rugăciune pentru a fi vigilente atunci cînd se vor înfiinţa, în naţiunile lor. Trebuie să păstreze apa sfinţită în preajmă, să aibă un Crucifix al Meu şi să recite această Rugăciune specială a Cruciadei pentru Binecuvîntarea şi Protecţia Grupului Cruciadei de Rugăciune.“ (Rugăciunea nr. 96) „Vă rog să recitaţi această rugăciune, înainte şi după fiecare întîlnire de rugăciune.“ (Mesajul lui Isus către Maria Îndurării Divine din 25 ianuarie 2013)

*În anul 2011 Isus ne-a transmis, prin intermediul Mariei Îndurării Divine, următoarea rugăciune pe care să o recităm la sfîrşitul rozarului:

„«O Doamne, umple-mă cu darul Spiritului Sfînt, pentru a putea duce Preasfîntul Tău Cuvînt păcătoşilor, pe care trebuie să-i ajut să se mîntuie în Numele Tău. Prin rugăciunile mele, ajută-mă să-i acopăr cu preţiosul Tău Sînge, ca să poată fi atraşi la Inima Ta Sfîntă. Dăruiește-mi darul Spiritului Sfînt, pentru ca aceste sărmane suflete  să se poată bucura în Noul Tău Paradis.»

Să spuneţi această rugăciune în fiecare zi după ce ați recitat Rozarul Îndurării Divine şi, prin fidelitatea voastră față de Mine, veţi ajuta să-i mîntui pe copiii Mei.“ (Mesajul lui Isus către Maria Îndurării Divine din 10 mai 2011)