Securitatea, arma de luptă împotriva propriului popor

Securitatea  împlinește astăzi 70 de ani de la înființare.

Cu denumirea sa oficială „Departamentul Securității Statului“ ea a fost înființată prin decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne.

Securitatea a fost creată de SMERȘ, o divizie a NKVD, avînd ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din țările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Unitatea SMERȘ din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, pînă în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Primul director al Securității a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa (nume real: Panteleimon Bodnarenko). Șeful Securității avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri, fiind secondat de 2 directori adjuncți cu rangul de secretari de stat, gen-mr. Alexandru Nicolski și gen-mr. Vladimir Mazuru (nume real: Wladimir Mazurow). Toți cei 3 erau ofițeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.

DGSP a înlocuit Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Conform Decretului 221, Securitatea avea rolul de „a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”. De asemenea, organele de securitate erau „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”. Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a schimbat numele în Direcția Generală a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) a intrat în compunerea DGSS.

Potrivit Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne și a fost încorporat în Ministerul Securității Statului (MSS). Această reorganizare a fost de scurtă durată. MSS a reintrat sub comanda MAI, la 7 septembrie 1955. Cîteva luni mai tîrziu, la 11 iunie 1956, prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost reorganizat și împărțit în două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel din urmă răspundea de Miliție și închisori, în timp ce primul a moștenit structura DGSS. (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Departamentul_Securit%C4%83%C8%9Bii_Statului)

În cei șaptezeci de ani, societatea românească a fost hărțuită, terorizată și intimidată de această instituție. După uciderea lui Nicolae Ceaușescu, ea a preluat de facto conducerea României infiltrîndu-și „reprezentanții în toate structurile societății, subordonîndu-le încetul cu încetul propriilor interese. După transformarea țării în colonie, exponenții statului subteran și-au păstrat în mare parte privilegiile, oferindu-și serviciile noilor proprietari.” (Vezi https://revelatiialecerului.wordpress.com/2018/03/15/statul-subteran/).

Din noianul de fărădelegi comise de securitate de-a lungul existenței sale, două „categorii” mi-au atras atenția în mod deosebit: înainte de 1989, fenomenul Pitești „cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est“ (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Pite%C8%99ti) și după 1989, protocoalele secrete dintre securitate și celelalte instituții ale statului.

Supraviețuitor al Fenomenului Pitești, inginerul și economistul Traian Popescu (1923-2010) „unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care trecînd prin «Demascări» şi aşa-zisa «Reeducare»” menționa:

„Răsăritul a fost incontestabil « teatrul unui experiment» iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un «Laborator», ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar în acelaşi timp Piteştiul a reprezentat şi un «Fenomen». El a cuprins la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi «ştiinţific» program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s-au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continui. Acolo s-a experimentat acel principiu materialist: «cumulări lente cantitative, duc la salturi brusce calitative». Rezistenţa umană acumulînd cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într-un moment dat la o clipă cînd cel torturat cedează psihic, moral şi fizic transformîndu-se din victimă în călău — cum se cerea de cel care îl tortura. Astfel s-au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, cînd un metal sau un lichid se transformă în lichid sau gaz din momentul în care atinge punctul critic. Oameni care în condiţii normale de existenţă au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s-au transformat în «neoameni».

„După 1945 ţara noastră s-a «bucurat» de o dublă guvernare, care în esenţă era de fapt una singură. Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie.

Vîrful piramidei organizatorice era constituit de «Comitetul Central PCR» sau «PMR» şi organul său represiv, securitatea, aceasta avînd însă «privilegiul» de a le controla şi pe primele.

Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale «Cine a conceput satanicul experiment?» şi «Cine au fost autorii proiectului?» este: «Comitetul Central al P. C.R.» sau «PMR» respectiv «Biroul său politic» şi în acelaşi timp securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici cu experienţa lor de 30 de ani (1917-1947) deloc neglijabilă.“ (Sursa: Traian Popescu, experimentul Pitești, Ed.Crater, București, 2000, 61 p – http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/tpopescu/docs/cap1.htm)

Cea de-a doua „categorie” de fărădelegi o constituie multitudinea de protocoale încheiate de-a lungul anilor între SRI, SIE, cu instituții ale statului ca ministerul finanțelor, ministerul public, ministerul justiției, ministerul de interne, acțiunea de desecretizare a lor fiind în derulare.

Dezamăgitor este faptul că societatea românească nu a avut o reacție de condamnare a protocoalelor. Ar fi trebuit ca parlamentul să se întrunească de urgență, să analizeze conținutul acestora, să stabilească măsuri pentru stoparea consecințelor negative și să-i tragă la răspundere pe autorii lor.

Punerea în aplicare a acestor „înțelegeri” a avut un efect devastator: „bruma” de valori care mai rămăsese după 1989 s-a risipit complet, experimentele asupra poporului român fiind singulare pe continentul european.

În încheierea articolului reiau textul apărut pe pagina de facebook a doamnei Marilena Rotaru în data de 6 aprilie 2018 cu privire la deviza SRI „Patria a priori”.

Într-adevăr!

Primesc acest text de la Cristian Bădiliță cu rugămintea de a-l posta, el nemaiavînd pagină de facebook.

„Aviz sefului SRI, E. Hellvig. Chelului tichie de margăritare îi lipsește. SRI-ului, deviza latinească.

Dar dacă tot ați dorit deviza latinească de ce nu ați apelat la un specialist, adică, la un latinist.

Deviza „Patria a priori” e un nonsens penibil. Probabil inventatorul ei a vrut să spună „Patria înainte de toate”

(Cine-a fost inventatorul? Maior? O fi considerat că dacă poartă numele marelui prelat greco-catolic Petru Maior, i-a moștenit și cunoștințele de latină).

Domnule Hellvig, „Patria înainte de toate” se spune, în latină, „Patria ante omnia”, în nici un caz „Patria a priori”, formula de un tembelism hilar (și care nu exista decît în „latina” SRI).

„A priori” este o expresie din filozofia cunoașterii, inventată în epoca modernă și folosită de Kant, de pildă, pentru a denumi cunoașterea independentă de experiența sensibilă (e cunoașterea-presupunere).

Cunoașterea bazată pe experiență este „a posteriori”.

Aceste două expresii, strict filozofice, nu au nici o legătură cu deviza dorită de SRI.

„Patria a priori” înseamnă exact „Patria înainte de a experimenta ceva”. Asta doriți să spuneți?

Dacă da, atunci e spus adînc, foarte adînc.

Cum se face că latiniștii români nu v-au atras atenția pînă acum asupra aberantei formule? Probabil unii v-au scris, dar cine să le citească mesajele (deh… patria a priori; cetățeanul a posteriori, adică, la posterior); ori n-au îndrăznit să vă scrie de teamă să nu-i trimiteți sfoara la DNA.

Ștergeți imediat aceasta deviza imbecilă, domnule Hellvig.

E o rușine nu pentru instituția pe care o conduceți și de care, personal, mi-e rușine, ci pentru noi, oamenii normali ai acestei țări, care mai știm ce înseamnă a priori.

Cristian Badiliță

(vă las să-mi ghiciți identitatea)

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/