Rugăciunea nu trebuie să fie un spectacol oferit celor din jur

           La Matei, Rugăciunea Domnului este precedată de o scurtă cateheză, care intenționează să ne pună în gardă împotriva formelor greșite de rugăciune. Rugăciunea nu trebuie să fie un spectacol oferit celor din jur; ea cere o discreție indispensabilă oricărei relații de iubire. Dumnezeu i se adresează fiecăruia cu un nume, pe care nimeni altcineva nu îl cunoaște, aflăm din Scriptură (Apocalipsa, 2,17). Iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare în parte este foarte personală și poartă în ea un mister al unicității, care nu poate fi divulgat înaintea oamenilor.

Această discreție esențială a rugăciunii nu exclude rugăciunea colectivă: Tatăl nostru este chiar o rugăciune la persoana întîi plural și numai făcînd parte din acest „noi” al copiilor lui Dumnezeu putem transgresa hotarele acestei lumi și să ne ridicăm pînă la El. Dar acest „noi” trezește partea cea mai intimă a persoanei mele; în actul rugăciunii, aspectul exclusiv personal trebuie să se contopească mereu cu cel comunitar, așa cum vom vedea mai departe, în interpretarea Rugăciunii Domnești. Așa cum în relația dintre un bărbat și femeie există aspecte foarte personale, care necesită spațiul protector al discreției, dar în același timp relația lor în căsnicie și familie implică, prin însăși menirea acesteia, responsabilități publice, așa se petrece și în relația cu Dumnezeu, acel „noi” al comunității oranților se întrepătrunde cu dimensiunea foarte personală a ceea ce fiecare în parte îi comunicăm numai lui Dumnezeu.

O altă formă eronată de rugăciune de care ne avertizează Domnul este pălăvrăgeala, cascada de cuvinte în care spiritul se sufocă. Toți cunoaștem pericolul care ne paște atunci cînd rostim formule de mult cunoscute, iar spiritul nostru se află în altă parte. Cel mai atenți sîntem atunci cînd îl rugăm pe Dumnezeu ceva cînd sîntem mișcați de o nevoie profundă sau cînd îi mulțumim cu inima plină de bucurie pentru că am primit ceva bun. Cel mai important lucru este însă, dincolo de asemenea situații de moment, că relația cu Dumnezeu este prezentă în sufletele noastre. Pentru ca aceasta să se întîmple, trebuie să menținem mereu trează această relație, iar lucrurile de zi cu zi trebuie să se raporteze iarăși și iarăși la ea. Ne vom ruga cu atît mai bine, cu cît în adîncul sufletelor noastre va exista această întoarcere către Dumnezeu. În măsura în care această orientare devine baza întregii noastre existențe, ne vom putea numi oameni ai păcii. Vom putea suporta cu atît mai multă durere, cu cît îi vom înțelege pe ceilalți și ne vom deschide către ei. Această orientare care marchează în totalitate conștiența noastră, prezența tacită a lui Dumnezeu la baza gîndirii, simțirii și ființei noastre, o numim „rugăciunea continuă”. Este, în fond, ceea ce înțelegem prin iubirea lui Dumnezeu, care este cea mai intimă condiție și totodată motorul iubirii de aproapele.

Această rugăciune propriu-zisă, starea tacită și interiorizată prin care sîntem cu Dumnezeu, are nevoie de hrană și de aceea e necesară rugăciunea concretă, cu cuvinte, închipuiri ori gînduri. Cu cît este Dumnezeu mai prezent în noi, cu atît mai mult vom putea fi cu adevărat cu El, în cuvintele rugăciunii. Dar și reciproca este valabilă: rugăciunea activă realizează și aprofundează starea noastră de a fi cu Dumnezeu. Această rugăciune poate și trebuie mai ales să vină din inima noastră, din nevoile, nădejdile, bucuriile și suferințele noastre, din rușinea păcatului săvîrșit și din mulțumirea pentru toate cele bune, devenind astfel o rugăciune foarte personală. Dar noi avem mereu nevoie și de sprijinul pe care ni-l dau acele rugăciuni în care a căpătat formă întîlnirea întregii Biserici și totodată a fiecărui om în parte cu Dumnezeu. Căci fără aceste ajutoare date, rugăciunea noastră proprie și imaginea lui Dumnezeu devin subiective, ajungînd să reflecte mai degrabă persoana noastră decît pe Dumnezeu cel viu. În cuvintele rugăciunilor care s-au înălțat mai întîi din credința poporului lui Israel, iar mai apoi din credința celor care se rugau în Biserică, învățăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu și să ne cunoaștem și pe noi înșine. Aceste cuvinte constituie o școală a rugăciunii care stimulează schimbarea și deschiderea în viața noastră.

În Regula sa, Sfîntul Benedict a creat formula „mens nostra concordet voci nostrae” – gîndul nostru să concorde cu vocea noastră (Regi 19,7). Îndeobște, gîndul precedă vorbirea, caută și modelează cuvîntul. Dar în rugăciunea Psalmilor și, în general, în rugăciunea liturgică, se petrece contrariul: vocea sau cuvîntul vine înainte, iar spiritul nostru trebuie să se conformeze acestei voci. Căci de la noi putere, noi, oamenii, „nu știm să ne rugăm cum se cuvine” (Romani 8,26) – prea departe sîntem de Dumnezeu, prea mare și misterios este El pentru noi. Și astfel, Dumnezeu ne vine în ajutor: ne dă El Însuși cuvintele rugăciunii și ne învață să ne rugăm, ne îndeamnă, în cuvintele de rugăciune care vin de la El, să ne așternem pe drumul către El și, prin intermediul rugăciunii, să-l cunoaștem, puțin cîte puțin, împreună cu frații pe care ni i-a dat, pentru a ne apropia de El.

La Benedict, cuvintele citate mai sus se referă nemijlocit la Psalmi, marea carte de rugăciune a poporului lui Dumnezeu în Vechiul și în Noul Legămînt: sînt cuvinte pe care Sfîntul Duh le-a dăruit oamenilor, Duhul lui Dumnezeu devenit cuvînt. Astfel ne rugăm „în spirit” cu Spiritul Sfînt. Bineînțeles că acest lucru e cu prisosință valabil și pentru rugăciunea Tatăl nostru: ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele date de Dumnezeu Însuși , spune sfîntul Ciprian. Și el mai adaugă: cînd spunem rugăciunea Tatăl nostru în noi se împlinește făgăduința lui Isus referitoare la adevărații închinători, care se închină Tatălui „în duh și în adevăr”. (Ioan 4,23). Cristos, care este adevărul, ne-a dăruit aceste cuvinte și în ele ni-l dăruiește pe Duhul Sfînt (cf. De dom.or.2, p.267 și urm.) Aici ni se arată și un element propriu al misticii creștine. Ea nu este atît o întoarcere către sine, cît mai ales o întîlnire cu Duhul lui Dumnezeu în cuvîntul care ne precedă, o întîlnire cu Fiul și cu Duhul Sfînt și o intrare în uniune cu Dumnezeul cel viu, care este mereu atît în noi, cît și deasupra noastră.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, RAO International Publishing Company, București, 2010, pp. 121-124

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Posted on 21 martie 2019, in ISUS, Papa Benedict al XVI-lea and tagged . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: