Daily Archives: 23 noiembrie 2017

Regele Mihai, despre 23 august 1944: „Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții“

 

         În vara anului 2004, președintele Ion Iliescu a organizat o recepție la Palatul Cotroceni, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la memorabilele evenimente din 23 august 1944. Invitat oficial, pentru prima dată din 1947 încoace, în palatul copilăriei sale, Majestatea Sa Regele Mihai I și-a expus punctul de vedere în legătură cu Actul pe care l-a întreprins la 23 august 1944.

Publicăm mai jos discursul integral rostit de Majestatea Sa Regele Mihai I la Palatul Cotroceni, în anul 2004, la recepția organizată cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944:

„Domnule Președinte, Excelențele Voastre, Doamnelor și Domnilor,

        Ca unul care am fost hărăzit de Soartă să conduc Națiunea română și Armata ei în timpul acela cumplit al anilor ‘40, am înțeles de mult că orice mișcare aș fi făcut, orice decizie aș fi luat, ea va fi interpretată și reinterpretată. Acest lucru este drept și potrivit. Pentru că deciziile mele au influențat viețile tuturor românilor, atît cei contemporani cu evenimentele, cît și cei din generațiile viitoare. Am înțeles, totodată, că interpretările istorice se schimbă, și ele, cu timpul. Ceea ce părea natural sau drept pentru o generație, poate părea de neînțeles pentru alta. Dar am respins întotdeauna, încercarea repetată de a utiliza acest eveniment pentru legitimarea unui partid politic.

Cînd am decis să acționez, acum 60 de ani, am fost călăuzit numai și numai de datoria pe care o am față de Națiune și față de Armată, și nu de interesele înguste ale unui partid politic. Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranță, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră. De aceea, susțin aniversarea de astăzi a acestui eveniment, la mai bine de un deceniu de la căderea dictaturii comuniste, cînd România democrată este capabilă să dezbată semnificația evenimentului fără frică și, poate, fără prejudecăți.

S-a spus, în special de către oameni care nu au cunoscut niciodată personal pe nici unul din actorii acestei drame și care nu au citit nici unul din documente, că decizia mea de la 23 August nu a fost necesară. Mareșalul Antonescu era, se spune, pe punctul de a stabiliza frontul din Moldova și, în orice caz, negocia deja, cu Uniunea Sovietică, ieșirea României din război. Complet fals. Am decis să acționez numai cînd a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliații nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliații ar fi fost pregătiți să accepte o pace negociată cu Antonescu sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roșie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepții pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susține.

Am fost, de asemenea, acuzat că am greșit crezînd că acțiunea mea de la 23 August ar fi putut garanta României statutul de țară victorioasă la sfîrșitul războiului sau că ar fi putut salva România de ocupația sovietică. Desigur nu știam, la acea dată, că toate democrațiile, la care românii se uitau ca la un model, deciseseră deja să ne lase pe mîna sovieticilor. Acele documente rușinoase, completate cu ridicolele lor «procentaje de influență»*, au apărut la lumină mult mai tîrziu. Dar știam că, dacă războiul continuă în felul în care vroia Antonescu, Romînia ar fi fost monstruos distrusă.

Iar eu nu aveam de ales între ocupația sovietică și independența completă. Eu am știut că o ocupație temporară sovietică era inevitabilă. Dar am crezut că sancționarea temporară a Armatei Roșii pe pămînt românesc, bazată pe o înțelegere cu guvernul nostru, ne-ar da cel puțin speranța că ocupația ar lua sfîrșit la finele războiului. A fost acest gînd o naivitate? Poate, văzut cu ochii de astăzi. Dar a fost singura fărîmă de speranță, la vremea aceea, pentru a păstra ceva din independența noastră și ar fi fost o crimă să nu fie încercată.

Nu am avut iluzii în privința comportamentului Armatei Roșii pe teritoriile ocupate. Nici nu am avut idei false despre ceea ce vrea Stalin să facă din Europa, în viitor. Totuși, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă și în fiecare sat ca să sfîrșim cu aceeași ocupație sovietică luni mai tîrziu, dar cu cîteva sute de mii de morți în plus? La acel moment am încercat să salvez cît mai multe vieți posibil. Desigur, sovieticii nu și-au ținut promisiunile. Și aliații nu ne-au tratat ca pe niște egali, la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum ni s-a dat de înțeles. Dar nu s-ar fi putut obține ceva mai bun dacă războiul continua și dacă și mai mulți români mureau în bătăliile inutile din 1944.

Dar poate că cea mai ciudată critică despre 23 August este că a adus comunismul în țara noastră. Comuniștii, care aveau puțină legitimitate multe decenii după eveniment. A fost o lungă perioadă în care au susținut că au făcut actul de la 23 August ei singuri. Astăzi, cred că astfel de aberații nici nu merită vreo examinare, oricît de superficială. Dar, pentru generațiile noastre tinere, care nu au trăit acele zile, vreau să spun că, în ciuda intimidării și a amenințării prezenței trupelor sovietice, covîrșitoarea majoritate a românilor de rînd nu au votat pentru Partidul Comunist, în primele alegeri după sfîrșitul războiului.

Soarta României nu a fost diferită de cea a Poloniei și Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaților, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, și totuși li sa impus comunismul. Ungaria, de exemplu, care a luptat de partea naziștilor pînă la urmă, a avut o soartă similară. La fel și Bulgaria, vecinul nostru din sud, care a încercat să rămînă complet în afara războiului. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întîmplat acum exact șaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler și Stalin, au început să sfîșie în bucăți continentul și cînd democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămînă în termeni prietenoși cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre.

Dacă actul de la 23 August nu a oprit ocupația și subjugarea noastră într-o dictatură care a durat decenii după aceea, atunci care este totuși semnificația lui? Și, dacă nu are semnificație, de ce îl celebrăm astăzi? Cred că ziua de 23 August 1944 are nu numai o mare importanță, dar ne poate servi de model, în viitor. Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții. A fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor șanselor, oricît de subțiri, care ne mai erau la îndemînă. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democrația în colțul acesta al Europei.

Aș fi putut să mă limitez la o schimbare de guvern. Dar primele mele acțiuni au fost să anulez legislația rasistă pusă în funcțiune în timpul războiului, să restaurez Constituția democratică din 1923, să garantez egalitatea tuturor cetățenilor noștri și să garantez libertatea cuvîntului și alegeri libere. În acest sens, a fost un act de eliberare pentru întregul popor. Perioada de libertate a fost scurtă, și decenii negre au urmat. Dar, faptul că marea majoritate a poporului m-a sprijinit în timpul acela în acest efort, rămîne cea mai mare satisfacție din viața mea.

Continentul nostru s-a schimbat foarte mult, de atunci încoace. În ciuda tuturor dificultăților și slăbiciunilor, poporul nostru este astăzi liber. Suntem acum membri ai familiei Nord-Atlantice a națiunilor, și curînd, vom fi parte a Uniunii Europene. Vechii dușmani au devenit parteneri și prieteni. Dar rănile acelor ani sunt încă prezente în noi. Am fost mișcat de imaginile recente ale Cancelarului german, care a vizitat mormîntul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, care a murit și a fost îngropat în pămînt românesc, nu mult după actul de la 23 August. A fost o amintire a costului pe care toate națiunile l-au plătit în acel teribil război, o amintire a suferinței care încă mai doare, chiar personal, noua generație a liberalilor pe care Europa îi are astăzi.

Dar a fost și un simbol al speranței. Niciodată de acum încolo, nici un lider român nu va mai trebui să se găsească în fața unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să învețe ce înseamnă ca soarta țării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informați sau consultați. Mici sau mari, sărace sau bogate, statele Europei trebuie să învețe să se respecte unele pe altele. Trebuie să ne amintim astăzi de soldații care au plătit cu cel mai înalt sacrificiu. Ei toți purtau pe uniformă inițiala numelui meu, și nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată vreodată decît să-i comand, în acele timpuri grele.

Trebuie să ne amintim de civilii care au pierit în bombardamente, foametea și devastările din război. Și, trebuie să ne plecăm capetele în memoria evreilor uciși, ca și ai membrilor altor minorități etnice, care au suferit în război. Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămînă speranța. Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mîndru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept.“

*Citiți: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2014/05/25/yalta-1945-artizanii-divizarii-europei-churchill-si-stalin/

Sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/regele-mihai-despre-23-august-1944-actul-pe-care-l-am-condus-nu-a-fost-o-capitulare-fara-conditii

Imaginea timpului ne conduce la Isus Cristos

Mesajul lui JNSR din 11 martie 2013

În prezent trăim într-o nouă etapă: aceea care precede imediat „nenorocirea“ și care se cheamă „Ultimele zile ale Bisericii“, cea care încheie această perioadă de apărare în care, în ciuda nemerniciei națiunilor, „sub egida sa Biserica putea încă să garanteze pacea“.

Iată timpul în care Anticrist își va începe domnia.

Sfînta Biblie spune că, în primele momente ale domniei sale, acest personaj va fi dificil de recunoscut. El va folosi tot felul de stratageme pentru „a intra în grațiile“ puterilor publice, în ale națiunilor și mai ales în ale Bisericii… fără a uita Israelul care vă cădea „sub vraja lui“…

Am intrat în timpul sfîrșitului, al aceluia care stabilește cele șapte ultime timpuri ale națiunilor, cuprinse în „cei 490 de ani“ în care Israelul a îndurat pedeapsa pe care Dumnezeu i-a impus-o din cauza idolatriei sale.

Aceste timpuri trebuiau să se termine cu propunerea pe care Domnul nostru le-a făcut-o la sfînta sa Înviere: „șapte ani de har“ în onoarea Marelui Sacrificiu Universal al lui Isus Cristos, deoarece Împărăția lui Dumnezeu pe pămînt era pentru acel timp, în care Israelul beneficia de asemenea de „șapte ani de iertare“.

Dar refuzul Israelului a anulat această reducere a pedepsei de șapte ani.

Dumnezeu, Tatăl nostru, ofensat de acest refuz, a mutat penitența lor de șapte ani… la sfîrșitul timpurilor.

Este scris: „Veți fi mîntuiți unii prin alții, ceea ce vrea să spună și că veți «plăti» deopotrivă unii pentru alții, deoarece, nici voi, nu sunteți fără păcat… așa cum ați fi dispuși să credeți…“

Nu știm cînd vor începe sau au început, acești ultimi șapte ani, pe care toți trebuie să-i îndurăm… pentru a merita întoarcerea glorioasă a Fiului Omului și Fiu al lui Dumnezeu.

Isus se întoarce și este scris: „la sfîrșitul ultimei nenorociri…“

Semnele profetice sînt de studiat de către această generație care încă trăiește. Deoarece ea este cea care a asistat la „renașterea Israelului ca națiune“. Israelul a devenit o națiune în 1948 și Ierusalimul i-a revenit în 1967.  Deci, cei care au trăit între 1948-1967 pot pretinde că au trăit evenimentele sfîrșitului. „Domnul să ne apere!“

Este scris: „Cînd Biserica va fi răpită ultima apărare care împiedică răul de a se manifesta din plin va fi anihilată.“ Și cînd Biserica nu va mai fi acolo, Israelul va fi din nou etichetat din punct de vedere spiritual ca „națiunea binecuvîntată“ de Dumnezeu. Iată că cei șapte ani de dominare păgînă sînt aici… Aceasta este reluarea celor șapte ani anulați sub domnia lui Cristos (la sfînta sa înviere).

Israelul va avea o a doua șansă de a-l primi pe Mesia sa. Cei șapte ani de har pe care i-a acordat Isus Cristos sînt înlocuiți cu șapte ani de nenorociri sub domnia lui anticrist, dar de această dată Israelul va fi salvat. Dar va fi națiunea care va suferi cel mai mult, chiar dacă toți, vom avea parte de căința mondială, deoarece toți sîntem păcătoși…

„Vestea cea bună“ este că „ora răpirii Bisericii“ care reprezintă într-adevăr apărarea adevăraților creștini care o iubesc, această oră a sosit. Acești adevărați creștini sînt chemați să se alăture și să se unească spiritual într-o rugăciune neîncetată a tuturor credincioșilor săi și a tuturor acelora care se vor adăuga, cu rugăciunea bunului nostru Papă Benedict al XVI-lea din mănăstirea în care l-a chemat Domnul său. Ei sînt chemați special să se roage și să-l adore pe Dumnezeu în Tatăl, Fiul și Spiritul Sfînt în locuința lor sau în orice casă de rugăciune. Ei vor crede cu Papa.

Pentru a confirma profeția de astăzi, Isus ne indică să recitim cuvîntul său proclamat de un profet vechi: Sfîntul Paul care, vorbind despre timpul nostru, va spune în II Tesaloniceni 2 la 12:

Trebuie mai întîi ca apostazia să vină și ca omul nelegiuit, fiul perdiției să se ridice.

Adversarul care se ridică deasupra a tot ceea ce se cheamă Dumnezeu și pe care-l adorăm și care se va așeza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu.

Și acum, știți bine ce îl reține ca să nu se dezvăluie decît la timpul său.

Deoarece deja misterul fărădelegii lucrează, trebuie doar ca cel care îl oprește încă să dispară…(*)

„ Atunci, va fi descoperit Nelegiuitul pe care Domnul Isus îl va nimici cu răsuflarea gurii sale și-l va distruge cu manifestarea venirii sale.“ (II Tesaloniceni 2:8)

Venirea nelegiuitului se va produce prin puterea satanei, cu tot felul de miracole, semne și minuni înșelătoare…

Vedeți urmarea în biblie la Sfîntul Paul în Tesaloniceni 10, 11, 12.

Dacă reluăm la Sfîntul Paul 6, (*)… „Și acum știți bine ceea ce îl reține…“

Putem răspunde că acesta este bunul nostru Papă Benedict al XVI-lea care reprezintă un obstacol…

Și pentru a confirma din nou, să reluăm mesajul din 5 martie 2013 în care Domnul spune, vorbind despre Benedict al XVI-lea: „A făcut ce trebuia să facă…“ (https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/03/19/iata-sprijinul-vostru/)

El s-a supus lui Isus Cristos care va devansa poate Împărăția lui Dumnezeu pe pămînt deoarece este scris, că ultimele zile ale Bisericii actuale (aceea a lui Benedict al XVI-lea) sînt înscrise în Răpire.

Totul este pregătit pentru ultimul act și Domnul ne avertizează:

„Nu începeți să faceți pronosticuri, pentru a afla data întoarcerii mele. Veți ști destul de repede! Începeți să vă uniți cu al vostru Papă Emerit, rugăciunile voastre să se unească cu ale sale și să fie oferite lui Dumnezeu în Sfînta Euharistie. Totul va fi descoperit pentru voi înșivă foarte curînd. Fiți răbdători!“

Puteți reciti cu folos al patrulea fascicul „Secretul Mariei“, în care Domnul ne atrage atenția asupra faptului că în acest an 2005, sărbătorile Bunei Vestiri și ale vinerii sfinte au loc în aceeași zi, 25 martie și că acest fapt se va repeta în 2016.

JNSR ascultîndu-l pe Isus Cristos

Surse: http://www.jnsr.be/fr.htm

http://bibliacatolica.ro/old/Biblia.php

Copyright© 2013-2017 Revelații ale cerului