Dacă paradisurile fiscale n-ar exista, nici UE n-ar exista!

       Ceea ce a șocat probabil pe oamenii de bună credință doar a deranjat pe menestreli și n-a surprins, ba chiar deloc, pe analiștii care nu lustruiesc cizmele transnaționalelor din zilele noastre.

Este vorba de concluziile unui studiu, care, purtînd semnătura Universității din Copenhaga, dar, ce să vezi, și a FMI, ne spune că, din analiza asupra stocurilor de investiții făcute în lume de transnaționale în afara țărilor lor de origine (de circa 15.000 miliarde dolari), 40% – atenție, 40%! – reprezintă nimic altceva decît instrumente pentru ocolirea plății obligațiilor fiscale. Mai concret, este vorba de investiții pentru crearea de firme-vehicul, cel mai adesea fantomă pur și simplu, prin care să fie plimbați banii de colo-colo ca să nu apară contabilicește ce s-ar cuveni impozitat. De pildă, încărcări cu consumuri fictive pentru a se diminua cîștigurile contabile impozabile sau externalizarea de profituri fără fiscalizare, toate folosind companii-vehicul fără activități reale de afaceri,  doar cu funcții contabile de pasaj ori camuflaj.

Instrumente utilizate la greu în România, unele aproape ilogic, în măsura în care, prin folosirea unor asemenea instrumente, transnaționale de marcă asudă pe meleaguri dîmbovițene fără profituri, ba chiar înregistrînd pierderi, și fiind oricum pe ansamblu mai puțin rentabile decît capitalul românesc, cel răstignit de transnaționale să pună doar pingele și să dea de fapt mereu înapoi! Deloc surprinzător, studiul a găsit că sediul celor mai multe din aceste companii-vehicul fantomă se află în paradisuri fiscale de notorietate, dar și prin țări care joacă un rol similar de plăci turnante fiscal cum ar fi Luxemburg, Olanda, Elveția, Malta, Irlanda.

De fapt, colonialismul actual n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista! Nici transnaționalele – ustensila principală a colonialismului actual – n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista!

O Directivă a Comisiei de la Bruxelles pretinde că vizează o impozitare a profiturilor în cazul transnaționalelor cît mai în corespondență posibil cu locul în care se realizează. Ceea ce, în principiu, ar avea să combată evaziunea impozitării profiturilor obținute de către transnaționale care, de pildă, în România, constituie de departe evaziunea fiscală numărul 1. După calcule pornind de la date oficiale, probabil 80-90% din profiturile realizate de transnaționalele ce acționează în România sunt externalizate fără fiscalizare. Miza ar fi deci enormă. Problema este însă că Directiva cu pricina este pur și simplu doar praf în ochi. Dacă s-ar viza realmente obiectivul despre care se vorbește, ar fi fost de ajuns să se impoziteze, în locul alunecoaselor și manevrabilelor contabilicește profituri, certa cifră de afaceri a activității din România a firmelor respective, așa cum s-a procedat în cazul microîntreprinderilor.

Acestea au fost impuse nu cu un impozit pe profit, ci cu un impozit (evident procentual cu mult mai mic) pe venit, dar nu cumva, după cum se lăsa a se înțelege, ca un fel de avantaj oferit, ci dimpotrivă pentru ca acestea să plătească oricum impozit, căci profit propriu-zis nici nu au cum să realizeze. Dar nu impunerea profiturilor transnaționalelor se urmărește de fapt, ci închiderea gurii acelor țări ce se plîng de modul amarnic în care sunt trase în piept fiscal de aceste companii prin transferurile dirijate între subsidiarele lor de pe diferite piețe. Nu impozitarea adecvată a respectivelor companii este urmărită pentru că atunci cîștigurile din evaziunea fiscală pe care acestea o fac în țările de la periferie, cum este și cazul României, n-ar mai ajunge pînă la urmă în țările de origine ale transnaționalelor. Or, asta este funcția de bază a transnaționalelor în toate sistemele coloniale de tip centru-periferie cum este și UE.

Păi, dacă nu acesta ar fi scopul și, dimpotrivă, s-ar viza realmente împărțirea echitabilă a costurilor și beneficiilor din activitatea transnaționalelor, s-ar interzice pur și simplu transferurile prin paradisuri fiscale care nu sunt folosite decît pentru evaziuni fiscale și malversațiuni financiare. Să fim realiști! Nu întîmplător, Directiva cu pricina nu merge pe drumul drept, ci o ia după plop, stabilind un fel de mecanism de cheltuieli maxime și de deductibilități care în principiu să se opună aducerii de cheltuieli într-o țară numai pentru a transfera indirect profit din aceasta în alta. Fără a nega orice efect al acestor reglementări ”europene”, trebuie subliniat că este vorba doar de o picătură dintr-un ocean. Oricum ar urma să se combată numai evaziunea prin încărcarea artificială cu consumuri și costuri în țări precum România ca să se diminueze aparent profiturile obținute aici. Numai că grosul evaziunii fiscale a transnaționalelor are loc prin alte metode (”neacoperite” de Directiva europeană), dintre care multe se bazează pe faptul că autoritățile române, în frunte cu Justiția și Fiscul, nu fac nimic, căci pentru acestea, transnaționalele sunt bibelou de porțelan de neatins.

Dacă nu ai cumva rucsăcel în spate și smartphone în mînă înțelegi clar că România nu face parte din angrenajul productiv occidental, că nu este nici măcar vreun atelier al acestuia (cum sunt Cehia sau Slovacia), ci o biată anexă de consum sau maximum o hală (demontabilă) pentru fabricații în lohn. Și că banul obținut în România nici nu pleacă direct în țările „mîntuitoare” (unde ajunge doar în final), ci se duce de fapt în paradisuri fiscale, spre a fi dirijat abia apoi potrivit intereselor pe termen scurt și lung ale stăpînilor. Este, în aceste condiții, o pură prostie să pui impozite mici pe profit, întrucît nivelul procentual nu are nicio importanță, deoarece impozitarea profitului oricum este eludată de către transnaționale.

Dacă profiturile ar migra către țările cu impozitele mici pe profit, atunci impozitarea lor din țările UE ar avea loc chiar în România sau, și mai și, în Bulgaria (unde impozitul pe profit este și mai mic). Dar nu este așa! Profiturile realizate oriunde, inclusiv în România, sunt externalizate fără fiscalizare în paradisuri fiscale, unde are loc „albirea” lor, spre batjocorirea proștilor de toate felurile și de pe toate meridianele. Dacă nu ar exista paradisurile fiscale, externalizările de profituri nefiscalizate ori n-ar avea loc ori ar avea loc în favoarea țărilor cu impozitele pe profit mai mici. Ceea ce nu se întîmplă nicidecum! Dacă s-ar dori într-adevăr ceea ce pretinde Comisia de la Bruxelles că vrea să se impoziteze profiturile în țările în care se obțin, ar trebui să se desființeze paradisurile fiscale! Or, acest lucru nici prin gînd să fie avut în vedere!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 noiembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/daca-paradisurile-fiscale-n-ar-exista-nici-ue-n-ar-exista-815464

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Posted on 3 decembrie 2019, in Economie and tagged . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: