Category Archives: Economie

Privatizare în sănătate pe banii contribuabililor!

         Făcînd dosar penal unor miniștri PSD sub acuzația că ar fi mutat posesia unui lac de la un proprietar de stat la un alt proprietar de stat, în folosul unui beneficiar privat, DNA a deschis cutia Pandorei pentru un frate mai mare și mai burtos al dosarului cu lacul. De la „partenerii noștri“ occidentali am învățat că privatizarea, ca trecere din proprietate publică în proprietate privată, este chezășia mîntuirii economice și politice. Ea trebuie de aceea făcută cu orice preț, chiar și pe doi lei! România a urmat cu scrupulozitate povețele mîntuitorilor și a realizat-o chiar pe doi lei! Totuși, n-am auzit să fi susținut cineva dintre teoreticienii și practicienii privatizării înfăptuirea acesteia în maniera din sistemul românesc de sănătate: statul nu numai că nu încasează nici doi lei din privatizare, dar îi plătește el pe privații care își extind proprietatea în domeniu în locul și pe seama statului. Asta cu beneficiarii privați din cazul lacului Belina este un biet mizilic!

Iată cum se petrec lucrurile: un privat întreprinzător descoperă un director (și el întreprinzător) de la un spital de stat și închiriază un spațiu (sau o clădire) în curtea spitalului. Aduce acolo un laborator de analize, un CT (computer tomograf) sau un RMN (rezonanță magnetică). Este singura investiție. Tot statul îi dă pornirea! Un contract cu Casa de Sănătate îi asigură primii clienți și decontarea primelor cheltuieli. Restul îl face „piața“. Pe banii cui? Tot pe banii contribuabililor! Statul are grijă să nu doteze spitalul de stat cu cine știe ce aparatură. Și atunci, medicii de la stat, care, ce să vezi, lucrează și la structura privată din curte, își îndrumă pacienții spre structura privată cu pricina. Unde – uimire!!! – nu se mai găsește loc la analize cu decontare la Casa de Sănătate, decît peste vreun an, dar dacă se plătește (cu încasare în buzunarul privatului), îți poate veni rîndul imediat sau după o săptămînă. Iată o imagine cifrică de ansamblu asupra fenomenului: bugetul Casei de Sănătate (alimentat de contribuțiile pentru sănătate) s-a dublat în ultimii opt ani, dar cheltuielile pacienților în sistemul privat de sănătate au sporit, în aceeași perioadă, de peste trei ori, semn că pentru servicii de sănătate s-au scos bani din buzunar mult în plus peste cei virați drept contribuții pentru sănătate. Rezultatul: sunt ticsite spitalele de stat de laboratoare private, sunt deja aproape tot atîtea CT-uri și, oricum, de două ori mai multe RMN-uri la privat decît la stat și, mai tare, ajutați de banii scoși suplimentar din buzunar de pacienții obligați la aceasta de către sistemul arătat, privații își construiesc în trombă clinici cu paturi. Acestea sunt deja 35% din total clinici. Cheltuielile pacienților în respectivele clinici sunt decontate tot de Casa de Sănătate, doar regimul hotelier pentru condiții civilizate fiind acoperit de bolnavi. Piața privată de sănătate este cel mai dinamic sector din economie! Nici IT-ul nu-l întrece! Rata de profit în sistemul privat de sănătate depășește 15% anual. La stat este, bineînțeles, faliment! Nici nu este de mirare. Privatul trăiește pe seama statului, într-o rată amețitor de mare! Extinderea privaților are loc pe seama statului, adică, de fapt, pe seama banilor contribuabililor!

Să fie clar: sistemul privat are toată îndrituirea de existență în sănătate ca și în celelalte sectoare. Dar pe seama propriilor potențe și calități. Ceea ce se derulează în România este un furt economic, un jeg moral și o ilegalitate juridică, demnă de atenția DNA. În sistemul de sănătate este impusă, încet, încet o abatere grosolană de la firea lucrurilor (organizarea acestuia fie în sistem bugetar, fie în sistem de asigurări), miza fiind colectarea bugetară (obligatorie) a banului ca impozit şi cheltuirea sa, dimpotrivă, ca o contribuţie de asigurări, pentru a-l putea canaliza către companii private, cele mai multe străine. Nu este normal ca, pe de o parte, colectările să aibă regim obligatoriu ca impozite, iar pe de altă parte, ca sectorul privat să participe doar la distribuirea şi folosirea banilor colectaţi, pentru că pur şi simplu statul devine perceptor de taxe pentru a face cadouri sectorului privat. Că sunt impozite este clar: le percepe statul prin ANAF, le stabileşte statul în funcţie de venituri (în nici o legătură cu serviciile oferite, cum ar fi normal într-un sistem de asigurări) şi, culmea, extinde aceste „impozite“ asupra unor venituri care nu sunt în nici o conexiune cu primele de asigurare, precum chiriile, profiturile, dobînzile la depozite!

Ce va ieşi în final din acest amalgam este clar! Intrarea pe mîinile sectorului privat – care este ghidat de considerente comerciale – a unui sistem ce va rămîne obiectiv tot subfinanţat. Va însemna o presiune uriaşă tocmai pe cei mai slabi şi mai „costisitori“ participanţi la sistem, respectiv nevoiaşii şi bătrînii, cu tendinţa de a-i trata la o cotă cît mai joasă, cu rezultatul concret al aducerii la un nivel minim derizoriu al aşa-numitului pachet de bază. Cei mai vulnerabili membri ai societăţii vor fi practic excluşi, treptat, de la asistenţa medicală, în timp ce insatisfacţia principalilor contribuenţi (cei bogați) va fi majoră, căci vor vira mulţi bani în sistem practic pentru nimic! Să nu ne facem că nu vedem: din cele aproape 4 milioane de pacienți anual, se duc pentru tratament în sistemul privat nici 5%. Pentru aceștia e și făcut!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 9 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/privatizare-in-sanatate-pe-banii-contribuabililor-308319/

 

Anunțuri

Juncker bate șaua românească și nechează iapa nemțească!

        Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, pare să-și fi centrat recentul său discurs despre „starea Uniunii“ pe ideea unei „Europe cu o singură viteză“ (cu o singură monedă și cu cetățeni de o singură categorie, și nu mai multe). Și nici departajați în vestici și estici! Poate nu întîmplător, în context, Juncker a reclamat pentru România, se poate spune, un fel de statut de egalitate în UE, spunînd că a venit vremea primirii ei în Schengen și, pe articulația deținerii în 2019 a președinției rotative a UE de către România, propunînd organizarea la Sibiu a summit-ului care, la o zi după Brexit, să bată în cuie Uniunea ce ar urma să fie construită. Imediat, corifeii „Europei cu două viteze“, în frunte cu Germania, au sărit ca arși și, ca întotdeauna cînd nu vrei să tragi direct la ținta vizată, au tăbărît pe eternii vinovați de serviciu din UE (România și Bulgaria). Să nu fie admiși cumva în Schengen, pentru că ar fi corupți! De parcă asta ar fi problema și de parcă despre asta vorbise Juncker! Mai mult, de parcă onor construcția europeană n-ar mai depinde de nimic altceva decît de România și Bulgaria și, în subsidiar, de rezolvarea corupției din aceste țări. Ceva ridicol! Feriți, fraților, corupția din România – desigur, și PSD-ul, și Dragnea, și Firea! – se interpun în calea fericirii europene! Ceva grețos!

Dezlănțuirea germană – susținută de cei doi lustruitori de ghete nemțești (Olanda și Austria) – a avut probabil și un alt resort. Spre dezamăgirea unora de pe la București, care s-au grăbit să-i cînte serenade lui Jean-Claude Juncker, nu România era ținta! Juncker a bătut cu schepsis șaua românească. Și, într-adevăr, ca în proverbul cu pricina, iapa nemțească a nechezat rău de tot. Juncker știe bine nedreptățile de tratament ale Bruxelles-ului față de România, în frunte cu mizeria MCV, și apelul din discursul său a fost adresat ca o nadă celor care sunt inspiratorii acestor nedreptăți să acorde României nu cine știe ce, dar măcar un fel de șperț, ca recompensă pentru faptul că, în timp ce Polonia și Ungaria pun în discuție toată construcția europeană, Bucureștiul nu mai prididește să îi pupe în fund pe cei de la Bruxelles, cu mic, cu mare.

Respingerea obstinată, aproape caraghioasă, din partea Germaniei a includerii României și Bulgariei în spațiul Schengen, care n-ar oferi nici un avantaj acestor țări, ba le-ar împovăra, mai degrabă, cu sarcini economice și de securitate, nu poate avea decît explicații politice „extra UE“, de vreme ce nu ar afecta cu nimic mecanismele comunitare! Explicații pe care Juncker le cunoaște și a vrut să le aducă în atenție, chiar dacă fără precizări. Anume, este vorba, în proporție de aproape sută la sută, de împotrivirea Rusiei față de aderarea țărilor ­respective la UE în urmă cu ani, acum avînd loc decontarea acestei împotriviri în cadrul unui nou tîrg politico-economic germano-rusesc, cu miros puternic de petrol și gaze și cu perspectiva unei Românii și unei Bulgarii în poziția de zonă-tampon între UE și Rusia. Dacă nu cumva perspectiva desenată la Berlin și la Moscova include pentru România și o dezmembrare, fiecare dintre cei doi preopinenți luîndu-și partea din aceasta. Juncker are cunoștință mai mult ca sigur de intențiile în domeniu ale Berlinului și a apăsat, iarăși, nu întîmplător, această pedală. Întrebarea este de ce a făcut-o. Că de făcut a făcut-o! Cu cît reflectezi mai mult asupra problemei, cu atît percepi că lucrurile bat foarte departe. Nu pare deloc să fie vorba de vreo respirație unitară Merkel – Juncker și cu atît mai puțin că ultimul este trup și suflet omul Germaniei, cum se cam contura pînă acum! Din contră, se pare că vulpoiului Juncker nu-i prea place ceva și trage, cel puțin indirect, semnale. Să priceapă, în sfîrșit, și fraierii! Cel mai probabil că, încurajată de oportunitățile politice și economice pe care i le oferă faptul că scapă de Marea Britanie din UE, Germania, rămasă fără contraponderi, a început deja clădirea noului imperiu german pe articulația structurilor UE. Pentru cei mai în vîrstă, un al patrulea Reich le produce fiori, fiindu-le de ajuns amintirile celui de-al treilea. Alegerea de către Juncker a Sibiului drept gazdă pentru summit-ului post-Brexit nu este nici ea întîmplătoare! Sibiul este în inima României actuale, dar este și leagănul nemțesc din România, fieful lui Iohannis. Poate fi gazdă și pentru summit-ul UE din 2019, indiferent care vor fi soarta României și configurația ei teritorială! Bucureștiul este în altă parte!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/juncker-bate-saua-romaneasca-si-necheaza-iapa-nemteasca-307911/

 

Nu mai avem loc de samariteni!

Stimate domnule prim-ministru,

       Constatînd că actualul premier al României nu poate fi cîtuși de puțin păcălit de cineva, după cum au dovedit mai multe episoade, în frunte cu cel cu băncile, mi-am luat cutezanța, în virtutea celor peste trei sferturi de veac de ființare prin România, să vă aduc spre luare aminte cîteva lucruri care să vă împiedice de a vă păcăli, cumva, singur.

Începeți prin a cere Institutului Național de Statistică datele economice, defalcat, pe „economia străină din România“ și, respectiv, pe „economia românească din România“. Amalgamul actualelor date statistice induce în eroare, referindu-se la o entitate artificială, fără semnificație economică. Cele două componente nu prea au legături una cu alta și nu se mișcă – ba chiar deloc! – împreună. Defalcat, veți putea vedea care prosperă și care nu, ce proprietăți deține fiecare dintre ele, cît plătește impozite una și cît cealaltă statului român și, în esență, pe ce vă puteți baza și pe ce nu, în orice decizie ați lua! Veți constata lesne că mult trîmbițata creștere economică cu care se laudă „amalgamul statistic România“ se obține, de fapt, doar în economia străină din România, în timp ce economia românească dă din colț în colț și, de la an la an, tot înapoi, că nu puteți avea acces minim la roadele acestei creșteri pentru că economia străină care o realizează n-o împarte cu nimeni, că, pe o cale sau alta, inclusiv și poate mai ales prin externalizarea profiturilor înainte de fiscalizare, îi trimite roadele în afară. Și este vorba de zeci de miliarde de euro anual, în timp ce dvs vă luptați să găsiți cîteva sute de milioane de lei întru mărirea salariilor pentru salahori.

Dacă sunt inventariate eșecurile sau inițiativele abandonate, se constată că acestea acoperă întreg arealul de probleme de fond ale României actuale. Cu ce s-a soldat minunata creștere proiectată a salariilor, singura măsură prin care ar mai putea rămîne ceva în țară din abominabila exploatare a capitalului străin?! Din păcate, cu o scădere (și nu o creștere) a salariilor nete în sectorul privat (suprapreponderent) dacă se mută contribuțiile sociale în sarcina angajatului, mutare despre care ați spus că nu va interveni, atît timp cît veți fi dvs prim-ministru! Ce s-a ales din formidabila înlocuire a impozitului-măscărici pe profit cu un derizoriu, dar neevazional, impozit pe cifra de afaceri, unica modalitate reală prin care ar fi fost combătute evaziunea fiscală și batjocorirea României ca țară?! Nimic și iar nimic! Ce a ieșit din forțarea creșterii consumului prin „relaxările“ fiscale promovate absurd de partidul dvs, toate favorizînd, în ultimă instanță, capitalul străin?! O creștere economică slăvită de fraieri, din care salahorii români nu s-au ales de fapt cu mai nimic, și o scădere comparativă a încasărilor TVA la buget, care este acum folosită de „moderniștii“ din Finanțe pentru introducerea unui sistem de colectare de TVA care va omorî, pur și simplu, firmele mici, adică tot pe cele românești! Economia străină și-a luat caimacul din stimulentele fiscale, urmînd, ca proștii, să achite nota de plată, adică, statul român, atît cît mai există acesta, și capitalul privat românesc, atît cît n-a fost încă desființat!

Plecînd de la premisa totalei bune intenții care a ghidat inițiativele, aceste grave eșecuri și altele asemenea n-au cum să rezulte din altceva decît din tentația, firească, dar nerealistă, de a confunda „economia din România“, care, relativ se extinde, cu economia românească ce mereu se pipernicește. Pe măsură ce economia din România, aceea din statisticile-amalgam, crește, economia românească, aceea aparținînd efectiv capitalului autohton, scade. Și, în baza acestui proces, însăși jurisdicția și posibilitățile de acțiune și intervenție ale premierului României se subțiază!

S-a depășit deja un prag. Orice încercări de a lua de la „economia din România“ spre a face ceva pentru economia românească și truditorii ei se soldează cu un și mai substanțial recul.

România a pierdut posesia punctelor și pîrghiilor strategice din economie, a principalelor bogății ale subsolului, a activelor industriale de impact, a băncilor și este pe cale s-o piardă și în privința ultimelor resurse lăsate de Dumnezeu românilor: pădurile și pămînturile. Astfel, s-a pierdut și posesia roadelor pe care toate acestea le pot aduce, inclusiv a creșterii economice pe care exploatarea lor o poate genera. Este un mare semn de întrebare dacă se mai poate face ceva în domeniu, dar este o certitudine că nu se pot doar corecta efecte fără a se acționa asupra cauzelor, adică fără a schimba rînduielile.

Prezentarea, defalcat, a datelor statistice – aceleași date statistice, nu altele, dar descriind și nu camuflînd realitățile – ar ajuta la surprinderea dimensiunii acestor realități. Urmînd ca dvs, dle prim-ministru, să decideți ce ar mai fi de făcut. Și chiar dacă nu mai este nimic de făcut, măcar să aduceți aceste date la cunoștința publică, precum ați hotărît în cazul băncilor străine, care ne iau de atît de proști, încît, prin falsele pierderi raportate, se prezintă drept samariteni, și nu bănci!

Cu stimă,

Ilie Șerbănescu

Sursa: http://www.cotidianul.ro/nu-mai-avem-loc-de-samariteni-307520/

Despre lupta anticolonialistă din România e simplu de vorbit: nu există!

         Nu este greu a „inventaria“ acțiunile de luptă ale autorităților de la București împotriva colonialismului la care Bruxelles-ul supune România.

Nu este greu, pentru că această luptă nu există! Lipsește total vreo opoziție față de dispariția economiei naționale și pierderea deciziei naționale. Orice fîs tras pe la Bruxelles este luat la București drept suflu dătător de viață, chiar dacă înseamnă lichidarea ultimei fărîme de valoare identitară românească.

Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine. Experiența de peste un sfert de veac a demonstrat fără echivoc că cedarea activităților de monopol (utilitățile publice, resursele subsolului, serviciile bancare) către privați, de fapt, străini, este un lucru dramatic, soldîndu-se doar cu dublarea prețurilor pentru consumatori!

Cu toate acestea, într-o manifestare de întîrziere mentală, strategiile din orice minister, sector sau domeniu din România au în frunte privatizarea, ca o obsesie a prostului, ce convine însă stăpînului străin. Contrar cerințelor, reclamate de însăși apartenența la UE, România își distruge în continuare sistematic statul.

Lichidarea parametrilor naționali ai economiei a devenit o profesie, slăbirea statului – un crez! Necum să fie vorba de vreo recuperare națională de la străini. Astea sunt idei subversive! Cine le debitează riscă să fie taxat „naționalist“, comunist și „cu rușii“! Dimpotrivă, semn nu numai al întîrzierii mentale, al neevoluării, ci și al servilismului sordid, ajutoarele de stat sunt acordate firmelor străine, cărora li se „montează“ priorități în licitațiile publice, astfel încît firmele românești să fie scoase din joc încă de la caietele de sarcini. Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Bun, nu sunt cu rușii, nu sunt cu comuniștii, nu sunt cu naționaliștii, dar ce au cu capitaliștii români?!

Nu vreun protest, dar nici măcar o simplă vorbuliță nu există la adresa celui mai teribil atentat colonialist împotriva României pe care îl constituie începerea, cu bani de la UE, a conductei care să ducă gazele românești exploatate de OMV în largul coastelor Mării Negre direct la Viena, fără ca România să aibă vreun rol în stabilirea prețurilor și destinațiilor și la care românii n-au acces nici de-ar vrea să le plătească (adică să-și cumpere propriile resurse!), cînd peste trei pătrimi din satele țării se încălzesc cu lemne!

Prin alte țări sau zone ale lumii, așa ceva din panoplia colonialismului primitiv și scabros primește nu consimțămînt trădător din partea autorităților naționale, ci replici statale sau, în caz că statul „doarme“, răspunsuri numite impropriu astăzi asimetrice, în care terorismul religios răzbună cu mijloacele guerilei urbane, jaful și umilințele din partea terorismului colonialist. Se bucură măcar de o nevinovată referire faptul colonialist tragicomic că România este singura țară din regiune fără o companie sub control național de distribuție de carburanți, cu toate că este singura țară din regiune care deține resurse de petrol?!

Amețitor este că nimic nu s-a făcut și nu se face pentru limitarea înstrăinării pămînturilor. Suntem unica țară din UE care lasă libertate completă vînzării terenurilor agricole, de parcă în România pămînturile ar costa cel mai scump, nu cel mai ieftin din UE! În vreo doi ani, românii vor rămîne chiriași în țară și pe acest tărîm, așa cum au rămas în privința activelor industriale, resurselor subsolului și intermedierii bancare.

Cît despre retail, aici este apocalipsă! După criza de acum un deceniu, consumul s-a prăbușit o bună perioadă, pînă la o nouă revigorare în ultimul timp, dar marile lanțuri vestice – făcînd ceea ce pe la ele pe acasă nici nu se gîndesc să facă – au tot prosperat, fără vreo întrerupere cu circa două cifre pe an. Cum? Prin eliminarea a peste 80.000 de chioșcari români. A existat vreo replică? Da! Așa-numita „lege 51%“, care să sprijine prezența de peste 51% a mărfurilor românești la raft. Ridicolul acestei legi dă dimensiunea lașității întregii clase politice. Această lege nu îndrăznește măcar să vorbească de produse românești ca atare, ci de produse de pe „circuitul scurt“, vai, vai, să nu se supere cumva stăpînul de la Bruxelles, care oricum n-a aprobat-o. Și zace „sub raft“, din lipsă de norme de aplicare. Ceva grețos!

Și să nu uităm absența penibilă a vreunei replici oficiale la jignirile Germaniei, Austriei și Olandei, după declarațiile încurajatoare ale președintelui Comisiei Europene privind nevoia unui statut de egalitate pentru România în UE.

Penibilul absolut a fost atins cînd Apelul prin care 84 de academicieni (nu au îndrăznit mai mulți!) își exprimaseră, de altfel tardiv și firav, preocuparea față de pierderea economiei, deciziei și identității naționale, a fost retras de pe site-ul înaltei instituții la cererea expresă a dlui Iohannis, președintele cică al României! S-a vorbit de trădare! Total inexact! Ca etnic german, dl Iohannis nu are nici o obligație față de nația română! Dar, pretind unii, a fost votat de români! Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/despre-lupta-anticolonialista-din-romania-e-simplu-de-vorbit-nu-exista-307138/

De ce la Varșovia și Budapesta, iar la București nu?!

        Fără mirare, Ungaria și Polonia, dar și Bulgaria, Cehia și Slovacia nu pactizează cu politica UE, adică a Germaniei, în materie de refugiați. Aceste țări nu înțeleg, pe drept cuvînt, de ce ar trebui să fie solidare cu politica Berlinului de repartizare obligatorie a refugiaților, cînd nu ele au generat problema, cînd nu ele beneficiază, precum marii corifei vestici, de pe urma conflictelor din zonele de origine ale refugiaților, cînd oricum nu ele constituie destinația declarată și faptică a acestora și cînd conaționali de-ai lor hălăduiesc și ei, cu milioanele, ca și refugiații cu pricina, pe aceleași trasee dinspre colonii spre metropole, în cadrul sistemului centru-periferie pe care îl reprezintă mereu mai pronunțat UE.

Că la Berlin se conștientizează că împotrivirea față de colonialismul UE, care este de fapt mereu mai clar politica unui nou imperiu german, a luat o turnură palpabilă și serioasă este poate ilustrat în modul cel mai expresiv de inițiativa Austriei de a căuta să solidarizeze Cehia și Slovacia la lupta împotriva „iliberalismului” ungaro-polon, prin constituirea așa-numitului Triunghi de la Slavkov (Austerlitz), încercare străvezie de spargere a Grupului de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), mai ales că se vizează și cooptarea Sloveniei și Croației. Lucrurile sunt prea cusute cu ață albă ca să mai aibă nevoie de comentarii!

Absența României din orice formule alternative central-europene (cele legate de Marea Neagră fac parte din altă discuție) arată că la Berlin/Viena ori se mizează pe înregimentarea necondiționată a României, ori aceasta este scoasă din orice calcul. Privind lucrurile din România, tot ceea ce se întîmplă în Polonia, în Ungaria și prin alte țări foste surate comuniste contrastează violent cu atitudinile și acțiunile Bucureștiului, care, pentru a le sumariza, se identifică cu pupatul în fund de zor al Bruxelles-ului, după preceptul simplu, nu au ei pe la Bruxelles atîtea funduri pe cîte suntem noi gata să pupăm!

Anatema naționalistă pe care stăpînii de la Bruxelles și vasalii lor de la București o aruncă asupra țărilor estice care își apără economia și identitatea națională împotriva agresiunii colonialiste vestice este o idioțenie fără margini. Apărarea națională nu poate fi confundată cu „naționalismul“, iar dacă tocmai apărarea națională este taxată drept naționalism, atunci nu există nimic mai frumos și mai onorant, decît să fii naționalist, cu atît mai mult cu cît te aperi împotriva celui mai abject colonialism din istorie, pentru că acesta nu-și asumă condiția, coafîndu-se cu cele mai scîrboase ipocrizii și demagogii, precum „europenismul“ sau „corectitudinea politică“. Cînd Bruxelles-ul vorbește de „Europa cu două viteze“, cade însă tot vălul!

„Țara noastră – spune premierul Orban – nu va fi o colonie… Nu vom fi cetățeni europeni de mîna a doua.“ De ce la Budapesta și Varșovia se aud deslușit asemenea lucruri, iar la București nu?! Este colonialism vestic față de Ungaria și Polonia și mîntuire vestică pentru București?! Răspunsul îl avem probabil în istorie: nici ungurii, nici polonezii nu prea au colaborat cu puterile străine împotriva propriului popor; Ungaria, pentru a fi preluată în stăpînire, a trebuit să fie transformată de otomani în pașalîc, adică supusă administrației turcești directe, iar Polonia a fost desființată de trei ori în istorie, pentru a fi luată în stăpînire de vrăjmașii de la Est și de la Vest. Și în timpul comunismului, atît ungurii, cît și polonezii s-au răsculat. Replica față de colonialismul UE nu este o reacție izolată în istoria popoarelor respective. În fond, nici colonialismul UE nu este nou; este aceeași oprimare germană cu altă pălărie. Să fie clar, românii și România nu prea se pot lăuda cu așa ceva în istoria lor.

Realitatea este că implantul occidental de colonialism este mai avansat – devastator și terminator – în România, față de Ungaria și Polonia, unde există un spațiu de manevră mai mare, în timp ce în România nu se mai poate mișca! Comportamentul din relațiile Est-Vest din cadrul UE reproduce exact situația: nucleul vestic se comportă cu România precum cu o colonie, dar și România se comportă ca o colonie în fața stăpînului vestic. Central-europenii au o anume demnitate, aceasta lipsește cu desăvîrșire la București!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-la-varsovia-si-budapesta-iar-la-bucuresti-nu-306796/

România trebuie să plătească luna aceasta, peste un miliard de euro, către UE și Banca Mondială

       

         România are de plătit o sumă foarte importantă de bani, în septembrie, către Banca Mondială și Uniunea Europeană din împrumutul stand-by contractat în 2009, potrivit datelor transmise de Ministerul Finanțelor Publice (MFP) la solicitarea AGERPRES.

Cea mai mare parte a sumei trebuie rambursată către Uniunea Europeană, respectiv peste 1,177 milioane de euro, iar 2,4 milioane de euro, către BM. Suma către UE reprezintă rate de capital în valoare de 1,15 miliarde euro, restul fiind dobînzi și comisioane. Către Banca Mondială, cele 2,4 milioane euro sunt doar dobînzi și comisioane.

Suma totală de plată către UE și Banca Mondială în acest an este de 1,26 miliarde de euro. Din această valoare, 1,15 miliarde de euro reprezintă rate de capital, iar restul dobînzi și comisioane. Peste 1,25 miliarde de euro urmează a fi rambursate UE și doar 9 milioane de euro către Banca Mondială.

În 2016, România a plătit 113 milioane de euro către UE și Banca Mondială. Cea mai mare parte a sumei a fost rambursată către Uniunea Europeană, respectiv 104 milioane de euro. Către Banca Mondială au mers 9,1 milioane de euro.

În 2015, statul a rambursat peste 1,83 miliarde de euro către Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană și Banca Mondială. De asemenea, 2015 a fost și anul în care a fost achitat împrumutul de la FMI. Către această instituție România a rambursat, în total, peste 2,49 miliarde de euro.

România a achitat Uniunii Europene, în 2015, peste 1,651 miliarde de euro, din care 1,5 miliarde sunt rate de capital și restul dobînzi și comisioane. Către Banca Mondială au fost plătite 9,5 milioane de euro (dobînzi și comisioane). În perioada 2009 — 2016 suma totală rambursată către cele trei instituții a depășit 4,9 miliarde de euro.

Articolul a apărut în 4 septembrie 2017 pe situl Active news sub semnătura Ștefaniei Brândușă.

Sursa: https://www.activenews.ro/economie/Romania-trebuie-sa-plateasca-luna-aceasta-peste-un-miliard-de-euro-catre-UE-si-Banca-Mondiala-145832

P.S.: Aici sînt banii dumneavoastră. Nici pînă astăzi nu știm unde s-au dus cele  20 de miliarde de euro pe care Băsescu și Boc le-au contractat în 2009 și pentru care plătim din greu dobînzi și comisioane. Cînd vor da socoteală cei care administrează banul public? (R.C.)

Sătui de colonialismul UE, central-europenii joacă cu Rusia și America

      Aproape la unison – iarăși cu excepția României (vezi Cotidianul, 28 august 2017) –, țările foste surate comuniste membre ale UE au adoptat măsuri pentru salvarea proprietății autohtone asupra pămînturilor agricole. Ca o notă comună, este vorba despre condiționalități diverse care să îngreuneze sau să facă practic inoperabilă prevederea din tratatele de aderare referitoare la liberalizarea vînzării terenurilor agricole către cetățeni ai UE, modalitate mîrșavă prin care vesticii urmăresc să pună mîna pe roadele pămînturilor estice. Fapt ce se produce inevitabil și de la sine în condițiile în care cei din Vest sunt comparativ bogați și cei din Est sunt comparativ săraci. Cît privește argumentul că libertatea de dobîndire ar aparține deopotrivă celor din Est pentru pămînturile din Vest, este vorba despre o ticăloșie: degeaba ți se îngăduie să-ți cumperi Mercedes, cînd tu nu-ți poți permite decît closet în curte! În Ungaria, sloganul oficial este „pămînturile ungurești aparțin maghiarilor și vor rămîne ale maghiarilor“, iar în Polonia, fără asemenea sloganuri, situația în practică se prezintă pe aceleași coordonate: pămînturile polonezilor sunt ale polonezilor. Pînă și mai puțin vizata Bulgarie – unde asaltul UE este echilibrat de influențele puternice ale Rusiei –, reglementarea privind cumpărarea de pămînt agricol de către străini doar cu condiția unei rezidențe prealabile de minimum 5 ani în Bulgaria a stîrnit pur și simplu bube pe la Bruxelles.

Era de bănuit că lupta anticolonialistă din țările estice ale UE să se concentreze, cel puțin în aceeași măsură, în domeniul retailului, deosebit de sensibil pentru populație și extrem de vizibil pentru maniera în care multinaționalele vestice operează întru distrugerea capitalului autohton și a identității naționale locale. Peste tot, marile lanțuri vestice de retail au ocupat poziții de forță, peste tot au luat locul chioșcarilor autohtoni, folosindu-și aceste poziții. Nu este o simplă înlocuire, ci o eliminare a furnizorilor locali, o creștere nejustificată a importurilor, în dauna producătorilor naționali. Peste tot, ca atare, se duce o luptă tenace pentru limitarea expansiunii lanțurilor de retail vestice, prin interzicerea extinderii acestora în centrul orașelor, ori pentru încurajarea prezenței produselor locale în rafturi și a producției naționale în piață. Și să subliniem acțiunea susținută, nu doar mimată și deci rușinoasă ca aceea din România, împotriva dublului standard pe care multinaționalele occidentale îl aplică furnizărilor, îndeosebi alimentare, pe piețele estice și, respectiv, vestice.

În mod corelativ cu aceste mișcări și acțiuni pe plan intern, se constată deplasări semnificative pe plan extern. În unele țări estice are loc o încercare de reapariție a unei politici externe, după dispariția aproape totală a acesteia în perioada de „punere la dispoziția“ Bruxelles-ului. „Jocul“ cu Rusia este ilustrativ, dar nicidecum nu este unicul. Extinderea legăturilor economice cu Rusia, multiplicarea contractelor cu firme rusești și a contactelor politice cu Moscova par să fie instrumentul predilect al dlui Orban, deoarece probabil această abordare este mult mai tolerabilă pentru Berlin, nefiind decît o copie palidă a ceea ce face în practică Germania însăși. În Polonia, deviza este cu totul alta: „Mai puțin UE, mai mult SUA“. Varșovia manifestă o nemulțumire deschisă în ceea ce privește politica Berlinului față de Polonia, incriminînd fără ocolișuri aranjamentele de livrări rusești de gaze în Germania, prin tranzitarea Mării Baltice și deci cu ocolirea Poloniei. Varșovia a sistat mari comenzi de arme de la parteneri din UE, în favoarea unor achiziții interne sau din SUA. Avînd în vedere problemele puse și mișcările făcute, Polonia a luat locul de frunte din ultimii ani al Ungariei printre „oile negre“ pentru Bruxelles-ul mereu mai odios și mai berlinizat.

Aceste „oi negre“ se arată fără perdea îngrijorate de cîștigarea scaunului prezidențial în Franța de către E. Macron, interpretarea lor fiind aceea că o Franță urmărindu-și cu prioritate interesele naționale în UE le-ar lăsa un spațiu de manevră mai larg împotriva Bruxelles-ului, în timp ce o Franță condusă de la Berlin, precum se riscă a se întîmpla în vremea lui Macron, le poate închide și respirația.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 4 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/satui-de-colonialismul-ue-central-europenii-joaca-cu-rusia-si-america-306493/

Tăriceanu, atac fără precedent la adresa ambasadei SUA și a lui Hans Klemm. Președintele Senatului îi acuză pe americani că își fac afacerile în România cu sprijinul DNA

      Călin Popescu Tăriceanu a avut un discurs extrem de dur la adresa ambasadorilor străini la București care își exprimă îngrijorarea privind respectarea independenței Justiției și a statului de drept.Cel vizat de liderul ALDE a fost ambasadorul SUA, președintele Senaului acuzîndu-i pe americani că își fac afacerile în România cu sprijinul DNA.

„În România s-a creat un sistem paralel de putere“, a spus Tăriceanu într-o conferință de presă, care a mai afirmat că anumite „forțe încearcă cu disperare să-și păstreze pozițiile obținute în ultimii zece ani.“

„Sigur că nu pot să nu fac o referire directă la atitudinea unor ambasade și ambasadori. Mă surprinde și mă dezamăgește profund atitudinea ambasadei americane, pentru că și eu, ca și alți români, am privit cu admirație și la o Americă care este prin esență țara libertăților. Dacă un demnitar român ar promova o firmă românească ar fi imediat acuzat, bineînțeles, de trafic de influență. Dar ambasadele străine au văzut că nu există aliat mai bun în acest demers al lor de a-și promova firmele și interesele lor decît DNA-ul. Ei nu mai au nevoie să mai facă altceva decît să vină pe această piață în care toate firmele românești au fost decapitate, toți au fost trimiși la plimbare, nu mai există o firma importantă de lucrări publice românească, toate contractele de lucrări publice sunt cîștigate de firmele străine“, a mai declarat Călin Popescu Tăriceanu.

Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor

 

        Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor. Și, în majoritatea lor, caută să profite de pe urma rupturii produse de Brexit, cît și de noile abordări americane ghidate de Trump spre a slăbi lesa în care îi ține Germania folosindu-se de structurile UE. O singură excepție: România! Este nu numai interesant, dar și ilustrativ de a pune în raport ceea ce țările central-europene, pe de o parte, și România, pe de altă parte, găsesc cu cale să facă în actualul context politic european și internațional.

Nu este greu de a identifica, înainte de toate, o încercare notorie – excepție totală România! – de întărire a statului, singurul care se poate lupta cu colonialiștii vestici (firme multinaționale, bănci, reglementări, toate avînd la spate susținerea guvernelor occidentale) și cu brokerii lor (Comisia de la Bruxelles, FMI, Banca Mondială). Au fost adoptate reglementări care să fortifice poziția deciziilor naționale, în ciuda priorității atribuite regulilor „europene” prevăzută de apartenența la UE. Au fost întărite companiile sub control statal național și au fost sistate oficial sau faptic privatizările, care ar putea slăbi pozițiile statului. „Ungaria-maghiarilor” și „Polonia-polonezilor” nu mai sunt doar vorbe goale. Premierul Orban desfășoară în Ungaria o politică articulată și coerentă de tip anticolonialist, cu impact în domenii diverse și de importanță strategică.

Apărarea economiei naționale este politică de stat de la venirea la putere a partidului Lege și Justiție în Polonia, cea mai puternică economie estică din UE. Nu trebuie ignorată rezistența opusă măsurilor și reglementărilor adoptate la Bruxelles în scopul de a scoate din joc politicile derulate pe plan național. Cehia, deși în inima hinterlandului german, are o politică națională în materie de curs valutar și s-a împotrivit abordării care nedreptățește țările mai slab dezvoltate de impunere a obligației deficitului zis „structural” în toate țările UE.

Încercarea cea mai consistentă, dar și cea mai grea este legată de întoarcerea economiei în mîini autohtone, de recuperare a pozițiilor strategice pierdute în fața multinaționalelor sau a corporațiilor de stat vestice. Sunt vizate, îndeosebi, sectoarele bancar și al utilităților publice. Și, nu întîmplător, avansate în această luptă sunt tot Polonia și Ungaria, nu doar pentru că sunt cu un pas înainte pe ansamblul desfășurărilor anticolonialiste, ci și pentru că au avut condiții specifice favorizante. Ambele n-au dispus de resurse ale subsolului interesante pentru vestici. În asemenea condiții, atît Ungaria cît și Polonia, au putut, în urmărirea unor țeluri strategice naționale, să se concentreze pe celelalte zone în care se îndreptase cu prioritate colonialismul vestic. Amîndouă țările – care, de altfel, nu și-au lichidat precum România prezența națională în sectorul bancar – au programe speciale de dezvoltare a băncilor autohtone, inclusiv prin achiziții noi de pe piață dacă apar oportunități și chiar reîntoarcere contra cost în proprietate națională a unor subsidiare ajunse în ultimele două decenii la occidentali. Tocmai prin asemenea achiziții, în Polonia s-a realizat „repolonizarea” sistemului bancar, adică peste 50% control național.

Spre deosebire, în România, o filială bancară grecească scoasă la vînzare a fost achiziționată nu cumva de capitalul românesc, ci de capitalul maghiar! Cehia a anunțat naționalizarea distribuției apei în Praga, deținută, ca și în capitala României, de nelipsita Veolia. Polonia vrea să-și vitalizeze serios exploatarea cărbunelui, resursă rămasă sub control național, și are un război declarat în acest domeniu cu CE, care vizează, sub pretextul combaterii poluării, să blocheze acțiunea respectivă a Poloniei. Ungaria urmărește să iasă de sub oprimarea UE în domeniul energetic, prin dezvoltări în sectorul nuclear, pe care le face în cooperare cu Rusia și înfruntarea cu CE în domeniu a căpătat accente de adevărat război.

Spre a închide gura Bruxelles-ului, Orban își pregătește într-un mod inedit terenul pentru un succes al întoarcerii în mîini autohtone a celui mai sensibil și mai important sector – al distribuțiilor de energie (care strînge banii de la toți consumatorii de energie) – decretînd utilitățile publice „activități non-profit”!

(continuare săptămîna viitoare)

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/esticii-s-au-cam-saturat-de-colonialismul-vesticilor-306076/

 

 

Vine criza: Stăpînul străin și vătafii interni pregătesc urgia asupra românilor

         Mai mulți „internaționaliști“ de seamă ai României postdecembriste, în frunte cu cei eterni de la BNR, cu contribuții majore la transformarea României într-o colonie, ne-au spus mai deunăzi că o nouă criză economică este ca și la ușa noastră.

Nu ne-au menționat tocmai exact și de ce, dar, cunoscîndu-le în general opiniile, putem bănui cu precizie de sută la sută: Desigur, statul s-a îngrășat din nou prea mult în dauna bietului sector privat și, din cauza măririi nesăbuite a salariilor bugetarilor, a rupt echilibrele, amenințînd stabilitatea economică și financiară.

În ciuda acestor flașnetări hodorogite, care nu au nici o legătură cu realitățile concrete, trădătorii de neam și țară – pardon, „internaționaliștii“ – au dreptate în materie de criză care bate la ușă! Dar din cauze cu totul diferite de cele din clișeele pozate de aceștia!

Cum dracu’ se face că toate crizele – de care statul ar fi de vină – izbucnesc din sistemul privat și integral din cauza acestuia, iar statul este doar chemat să le rezolve?! Cum dracu’ se face că întotdeauna se dă uitării că statul a intervenit – pe seama contribuabililor, căci altfel nu are cum! – și sistemul privat, direct răspunzător de criză, își continuă apoi, cu și mai mare lăcomie, dezastrul în economie, în timp ce „internaționaliștii“ dezvoltă și mai abitir teza primatului piețelor și statului minimal?! Asta, pînă cînd jaful destructurează din rărunchi economia, moment în care statul este scos de la naftalină spre a echilibra situația.

Evident, tot pe seama contribuabililor! Numai că statul, mereu mai slab, are posibilități mereu mai mici de a echilibra situația și, de fapt, crizele se adîncesc și se îndesesc. Prin țările făgăduinței – sedii ale multinaționalelor și centre ale colonialismului mondial – scenariul încă funcționează, pentru că, aici, în ipocrizia nesfîrșită care domnește, statul n-a fost, de fapt, distrus și, la o adică, menține resurse și putințe de intervenție.

În colonii însă este dezastru: statul a fost desființat, oricum putințe și resurse nu mai are și, la o adică, nu mai poate face mare lucru. Priviți la România! Economia de stat, distrusă sistematic, nu mai reprezintă decît 4% din total. Cu mărunțișul pe care atotdominantul sistem privat îl plătește ca impozite, bugetul de stat nu reușește să strîngă mai mult de 30% din PIB, față de peste 40% în medie în UE și chiar peste 50% în țările nordice. Capitalul străin a preluat toate piesele, pozițiile și pîrghiile strategice din economie și deci decizia. Ce să mai facă statul?! Evident, nu mai poate face vreun bine în economie, ceea ce se vede de la o poștă, dar, să fim obiectivi, el este atît de slab și puțin important în ansamblu, încît nu mai poate face vreun rău.

Degeaba stăpînul străin și „internaționaliștii“ interni aruncă anatema asupra sa. Ca să fugă de răspundere și ca să-l coste mai puțin, noul proprietar străin al țării lasă aparent administrarea în seama statului român, în capul căruia poate vărsa astfel toate lăturile, privind insuccesele, neputințele, nerealizările și… bineînțeles… provocările de crize.

La criza de acum aproape un deceniu, stăpînul străin și vătafii români de atunci au adoptat o abordare sinistră: România a preluat un credit extern de 20 miliarde euro cu care au fost finanțate băncile străine, vinovate aproape integral de criză, iar plata a fost suportată de contribuabilii români. Prin scăderi de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite.

Acum, statul român este și mai slab, aproape dispărut de pe firmament. Vă dați seama ce vor plăti contribuabilii români, indiferent de formula, desigur, și mai sinistră, ce va fi inventată?! Ca factori în generarea crizei, „internaționaliștii“ se fac că nu văd zecile de miliarde euro, mereu mai multe, jefuite anual de capitalul străin din România, externalizarea fără fiscalizare de către acesta a 85-90% din profiturile realizate aici, salariile de batjocură practicate în colonia România, nici măcar că s-au dublat fără justificare salariile vătafilor; pentru ei, contează doar că s-au mărit în principiu – și, să fie clar, numai în principiu – salariile salahorilor romîni! Noroc că vinovații sunt deja pregătiți: PSD, Liviu Dragnea, dacă nu și fiul său, fosta nevastă, cei cu același nume și, bineînțeles, votanții de la referendumul din 2012!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/vine-criza-stapanul-strain-si-vatafii-interni-pregatesc-urgia-asupra-romanilor-305723/

Deresponsabilizarea socială a angajatorului – cel mai mare câştig colonial al capitalului străin

      De la aşa-numita „privatizare” a Petrom – de fapt o pestilenţială transferare către un alt stat a proprietăţii resurselor de petrol şi gaze lăsate de Dumnezeu românilor –, care a inaugurat o pagină sinistră în istoria ţării, de desfiinţare a economiei naţionale, de disoluţie şi dezmembrare a statului, de transformare a României într-o colonie la periferia Europei, n-a mai existat o altă măsură care s-o echivaleze pe aceasta în semnificaţii şi implicaţii pînă ce, în haosul probabil special creat în aceste luni de vară 2017, guvernul zis al României a hotărît să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuţiilor sociale, respectiv pentru pensii, sănătate şi şomaj. În înfruntarea istorică dintre muncă şi capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plăţii contribuţiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv şi aruncarea la gunoi a vălului „modern” de minciuni privitoare la „parteneriatul social” între muncă şi capital pentru prosperitatea generală. Capitalul cîştigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravaşă în mînă şi angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur şi simplu în decor.

În istoria colonialismului – cu care capitalismul se încăpăţînează morţiş să se asocieze, ultima invenţie fiind „colonialismul colectiv” al imperiului UE –, această deresponsabilizare socială totală a capitalului pecetluieşte matricea colonială pură în relaţiile dintre muncă şi capital şi dintre colonii şi statele-stăpîn.

Fără corespondent în UE, transferul integral al contribuţiilor sociale în seama angajatului este un experiment. Un experiment dramatic, nu întîmplător iniţiat într-una din coloniile imperiului UE. Şi anume în cea mai batjocorită dintre acestea, dar unde, să fie clar, stăpînii de la Bruxelles dispun de colaboraţionismul intern al celor mai activi „internaţionalişti” fără neam şi fără ţară.

Să nu ne facem a uita că experimentul a mai fost încercat în urmă cu numai cîteva luni, în mod cu totul şi cu totul semnificativ pe vremea guvernului zis tehnocrat Cioloş, alcătuit din tehnocraţi aduşi direct de la Bruxelles în frunte cu prim-ministrul. Atunci, din nu se ştie ce motive, guvernul Cioloş a dat un pas înapoi şi a lăsat responsabilitatea iniţiativei chipurile în seama secretarului de stat Biriş, folosit pe post de ţap ispăşitor, acesta dîndu-şi demisia. Iată ce spuneam chiar în Cotidianul despre respectivul experiment într-un articol intitulat sugestiv „Cînd soarta cobailor nu-i interesează pe stăpîni”: „Din demersul aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amînat, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobîndirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!” şi nu au trecut decît cîteva luni şi încercarea a fost urgent repetată. De data aceasta cu reuşită! În locul unui „reformator” de la Bruxelles s-a găsit „reformatorul” Dragnea de la Teleorman! Şi, în loc să crească după cum ne promite teleormăneanul, salariile nete vor scădea, în ciuda faptului că statul, pentru a nu se produce această scădere, acceptă să preia povara, reducînd şi sarcina contribuţiilor sociale (de la 39% la 35%) şi nivelul impozitului pe venit (de la 16% la 10%). Numai că, pentru a nu se produce scăderea, angajatorii privaţi ar trebui să mărească salariul brut cu peste 22%. Or, statul nu poate obliga angajatorii privaţi să crească salariile brute, ca în sectorul public. Şi, cu cît salariile brute la privat vor creşte cu mai puţin de 22%, cu atît salariile nete ale angajaţilor vor scădea, în ciuda compensărilor indirecte de la stat. Angajatorii privaţi şi înainte de toate capitalul străin vor băga în buzunar noul cadou făcut de statul român pe seama noastră a tuturor. Am mai spus-o o dată tot în Cotidianul: dacă dl Dragnea n-ar exista, stăpînul străin al ţării ar trebui să-l inventeze!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/deresponsabilizarea-sociala-a-angajatorului-cel-mai-mare-castig-colonial-al-capitalului-strain-305404/

Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

          După bulversantul episod Grindeanu a urmat din partea PSD ameţitorul atac fiscal la adresa capitalului străin. Ambele orchestrate straşnic, în tipologia Dragnea, cu potenţiali beneficiari oamenii muncii români şi cu adversari sugeraţi din zona serviciilor secrete şi multinaţionalelor! Asta pentru fraieri! Aberaţiile erau însă atît de mari încît nu numai că demersul dădea de gîndit, dar mirosea a diversiune. În ce ne priveşte, am fost fără echivoc. Nu puteam respinge ceea ce părea „esenţa” programului PSD, anume o forţare a creşterii salariilor (prin salariul minim şi prin salariile de la stat), care este unica pîrghie de combatere a împărţirii odioase, de tip colonial, a PIB-ului românesc între muncă şi capital şi singura posibilitate ca ţara să se aleagă cu ceva de pe urma activităţii dominante şi dominatoare a capitalului străin, al cărei instrument principal este tocmai salariul mic. De la început am subliniat că forţarea măririi salariilor constituie prima măsură anticolonialistă, salutară, din România, prima mişcare în favoarea muncii în România, dar că, dacă nu se bazează pe reducerea gradului de extracţie de sevă economică în favoarea capitalului, lucrurile se împotmolesc. Nu poţi să dai la săraci, neluînd de la bogaţi! A da şi unora şi celorlalţi este o poveste, o imposibilitate. Am prefigurat împotmolirea şi aceasta a venit mai repede decît se profila. Replica PSD la potenţiala împotmolire a dat şi mai rău de gîndit. A fost schimbat prim-ministrul! De parcă asta era problema! Şi s-a venit cu o aiureală economică atît de gogonată încît aproape nu mai era vreun dubiu că se joacă o scenetă, o diversiune greţoasă. Deodată, a apărut un alt „program” în care, ce să vezi, se buluceau măsuri prin care „livrările” în continuare către săraci să fie finanţate din luări de la bogaţi. Şi, să fim realişti, era vorba de măsuri care ar fi afectat înainte de toate maşinăria de făcut bani a capitalului străin, pentru care acesta a venit în România! Caracterul dubios al includerii acestor măsuri era legat mai ales de nepunerea în discuţie a rînduielilor economice şi politice care permiteau injustiţiile şi inadvertenţele ce se căutau a fi corectate. Or, a încerca să corectezi efectele fără atacarea cauzelor este pur şi simplu o stupiditate! Sau o diversiune care să netezească terenul spre o altă ţintă!

Ce a fost şi ce a rămas din tot demersul?! Despre ce era vorba: de înlocuirea arhievazionatului impozit pe profit cu neevazionabilul impozit pe cifra de afaceri; de introducerea taxei pe solidaritate, impusă bogaţilor spre a-i ajuta pe nevoiaşi; de desfiinţarea pilonului II de pensii, prin care în parte banii de pensii strînşi de români sunt administraţi de fonduri private (toate străine) spre beneficiul curent al acestora şi doar spre beneficiul ipotetic şi oricum peste 20-30 ani pentru viitorii pensionari. Ce a rămas?! Nimic! În schimb, au venit pe rol: plata contribuţiilor sociale pentru salariaţii part-time cel puţin la nivelul integral al contribuţiilor revenind salariului minim; blocarea la 100 lei pe an a creşterii salariului minim, în locul sporirii prevăzute la 2000 lei; suspendarea angajărilor în administraţia publică centrală; plafonarea ajutoarelor pentru creşterea copilului; revizuirea pensiilor speciale. Toate, după cum se vede de la o poştă, afectînd doar pe români, iar, cu excepţia ultimei dintre enumerări, de fapt pe amărăştenii români! Printre cele „rămase” se numără două „regine”, care probabil erau obiectivele vizate: raportul lunar al guvernului la Bruxelles (adică la stăpînire) şi transferul în cîrca angajatului al contribuţiilor sociale pentru pensii şi sănătate. Fără corespondent în UE, acest transfer (care merită o tratare separată mai amănunţită) era obiectul unui experiment dictat de la Bruxelles şi constituia de fapt ţinta urmărită prin întreaga scenetă fiscală! A mai fost o încercare similară pe vremea guvernului tehnocrat Cioloş şi, în faţa nereuşitei de atunci, s-a revenit acum la comanda capitalului străin şi cu concursul jenant al „reformatorului” Dragnea! Capitalul străin obţine astfel ceea ce nu are nu numai la el acasă, dar nicăieri în altă parte în lume: o decuplare completă de orice responsabilitate socială, care transformă angajaţii săi în adevăraţi salahori coloniali. Ce a fost asta, dle Dragnea? Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cacealma-sau-tradare-de-neam-si-tara-305048/

CE atîrnă de gîtul lui Tudose un laț mai tare decît MCV

       După ce, venit la București, l-a pupat pe frunte pe dl Traian Băsescu în fața parlamentarilor și a camerelor de luat vederi – probabil în semn de mulțumire pentru contribuția acestuia la înregimentarea colonială a României în UE pe timpul mandatelor sale prezidențiale –, dl Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, odată întors la Bruxelles, a mai făcut un cadou strict de tip colonial României, indiferent de guvernul pe care aceasta îl are: a somat-o să respecte cît mai degrabă deficitul bugetar așa-zis „structural“, care ar fi cam de 1% din PIB, și nu de 3% din PIB, cît prevăd normele de stabilitate economico-financiară ale UE. Aceasta, apropo de „programul“ dlui Tudose!

Legătura cu pupicul dăruit dlui Traian Băsescu nu este cîtuși de puțin forțată. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, au avut loc intrarea României în UE și acceptarea de către România a prevederilor din Tratatul de Aderare, cu toate consecințele aferente. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, a fost înlocuit proprietarul român al economiei din România cu un proprietar străin, îndeosebi vest-european. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, s-a produs colonializarea României și, nu în ultimul rînd, nimeni altul decît dl Traian Băsescu a fost cel care a adoptat, pe seama poporului său, programul UE de înfruntare a crizei economice. În particular, în această privință, dl Traian Băsescu a fost inițiatorul și aplicatorul în România al unui program mai catolic decît cel papal de la Bruxelles, prevăzînd tăieri de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite, precum și preluatorul în numele României al ticăloșiei Merkel privind obligația de reducere draconică spre zero a deficitului bugetar, ca pretinsă modalitate de luptă pentru stabilitate economică și financiară! Reducere draconică a deficitului bugetar care s-o mai potrivi cît de cît unei țări dezvoltate, dar care, pentru o țară ca România, înseamnă definitiv și irevocabil încremenirea în starea de subdezvoltare!

Era o obligație pe care o țară subdezvoltată ca România nu trebuia să și-o asume, după cum actualele țări dezvoltate (în frunte cu Germania, care a inventat acum plafonarea deficitului bugetar) nici nu se gîndeau cumva s-o promoveze în toiul eforturilor lor de dezvoltare, ci, dimpotrivă, au practicat decenii la rînd deficitul bugetar ca mijloc de impulsionare a dezvoltării. Formula era chiar fundamentată „științific“ și se numea „deficit spending“. A veni acum, după ce te-ai dezvoltat, inclusiv printr-o asemenea formulă, și ai ocupa poziții dominante și favorizante în piață, să susții plafonarea deficitului bugetar cu caracter generalizat, este o imensă mîrșăvie! Țările dezvoltate n-au decît s-o promoveze, dar pentru ele, și nu pentru cei care au și ei dreptul istoric de-a o folosi în eforturile de dezvoltare. Nu întîmplător l-a pupat dl Juncker pe dl Băsescu pe frunte în văzul public! Deficitul zis „structural“, conceput la Berlin, este o invenție ticăloasă la care subdezvoltații nu trebuie să se asocieze, așa cum a făcut-o dl Traian Băsescu în numele României! Nu trebuie să se asocieze deoarece aceasta interzice de fapt participarea fondurilor publice la dinamizarea dezvoltării.

Am citit că dl Dragnea s-a ofuscat de somația Bruxelles-ului, considerînd-o o „discriminare“, în măsura în care corifei de prim rang de prin UE au depășit, nu în mod excepțional, ci sistematic, nu numai pragul deficitului zis „structural“ de 1-2% din PIB, ci și pe cel de 3% din PIB al stabilității economico-financiare, fixat tot la Bruxelles, și nu au pățit nimic! Nu este doar o „discriminare“, dle Dragnea, este o mîrșăvie în toată regula! La care însă a pactizat deopotrivă dl Traian Băsescu! Dacă se mai simte și în forță și nu numai cu dreptatea de partea sa, dacă se consideră cumva mai bun decît dl Traian Băsescu, dl Dragnea n-are decît a ignora sau chiar a dezavua public somația Bruxelles-ului – de altfel, prima, deocamdată unica, din istorie în domeniul cu pricina! România n-are ce căuta în UE cu această mizeră anatemă, mai gravă și mai înjositoare decît MCV-ul, de care s-a lăudat dl Juncker pe la București că va elibera România!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 24 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ce-atarna-de-gatul-lui-tudose-un-lat-mai-tare-decat-mcv-304359/

E aprig stăpînul!

      Cohortele de vătafi români ai capitalului străin și de menestreli ai lor, care s-au ridicat într-un glas împotriva inițiativei de desființare a impozitului pe profit și înlocuire a acestuia cu un impozit derizoriu pe cifra de afaceri, nu trebuiau să manifeste vreo îngrijorare. Această comutare fiscală nu va fi fost niciodată aplicată. România este o colonie și stăpînul străin al acesteia nu va fi permis acest lucru. Capitalul străin, care controlează toate sectoarele și pîrghiile strategice din economie, este deținătorul puterii, și nu vreun partid politic, mai mic ori mai mare, sau chiar mare de tot, precum PSD, autorul inițiativei cu pricina. Combinarea exploatării salariilor mici cu evaziunea fiscală a cîștigurilor reale este cheia jefuirii coloniale a României. Și, exprimîndu-ne în termeni eminescieni, toată floarea cea vestită a întregului Apus, deținătoare a puterii în România actuală, nu va fi admis să se împiedice de-un ciot – PSD –, permițînd acestuia să îi răpească exact mașinăria de bani pentru care a venit aici!

Ridicarea într-un glas a cohortelor de vasali, vătafi și menestreli era doar un semnal… pînă la executarea în piața publică a „vinovaților“. Aceasta urma! Venea, venea, călca totul în picioare! Era de-a dreptul înfricoșător că, în combaterea inițiativei, nu s-a ridicat semeț decît argumentul că impozitarea cifrei de afaceri nu este recomandată/permisă de komisarii de tip sovietic de la Bruxelles și că, în dezbaterea problemei, era complet „uitată“ motivația de fond a inițiativei: că salariile în România culeg din PIB doar vreo 30%, față de 50-55%, ce să vezi!, tocmai în țările occidentale transformate în icoane pe la București, și că 85-90% din profiturile obținute de capitalul străin în România sunt externalizate înainte de fiscalizare. Ceea ce capitalul străin din România raportează spre fiscalizare este atît de rizibil, de puțin, încît pare că acesta își pierde timpul pe aici pentru un mizilic de cîștig, fiind chiar de cîteva ori mai ineficient decît capitalul românesc, ăla vai de mama lui! Desigur, logic este ca impozitul să fie pe cîștig, și nu pe rulaj, dar dacă preopinentul ascunde cîștigul, atunci merge să-l impozitezi și pe rulaj, unde, din păcate pentru el, nu prea funcționează evaziunea!

Nu știu ce a urmărit PSD cu inițiativa cu pricina. Personal, nu am încredere în asemenea inițiative, oricît de revoluționare ar fi – inclusiv în cea de față, care este una adusă de mine însumi în atenție publică, în cartea mea din urmă cu un an (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vînturilor 2016) –, dacă nu fac parte dintr-un demers coerent și consistent de punere în discuție nu doar a efectelor, ci și a cauzelor și, bineînțeles, a rînduielilor economico-politice care le parohiază. Programul Dragnea 1 (Grindeanu) păcătuia prin faptul că, forțînd, de altfel, lăudabil salarii mai mari, încerca, probabil pentru a capta bunăvoința stăpînilor, să le dea și acestora ceva mai mult: or, vrînd să dai ceva în plus la nevoiași fără a lua de la bogați nu se poate, pentru că te împotmolești! Ceea ce deja se întîmplă. Programul Dragnea 2 (Tudose) viza, inițial, cu caracter revoluționar, să ia ceva de la bogați și chiar de la stăpîni, pentru a continua să dea ceva în plus la săraci. Dar fără a pune cumva în discuție rînduielile actuale. Or, așa ceva este o iluzie, dacă nu o stupiditate! Nu-i faci tu, chiriaș, program proprietarului! Casa este a proprietarului, banii sunt ai proprietarului! Chiriașul, doar cu chiria – și atît! Poți, desigur, să pui în discuție dobîndirea proprietății, urmîndu-se a vedea cu ce șanse. Dar fără a o pune în discuție este pur și simplu caraghios să încerci a împărți altfel decît a agreat proprietarul banii de chirie pretinși de acesta și care, bine sau rău, sunt ai lui! Că ai acceptat să-i fii salahor, asta-i treaba ta, nu a lui! A face „strategii“ și „programe“ pe bani care nu-ți aparțin mi se pare ridicol. În românește, are un nume precis, deloc onorant, pe care prefer să nu-l menționez. În ziceri populare, sună mai agreabil: să nu vinzi pielea ursului din pădure!

Dacă a fost vorba de un test, demersul Dragnea 2 a fost semnificativ. A probat cît de aprig e stăpînul!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 17 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/e-aprig-stapanul-303933/

Mascarada impozitării profitului trebuie să înceteze!

        În contrast cu minciuna din raportările sale financiare (vezi Cotidianul, 3 iulie 2017, Guvernul Tudose – gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!), profitabilitatea capitalului străin în România este nu de 3 ori mai mică, ci de cel puţin 2 ori mai mare (pe unitate de capital) decît cea a capitalului românesc, graţie atuurilor recunoscute și ridicate în slăvi în plan tehnologic, organizaţional şi financiar. Pentru a nu forţa evaluările, să admitem însă o profitabilitate doar de 1,7 ori mai mare (respectiv cea rezultînd din faptul că, potrivit statisticilor, capitalul străin realizează jumătate din cifra totală de afaceri utilizînd vreo 30% din forţa de muncă angajată în economie în România). Înseamnă că, la o asemenea rată de profitabilitate, capitalul străin obţine de fapt peste 70% din profiturile realizate pe ansamblu în economia din România, respectiv de cel puţin 3 ori mai mult decît raportează.

Cît ajung să plătească, în realitate, capitalul străin şi cel românesc din ceea ce s-ar cuveni să plătească în contul impozitului pe profit? Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe privind evaziunea fiscală, aflăm că rata efectivă de colectare din impozitul pe profit este de 20-21%, restul de 80% constituind evaziune. Mai precis, profituri făcute „pierdute“.

Aplicînd liniar rata menţionată de neplată, ar rezulta că, din ceea ce ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit, capitalul străin nu plăteşte decît vreo 14%, iar cel românesc vreo 38%! Numai că ştim că circa o treime din firmele româneşti, reprezentînd aşa-numitele microîntreprinderi, plătesc în contul profiturilor pe care le realizează nu impozitul de 16% pe profitul declarat, ci impozitul de 3% pe încasări, unde rata de plată reală este între 90 şi 100%. Or, dacă o treime din capitalul românesc plăteşte integral impozite în contul profiturilor realmente obţinute, înseamnă că restul de două treimi din capitalul autohton şi în întregime capitalul străin plătesc şi mai puţin decît apare că ar plăti la rata de 20% de colectare la impozitul pe profit pe anasamblu.

O imagine pur apocaliptică se conturează!

1) Doar vreo 3 miliarde euro se încasează la bugetul statului din impozitul pe profit, ca urmare a impunerii cu 16% a nici 20 miliarde euro din cele peste 80 miliarde euro profituri reale obţinute şi care ar trebui impozitate. Peste 60 miliarde euro se evaporă în fiecare an înainte de impozitare, grosul de presupus prin externalizări în străinătate.

2) Microîntreprinderile, care nu reprezintă decît cîteva procente din cifra de afaceri pe ansamblu, plătesc ca impozite în contul profiturilor realizate mai mult decît întregul capital străin care deţine circa jumătate din cifra de afaceri şi obţine pe plan real spre 70% din totalul profiturilor.

3) Aceleaşi microîntreprinderi plătesc impozite în contul profiturilor efectiv realizate între două şi trei ori mai mult decît restul capitalului românesc.

4) În contul impozitării profiturilor real obţinute, capitalul străin nu plăteşte 85-90% din ceea ce s-ar cuveni să plătească, iar capitalul românesc nu plăteşte 60-65% din ceea ce s-ar cuveni să plătească!

Este de tolerat o asemenea stare de lucruri? Nu! Este de schimbat? Da! Poate fi schimbată? Da! Se vrea însă o schimbare? Aceasta este problema! Pentru o schimbare ar fi de ajuns a înlocui impozitarea propriu-zisă a profitului cu o derizorie impozitare a cifrei de afaceri (adică, în fond, generalizarea impunerilor din cazul microîntreprinderilor), care – important de subliniat – nu poate fi evazionată! Adusă în atenție de mine, încă în urmă cu un an, în cartea „România, o colonie la periferia Europei“ (Ed. Roza Vînturilor, 2016), această abordare este prevăzută – surprinzător – în programul Guvernului Tudose. Nu se știe însă cu ce șanse de aplicare! Dacă nu se vizează a se schimba realmente ceva în România şi statului român nu i se va conferi rolul de a şi face ceva pe linia dezvoltării ţării, atunci nu are rost a se întreprinde nimic în fiscalizarea profitului. Dar impozitarea profitului în actualele condiţii trebuie desfiinţată. Căci tot un drac – și cu, şi fără cele 3 miliarde euro din această impozitare! Mascarada trebuie să înceteze! Măcar să oficializăm jefuirea statului român şi a ţării numite încă România.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/mascarada-impozitarii-profitului-trebuie-sa-inceteze-303574/

Guvernul Tudose, gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!

       Guvernul Tudose uimește pur și simplu, sugerînd – deocamdată doar sugerînd, pentru că nu se știe ce va face concret pînă la urmă – că ar fi gata să se lupte cu probabil cea mai gogonată dintre anomaliile, minciunile și diversiunile colonialiste din România devenită anexă de tip bananier a capitalului vestic: anume idioțenia aruncată în spațiul public, cu concursul statisticilor, şi care sfidează bunul-simț, cum că subalternul capital autohton, ăla care pune pingele în economia din România, ar fi mai performant decît capitalul vestic de pe aici, nu numai dominant, dar și deținător al tuturor punctelor și pîrghiilor strategice și deci al deciziei economice și, prin implicație, politice! De nu se mai înțelege nu doar de ce ne mai închinăm la el, spunînd chiar că nu se poate fără el, dar și de ce își mai pierde acesta timpul prin România!

Idioțenia cu pricina rezultă din statisticile parohiate de institutul de specialitate din România, de Oficiul Național pentru Registrul Comerțului și de Ministerul român de Finanțe. Profiturile nete raportate de firmele cu capital străin din România în 2015, an de consolidare pe piață și de creștere a cifrei lor de afaceri cu 8%, reprezintă doar 2 miliarde euro (6 miliarde euro profituri brute și 4 miliarde euro pierderi!) Hai că-i tare! Deci toată floarea cea vestită a întregului Apus, nu numai chemată, dar și primită aici cu surle și trîmbițe, își pierde timpul pe la noi pentru un mizilic de două miliarde euro! Cred că au costat mai mult sulurile de hîrtie higienică folosite spre pregătirea fundurilor pentru pupăturile românești de bun venit. Aiureala acestei cifre – nu cumva inventată, ci prezentată de statisticile financiare – nu doar că sfidează bunul-simț, dar contrazice cîntările la adresa minunatului capital occidental. Care, după cum el însuși se recomandă, duduie de tehnologie și este excelent înzestrat managerial, fiind prezentat ca atare în România drept mîntuitorul țării și poporului ei și pe care capitaliștii români (desigur, proști, retardați și, bineînțeles, corupți!) ar trebui să-l urmeze spre fericirea lor și a angajaților lor. Care mîntuitor, dom’le, cînd bietul potențial învățăcel – capitalul românesc, ăla vai de mama lui – a raportat, în același an, profituri nete de 6 miliarde euro, adică de 3 ori mai mari, cu toate că cifra sa de afaceri e cu mult mai mică?! Și nu este vreo excepție în 2015. De ani de zile este la fel. Nimeni nu spune însă nimic. Toți suntem luați de proști! Tăcînd, chiar și suntem! Este posibil ca mult cîntatul și mult lăudatul capital străin să fie mai puțin performant decît capitalul autohton și să fi venit în România să se inspire din realizările românești, și nu să facă profit, după cum credeam noi, proștii, încrezători în normele capitalismului?!

Aceste cifre intră în contradicție cu toată matricea economiei actuale din România, descrisă de datele din aceleași surse statistice. Capitalul străin realizează cam jumătate din cifra de afaceri obținută de ansamblul firmelor din România și o face folosind nici măcar o treime din forța de muncă. Deci, fără echivoc, nu poate fi decît cel puțin de două ori mai performant decît capitalul românesc care realizează cealaltă jumătate din cifra de afaceri, cu două treimi din forța de muncă.

Dacă nu ți-a fost spălat creierul – cum pare să le fi fost spălat politicienilor și atîtor analiști români care operează fără comentarii cu asemenea cifre –, este lesne de găsit explicația acestor date care sfidează bunul-simț: capitalul străin nu-și pierde deloc vremea prin România, obținînd aici profituri fabuloase, chiar abominabile, dar pe care le ascunde de la impozitare, mai concret, le externalizează prin diferite metode înainte de fiscalizare, astfel încît ceea ce rămîne de impozitat să fie derizoriu, de batjocură! Ca în colonii! În aceste condiții, impozitarea profitului în România devine o mascaradă!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/guvernul-tudose-gata-sa-lupte-impotriva-celei-mai-gogonate-diversiuni-colonialiste-303233/

Dacă Dragnea n-ar exista, proprietarul străin al țării l-ar inventa

            Iată, sumar, cum s-au derulat lucrurile la suprafață: un partid, PSD, ce se dă de stînga, a cîștigat detașat alegerile și, împreună cu un partid mai mic, a alcătuit majoritatea parlamentară și a format Guvernul. Toată cealaltă parte a eșicherului politic, precum și președintele țării și – important – întreaga panoplie a instituțiilor de forță, în frunte cu serviciile secrete și procuratura, dar și propaganda neobosită a acestora, au pus la index partidul cu pricina, stigmatizîndu-l cu toate anatemele la modă ale perioadei. Și, pe toate căile, au încercat să-l scoată din joc și, bineînțeles, să-i pună bețe în roate guvernării. În scurt timp, au părut să obțină o victorie clară. PSD s-a frînt la vîrf. Președintele partidului i-a retras sprijinul politic tocmai premierului pe care chiar el îl unsese, acuzîndu-l că s-a dat cu „sistemul“. Deznodămîntul a ajuns la votul unei moțiuni de cenzură. La mustață, Dragnea a cîștigat! Mustața cîștigătoare a dlui Dragnea ar putea avea semnificația, evident tot la suprafața lucrurilor, a unei reușite în păstrarea coeziunii partidului.

Totuși, după ce „sistemul“ reușise să împingă PSD pînă în punctul de a-și revoca printr-o moțiune de cenzură propriul guvern, rămîne bulversant că tocmai atunci cînd părea să obțină și înfrîngerea, și chiar dezmembrarea PSD pe mîna exact a acestuia, a făcut o manevră de neînțeles, lăsînd PSD-ul nu numai în viață, dar și pe Dragnea cu bateriile încărcate! Să fim serioși, cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-a dat cu „sistemul“ sau chiar izvora de la acesta, atunci, mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! 20 care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea!

Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai de mult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru.

Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România. Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume ca proprietar și decident o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele pămîntului. Iar, dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin.

Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare! „Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea, ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! Dna Kovesi că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde Coldea și succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie, și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar, de ce s-o facă, atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/daca-dragnea-n-ar-exista-proprietarul-strain-al-tarii-l-ar-inventa-302903/

Măcar de s-ar fi spart vreun geam…

           Dacă PSD ar deține puterea în România actuală, atunci, ceea ce se întîmplă sub ochii noștri cu guvernarea, politichia și altele asemenea ar fi un dezastru. Căci PSD își mănîncă propriul guvern, punînd pe masă adversarilor politici toate cuțitele și furculițele spre a putea fi devorat el însuși, cu totul. Mult lăudata creștere economică s-ar prăbuși. Cursul cu care se joacă dl Isărescu ar lua-o la vale. Pînă și bursa – aceea care nici nu prea există, că nu s-a auzit de vreo companie care, în afara unor emisiuni de paradă, să se finanțeze de pe bursă – și-ar da obștescul sfîrșit. Numai că nu PSD deține puterea în România. Nici susținătorii săi economici, care sunt cei care pun doar pingele în economia din România. Nici votanții săi, care sunt într-adevăr cei mai mulți, dar, fiind dintre cei săraci ca poziție economico-socială și mai bătrîni ca vîrstă, sunt și cei mai puțini influenți, ba chiar dintre cei mai huliți români. Puterea, adevărata putere, o dețin, știe și Grivei, proprietarii activelor industriale, comerciale, bancare, tehnologice și a pîrghiilor strategice – toți, ne place sau nu ne place, străini! Aceștia dețin puterea în economie și, prin incidență, în politică. Nu-i un reproș, nu-i o critică, este o realitate. O realitate sfîntă în capitalism!

Nu știm dacă PSD conștientizează această realitate. Proprietarii însă o conștientizează! Și își exercită dreptul de decizie, pe care proprietatea și deci puterea li-l conferă! Nu contează în decizie dacă este bine sau rău, contează doar dacă este convenabil sau nu decidentului. Acesta îi lasă pe dl Dragnea și ai lui să se joace cu mingea prin curte, dar să nu spargă cumva geamurile! Dl Dragnea și ai lui au atins însă cu mingea vreo trei geamuri. Au crescut salariile la stat, făcînd astfel presiuni asupra salariilor la privat; or, salariul mic este osatura exploatării coloniale, cheia profiturilor fabuloase realizate de capitalul străin în România. Totodată, au încercat să pună un prag în incriminarea speței abuzului în serviciu, ceea ce ar răpi procurorilor anticorupție obiectul muncii în instrumentarea scoaterii din joc a oricărui român incomod. Și, cel mai grav, au prevăzut constituirea unui fond suveran de investiții, care ar înarma statul român cu un instrument de apărare a pîrghiilor care i-au mai rămas în mînă. Vai, blasfemie! Ce contează că, în majoritatea lor, țările occidentale însele au la dispoziție acest instrument. Probabil, însă: quod licet Iovi, non licet bovi (ce este permis lui Jupiter, nu este permis boului)!

Comanda externă a fost deci clară: boicot general în aceste domenii! Nici un geam în aceste privințe nu trebuie spart! Experiența de la referendumul din 2012, cînd rezultatele neconvenabile au obligat capitalul străin să ordone înfrîngerea acestora prin ignorarea votului popular, a condus la ideea unor alte stratageme, mai demagogice. Mă scuzați, mai democratice! Și, neavîndu-se la dispoziție o opoziție politică reală la PSD, s-a apelat la tradiționalele modalități de provocare de rupturi sau trădări în PSD sau la aliații săi politici. După cazul Daniel Constantin de la ALDE, cazul Grindeanu este doar unul mai spumos! Nu întîmplător, cu trei lucruri nu a pactizat din programul PSD chiar premierul Grindeanu pus de PSD: ordonanța incluzînd abuzul în serviciu, legea salarizării și fondul suveran de investiții!

Chiar dacă învolburată de o moțiune de cenzură, înfruntarea Dragnea-Grindeanu este o biată jerpelitură, în măsura în care nu PSD deține puterea. Abia de va pierde, Dragnea ar apărea mai măreț decît i se permite să fie. Și tot de va pierde, Grindeanu se va putea prezenta mai falnic decît ordinele mizere ce l-au ghidat. Singur cîștigător va fi capitalul străin, care nu vrea pe aici, prin România, să i se spargă cumva vreun geam, necum să-l pască riscul unor replici anticolonialiste, precum în Ungaria sau Polonia. Ba, probabil, se va alege cu noi cadouri, cum l-au obișnuit chiar cei de la PSD ca să-i intre în voie! Ce face de cinci ani Codul fiscal parohiat integral de PSD, cu ajutorul neprecupețit al domnilor Ponta, Vîlcov (vai, incriminatul Vîlcov!), Grindeanu, Dragnea? Împotriva cerințelor din realitățile concrete și din datele statistice, PSD-ul acestor frați, azi adversari, siluiește la greu fiscalitatea, prin așa-numita relaxare, pentru a face, în fapt, cadouri capitalului străin!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/macar-de-s-ar-fi-spart-vreun-geam-302515/

Creștere economică „în două viteze“ – căruțele estice împing mașinile vestice

       

        INS ne-a anunțat că România are o fabuloasă creștere economică, iar Eurostat, că este cea mai înaltă din UE. Oamenii de rînd din România o duc mereu mai greu, dar avem creștere economică! Se îmbulzesc, poate mai mult decît oricînd, să plece din țară, și anume îndeosebi în UE, dar noi avem creștere economică și, culmea, cea mai înaltă din UE! Probabil, nimic altceva nu poate evidenția mai exact cam cît preț pun oamenii, conștient sau inconștient, pe această creștere economică. Nici FMI nu este mai încrezător, de vreme ce ne avertizează că ne paște dezastrul dacă nu oprim mărirea salariilor și relaxarea fiscală. Barem Comisia Europeană parcă vrea să-i pună capac, somînd România să treacă la deficitul bugetar zis „structural“ de circa 1% din PIB, adică să înceteze orice finanțare din fonduri publice a respectivei creșteri economice. Cei mai drăguți sunt acei analiști români, bine intenționați, care caută de zor izvoarele minunatei creșteri economice, scormonind ba prin industrie, ba prin comerț, ba prin consumul gospodăriilor, doar-doar o sări vreun iepure care măcar să ne explice dacă e de bine sau de rău cu creșterea asta economică.

Interesant este că nu numai în „europeana“ Românie, care nu prididește să-i pupe în fund pe komisarii de la Bruxelles, ci și în „naționalista“ Ungarie vecină motoarele creșterii economice duduie. Și tot așa – deși nu chiar ca în România – cu pași mult mai repezi decît prin țările făgăduinței. Și tot așa – deși nu chiar ca din România – oamenii pleacă și din Ungaria spre aceste din urmă țări, în ciuda creșterii economice înfloritoare. Părăsind canoanele idiotizante ale teoretizărilor economice supuse unor interese politice și pășind pe tărîmul realităților estice actuale, un economist guvernamental maghiar se apropie fără ezitări de adevăr. Dl Bela Galgoczi constată că, în Ungaria, dar și în Polonia și Cehia, productivitatea a tot crescut în perioada deja de aproape un deceniu de la criză încoace, în timp ce costurile legate de ocuparea forței de muncă au stagnat, vinovată pentru această ruptură fiind făcută politica nefastă de așa-zisă austeritate promovată de la Bruxelles.

Altfel spus, din punctul de vedere al muncii, salariile n-au sporit în măsura creșterii productivității acesteia, iar din punctul de vedere al capitalului, acesta a încasat rente mereu mai mari din nesporirea salariilor în ritmul creșterii productivității muncii. Cu alte cuvinte, se tot înregistrează creștere economică, dar în van pentru forța de muncă autohtonă. Cazul României este mult mai ilustrativ pentru ceea ce de fapt se întîmplă. În România, salariul colonial este și mai mic decît în Ungaria, iar prezența în economie a capitalului străin este cu mult mai puternică. România este mult mai avansată pe calea colonializării, pînă la ruptura aproape netă între economia străină și economia autohtonă de pe teritoriul țării. Obținîndu-se de fapt în economia străină din țară prin exploatarea salariilor mici, creșterea economică este cu atît mai mare cu cît salariile coloniale sunt mai mici, iar ritmul de creștere pus în contul ansamblului teritorial al țării este cu atît mai înalt cu cît ponderea economiei străine în acest ansamblu este mai ridicată. Ca atare, nu întîmplător, creșterea economică pusă în contul României este mai mare decît cea pusă în contul Ungariei.

În mod semnificativ, fenomenul este prezent în statistici tocmai prin faptul că statisticile nu prezintă separat, ci asamblat, rezultatele economiei străine și, respectiv, celei autohtone, ascunzînd astfel că minunata creștere economică se produce doar în prima, în timp ce ultima dă tot înapoi, spre disperarea celei mai importante părți din forța de muncă, ce este ocupată în aceasta.

Astfel, există creștere economică, de care însă nu beneficiază cea mai mare parte a forței de muncă și, ca urmare, continuă exodul din cadrul acesteia către țările unde salariile sunt mari tocmai pe baza extracției de substanță economică din coloniile unde salariile sunt mici.

Așa stau lucrurile în colonialism: colonialiștii cu mașina, cei din colonii cu căruța, dar și cu obligația de a împinge mașinile celor dintîi.

Așa se petrec lucrurile și în UE: cu două viteze!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 14 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/crestere-economica-in-doua-viteze-carutele-estice-imping-masinile-vestice-302269/

Pierderea proprietății – baza disoluției cauzei naționale

   

           Între realitatea conducerii României actuale de către proprietarul străin al țării și imaginea pe care chiar acesta caută s-o prezinte și s-o acrediteze este o prăpastie teribilă și terifiantă. În ea se află românii care, vrînd sau nevrînd, ajută, direct ori indirect, proprietarul străin să prezinte lucrurile altfel decît sunt ele. Inevitabil se ajunge la aceștia: vor fi cîteva mii (sau cîteva zeci de mii!) din structurile instituționale de putere. Există un motiv simplu, dar de neocolit. Este evident că nu structurile alese (parlament, partide, guvern) conduc România actuală, în timp ce aceia care este logic s-o conducă (respectiv proprietarii țării, care sunt de acum străini) nu recunosc faptul, întrucît le este mai convenabil să n-o facă, aruncînd în continuare anatema pentru toate relele pe români. Și atunci se ajunge la acei români din structurile numite care, vor, nu vor, intermediază puterea proprietarului străin în relația cu România concretă, și care oricum au cea mai mare putere dintre toți ceilalți români. Ce vor aceștia și ce urmăresc ei?

Este un fapt că procurorii români descoperă numai corupți români. Ceva mai contra logicii și împotriva realităților consemnabile pentru oricine nu există, atît timp cît aproape toate dosarele instrumentate de către procurorii anticorupție vizează achiziții publice, iar peste 70% din achizițiile publice sunt, potrivit datelor oficiale, contractate cu străini, și nu cu români. Unde poate duce o asemenea abordare? Numai și numai unde duce! La scoaterea din joc a businessului românesc, în timp ce străinii capătă mînă liberă la devalizarea României. Poate fi acesta un obiectiv pentru țară și soarta ei?

Cred că de departe cele mai complicate probleme există la nivelul serviciilor secrete. În principiu, acestea au ca obiectiv apărarea securității naționale. În practică, obiectivele și activitatea lor se dublează în interferențe politice, economice și sociale din cele mai diverse domenii, pentru că, în mod concret, totul sau absolut totul are legătură cu securitatea națională. Să nu ne amăgim că pe undeva prin nu știu ce țară a făgăduinței ar fi altfel! Realitatea este că serviciile secrete resimt cel mai complex, probabil și cel mai puternic, înlocuirea proprietarului român în economie cu proprietarul străin, mai ales de mai multe naționalități. Proprietarii străini împreună cu structurile lor de susţinere statale la spate trag fiecare în direcţii anume urmărite. Se calcă pe picioare, căci acţiunile lor nu se conjugă. Şi, de cele mai multe ori, haosul este mai rău chiar decît gestiunea proastă, dar unitară. Structurile politice ale statului român sunt condamnate la dispariţie prin lipsă de utilitate. Iar structurile de forţă – fără de care un stat nu poate funcţiona – sunt împinse obiectiv la împrăştiere, pierzînd cauza naţională care le ţinea în rol şi care cu greu s-ar mai putea coagula, ca menire de existenţă şi mod de operare. Structurile politice şi de influenţă străine îşi fac de cap cu toatele. Structurile corespondente româneşti n-au cum să le facă faţă. Unele din cele străine li se erijează în stăpîni, iar altele, considerate adversare, le rîd în faţă, la adăpostul recomandărilor, ca să nu le spunem comenzilor, contradictorii, venite de la „prieteni“. Serviciile americane, germane sau franceze trag fără ezitări pentru interesele americane, germane sau franceze, şi nu cumva pentru interesele româneşti. Mai ales că nu prea se mai ştie care ar fi acelea! Iar serviciile ruseşti, după ce au organizat „revoluţia“ din 1989 pentru a distruge unitatea specială a securităţii române care monitoriza KGB-ul, au avut cîmp liber să joace şi pe masă în România, cu atît mai mult cu cît occidentalii veniţi la timonă în România sunt ocupaţi să-şi tragă preşurile între ei și, bineînţeles, înainte de toate, să-i supună pe români în cel mai pur stil colonialist. Ş-apoi, dacă tu, ca român, vrei să-i urmezi pe occidentali, rămîne problema: pe care din ei?!

Realitatea este că pierderea prin externalizare a proprietăţii asupra ţării a băgat în disoluţie baza obiectivă a unei cauze naţionale, posibilitatea însăşi a desluşirii şi coagulării interesului naţional. Acesta rămîne împrăştiat ca după o explozie, privatizat în mii de bucăţele împreună cu toţi netrebnicii, astfel încît pînă şi trădătorii de neam şi ţară se pot erija că îl reprezintă.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 7 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/pierderea-proprietatii-baza-disolutiei-cauzei-nationale-301934/

Investițiile străine: în cea mai pură matrice colonială

       

        Există trei instituţii în România care evaluează ceea ce atît de des, dar, din păcate, atît de imprecis poartă denumirea de „investiţii străine“ şi care, urmărind aspecte diferite, obţin estimări complet disjuncte.

Institutul Naţional de Statistică (INS) urmăreşte contribuţia capitalului fix la formarea PIB. Din anul 2000, de cînd capitalul străin a început practic să conteze cît de cît în domeniu, reiese din anuarele statistice că s-au efectuat în România aproximativ 400 miliarde de euro (în echivalent) investiţii, revenind unei rate medii de circa 16,5% în PIB. Participarea cumulată a capitalului străin este de puţin peste 1% (unu la sută!), în anii în care acesta s-a dovedit cel mai „generos“, participarea depăşind 3% din totalul capitalului fix investit. Asta apropo de elucubraţia dezvoltării prin investiţii străine!

A doua instituţie este Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), care nu face altceva decît să consemneze participarea oficială (parafată de decizii judecătoreşti) la capitalul companiilor. Din date reiese o participare oficială în valoare de aproape 43 miliarde de euro a capitalului străin la capitalul companiilor din România în 2015, cu care capitalul străin a obţinut jumătate din cifra de afaceri realizată pe ansamblul companiilor din România şi peste jumătate din valoarea adăugată. Și cifrele de ansamblu nu ne spun nimic despre importanța sectoarelor și segmentelor de piață, care se agregă sub egida capitalului străin.

Banca Naţională a României (BNR) estimează şi ea investiţiile străine şi, adăugînd capitalurilor proprii şi împrumuturile luate de subsidiarele din România de la corporaţiile-mamă occidentale, evaluează stocul de investiţii străine la peste 60 miliarde euro în 2015. Relevanţa acestui cuantum substanţial mai mare păcătuieşte prin faptul obiectiv că, luînd în considerare fluxurile pe termen lung din relațiile subsidiarelor cu societățile-mamă, nu amendează stocul net al investiţiilor străine cu ieşirile în timp sub formă de profituri repatriate. Ieşiri care sunt imense şi – obligatoriu de subliniat – în mod halucinant camuflate!

Concluziile sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decît contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinînd rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1) foloseşte capital ridicol de mic; 2) îşi realizează cîștigurile amețitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România și prin acces la resurse și active la costuri reduse; 3) își sporeşte cu asupra (de măsură) rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 45 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lîngă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2014. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona furtului!

Prin afaceri legale şi concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate. De aceea, răspunsul oferit de aceste date oficiale la tulburatoarea întrebare „cum se face că România furată de români se află de fapt la străini?“ este, fără ezitări: România furată de români este un episod depăşit, de acum România este furată de străini! Şi încă la rate de jaf!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 29 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/investitiile-straine-in-cea-mai-pura-matrice-coloniala-301527/

 

Cine conduce România?

          Tot mai ades este întîlnită în spațiul interuman întrebarea „cine conduce România?“. Din motive bănuibile, întrebarea ajunge rar în spațiul public. În general, nu se răspunde în mod semnificativ și lămuritor la această problemă.

În practică, lucrurile se desfășoară aparent în tipare asociate țărilor cu etichetă de democrație. Se organizează alegeri. Pe baza rezultatelor acestora, partide politice constituie alianțe. Se alcătuiesc guverne și consilii locale. Se aleg primari. Dar, cînd să se continue în normalitatea lăudată, începe circul. Manevre de culise sunt derulate pentru înlocuirea structurilor alese cu structuri numite. Mase de oameni complet neinformate, sau mai precis dezinformate, sunt scoase în stradă. Diferite mașinațiuni politice sau parlamentare sunt inițiate spre a împiedica îndeplinirea programelor guvernamentale, bune sau rele, după cum se întîmplă să fie. Justiția intervine masiv. Se spune, împotriva corupților! Un fel de luptă surdă se desfășoară de fapt între justiție și politică. Mai nou, însă, conflicte vizibile au loc între procurori și judecători! Un întreg arsenal de încălcări reale, presupuse sau inventate, între atributele și domeniile de competență ale instituțiilor statului ajung în judecarea Curții Constituționale, care a devenit un fel de arbitru în probleme normale, dar și dincolo de normalitate. În spatele tuturor acestor încurcături și mișculații se simte răsuflarea grea a serviciilor secrete, care sunt și puternice și foarte multe și care, în plus, se mai calcă în picioare și între ele. O încercare apăsătoare de repudiere a structurilor alese și de înlocuire a lor cu unele numite este sesizabilă la tot pasul. Oricum, se vede de la o poștă că cineva acționează sistematic pentru a-și impune voința, recurgînd la orice mijloc, inclusiv la ignorarea sau anularea indirectă a scrutinurilor electorale, cînd rezultatele nu-i convin.

Unde merge România? Senzația este că spre neant! Cine o conduce înspre acolo? Aceasta este întrebarea!

Logica, standardele capitaliste în care se află România ne spun clar și răspicat că o țară nu poate fi condusă decît de proprietarii ei. Ca în orice structură politică și economică din aproape orice orînduire socială, darămite în capitalism, unde proprietatea este sfîntă! Răspunsul net este că România este condusă de capitalul străin. Deoarece acesta este proprietarul actual al României. Acesta deține majoritatea activelor, realizează peste jumătate din cifra de afaceri și, mult mai important, reprezintă jumătatea care înglobează toate punctele strategice și de decizie, în timp ce capitalul românesc constituie jumătatea care pune pingele în economie și deci, în politică.

Din motive pe care nu le face publice, capitalul străin nu vrea să recunoască deschis acest fapt și de aici încurcăturile! Probabil că nu se dorește a se învedera că România nu mai este o țară suverană, că a devenit o biată colonie la dispoziția străinilor și că, dacă s-ar recunoaște statutul ei de colonie, responsabilitățile ar trebui asumate de proprietar, în timp ce, lăsate în seama fostului proprietar devenit acum chiriaș, toate relele pămîntului pot fi puse în continuare în cîrca românilor! Vai, vai de mama noastră!

Asta este situația în privința conducerii României. Trăim în capitalism, și în capitalism proprietarul decide. Iar proprietarul României este acum străin. Nu poate fi altfel, chiar dacă se dorește a se prezenta situația altfel! Din cînd în cînd, dar mereu mai ades, situația își arată adevărata față, oricît ar ascunde-o unii sau alții! De îndată ce proprietarului străin nu-i convine ceva, atunci inventează dușmani, rezultate ale alegerilor sunt ignorate, cîștigători ai acestora sunt făcuți vinovați de te miri ce, structuri ale procuraturii, care și așa nu descoperă vreun străin corupt, ci numai români corupți, intervin spre a-i delegitima pe nefericiții victorioși, demonstranți apar ca la un semn în stradă etc. etc. Și toate cele asemenea sunt puse în mișcare atunci cînd salariile sunt într-un fel sau altul crescute, căci instrumentul principal de împilare a României de către stăpînul străin este salariul colonial, unul de multe ori mai mic decît în țările de origine ale respectivului capital străin la productivități ale muncii egale sau chiar superioare în subsidiarele din România.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cine-conduce-romania-301215/

 

Poate ne alegem și noi cu un pupic de la dl Juncker!

          Spectacol mirobolant la parlament și Cotroceni cînd s-au aniversat 60 de ani de la lansarea proiectului european și 10 ani de la asocierea României la acesta, devenit între timp Uniunea Europeană. Dl Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, un fel de prim-ministru al UE, l-a pupat pe frunte pe dl Traian Băsescu, președinte al României la momentul intrării în UE, și nu mai puțin călduros a fost cu dl Adrian Năstase, prim-ministru în vremea încheierii negocierilor de aderare. Prescure peste colac, domnii Traian Băsescu și Adrian Năstase s-au întreținut tot călduros, de s-au întrebat ziariștii bătrîni dacă această convorbire amicală între călău și victimă nu inaugurează cumva vreo nouă eră în politica românească, desigur, spre binele popular și de dragul solidarității pentru cauza europeană. Mai ales că adormitoare fraze frumoase au venit de la dl Iohannis, președinte al României actuale, dar și al aceleia fără MCV și admisă în spațiul Schengen, dacă ne luăm după promisiunile dlui Juncker.

Mirobolant spectacol! Se prea poate însă ca preaînalții străini și români să nu fi fost tocmai în clar cu ceea ce sărbătoreau. La 60 de ani de la lansarea probabil a celui mai frumos proiect din istoria omenirii, ca popoare ce se înfruntaseră de veacuri să pună în comun, pe bază de liber consimțămînt, idei și resurse spre un bine mai prosper al tuturora, acest proiect s-a articulat concret într-un imperiu de tip vechi, organizat în cea mai clasică matrice centru-periferie! Chestia asta cu mai multe viteze este nimic altceva decît fațeta „political correctness“, adică pentru fraieri, a actualei organizări centru-periferie! Dacă la aceasta crede că au aspirat un Schumann sau un Monet, și nu la o cooperare între egali, atunci dl Juncker are acum a se bucura de realizările UE, căci s-a obținut stăpînirea pentru cei puternici din Vest și vasalitatea pentru cei slabi din Est sau viteza auto pentru cei dintîi și viteza căruței pentru cei din urmă. Dacă dl Năstase a crezut cumva că România își va găsi mîntuirea în UE, indiferent cum avea să ajungă acolo, numai să fie acolo, nu are, după rezultatele concrete realizate de România în UE, de ce să joace aria reconcilierii de dragul UE. Dacă dl Băsescu a crezut cumva că face vreun bine României înregimentînd-o, pe vremea sa, în mod aproape caraghios în UE, ar fi nimerit s-o sucească așa cum o face astăzi cu justiția, constatînd că au fost alții pe la Bruxelles sau Berlin mai șireți sau mai puternici decît dînsul, care s-au folosit de domnia sa pentru a îngropa de fapt România, în schimbul unui pupic pe frunte. Mai simple sunt lucrurile în ceea ce-l privește pe dl Iohannis: unde spune dna Merkel, merge și dl Iohannis! Personal, cred că dl Iohannis n-are angoase că resursele românești de petrol și gaze nu mai aparțin României, că băncile din România nu sunt românești sau că pădurile și pămînturile agricole trec cu viteză în mîna străinilor.

Toate acestea sunt în legătură, de vrem, de nu vrem, cu apartenența României la UE, dacă nu cumva decurg pur și simplu din ea. Bilanțul aderării la UE este pentru România un dezastru național, pentru că înseamnă dispariția în sine a României, aceea bună sau rea!, înlocuirea economiei naționale cu o combinație bizară între o economie străină, ce deține controlul, și o economie subalternă derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi, pierderea proprietății românești asupra țării, românii devenind chiriași pe pămînturile strămoșești, transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE, lichidarea deciziei naționale în plan politic, depopularea țării, tragedia bejeniei naționale! Cît despre mitologia fondurile europene: ei ne dau anual vreo 4 miliarde de euro din cele peste 40 miliarde de euro pe care tot anual ni le iau din economie, îndeosebi prin repatrierea fără fiscalizare a 80-90% din profiturile pe care companiile, în special vest-europene, le realizează efectiv în România.

Ce s-a sărbătorit zilele trecute la parlament și Cotroceni? S-a făcut cumva haz de necaz, cum fac românii la durere?! Sau s-a depășit faza aceasta și s-a intrat în faza „political correctness“, varianta UE: cîntăm Oda Bucuriei la dezastrul național?! Poate așa ne alegem și noi cu un pupic de la dl Juncker!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/poate-ne-alegem-si-noi-cu-un-pupic-de-la-dl-juncker-300816/

Statul român este creștin sau cretin?

     

          În Predica de pe munte, Iisus Hristos a rostit cu totul și cu totul revoluționara povață „iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt“ (Matei 5.39), care a bulversat pur și simplu lumea. De veacuri, învățații s-au întrebat ce a vrut de fapt să spună Hristos, chemînd aparent la o defensivă necondiționată în fața celui rău. Sigur, a opus-o vestitului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“ (Matei 5.38), care era, dimpotrivă, o chemare la răzbunare și provocare. Povața „întoarcerii celuilalt obraz“ n-a prea fost urmată nici pe verticala istoriei, nici pe orizontala lumii creștine, tocmai de către cei care s-au afișat că reprezintă creștinismul, dar povața cu pricina a fost și a rămas cel mai minunat îndemn împotriva provocărilor și ciclului neîntrerupt al răzbunării.

Problema este ce te faci tu, creștin, cu cei care te lovesc sistematic și permanent peste obraz, iar tu n-ai decît un singur „celălalt obraz“?! Și dacă cei ce te lovesc sunt „comuniștii“, n-ar fi o problemă, căci n-ai nici o pretenție de la ei, declarîndu-se deschis atei, dar ce te faci că cei ce te tot lovesc peste obraz, și în ochi, și în nas, și la gioale se dau creștini nevoie mare. Sunt mai răi decît inchizitorii. Măcar inchizitorii erau cu Dumnezeu în gură și cu Satan în suflet, ca și komisarii de tip sovietic de la Bruxelles, dar nu făceau caz și de democrație, cum fac vajnicii komisari.

Fapt este că statul român a dat atît de mult pe deasupra de presupus creștinism, încît, după ce komisarii de la Bruxelles i-au luat resursele de petrol și gaze, le-a „întors și celălalt obraz“ și le-a mai dat și băncile și piesa economică strategică a distribuțiilor de energie (căci, indiferent cine produce energia, toată lumea o consumă și banul este strîns de distribuții, de aceea devenind în mod obiectiv interesul numărul 1 al preluărilor sub control). Iar cine are în mînă resursele, băncile și distribuțiile de energie deține întregul rulaj al banului, restul (adică industrii, servicii și comerț) căzîndu-i la picioare de la sine, precum popicele. Nici nu mai este nevoie să ți se întoarcă și celălalt obraz, întrucît, ca stăpîn al rulajului banului preiei automat decizia! Pe cînd tu, creștin de rînd, rămîi chiriaș în țara ta, doar cu credința în mîntuirea cea de pe urmă.

Pînă la mîntuirea cea de pe urmă vin însă vremuri grele. Satan de la Bruxelles sau de fapt, de la Berlin, îți mai pregătește una. Cu două viteze. Ei, corifeii, cu viteza rezervată stăpînului, tu cu viteza prostului! Dar lucrurile nu se opresc aici: de fapt, ideea este ca prostul să nu împiedice cumva cu ceva, efectiv sau formal-decizional, înaintarea și propășirea stăpînului. Altfel spus, prostul, lovit și mai tare la gioale, să întoarcă din nou celălalt obraz, recunoscîndu-și de data aceasta oficial condiția de vasal și urmînd a-i face și mai abitir ghetele stăpînului, doar așa, de drag, și nu dintr-o postură, chiar dacă falsă, de membru cu drepturi egale.

Prin așa-numita „Europă cu două viteze“, Satan de la Bruxelles sau mai bine zis de la Berlin cere supușilor o predare necondiționată, consfințită și parafată în acte. Numai proștii pot accepta așa ceva! Satan de la Bruxelles încearcă să vîndă proștilor absurditatea că nici măcar perspectiva mîntuirii nu mai vine de la Dumnezeu și că pînă și aceasta le este oferită tot de Satan, dacă sunt cuminți și îi cîntă acestuia psalmi, satanici bineînțeles!

Problema este că pilda revoluționară a „întoarcerii celuilalt obraz“ a fost adresată de Hristos preamăritorilor creștini cu referire la semenii lor și nu cu referire la Satan, în timp ce komisarii de la Bruxelles și regulile lor îl reprezintă pe Satan însuși. Confundînd probabil ca păcat al său cel mai de seamă, Komisarii de la Bruxelles cu preamăritorii întru credința în Dumnezeu, bietul stat român, în loc de a fi creștin, a rămas de cretin, indiferent de celelalte multe păcate ale sale, cele de voie sau fără de voie!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 8 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/statul-roman-este-crestin-sau-cretin-300468/

O aiureală fără fisuri

         

          Dincolo de componenta de înăsprire a supravegherii de tip Big Brother a populației, ceea ce o face probabil purtătoarea unei blagosloviri din partea serviciilor secrete, introducerea impozitului pe venitul global al gospodăriilor, inițiativă a PSD, este economic o aiureală fără fisuri! Logistic, n-are nici o bază de implementare. Cînd ai sisteme multiple de evidență a populației – unul la primărie, altul la poliție, altul la sănătate, altul la finanțe ș.a.m.d. – și nu un sistem unic, nu există nici o șansă reală de aplicare a unei impozitări funcționale și echitabile bazate pe agregarea populației după criterii declarative și nu instituționale, așa cum este cel propus de inițiativa PSD.

Nu întîmplător, lipsa certă de logistică este principala critică la adresa proiectului PSD din partea noianului de adversari ai acestuia. Mărunți, dar mulți, adversarii PSD se agață de această hibă reală pentru a-și îndeplini programul lor de viață: tot ce vine de la PSD este rău! Numai că nu bat prea tare tobele, pentru că le pun surdină probabilele blagosloviri ale serviciilor pentru tenta polițienească a proiectului și, de asemenea, realitatea că aplicarea acestuia ar însemna un pas înainte către procedurile de impozitare din țările occidentale, transformate în icoane de servilismul politic de la București. Da, așa este: procedura impozitării pe venitul global există în toate țările occidentale, dar pe cu totul alte coordonate economice. Și a copia procedura fără a avea aceleași coordonate economice și fără a merge măcar în direcția acestora, ci dimpotrivă, în direcția inversă, este o pură idioțenie, putîndu-se băga mîna în foc că se face doar rău, și nicidecum bine. Din păcate, adversarii PSD nici nu se gîndesc să atace această problemă, care este de fapt cea de fond, pentru că nu cutează să combată teza, niciodată și niciunde verificată de practică, a dezvoltării prin reducerea fiscalității, teză pe care PSD o promovează în propusa impozitare pe venitul global și cu care închide din start gura adversarilor. Procentul de impozitare ar urma să scadă de la 16% la 10%, iar multe deduceri fiscale sunt prevăzute să opereze. Și, vai, cum să fie criticată o astfel de binefacere! Mai vine cîte unul rătăcit să spună că nu vor ajunge banii la buget! Dar este greu să critici canalizarea banului către privatul „performant“ și nu către statul „neperformant“, cînd această idioțenie este preceptul sfînt în periferiile coloniale!

Problema este de fapt alta. Nemaiavînd acces la adevăratele resurse și pîrghii ale dezvoltării, întrucît acestea au fost cedate străinilor, partidele politice din România s-au năpustit toate pe fiscalitate ca presupus izvor de dezvoltare și o siluiesc de-a binelea spre a încerca s-o împingă să fie ceea ce nu este. Ieșirea din subdezvoltare este o treabă la care degeaba înhami fiscalitatea. Mai ales într-o țară unde fiscalitatea culege doar vreo 30% din PIB, față de peste 40% în medie, în UE, și chiar peste 50% în țările nordice. Reducerea fiscalității – trebuie spus clar și apăsat – nu duce la dezvoltare. Nici o țară nu s-a dezvoltat prin reducerea fiscalității și nici o țară dezvoltată nu are o fiscalitate redusă, ci dimpotrivă, una foarte înaltă. Cu fiscalitate redusă se laudă numai țările primitive și, în modul cel mai sigur, cu o fiscalitate redusă vor rămîne primitive pe scara dezvoltării. Ce face fiscalitatea din România prin prezenta ei configurație? Nu doar că nu combate, dar și contribuie la promovarea actualei împărțiri odioase a PIB-ului între muncă și capital. Ca să-și facă rost de minime fonduri, suprataxează tocmai componenta minoritară. Adică munca, și o face într-o proporție de peste 3,4 ori mai mare decît în cazul capitalului, adîncind incalificabila menționată împărțire, respectiv tocmai osatura colonialismului din România. Ce face noua inițiativă în impozitarea pe venitul global al gospodăriilor? Cu momeala reducerii procentuale a impozitării pe venit caută cu disperare noi contribuabili printre amărășteni, în timp ce marii evazioniști fiscali, binecunoscuți de altfel, sunt nederanjați, în frunte cu capitalul străin care, știe și Grivei, externalizează fără fiscalizare 80-90% din profiturile efectiv realizate în România! Fără alte comentarii!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/o-aiureala-fara-fisuri-300196/

Care sunt riscurile bulversării sistemului de impozitare

Noua filosofie fiscală a PSD comportă multe semne de întrebare și îngrijorări, de la dispariția celui mai simplu sistem, bazat pe cota unică și reținerea la sursă a impozitelor, pînă la gestionarea unui proces mult mai complicat decît cel actual.

De asemenea, nu știm de unde vor fi scoși cei 35.000 de consultanți fiscali sau cum va fi acoperită gaura de la buget de 28 de miliarde de lei din 2018. În plus, această nouă idee a PSD va duce la o albire a banilor negri printr-o amnistie fiscală mascată.

PSD intenționează ca de la începutul anului viitor să dispară cota unică de 16% și să adopte cota de 10% pentru veniturile de peste 2.000 de lei pe lună și 0% pentru cele de pînă în 2.000 de lei. De asemenea, va fi impozitată gospodăria, adică o asociere între mai mulți indivizi, care pot fi rude sau nu și care stau la aceeași adresă sau nu. Plata impozitului către stat va comporta schimbări majore, în sensul că nu se vor mai reține banii la sursă, adică nu îi va plăti angajatorul, ci fiecare gospodărie, prin reprezentantul ei, va plăti anual sau de două ori la Fisc, prin consultantul fiscal. Draftul de proiect de lege prezentat zilele trecute de către Ministerul Finanțelor ascunde aspecte care vor duce la o amnistie fiscală, prin faptul că sumele a căror origine nu este clară vor fi impozitate cu 16%. Or, originea aceasta neclară ar putea fi chiar banii proveniți și apoi dosiți din diverse operațiuni financiare ilegale: evaziune, șpagă, privatizări dubioase etc.

Cotidianul vă prezintă care sunt în acest moment marile semne de întrebare și riscuri cu care vine această nouă lege a PSD.

5.502 consultanţi fiscali are România în acest moment. Dintre aceştia, activi sunt exact 4.135.

Dispare cel mai simplificat mod de impozitare

În acest moment, majoritatea românilor nu au grija plății impozitului de 16% pentru că se reține de către angajator și ulterior este vărsat la buget de către acesta. Prin noua gîndire, PSD preia o modă existentă în state occidentale, și anume nereținerea la sursă și plata de către contribuabil a impozitului. Mai exact, românul trebuie să se învețe să strîngă bani, ca să aibă ce plăti anual sau de două ori pe an la buget.

Educația redusă a populației în ceea ce privește fiscalitatea

Plata impozitului prin reținerea la sursă a ferit milioane de români de obligația de a da nas în nas cu Fiscul. Prin noul sistem de impozitare a venitului global, toți aceștia vor afla cum este să completezi diverse declarații de venit, să strîngi facturi, să calculezi deduceri cu nemiluita și să scapi orice leu de la impozitare. În felul acesta, va apărea o doză mare de neîncredere în relația autoritate fiscală – contribuabil. În plus, va crește tentația de evaziune. „Este bine știut și din practică și din teorie că cel mai eficient mod de colectare a taxelor este reținerea la sursă. În momentul în care plătești contribuabilului tot venitul, fără să-i reții impozitul pe venit, el va trebui să facă declarații și să plătească abia peste un an. Lucrurile se complică foarte tare, iar riscul de a nu se colecta acele sume crește“, a declarat, pentru Cotidianul, Ionuț Dumitru, șeful Consiliului Fiscal. Este de văzut cum un consultant fiscal va reuși să explice în limbajul oricui despre sistemul de deductibiliate, spre exemplu.

Problema consultanților fiscali

PSD dorește ca pînă la finele anului să angajeze 35.000 de consultanți fiscali care vor fi plătiți cu 10.000 de lei lunar pentru a-i ajuta pe toți contribuabilii în ceea ce privește noul sistem de impozitare. În plus, aceștia vor putea oferi soluții de optimizare fiscală, prin diverse plasamente la bursă, în fonduri mutuale etc. „El vă va asista în permanență, precum medicul de familie. Deci veți avea telefonului lui, veți avea contactele lui. Ori de cîte ori simțiți nevoia să-i puneți o întrebare, îl veți putea apela“, a declarat ministrul Finanțelor, Viorel Ștefan. În acest moment, România are 5.502 consultanţi fiscali. Dintre aceştia, activi sunt exact 4.135. Condițiile puse de Camera Consultanţilor Fiscali pentru atribuirea calităţii de consultant fiscal nu sunt însă chiar la îndemîna oricui. Persoanele fizice trebuie să promoveze un examen care se organizează de Cameră în baza unui regulament aprobat de Consiliul Superior şi publicat în Monitorul Oficial, Partea I.

Condiții pentru consultanții fiscali

În vederea înscrierii la examen, candidații persoane fizice sunt obligaţi să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să fie licenţiaţi ai unei facultăţi cu profil economic; să aibă o experienţă profesională de minimum 5 ani, dintre care minimum 3 ani în una sau mai multe dintre următoarele activităţi: elaborarea, avizarea, aprobarea sau aplicarea legislaţiei fiscale; administrare fiscală; elaborarea sau aplicarea reglementărilor contabile; activitate financiar-contabilă; activitate didactică universitară în domeniul finanţelor publice, fiscalitate, politici fiscale şi bugetare, contabilitate financiară, finanţele instituţiilor publice; activitate de consultant fiscal asistent; să nu aibă antecedente penale pentru săvîrşirea unor infracţiuni sancţionate de legile fiscale, financiar-contabile, vamale, cele care privesc disciplina financiară; să aibă capacitate deplină de exerciţiu; să fie apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei.

Statul își dă cu stîngul în dreptul. O parte dintre consultanții fiscali căutați de PSD vor proveni din armata ANAF-ului. Acum, Fiscul are în jur de 25.000 de angajați, fiind cel mai mare angajator din țară, cu excepția structurilor miliare. Practic, aceia care vor schimba obiectul de activitate vor trece de la colectarea taxelor la consilierea contribuabilului pentru a plăti cît mai puțin la stat.

„Consultantul fiscal vă va asista în permanență, precum medicul de familie. Deci veți avea telefonului lui, veți avea contactele lui. Ori de cîte ori simțiți nevoia să-i puneți o întrebare, îl veți putea apela.“ Viorel Ștefan, ministrul Finanțelor

Sistem informatic cu probleme

Conducerea ANAF, numită la începutul acestui an, a constatat că din anii 2012-2013 au încetat investițiile importante în infrastructură (hardware, software, infrastructură fizică suport), în pofida recomandărilor ferme din Acordul de Împrumut dintre România și BIRD (Legea 212/2013) destinat Proiectului de Modernizare a Administrației Fiscale. Potrivit acestui Proiect, România s-a angajat la momentul împrumutului că va asigura continuitatea funcționării în bune condiții a sistemului informatic existent, pînă la achiziționarea unui nou sistem informatic de administrare a veniturilor (RMS Cots). În acest moment, nu există la nivelul ANAF nici un contract în derulare pentru întreținerea infrastructurii hardware, software și de comunicații. Consecințele acestei stări de fapt sunt deosebit de grave, mai ales în perioadele de vîrf de activitate (cele din jurul datelor de depunere a declarațiilor fiscale și de plăți a impozitelor), deoarece provoacă sincope în funcționarea sistemului informatic. Aceste sincope pot genera oprirea parțială sau totală a unor activități fundamentale ale ANAF, sau chiar pierderi de date din sistem. De asemenea, defectarea serverelor sau a componentelor de comunicații din teritoriu implică alte riscuri de blocare a activității, susține președintele ANAF, Bogdan-Nicolae Stan. Fostul șef al ANAF Gelu Diaconu spune că SIAC (Sistemul Informatic de Administrare a Creanțelor) a eșuat, investițiile în ITC sunt sistate, aplicația GOTICA aferentă persoanelor fizice este învechită și funcționează sincopat, gradul de „încărcare“ a serverelor este de peste 90%. „Credeți că introducerea în prelucrare a unui număr suplimentar de 7-8 milioane de declarații, cu date complicate în raport cu numărul/natura deducerilor, într-un sistem care este în pragul colapsării, este posibilă?“, se întreabă Diaconu. „Toată lumea a reţinut ce a declarat şeful Fiscului în luna februarie, că sistemul stă să crape, că e la limită, dar nimeni nu a reţinut şi afirmaţia de ce s-a ajuns în situaţia aceasta. Pentru că din luna septembrie a anului trecut sistemul informatic nu a mai avut mentenanţă. A funcţionat fără contract de mentenanţă. Deci nu se poate. Orice sistem fără mentenanţă e o problemă de timp cînd dă sincope. S-a intervenit, s-a securizat, nu avem nicio emoţie astăzi în legătură cu modul în care funcţionează sistemul informatic al ANAF-ului“, a declarat în replică ministrul de Finanțe.

Impact major asupra bugetului de stat

Impactul noii gîndiri fiscale asupra bugetului va fi major, susține Ionuț Dumitru. „Impactul este major din toate punctele de vedere, adică plecînd de la modul în care va fi administrată colectarea taxelor, care va deveni mult mai complexă decît în momentul de față, mergînd pînă la un impact bugetar care este major, în cazul în care cotele scad de la 16% pînă la 10% și chiar 0%. Impactul bugetar major este și din faptul că impozitele mici la salarii și la alte forme de venit nu se vor mai opri la sursă, ci vor fi declarate și plătite anul viitor“, a spus Dumitru. Practic, în 2018 statul nu va mai încasa 28 de miliarde de lei din impozitul pe venit, TVA ar trebui să scadă de la 19% la 18%, cota unică va dispărea și va fi înlocuită cu cota de 10% sau de 0%. În plus, în 2018 vor intra în vigoare mai multe creșteri de salarii și pensii prevăzute în programul de guvernare al PSD. Asta înseamnă o presiune mai mare pe buget și Guvernul trebuie să găsească noi surse de venit. Una dintre aceste surse este găsită la autoritățile locale, prin eliminarea unor excepții de la plata taxelor pe proprietate. În acest moment, acestea nu plătesc impozite pe clădirile și terenurile pe care le au în dotare, dar cu noua revoluție fiscală, ele ar putea fi obligate să o facă.

Risc de scădere a salariilor

„Modificăm sarcina fiscală a obligaţiilor privind contribuţiile sociale datorate de angajat şi angajator, în sensul preluării în totalitate de către angajat. De asemenea, se va modifica modul de stabilire a CAS şi CASS în cazul persoanelor fizice care desfăşoară activităţi independente. Respectiv CAS-ul se va plăti fie la bugetul asigurărilor sociale de stat, fie la fondurile de pensii private, baza de calcul fiind cel puţin egală salariului minim pe economie. CASS-ul se va plăti la nivelul salariului minim pe economie, indiferent de numărul de activităţi desfăşurate“, a spus Ștefan. De la 1 ianuarie 2018, contribuţiile sociale vor fi de 35%, reduse de la 39,25%, şi vor fi datorate exclusiv de angajat. Numai că, pentru a fi cu adevărat utile simplificarea birocrației și ajutorul dat angajatorilor, trecerea ar trebui să se facă concomitent cu majorarea salariilor angajaților cu diferența respectivă, pentru a evita ca salariile acestora să scadă sau să nu se trezească ulterior cu datorii la Fisc.

„Credeți că introducerea în prelucrare a unui număr suplimentar de 7-8 milioane de declarații, cu date complicate în raport cu numărul/natura deducerilor, într-un sistem care este în pragul colapsării, este posibilă?“ Gelu Diaconu, fost șef al ANAF

Unii vor plăti mai mult

Proprietarii de apartamente care obțin bani din închirierea acestora și cei de terenuri agricole care le dau în arendă vor fi taxați suplimentar din 2018, conform draftului de modificare a Codului fiscal, care se află în prezent în dezbatere publică. Majorarea survine în urma scăderii cotei forfetare (adică procentajul de cheltuieli care se deduce din venit, astfel încît impozitul se aplică asupra venitului impozabil din care s-a scăzut în prealabil această cotă) de la 40%, cît este acum, la 20%.

Apar semnale negative din exterior

Agenţia americană de evaluare financiară Moody’s a reconfirmat calificativul Baa3 pentru datoria pe termen lung şi cel de P-3 pentru datoria pe termen scurt a României, modificînd însă perspectiva de la „pozitivă“ la „stabilă“. Principalul motiv pentru schimbarea perspectivei de rating la stabil de la pozitiv este, potrivit anunţului Moody’s, politica fiscală expansionistă a României, care a condus la o creştere substanţială a deficitului fiscal şi care se preconizează că va duce şi la o creştere a datoriei publice ca proporţie din PIB. Cel de-al doilea motiv este prociclicitatea politicii macroeconomice – o creştere rapidă a salariilor, însoţită de o deteriorare a competitivităţii preţurilor şi de o creştere a deficitului de cont curent.

35.000 de consultanți fiscali, plătiți cu 10.000 de lei lunar, dorește PSD să angajeze pînă la sfîrșitul anului, pentru a-i ajuta pe toți contribuabilii în ceea ce privește noul sistem de impozitare.

Amnistie fiscală mascată

Articolul 117 din draftul de modificare a Codului fiscal, document pus în dezbatere de Ministerul Finanțelor, stipulează că „orice venituri constatate de organele fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată, se impun cu o cotă de 16% aplicată asupra bazei impozabile ajustate“. În felul acesta, PSD le permite tuturor infractorilor să-și albească banii cu o impozitare de doar 16%. Adică, dacă ai devalizat o întreprindere, ai luat mită pentru diverse favoruri, ai furat statul într-o formă sau alta și urma banilor s-a pierdut, poți intra în legalitate agățîndu-te de acest articol. Ba, mai mult, poți scăpa absolut neatins dacă banii sunt donați sau sunt primiți cu titlu de moștenire. Articolul 62 din același draft arată, la litera e), că „sumele sau bunurile, inclusiv titluri de valoare şi aur financiar, primite cu titlu de moştenire ori donaţie“ sunt neimpozabile. Astfel, dacă lași sau donezi copiilor, nepoților sau oricui dorești averea furată, impozitul este 0%. Asta se traduce în două cuvinte: amnistie fiscală!

Asocierea dăunează la buzunar

Modificările la Codul fiscal pe care PSD intenționează să le propună și să le aplice de anul viitor, prin introducerea impozitului pe venitul global, descurajează asocierea într-o gospodărie a mai multor indivizi care au venituri din salarii și care nu au copii. Să luăm exemplul unor persoane care încasează un salariu mediu brut pe economie de 3.131 lei. Netul este de 2.196 de lei, iar impozitul de 16% este de 418 lei. Conform noii filosofii fiscale, de reducere a ratei de impozitare pînă la 10% pentru cîștigurile mai mari de 2.000 de lei, o gospodărie cu un singur membru care are un salariu mediu brut pe economie va cîștiga în plus, prin aplicarea noii formule de calcul, 4.279,2 lei. Această persoană va plăti un impozit anual de 736,8 lei, față de 5.016 lei, cît e acum. Dacă două persoane cu salariu mediu pe economie se asociază într-o gospodărie, atunci această asociere va trebui să plătească Fiscului, în fiecare an, 2.673,6 lei, adică 1.336,8 lei fiecare. Suma ar fi fost mai mare dacă acești indivizi mergeau pe cont propriu. Suma crește cu cît numărul de persoane adulte, salariate, se asociază într-o gospodărie. La trei persoane, fiecăreia îi revine o parte de 1.536,8 lei impozit de plătit anual, iar la 4 persoane – 1.636,8 lei pentru fiecare. Evident, aceste sume sunt mult mai mici decît plătesc azi, dar esența legii gîndite de PSD, aceea de asociere, nu este productivă.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 29 aprilie 2017 sub semnătura lui  Cosmin Pam Matei.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/care-sunt-riscurile-bulversarii-sistemului-de-impozitare-299840/

 

Statul, vinovatul de serviciu

            Eforturile, de altfel firave, ale actualei guvernări de recuperare a rolului statului sunt inutile, pentru că, potrivit preceptelor propovăduite pe la Washington şi Bruxelles, neaplicate cîtuşi de puţin pe la faţa locului, dar pentru implementarea cărora pe la periferii se fac presiuni uriaşe, statul este de vină de tot ceea ce se întîmplă rău în economie. Statul, adică singurul care ar putea opune vreo rezistenţă pe la periferii în faţa expansiunii transnaţionalelor din centru, căci capitalul privat autohton, aflat la început şi fără resurse, este lipsit de orice putinţă. De aceea, statul de la periferii trebuie să fie împins într-o permanentă defensivă, iar culpabilizarea lui este instrumentul cel mai eficace. Deşi îşi conştientizează statutul, capitalul privat autohton de la periferii joacă invers decît ar trebui şi îşi agravează situaţia. Ocolit de autorităţile locale pentru vreun sprijin în clar şi consistent, capitalul privat autohton cîntă şi el pe aceeaşi strună a vinovăţiei statului, deşi acesta din urmă ar fi singurul său potenţial aliat, mulţumindu-se mereu mai pregnant cu postura de culegător de fărîmituri căzute de la gura capitalului străin.

Servilismul în chestiune al politicienilor dîmboviţeni a dus la paroxism consecinţele, statul fiind în România culpabilizat nu doar pentru fapte şi lucruri în legătură cu care n-are nici o vină, ci şi chiar pentru că există în sine! Statul a fost vinovatul de serviciu pe ansamblul perioadei de tranziţie de la comunism la (să-i zicem) capitalism (ba că n-a privatizat suficient, ba că n-a deschis îndeajuns porţile capitalului privat), cu toate că în întregime procesul de creare (de la zero) şi dezvoltare a sectorului privat în România s-a desfăşurat pe seama statului, din care ilegal (prin furt) în proporţie de cel puţin 80%, ceea ce şi explică viteza procesului şi năruirea fără urme a statului român. În mod absolut caraghios, statul, exact ca în perioada de tranziţie, continuă să fie făcut vinovat de toate relele din economie, deşi sectorul de stat, după ce a cedat de mult celui privat preponderenţa, a ajuns să mai reprezinte doar 4% din ceea ce se obţine ca valoare adăugată în economie. De fapt, culpabilizarea statului continuă însă pentru ca ultimele rămăşiţe de sector de stat din economie, în speţă din energie, să fie lichidate, desigur, pe daiboj.

Dacă statul este atît de prost, cel mai prost administrator după propria lor expresie, de ce colonialiştii diversionişti se mai plîng de evaziunea fiscală, pentru că aceasta nu înseamnă altceva decît că banul rămîne la privat, care este cel mai bun gestionar, în loc să se ducă la stat, cel mai prost gestionar! Ar trebui dimpotrivă să ridice în slăvi evaziunea fiscală! Pregătindu-se totuşi să dea un răspuns la întrebarea de ce nu există dezvoltare de la sine prin evaziunea fiscală.

Pentru a para caraghioslîcul acestei culpabilizări, sunt vehiculate cîteva teze, la fel de fără temei ca şi anomalia pe care vor s-o acopere. Ceea ce pare a fi piesa de rezistenţă în domeniu este aşa-zisa „lipsă de performanţă“ în sectorul de stat. Făcută, nu întîmplător, far călăuzitor în arsenalul de atac al celor care se dau de dreapta, teza „statul neperformant“ este la fel de greu de susţinut pe cît ar fi de combătut în absenţa unor date precise, de tip statistic sau contabil. Simple aprecieri empirice sau calcule urmărind deliberat ţinte anume induc în eroare şi servesc doar unor scopuri politice.

Nu există măcar o investigaţie care să stabilească în mod clar cît din „neperformanţa“, atît de acuzată, a unei companii de stat (neperformanţă concretizată în pierderi sau arierate la furnizori ori la buget) derivă dintr-un management greşit şi cît din politici sociale guvernamentale derulate prin intermediul entităţii în discuţie şi, mai ales, cît anume provine din furt din partea unor privaţi (firme sau indivizi) prin devalizări, încăpuşări şi îndeosebi achiziţii suprafacturate şi valorificări de active subfacturate. După cum nu există nici analize ale „superperformanţelor“ unor firme private, să vezi drăcie!, tocmai contractante ale vînzărilor suprafacturate către stat şi cumpărărilor subfacturate de la stat! Păi, trai nineacă la privat pe banii statului şi apoi să mai ţii şi teorii despre lipsa de performanţă de la stat!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 24 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/statul-vinovatul-de-serviciu-299787/

Generația-lăcustă

     

        Avînd în vedere că s-a pornit aproape de la zero şi ţinînd cont de viteza de parcurs, întreaga dezvoltare a sectorului privat (acum copleşitor preponderent) s-a realizat pe seama statului, indiferent dacă este vorba de capitalul privat românesc sau capitalul privat străin. Probabil cel puţin în proporţie de 80%, procesul s-a desfăşurat ilegal sau la marginea legii, condiţii în care au existat, evident, profitori, nu contează din punctul de vedere discutat aici cît de nemeritorii. Dar, pentru a creiona întregul adevăr, pe lîngă aceştia, au profitat într-o anumită măsură de pe urma respectivei dezvoltări pe seama statului şi privaţi de rînd, ca indivizi. Desigur, PIB-ul nu este un indicator perfect pentru speța vizată, dar apelul la acesta este util. Există o diferență enormă între creșterea PIB după 1989 pînă în 2015, în termeni statistici (1,2 ori) și, respectiv, în termeni strict monetari (3,5 ori), rezultînd din subestimarea masivă a valorii leului recunoscută de piața valutară înainte de 1989. Active imense încorporate în „leul de piață“ din 1989 au fost însă folosite sau consumate după 1989. S-a trăit practic dintr-un cheag anterior, din „dezacumulare“. Fabulos de profitabil pentru unii, dar existînd ceva și pentru ceilalți! Dacă s-ar fi trăit doar din munca perioadei, ar fi fost şi mai rău decît este!

Ce se va întîmpla de acum încolo? De pildă, în următorii 25 de ani?! Păi, simplu: se va deconta „dezacumularea“ din ultimii 25 de ani. Şi va începe să se vadă pentru oameni! Nivelul de trai o va lua în jos. Este un fapt obiectiv!

În ultimii 25 de ani s-a trăit însă nu numai din ceea ce se acumulase anterior, dar în parte şi din datoriile contractate în aceşti ani. Ţara a păşit în ultimul sfert de veac fără datorii externe. Dar, la finele acestui sfert de veac, are peste 90 de miliarde de euro datorii externe. Datorie nici mare, nici mică! Important este altceva! Ceva care nu poate fi îngropat pur şi simplu: faptul deosebit de grav că, din respectiva îndatorare, nici ţara, nici economia acestei ţări şi nici poporul acestei ţări nu s-au ales cu nimic durabil în schimbul eforturilor dramatice pe care le fac deja şi le vor face cu atît mai mult pentru plata restituirilor şi dobînzilor. Ce a reprezentat îndatorarea externă altceva decît un consum curent mai răsărit? Finanţări pentru „dezvoltarea economică“ a ţării?! Nu! Construcţii de autostrăzi, de drumuri, de utilităţi publice?! Nu! Investiţii în economia reală, în desţelenirea vreunui hectar sau conceperea vreunui produs industrial?! Nu! Dincolo de unele mici excepţii, nimic altceva decît dezvoltări de zone rezidenţiale pentru profitorii tranziţiei, construcţii de hipermarketuri şi facilităţi financiare şi, mai ales şi mai ales, livrări de bani către bănci pentru ca acestea să dea credite peste credite de consum pentru maşini, electrocasnice şi electronice importate din Vest! Pentru cine a forţat Vestul îndatorarea externă a României către Vest?! Pentru Vestul însuşi! România s-a ales mai cu nimic din elucubranta îndatorare externă. Nici cu autostrăzi sau căi ferate, nici cu spitale, nici cu şcoli, nici cu fabrici, nici cu ferme agricole! A rămas doar cu plata a zeci de miliarde (plus dobînzile) pentru nimic! Nu doar că s-a ajuns deja la momentul din care, nici de ne vom trezi la realitate, nu mai este nimic de făcut, întrucît deja s-a intrat în colimatorul îndatorării doar pentru a plăti datoriile anterioare, dar, în mod evident, am început să penalizăm generaţiile ce vor veni. Pentru că actualele datorii nu vor putea fi plătite de actuala generaţie! Caracterul dizgraţios al acestui fapt este că actuala generaţie amanetează viitorul următoarelor generaţii fără să le lase acestora ceva. Actuala generaţie încă mai trăieşte pe seama a ceea ce au lăsat „generaţiile sacrificate“ din comunism. Pînă şi de furat, se fură tot din ceea ce au lăsat acestea, căci din ceea ce face actuala generaţie nu se poate, pentru că aceasta nu construiește nimic. O generaţie-lăcustă, poate cea mai nemerituoasă din istoria ţării!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/generatia-lacusta-299474/

De ce schema Trump este capital vs capital

             Prima răsturnare din schema Trump, ce pare a întoarce clișeele actuale pe dos, ar fi migrația capitalului spre salarii mari, și nu mici, ceea ce este împotriva firii înseși a capitalului și deci ilogică. Marile companii americane – tocmai cele care au inventat externalizarea masivă a localizării lor din America a salariilor mari către țări cu salarii mai mici, și mai ales mici de tot – ar urma să se înfrîneze să mai facă așa ceva, înființînd locuri de muncă în America. Aceasta cred că este o poveste cu cocoșu’ roșu! Totul se va transforma probabil într-un fel de farsă, în care marile trusturi americane vor anunța niscai astfel de măsuri de ochii lumii și de gura lui Trump și, în rest, vor face ce știu, căci, în domeniu, eventualul patriotism al firmelor americane intră direct în contradicție cu producerea sfîntului profit!

Răsturnări se pot produce însă în cazul introducerii unor taxe care să protejeze piața internă americană, precum și a unor reglementări care să dezavantajeze imigrația, iar cei afectați din afară vor fi nevoiți să adopte măsuri de retorsiune. Implicațiile concrete vor depinde evident de amploarea farsei jucate de companiile americane în SUA. Este foarte greu de prefigurat impactul în privința fluxurilor internaționale de investiții, pentru că doar o parte a acestora urmează atractivitatea salariilor mici, grosul (legat de tehnologiile noi) îndreptîndu-se, dimpotrivă, spre locurile unde au a înlocui forță de muncă scumpă și nu ieftină.
A doua mare răsturnare ar fi legată de inversarea transferurilor, care duduie de 30 de ani, dinspre muncă spre capital și dinspre săraci spre bogați. Ofensiva capitalului asupra muncii n-a fost niciodată mai puternică și mai devastatoare și niciodată săracii Americii n-au fost mai săraci, iar bogații mai bogați. Este în firea capitalului! Ca atare, o inversiune este ilogică și improbabilă! O agresiune similară a capitalului asupra muncii și a bogaților asupra săracilor n-a mai existat, în istoria capitalismului, decît la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX și problemele pe care le-a pus atunci au explodat într-o succesiune rapidă de două războaie mondiale și în două degenerări societale majore: nazismul și comunismul. O moralizare a capitalului – incluzînd raporturile dintre muncă și capital și „tunderea“ inegalităților sociale – este cunoscută doar în perioada în care acesta s-a aflat sub presiunea internațională a comunismului! Dar capitalism care să se asaneze singur este ceva improbabil! Nu întîmplător, cînd a scăpat de comunism și a rămas singur a dat iama printre cei cu munca și cu sărăcia!

În sfîrșit, poate cea mai ilogică și deci mai improbabilă va fi retracția sau contracția colonială, mai ales că ar fi, culmea!, promovată de colonializatori, și nu de colonializați! Dacă ne gîndim la ceea ce ar urma să facă marile companii americane în schema Trump, ar fi vorba de o dare înapoi a mult cîntatei în ultimele decenii „globalizări“. Ce este globalizarea altceva decît colonialismul cel mai profund, cel mai pur și cel mai eficient?! Au același sens unic: de la colonializatori spre colonializați, niciodată invers! Colonializații n-au niciodată vreo șansă și nu mai rămîn cu nimic din bogățiile lăsate lor de Dumnezeu, precum și din munca lor. O bună parte din prosperitatea amețitoare a bogaților Americii are drept sursă coloniile globalizării americane. O retracție a globalizării din partea exact a celor care profită de ea este ilogică și, personal, nu cred în așa ceva! Globalizarea este cel mai feroce dintre colonialismele cunoscute în istoria capitalismului, a generat cele mai adînci decalaje de dezvoltare în lume și de departe cea mai profundă și de amplitudine inegalitate socială, pentru că i-a detonat pur și simplu pe săracii țărilor sărace, dar i-a cuprins și pe săracii țărilor bogate! Este de ajuns să urmărești traiectul banului în globalizare: pleacă ceva mărunțiș din țările bogate, este multiplicat fabulos prin exploatarea salariilor mici din țările sărace și se întoarce în țările bogate, înzecit, dar nu la cei de la care a fost luat (clasa mijlocie, contribuabili), ci numai la bogați, care în ritm alert devin mereu mai bogați, în timp ce săracii devin mereu mai mulți și mai săraci. Îi vedeți pe bogații Americii renunțînd la această schemă?! Eu nu!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-schema-trump-este-capital-vs-capital-299091/

Schema Trump răstoarnă clișeele

           

           Nu știm ce va face efectiv noul președinte american Trump. Dar, dacă va face ceea ce a spus că va face, atunci multe lucruri nu vor mai fi ca pînă acum. Înainte de toate, vor ajunge la gunoi miile de clișee – de la pretinsele imperative ale globalizării și dispariției națiunilor la ipocriziile mîrșave ale așa-numitei „political correctness“ – care erau impuse cu obstinație întru prosteala oamenilor. Cînd atîția din America și de pe mapamond, inclusiv de pe aici, din țara numită România, se mediau de ceea ce susține și va face Trump, ei înțelegeau bine pericolul, pentru că era un pericol de fapt nu pentru planetă, ci pentru ei înșiși, căci trumpismul, de îndată ce ar fi fost aplicat, îi va fi măturat cu toate clișeele și ipocriziile lor, care îi țineau în mod spurcat în fruntea bucatelor prin aservirea sistemică și batjocorirea popoarelor de pretutindeni.

Ghidîndu-ne după ce Trump a repetat că va face, ar urma, într-o extrem de schematică descriere, ca lucrurile să se petreacă în America în felul următor: marile companii americane nu și-ar mai externaliza producția și comerțul întru exploatarea pe alte meridiane a salariilor mult mai mici decît în America, avînd ca obiectiv și drept consecință crearea de locuri de muncă în America, și nu afară, și redarea unui nou suflu clasei mijlocii americane, aspru lovită în ultimele decenii de această politică a capitalului, numită globalizare, cîntată și iar cîntată de menestrelii ei și transformată de aceiași în paradigma dezvoltării în zilele minunatului capital transnațional! Ca urmare, în același scenariu schematic de petrecere a lucrurilor în noua eră, ar urma ca investițiile americane să se îndrepte mult mai puțin „overseas“, rămînînd în America spre a finanța îndeosebi sectoarele ajunse în deficit sau chiar în restriște ori demodare, în frunte cu infrastructura depășită și lăsată de izbeliște de politica „internaționalistă“ și nenațională a corporațiilor americane. O asemenea răsturnare a rînduielilor ridicate în slăvi pînă acum ar implica, în mod obiectiv și corelativ, o altă așezare a comerțului american cu restul lumii. Protecția pieței interne ar căpăta o altă dimensiune și invazia produselor străine mai ieftine ar fi barată, după cum Trump a și avertizat, prin mari taxe vamale și alte metode.

În condițiile ponderii imense a economiei americane în economia mondială, aceasta din urmă va resimți efecte puternice. Refrenul deschiderii economice se va răsufla și replicile la replici vor porni în sarabandă între principalii actori economici ai lumii. Este foarte important de precizat că ceilalți actori de forță nu vor putea continua nici între ei să meargă pe drumul de pînă acum, deschis și practicat chiar de către americani, cînd tocmai americanii nu ar mai juca acest joc. Ce va face marea Chină, devenită furnizorul prioritar al Americii tocmai prin deplasarea de pînă acum a producției în China de către firmele americane?! Și cum se va adapta magazinul chinezesc în care marea Americă însăși a fost transformată de aceeași politică de pînă acum, a nimănui altcuiva decît a corporațiilor americane?! Oricum, constructorii germani auto nici nu mai vor avea de ce să fabrice mașini în Mexic spre a le exporta în America, atît timp cît aceasta din urmă va îngrădi derularea respectivei stratageme inspirată și promovată pînă nu de mult chiar de firmele americane.

Poate aceste cîteva aserțiuni suferă de schematism și simplism în raport cu niște realități care sunt mult mai complexe și complicate. Dar, fără echivoc, sugerează schimbările pe care le-ar antrena aplicarea politicilor de care vorbește președintele Trump. În opinia mea, politicile sugerate de Trump dau expresie unor necesități americane, apărute mai demult, dar formulate mai articulat abia acum – ce să mai spunem de cele mondiale?! – dar sunt atît de minunate, încît sunt imposibile. Voi încerca, data viitoare, să argumentez de ce le cred imposibile. Pur și simplu, pentru că în toate se bate capitalul cu capitalul! (citiți data viitoare articolul „De ce schema Trump este capital vs capital!“).

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/schema-trump-rastoarna-cliseele-298701/

Investițiile publice: pretenții tot de la cel devalizat?

           Menestrelii Komisariatului de tip sovietic de la Bruxelles critică asiduu programul de guvernare al PSD, în frunte cu bugetul stabilit de acesta, îndeosebi pentru dimensiunea redusă a alocațiilor pentru investițiile publice (se spune, cele mai mici din anii de la aderarea la UE), și deplîng soarta României în asemenea condiții, prevăzînd nu numai eșecul programului respectiv (ceea ce nu le-ar putea decît conveni), dar și încheierea ciclului de creștere pe care l-ar fi cunoscut de cîțiva ani România. Cei mai înverșunați dintre acești menestreli, la care se adaugă fără ezitări reprezentanții direcți ai capitalului străin din România, sunt mai puțin absconși, punînd la zid ceea ce de fapt îi deranjează în menționatul program: creșterea salariilor, îndeosebi a salariului minim, care obligă la majorarea cîștigurilor celor mai năpăstuiți, dar și mai mulți dintre angajații din economie, precum și a salariilor bugetarilor, care indirect fac presiune asupra salariilor de la privat. Salariul mic este cheia exploatării coloniale și de aceea capitalul străin ține cu dinții de el, în timp ce toți trădătorii de neam și țară nu încetează să-l fundamenteze ca emblemă a atractivității pentru așa-numitele „investiții străine“. Împotriva acestui instrument colonial se luptă pe cît poate programul Dragnea și, de aceea, este desființat și hulit.

S-ar putea, pe linia logicii economice înseși, ca programul Dragnea să se blocheze, căutînd a da la săraci, fără a lua de la bogați, și acordînd salarii mai mari, fără o contribuție investițională corespunzătoare, dar o va face sigur cu concursul desfășurat al capitalului străin (care are interese majore în a-i pune bețe-n roate) și al trădătorilor de neam și țară din diverse sectoare de activitate (care nu se vor da la o parte de la diversiuni și chiar sabotaje)! Este o miză majoră ca programul Dragnea să eșueze. Este miza colonială! Komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles are, cred, pregătit un scenariu detaliat.

Chiar dacă, în logica unei economii normale, programul Dragnea este construit problematic, acesta constituie, într-o țară care nu este normală, ci o biată colonie, singurul cu tentă anticolonialistă posibil în actuala fază a lucrurilor din România și deci cel mai bun care putea exista! Forțarea creșterii salariilor este unica supapă prin care mai poate rămîne ceva și în țară din jefuirea „tout azimut“ a acesteia de către capitalul străin. Mai mult de atît nu se poate obține în actuala fază a lucrurilor, cînd capitalul străin este atotstăpînitor, cînd deține toate pozițiile strategice și pîrghiile, cînd este de fapt proprietarul țării. Și în capitalism proprietarul decide!

Ca singură modalitate, creșterea salariilor nu are preț: ea trebuie forțată chiar și fără aparente resurse, mai precis pe seama altor resurse, în ciuda unor posibile evaziuni investiționale străine și în ciuda unor dificultăți financiare din partea firmelor romînești. În poziția de departe cea mai critică se află tocmai alocațiile pentru investiții publice. Nu doar pentru că sunt singurele reglabile într-un buget cu 85% obligații fixe, dar, în cazul României, au ajuns, din fosta fală a statului român, expresia disoluției acestuia. Doar într-un sfert de veac activele publice au devenit, prin comandă politică, private și, să fim realiști, în proporție de cel puțin 80% printr-un transfer ilegal, prin furt! Prin comparație cu ceea ce erau odată, alocațiile pentru investițiile publice au devenit, în mod obiectiv, atît de puține, încît nici nu mai au ce corecta, necum să mai poată ascunde distrugerea domeniului public.

Dar, mai grav, statul român, atît de derizoriu, cît mai există, nu mai are, după ce a fost practic desființat, vreo obligație față de cei care l-au desființat: nici față de privații români, care l-au devalizat sistematic, și, oricum, nici față de capitalul străin, care l-a deposedat, l-a culpabilizat permanent și l-a batjocorit! Nu încerci mai bine, în asemenea condiții, să dai doar salarii mai mari la oameni?! Care n-au nici o vină! Decît aceea că se întîmplă să trăiască în era colonialismului bruxellez!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/investitiile-publice-pretentii-tot-de-la-cel-devalizat-297975/

Profituri mai mari pe seama unor clienți mai săraci

                    Cum naiba se face că tocmai statisticile cele reci sunt cele mai incendiare?! Potrivit EBA (Autoritatea Bancară Europeană), băncile din România sunt, ce să vezi?!, pe podiumul european al profitabilității, și anume nu oricum, ci fiind de peste trei ori mai profitabile decît media europeană, iar față de cele din Occidentul european, unde se află grosul băncilor și care influențează determinant media, sunt de și mai multe ori mai profitabile (de pildă, de vreo 8 ori decît cele din Germania)! Să nu zicem că nu-i și România în frunte, și nu doar la coada tuturor clasamentelor europene!

Ca să fim mai preciși: indicatorul ROE (rentabilitatea capitalurilor) a atins în România (pentru primele nouă luni din 2016) 17,3%, față de 5,4% media europeană, iar indicatorul ROA (rentabilitatea activelor) a fost de 2%, de peste 6 ori mai mare decît media europeană de 0,3%. Iar la reperul credite/depozite, cu excepția Maltei, îi spulberăm pe toți: doar 70,5%, adică nici nu sunt împrumutați atîția bani pe cît ajung să se strîngă în depozite, în timp ce media europeană, influențată masiv de situația din țările vestice, este 120%, respectiv nu ajunge banul din depozite pentru acoperirea creditelor oferite clienților (populație și economie).

Dar, ca în povestea „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul“, să vedem cum stau de fapt lucrurile dacă deschidem cît de puțin ușa! Să vezi drăcie în aceste statistici: aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – se află pe podiumul rentabilității în România și la coada rentabilității în Vestul Europei! Că sunt aceleași bănci știe și Grivei, nu de alta, dar bănci românești nu prea există! În România, activează de fapt bănci cu capital străin, unele în regim de subsidiare, altele chiar în regim de sucursale ale grupurilor străine. În esență, pe la ele pe acasă, aceste aceleași bănci trag din greu, unele chiar abia răsuflă, dar pe aici, pe la noi, duduie de prosperitate (și anume, de o prosperitate de cîteva ori mai minunată!). Cum se face treaba? Măcar s-o știm și noi!

Dacă nu suntem cumva idioți, atunci totul este clar de la bun început: aceleași bănci, aceleași operațiuni, același gen de credite, același gen de depozite, același management, păi, de unde să vină diferența, și încă una de cîteva ori, decît de pe spinarea clienților?! Altfel spus, o subsidiară nu poate fi mult mai profitabilă decît o alta a aceleiași bănci, decît dacă își jecmănește mai tare clienții! Nu sunt greu de depistat detaliile rentabilității superioare a subsidiarelor din România ale băncilor occidentale. Sediile bancare în România costă mai puțin (taxele pe proprietăți sunt derizorii, iar chiriile sunt mai mici). Nu există, practic, piață bursieră în România care să concureze băncile în materie de economisire. Monopolul bancar fiind total, se pot practica dobînzi la depozite și mai scăzute, iar comisioanele bancare ajung la nivel de jaf (nici prin gînd nu le-ar trece responsabililor bancari occidentali să le practice la ei acasă). Iar un adevărat dezmăț există în zona creditului: nu numai că acesta nu este promovat pentru investiții și creare de locuri de muncă (de unde rolul nestimulativ economic al activității bancare în România), ci cu predilecție pentru consum, dar este impus cu dobînzi generale prohibitive. Să nu ne facem a uita că, exploatînd monopolul deținut, subsidiarele din România ale băncilor din Vestul Europei practică marje de dobînzi inadmisibile și fără egal în Europa, încărcînd creditele cu o penalitate de „risc de țară“ de 3-4 puncte procentuale, deși acționează din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României. Cum dracu’ să nu fie mai profitabilă o bancă occidentală la București decît la München? Repudiatul Marx ne-ar spune direct cum stă treaba: în subsidiara din România a unei bănci vest-europene, exploatarea omului de către om este mult mai mare decît acasă la mama ei! Ceea ce Marx nu prea avea cum să precizeze la vremea sa este că-i vorba, anume, de subsidiara dintr-o țară colonială a sistemului centru-periferie, pe care îl constituie acum orice bancă transnațională devenită placă turnantă a transferurilor dinspre săraci spre bogați.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/profituri-mai-mari-pe-seama-unor-clienti-mai-saraci-297618/

Tocmai cînd ne pregăteam să urcăm în Mercedes, UE ne-a trimis iar în Trabant

Puţini sînt azi cei care ştiu că a existat cîndva o maşină de carton, numită „Trabant”, care, la fel ca şi „Mercedes“, se fabrica tot în Germania. Prima în Germania Democrată, a doua în Germania Federală. În 1991, fabrica „VEB Sachsenring Automobilwerke Zwickau“ s-a închis pentru că toţi cei din ţările socialiste doreau să se plimbe cu maşinile fabricate de „Mercedes“.

Nu întîmplător am adus vorba despre cele două maşini, una de lux, alta „populară“, căci „Carta Albă“ anunţată miercuri de Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, cu varianta aproape sigură a Uniunii Europene în două viteze, ne avertizează, cel puţin pe noi, românii, că visul „Mercedesului“ s-ar putea spulbera, urmînd să ne pregătim pentru întoarcearea la „Trabant“-ul destinat ţărilor europene de mîna a doua!

Întreaga şedinţă în care a fost anunţată această cartă poate fi urmărită în întregime pe site-ul euractiv.ro, în care, de la minutul 1:55:23 puteţi vedea şi auzi intervenţia excepţională a eurodeputatului român Victor Boştinaru, trecută sub tăcere în mod inexplicabil de aproape toată presa din România. O reproducem integral:

„Domnule Preşedinte, vorbesc în numele delegaţiilor social-democrate ale statelor deja vechi noi membre ale Uniunii Europene. Evaluarea Comisiei, chiar dacă poate fi tehnic corectă, mă îngrijorează. Responsabilitatea primordială a Comisiei, aceea de a asigura leadership şi direcţia evoluţiei Uniunii Europene, nu aceea de a fi un singtank, într-unul dintre cele mai dramatice momente ale Uniunii Europene, reafirmarea solidarităţii între toate statele membre reprezintă un imperativ. Da, solidaritate, inclusiv prin prezervarea unei politici de coeziune solide. Noi ne opunem ideii unei Europe cu două sau mai multe viteze, care este periculoasă, iar momentul ales pentru prezentarea ei este cel mai nepotrivit cu putinţă. Această propunere nu poate decît să genereze noi diviziuni, îngrijorare, frustrări şi chiar umilinţă! Inclusiv în societăţi profund convinse de importanţa proiectului european şi dispuse să coopereze loial şi în toate formele pentru consolidarea Uniunii Europene, aşa cum este cea din ţara mea! Aşa că, domnule Preşedinte, nu vă asumaţi această direcţie de acţiune! Ea nu poate decît să creeze noi disensiuni şi tensiuni între statele membre şi va avea cu siguranţă un impact negativ asupra alegerilor europene din 2019, care ar putea să devină o ameninţare pentru proiectul european! Mulţumesc!“

Vizibil iritat de poziţia celor care l-au criticat pentru acest Proiect, mai ales cei din grupul socialist al Parlamentului European, Jean Claude Juncker a luat cuvîntul în finalul şedinţei şi a spus: „A fost criticată metoda din trecut, aceea a fostei Comisii, aceea de a propune fără a discuta nici un moment cu publicul. Ei, bine, acum Comisia propune altceva. Supunem atenţiei şi meditaţiei fiecăruia, inclusiv aici, în acest Parlament, mai multe scenarii care, cum aţi înţeles, nu toate întrunesc preferinţa mea. Aţi înţeles, în subtext, că este una pe care o prefer faţă de celelalte patru, dar, dacă aş impune-o, atunci ucidem dezbaterea! Or, eu cred că absolut peste tot în Europa trebuie să discutăm, să găsim calea către cetăţenii noştri, către electorii noştri, care sînt şi cetăţeni, nu doar alegători, şi, cînd facem acest gest de deschidere, sîntem criticaţi! Ce vreţi altceva să facem? Aş vrea, totuşi, cu prietenie, să spun grupului socialist ca, peste două săptămîni, să identifice pe care dintre cele cinci opţiuni le preferă şi să mi le transmită. Nu uitaţi să vă adresaţi şi Primilor miniştri din ţările voastre, care au probabil poziţia opusă celei pe care aţi prezentat-o“!

Ce spune, de fapt, Jean Claude Juncker? Că acest Proiect nou pentru Uniunea Europeană trebuie să fie discutat în fiecare ţară, de către politicieni şi cetăţeni, urmînd ca toate propunerile să ajungă la Comisia Europeană înainte de a se lua decizia finală. Cu alte cuvinte, şi în România, în aceste două săptămîni, dezbaterea ar trebui să aibă un cadru larg, în care să se implice preşedintele, Guvernul, partidele şi cetăţenii! Trebuie să precizăm că România este repreznetată la Consiliul European de către preşedinte, aşa cum a decis CCR, deci cel cu care Juncker sugerează să se consulte eurodeputaţii români este Klaus Iohannis!

Liviu Dragnea, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, a lansat invitaţia către preşedintele Klaus Iohannis de a iniţia această dezbatere, astfel încît la viitorul Consiliu European să aibă un mandat cît mai larg, însă acesta se pare că are cu totul alte preocupări!

La doar cîteva zile de la această şedinţă a Parlamentului European, cînd toţi românii aşteptau poziţia preşedintelui ţării faţă de aceast nou proiect al unei Europe în două viteze, în care România va fi trecută în planul doi, am fost surprinşi cu toţii să aflăm de la un oarecare Dan Croitoru, #rezist-ent din Piaţa Victoriei, că Iohannis se afla pe pîrtia de schi din Muntii Şureanu! Iată postarea acestuia pe Facebook, însoţită şi de o fotografie care probează întîlnirea sa cu Klaus Iohannis pe pîrtie:

„A fost o zi frumoasă. Vă mulţumesc pentru urări şi gînduri bune. [It was a good day. Thank you for your wishes and good thoughts]

O urare neaşteptată astăzi:

– Dl. Iohannis, felicitări pentru intervenţia de la guvern.

– A fost bună, aşa-i?

– Da. Şi aţi văzut cîţi ne-am strîns în Piaţa Victoriei apoi.

– Şi-au dat seama (guvernanţii) că nu pot face chiar ce vor.

– Iar noi ne-am dat seama că suntem mulţi. #Rezist

– Şi asta este foarte bine… este o zi frumoasă.

– Să ştiti că aşa este. Mai ales că este ziua mea.

– (Zîmbind larg) La mulţi ani şi o zi cît mai bună.

– Mulţumesc. Zi bună. #Rezistăm”.

Nici cînd a fost prezent la Summit-ul din Malta, din 3 februarie 2017, Iohannis nu a fost preocupat de ce plan se pregăteşte pentru o nouă configurare a Europei, ci tot deromânii mei“ cei din stradă: „Situația din România este destul de complicată și am sute de mii de români de-ai mei în stradă, trebuie să găsim o soluție la această problemă și cred că vom găsi una. Statul de drept trebuie să primeze, valorile europene trebuie să primeze şi asta este ceea ce cred că se va întâmpla. Am încredere în oamenii mei“.

Este absolut incredibil acest dezinteres al preşedintelui Klaus Iohannis faţă de marile provocări ale Uniunii Europene din acest moment, mai ales că, în acest Proiect, România va avea un statut care să ne liniştească! Nici măcar în aceste două săptămîni Iohannis nu renunţă la vizitarea soţiei şi la programul de schi, cînd ar fi trebuit să organizeze o consultare cu toate partidele şi cu adevărata societate civilă, nu numai cu Poliţeanu sau Bădiţă!

Gîndul său este tot la „românii mei“ din Piaţa Victoriei, la planul altui „Guvern al Meu“, adică la propria agendă politică, dublată de agenda relaxării pe pîrtiile de schi, alături de soţie şi de SPP-işti, unde cheltuieşte sume uriaşe doar pentru întreţinerea lui fizică! Din păcate, în emisiunile TV apar mereu ţuţerii care-i spun că aşa e bine, că preşedintele are dreptul să se distreze şi că banii cheltuiţi ar trebui să ne facă pe toţi mîndri, iar Iohannis are pentru toţi acelaşi răspuns pe care l-a dat şi lui Dan Croitoru pe pîrtie: „A fost bună, aşa-i?

N-a fost bună, domnule preşedinte! N-a fost bună deloc! După cum vedeţi, Europa are alte preocupări, alte planuri, iar pe dumneavoastră nu vă interesează nimic din ceea ce ţine de viitorul ţării şi al tuturor românilor, nu numai al celor din Piaţa Victoriei! Chiar nu înţelegeţi ce înseamnă o „Europă în două viteze“ pentru ţara pe care o conduceţi?

Dar de unde să ştie Klaus Iohannis toate aceste lucruri, din moment ce, cînd era primar la Sibiu, primise spre folosinţă un „BMW seria 7“, iar acum are cîteva „Mercedes“-uri blindate la îndemînă? Pentru că Europa ne trimite pe noi, milioane de români, din nou la „Trabant“, Klaus Iohannis are acelaşi răspuns invariabil: „Ghinion“!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 martie 2017 sub semnătura lui Ion Spânu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/tocmai-cind-ne-pregateam-sa-urcam-in-mercedes-ue-ne-a-trimis-iar-in-trabant-297159/

Nu trageți în pianist!

                   Fără îndoială, prin concursul dat de clasa politică românească şi administraţia legată de aceasta, „partea română“ are o vină uriaşă la preluarea economiei sub control străin. Suntem însă în 2017. Şi ce constatăm?! Că, deşi ne aflăm sub control străin de peste un deceniu, România se găseşte economic tot în subdezvoltare şi tot în coada Europei, că încasările la buget sunt tot la 30% din PIB, faţă de peste 40%, în medie, în UE, că evaziunea fiscală este comparativ tot cea mai fabuloasă, că salariile sunt în România tot cele mai mici şi nivelul de trai tot cel mai scăzut din sistemul UE. Acum, cui îi aparţine vina? Tot „părţii române“?! Bietul stat, acela arhihulit în toată perioada postdecembristă şi considerat cel mai prost administrator, s-a sfrijit într-atît, încît mai deţine doar 4% din PIB. În mod caraghios, FMI îl face tot pe el principalul vinovat în toate referirile la România, făcîndu-se a nu vedea ce se întîmplă în minunatul şi copleşitor preponderentul sector privat. Despre capitalul străin care a preluat peste jumătate din cifra de afaceri pe economie – şi anume, mult mai important, acea jumătate în care se află sectoarele strategice şi poziţiile de monopol – numai de bine! DNA pune umărul descoperind doar hoţi români, în timp ce străinii sunt bibelou de porţelan. Una peste alta, hoţii români fură milioane, iar străinii miliarde! Asta-i situaţia în 2017! Pentru ce a fost mai de mult sau mai recent, vina aparţine fără tăgadă „părţii române“. Pentru ce este astăzi, vina se împarte exact în proporţia menţionată: cea aparţinînd „părţii române“ este de milioane, cea aparţinînd străinilor este de miliarde!

Pentru ce va fi mîine, va fi greu să se arunce vina asupra „părţii române“, pentru că aceasta nu mai este proprietarul ţării. Fără control asupra resurselor, băncilor, distribuţiilor de energie, utilităţilor, industriilor, cîte mai există, pădurilor, pămînturilor, „partea română“ – înţelegînd prin aceasta capitalul privat autohton slab şi nefinanţat, statul în disoluţie, clasa politică şi administraţia puse la colţ şi timorate – nu va putea în mod obiectiv greşi, căci, în calitate de chiriaş, nu poţi face decît ce vrea şi dictează proprietarul. Să fim realişti, în capitalism proprietarul decide, şi de acum proprietarul în România este străin. Oricum, „partea română“ nu mai are vreo pîrghie să mai facă ceva, nici bine, dar nici rău!

În plus, exonerarea de vină a „factorului extern“ prin exacerbarea vinovăţiei „părţii române“ nu corespunde deloc, dar chiar deloc, realităţii. Să amintim că întreaga negociere a admiterii în UE s-a desfăşurat sub semnul devizei „vreţi aderarea, daţi economia!“; în urma aplicării acestei formule, România a intrat în UE fără economie, neputînd să valorifice nimic din potenţialele avantaje presupuse de apartenenţa la o piaţă neîngrădită de jumătate miliard de consumatori, căci, vai, nu poţi juca fotbal fără să ai măcar o echipă! Să adăugăm noianul de condiţionalităţi impuse de FMI şi Banca Mondială privind: liberalizarea contului de capital (care a lăsat cu totul prematur fără mîini şi fără picioare o ţară subdezvoltată în bătaia fluxurilor speculative de capital); liberalizarea totală a preţurilor (care a generalizat pe piaţa românească preţurile mai înalte din Vest fără mişcarea în sens similar a salariilor); privatizările obligatorii ale monopolurilor din utilităţile publice sau falsele privatizări către companii de stat din alte ţări (precum OMV, Enel, CEZ, GDF); externalizarea sistemului bancar sau dezmembrarea terminătoare a companiilor integrate din domeniul energiei electrice şi căilor ferate.

Să nu uităm că de cînd s-a instalat la cîrma economiei şi a ţării, capitalul străin n-a fost cumva un capital „bun“, ci unul rău, practicînd un jaf sistematic, bazat în esenţă pe exploatarea salariilor mici. Mii de firme străine lucrează de ani de zile cu pierderi programate, pentru a nu plăti impozite şi a-şi degaja capitaluri suplimentare spre repatriere. Capitalul străin raportează în mod caraghios profituri mult mai mici decît capitalul autohton (acela hoţoman şi corupt!), prezentîndu-se paradoxal mai puţin eficient decît acesta din urmă! Totul pentru a evaziona fiscal plata impozitelor pe profituri, îndeosebi pe calea externalizării înainte de fiscalizare a fabuloaselor cîştiguri realizate aici.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/nu-trageti-in-pianist-297154/

Cum tot românii sunt „corupții“, cînd nu mai sunt ei la butoane?!

ilie-serbanescu

                O tragedie – una din multele – care confruntă România de azi este că, pînă la urmă, toate conflictele principale din politică, economie și societate ajung să fie judecate la Curtea Constituțională. Motivul aparent este că legile sunt în mod deliberat redactate interpretativ și forțele în dispută, tot în mod deliberat, trag cu interpretarea pe turta intereselor lor. Motivul real este însă altul: capitalul străin, care a ajuns să dețină proprietatea de control asupra economiei, nu vrea să se mai încurce cu o administrație rezultînd din democrație (vot popular, parlament, partide, guverne politice etc.), presînd pentru structuri numite (procuratură, guverne tehnocrate), în locul celor alese. Și este inevitabil ca aceste încercări tragice să nu genereze conflicte de constituționalitate, căci Constituția, bună sau rea cum este, a fost redactată în spirit democratic și pentru un stat de drept și nu pentru o colonie. Ar fi interesant ce ar decide Curtea Constituțională dacă ar fi sesizată asupra constituționalității relațiilor dintre instituțiile statului în problema de fond: este un fapt real că Parchetele, în ciuda dotărilor mereu mai solide, nu descoperă nici un străin „corupt“, cu toate că întreaga axă majoră a economiei, punctele ei strategice, pîrghiile de control, într-un cuvînt, decizia, se află în mîna străinilor. Altfel spus, cum tot românii sunt corupții, cînd nu mai sunt ei la butoane? Cred că onor Curtea Constituțională ar fugi ca dracu’ de tămîie de speța cu pricina, probabil inventînd un motiv pentru care nu s-ar considera competentă în materie.

Cum deci se face că România furată de români se află în mîna străinilor? Singurul scenariu care ar putea explica faptul obiectiv adus în atenţie de această întrebare retorică ar fi acela că, mai întîi, românii au furat economia, luîndu-o prin rapt sau pe daiboj de la statul care o deţinea total acum un sfert de veac, şi, apoi, fiind foarte proşti, au vîndut-o la străini, căci altfel cum ar fi putut aceasta să ajungă la străini în toate poziţiile strategice de control şi cu toate pîrghiile de acţiune şi decizie?!

Or, o cercetare sumară – chiar şi o simplă aducere aminte – ne indică faptul că străinii au luat economia direct de la stat, şi nu de la nişte privaţi români, ajunşi intermediari între statul pe care îl furaseră şi străinii imaculaţi veniţi aici să ne salveze. Să evocăm cazul pieselor strategice: Petrom (cu toate resursele de petrol şi jumătate din cele de gaze), distribuţiile de energie (70% din cele de carburanţi, 100% din cele de gaze, 80% din cele de electricitate), băncile, toate industriile (siderurgia, metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, construcţiile auto), telefonia fixă, sistemul de asigurări. Singurul domeniu în care înlocuirea unor structuri româneşti cu unele străine s-a făcut după regulile capitaliste, indiferent dacă ne convin sau nu, dar nu prin jaf la drumul mare, a fost retailul, ajuns în mîna reţelelor străine mai puternice prin eliminarea chioşcarilor români.

Şi atunci, din două, una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care cîştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre – adică aşa cum s-a derulat cît de cît în retail –, şi atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf. Şi anume, avînd în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decît cu proporţia în care s-a ales pînă la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămîne un biet bebeluş! Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Niciun sfanţ din aceştia, o dată trimişi în străinătate, nu se mai învîrte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decît cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămîn prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe Apa Sîmbetei, fără întoarcere!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 februarie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cum-tot-romanii-sunt-coruptii-cand-nu-mai-sunt-ei-la-butoane-296831/

Lupul ajuns victimă la stînă este prea de tot!

ilie-serbanescu

                De curînd, cotidianul de business „Ziarul Financiar“ punea, sub semnătura directorului său editorial, o întrebare mai mult retorică, dar nu mai puțin interesantă: „Cu cine înlocuim investitorii străini dacă nu-i mai vrem?“. Citind dezvoltarea din titlu, am constatat că întrebarea este sugerată de o intervenție publică extrem de precisă a dlui Karl Sevelda, CEO-ul grupului austriac Raiffeisen Internațional, deținător al rețelei bancare din Europa Centrală și de Est, care consideră că investitorii străini sunt amenințați de „valul de naționalism“ din regiune, fiind făcuți țapi ispășitori pentru greșelile politicienilor locali. „Noi am venit aici în urmă cu două decenii – spune dl Sevelda –, am adus bani, am făcut investiții, iar acum suntem tratați incorect, suntem expulzați“. Măi, să fie?! Mai în detaliu, referirile sunt făcute la Ungaria dlui Orban, la Polonia partidului Lege și Justiție, în timp ce în România, spune dl Sevelda, „PSD pare a fi mai rezonabil“. Sau, mai degrabă am spune noi, mai coate goale pentru a trece la repreluări sub control național, ca în Ungaria și Polonia, chiar dacă ar gîndi așa, deși nu prea pare! Nu cunosc cazul Austria-Ungaria și nici cazul Austria-Polonia, știu bine doar cazul Austria-România. Despre similitudini o ști mai bine dl Sevelda! Iată ce scriam însă despre acest ultim caz în 2016, cînd în zonă de luptat se lupta numai dl Orban, cînd „valul naționalist“ polonez nu pornise, cînd „rezonabilul“ PSD nu se afla la guvernare și cînd dl Sevelda nu se văicărise încă: „Unul din culegătorii principalii ai caimacului din România colonială a fost Austria. Ţară înzestrată de Dumnezeu cu inegalabile frumuseţi, administrată minunat de locuitorii ei şi inteligent ghidonată de politicienii ei în meandrele Est-Vest, Austria a înţeles bine oportunitatea oferită de ieşirea din comunism a ţărilor Europei de Est. Putea găsi aici pieţe şi resurse de care nu dispunea. Rapid, a luat sub control o uriaşă parte din economia ţărilor respective. O parte disproporţionat de mare, prin comparaţie cu dimensiunile Austriei şi cu posibilităţile ei financiare. A utilizat pe termen scurt lichidităţi imense, dincolo de aceste posibilităţi obiective, semn că s-a oferit să joace rol de vehicul pentru singurul ban lichid abundent din zonă: cel rusesc! Tîrgul era reciproc avantajos: ruşii puneau la bătaie banul, iar austriecii interfaţa, la adăpost de resentimentele, copios prezente în zonă, faţă de Rusia. România a fost o ţintă predilectă, punînd pe tavă toate atuurile: resurse şi subdezvoltare. Austriecii au atacat tot ceea ce era important: petrolul şi gazele, băncile, pădurile, asigurările, industria materialelor de construcţie. În curînd au devenit adevăraţi stăpîni în Romînia. Nu s-au gîndit vreun moment că ar putea alcătui un fel de parteneriat pe termen lung împreună cu România, avînd în vedere complementaritatea economiilor respective. Au luat România ca servitor. N-au rezistat tentaţiei de a lua România la secătuit pe toate părţile deodată. Au contribuit din plin la transformarea României într-o colonie jalnică, fără şanse nu numai pentru ea, dar, vai!, chiar şi pentru stăpînul de la Viena. În strînsoarea din două părţi opozite – exploatarea secătuitoare a resurselor fără valorificarea lor şi extracţia de cîştiguri bancare fără finanţarea economiei –, România a început să crape! Deja băncile austriece nu mai găsesc altă ieşire decît reducerea expunerii pe România. Şi doar forţarea descoperirii unor noi resurse de petrol şi gaze, şi nu cumva vreo valorificare a acestora, mai întreţine interesul austriecilor“ (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vînturilor, pag. 271).

Zău, nu prea înțeleg de ce ar fi supărat dl Sevelda. Dar dacă este cumva supărat pe România, ducă-se pe pustii cu investitorii domniei sale! Am mai rămîne și noi cu ceva petrol și gaze din vechile zăcăminte, pînă le-ar secătui complet austriecii, și cu niscai păduri, pînă ce le vor tăia complet austriecii, că doar nu credeți cumva că va ajunge prin România vreo moleculă din gazele românești exploatate de austrieci în largul Mării Negre! Și poate am mai apuca să luăm și noi credite de la noi de acasă, fără penalizarea de risc de țară aplicată de băncile austriece de la noi din țară. Căci oricum cîștigurile din secătuirea servitorului român s-au dus de mult pe apa Inn-ului!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 21 februarie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/lupul-ajuns-victima-la-stana-este-prea-de-tot-296471/

Cum a ajuns România să-şi cumpere de la alţii propriile resurse!

ilie-serbanescu

             În zgomotul asurzitor al evenimentelor mai mult pseudopolitice decît politice şi mai mult pseudojuridice decît juridice care se derulează în România – dintre care, vai, atîtea sunt diversiuni în toată regula! – a trecut pur şi simplu neobservată, după cum probabil s-a şi urmărit, vizita la Bucureşti a dlui Rainer Seele. Este şeful cel mare al celui mai mare proprietar din România, OMV, deţinătorul tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din cele de gaze naturale exploatate în ţară, al celei mai extinse şi importante reţele de distribuţie de carburanţi, Dumnezeul preţurilor din bezinării, dar şi al tuturor celor văzute şi nevăzute de pe această vastă piaţă, de departe cel mai important segment al afacerilor şi consumului din România. A trecut practic neobservată, în ciuda faptului că era a treia în decurs de numai un an, respectiv de la preluarea funcţiei supreme în OMV de către dl Seele, un executiv de frunte adus din Germania în compania austriacă.

Vizita s-a desfăşurat de altfel în mare secret. Singurul lucru care s-a aflat este că, în discuţia cu preşedintele Iohannis, s-a menţionat, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale, „nevoia de predictibilitate fiscală şi legislativă care să menţină interesul pentru dezvoltare“. Despre ce o fi oare concret vorba în această alambicată formulare?!

Preluarea de către OMV a petrolului pe de-a-ntregul şi în parte a gazelor româneşti, precum şi a unei puternice reţele de distribuţie de carburanţi a inaugurat o epocă tragică în istoria postcomunistă a României. Epoca, fără înconjur spus, colonială. Preluarea sub control de către străini a exploatării bogăţiilor subsolului este faza primitivă, dar de bază a sistemului colonial. Aşa-zisa „privatizare“ a Petrom (aşa-zisă, pentru că OMV este o companie în bună măsură controlată de statul austriac) a fost impusă de la Bruxelles drept o condiţionalitate sine-qua-non a aderării României la UE. Astfel că preluarea Petrom de către OMV este emblemă atît pentru apartenenţa României la UE, cît şi pentru implicarea ei dramatică într-un sistem centru-periferie de tip colonial. Din momentul preluării, care a avut loc în formula redevenţelor, România a pierdut proprietatea asupra tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din resursele de gaze naturale lăsate de Dumnezeu românilor, dar şi posesia asupra unei vaste reţele de distribuţie de carburanţi. România a devenit, dintr-un foc, singura ţară din regiune fără o companie sub control naţional de distribuţie de carburanţi, cu toate că era singura ţară din regiune care deţinea resurse de petrol. Colonialism sadea, acceptat, în aplauzele parlamentarilor, practic de întreaga clasă politică românească.

Legătura dintre preluarea Petrom şi apartenenţa României la UE, existentă încă de la început, a căpătat cu trecerea anilor aspecte tragice. În România au fost schimbate legea petrolului şi legea minelor pentru a permite consolidarea juridică a încălcărilor constituţionale de la preluarea Petrom de către o companie străină. Potrivit constituţiei postdecembriste, resursele subsolului nu puteau fi înstrăinate, ceea ce împiedica de fapt folosirea sistemului redevenţelor, pe care îl vizau spre utilizare, în legătură cu alte resurse, şi alţi corifei din UE sau din afara UE. Schimbările respective de legi au înlesnit preluarea în concesiune de către companii străine a unor perimetre petroliere sau gazeifere din largul coastelor româneşti ale Mării Negre, nu numai pentru prospecţiuni şi explorări, ci şi pentru exploatare.

Apartenenţa la UE a obligat România la asumarea reglementărilor UE din domeniul energetic, inclusiv cele ale aşa-numitelor liberalizări de pe piaţa energiei (extinse de la carburanţi la electricitate şi gaze). Resursele din spaţiul UE sunt considerate într-un fel ale UE, şi nu ale ţărilor pe teritoriul sau în subsolul cărora se găsesc. Regulă inventată, evident, de cei din UE care nu au resurse, pe seama celor cărora le-a lăsat Dumnezeu resurse; din nefericire, în UE marii corifei, care dictează şi impun regulile, sunt toţi neposesori de resurse! Astfel, a deţine resurse devine în UE nu un avantaj, ci un handicap. Utilizarea lor în interesul dezvoltării proprii este barată. Preţurile sunt stabilite la Bruxelles tot de marii corifei neposesori de resurse. Și destinaţiile resurselor exploatate sunt fixate tot la Bruxelles, putînd chiar să ocolească sau să nu vizeze ţara posesoare de resurse. Başca faptul că, în sistemul de redevenţe, adevăratul (dar fost) posesor trebuie, în schimbul a ceva mărunţiş pe care îl primeşte, să-şi cumpere propriile resurse ca să poată avea acces la ele.

Impunerea de la Bruxelles a unor asemenea reglementări României a întărit sistematic şi progresiv poziţiile OMV şi le-a slăbit pe cele ale părţii române, OMV ieşind mereu în cîştig din diferite dispute pe probleme concrete. În ciuda înfruptării masive şi extrem de bănoase din petrolul şi gazele româneşti, OMV a acţionat deschis pentru ca, în spiritul cerinţelor UE, gazele exploatate intern să fie decontate la preţul gazelor din import (de 2-3 ori mai scumpe), bineînţeles pe seama consumatorilor romîni. Pentru a o lăsa mai moale cu presiunile pentru asemenea preţuri, OMV a primit din partea guvernului român facilitatea de a deconta aprovizionarea cu gaze a propriei termocentrale la preţul gazelor interne, spre deosebire de toate celelalte termocentrale (aparţinînd statului) care sunt obligate să facă decontul la preţul mult mai mare al ”coşului” de gaze (interne şi importate). Pentru acordarea unei facilităţi asemănătoare către un producător romîn de îngrăşăminte, miniştrii de resort au dosar penal! În cazul facilităţii acordate OMV nu există un asemenea dosar.

În mod sistematic, OMV s-a plîns la Buxelles că România nu-i asigură condiţiile pentru exportul liber din gazele exploatate în România, prin construcţia (prevăzută la Bruxelles) a unor conducte de racord pe traiectul Ungaria-Austria. România a fost la un pas de infringement în urma acestei plîngeri. Știţi cum s-a încheiat disputa? A intervenit Comisia de la Bruxelles şi, fără cererea României (repetăm, fără cererea României), a acordat României din fonduri europene bani pentru construcţia urgentă a racordurilor din ”autostrada gazelor” BRUA (Bulgaria-Romînia-Ungaria-Austria). Nici nu se ştie cine din România a mandatat construcţia acestei conducte separate faţă de cele existente care aduc în zonă gaz rusesc. Mai mult, s-a şi trecut repede repede la construcţia ei, care implică, printre altele, şi subtraversarea Dunării! De mirare nu este, pentru că se apropie momentul în care este posibil să treacă în exploatare şi gazul din largul Mării Negre, care trebuie să ajungă musai… în Austria.

Oricum este cazul doar al gazului exploatat în largul Mării Negre de către OMV, căci de acela ce va fi eventual exploatat de Lukoil sau Exxon nu se ştie nimic, întrucît, potrivit reglementărilor de la Bruxelles, concesionarul îl poate duce unde doreşte din mijlocul mării, neavînd nici o obligaţie să aprovizioneze Romînia sau măcar să îl transporte prin Romînia. E tare, nu?! Colonialism curat!

Ce mai vrea în aceste condiţii OMV de la Romînia? Păi, foarte simplu: ne luminează în chestiune formularea cu „predictibilitatea fiscală şi legislativă“. Cu alte cuvinte, ca România să nu schimbe cumva redevenţa! Acum – adică, mai bine zis de peste 12 ani încoace – aceasta este derizorie. Jenant de derizorie! Culmea este că, tocmai în perioada din urmă, în condiţiile preţurilor scăzute ale petrolului pe plan mondial, importanţa redevenţei a crescut. OMV este obişnuită, însă, cu profiturile din primii ani după preluarea Petrom. La început, o simplă eliberare a Petrom de căpuşele româneşti a trecut imediat compania de pe pierderi pe profit. Și OMV a realizat în fiecare an cîştiguri nete fabuloase, de la egalul la dublul întregii sume pe care a plătit-o pentru cumpărarea Petrom. Și vorbim de profiturile oficial raportate, căci în România companiile străine raportează doar o mică parte din profiturile efectiv realizate! Deci, OMV şi-a scos şi mama banilor investiţi în Petrom!

De ce „dezîncăpuşarea“ eliberatoare n-a fost făcută chiar de proprietarul iniţial al Petrom, adică de statul român, nu este deloc un mister. Înstrăinarea Petrom a inaugurat nu doar o etapă colonială în istoria României, dar şi un alt proces nefast, poate cel mai nefast dintre toate: în loc să fie distruşi hoţii, s-a ales să fie distrus statul! Dacă nu era distrus statul, Romînia poate nici nu ajungea o colonie, care să trebuiască a-şi cumpăra de la alţii propriile resurse pentru a avea acces la ele. Ar fi interesant un studiu în legătură cu ce s-a ales România din aşa-numita „privatizare“ a Petrom.

Redevenţele stabilite la preluare aveau valabilitate zece ani. După aceea, puteau fi schimbate. Le-a schimbat cineva?! Nu! A încercat măcar cineva să le schimbe?! Nu! Cînd a preluat şefia guvernului în2012, dl Ponta şi-a inaugurat mandatul – stupoare! – cu o vizită la Viena. Nu s-a ştiut de ce! După numai cîteva luni, cînd s-a intrat în 2013, s-a constatat de ce. Nu a mai fost pregătită, după cum se spusese, nici o nouă redevenţă pentru anul următor 2014 cînd expirau cei zece ani! Acum, ne aflăm în 2016 şi, nu peste mult timp, vom intra şi în 2017! Noul şef al OMV vine la Bucureşti în vizite succesive şi cere „stabilitate fiscală“. Adică, sărăntoaca Româfnie, pe cheltuiala ei şi pe seama resurselor poporului ei, să nu cumva să procedeze la vreo suplimentare a redevenţelor. Probabil se invocă vremurile grele, preţurile scăzute deocamdată la petrol pe plan mondial. Nu contează că Petrom a fost factorul care a propulsat de fapt OMV de ani şi ani, ajungînd să cîntărească în companie mai mult decît restul companiei înseşi. De altminteri, cine să mărească redevenţa şi cu cît?! N-a făcut-o neastîmpăratul Ponta care, de cînd nu mai este prim-ministru, se dă mare apărător al intereselor naţionale, măcar mai mare decît a fost mentorul său politic Adrian Năstase, cel ce a înstrăinat Petrom către OMV! De la cine să aşteptăm miracolul? De la neamţul Iohannis? Sau de la bruxellezul Cioloş? Ajută-ne, Doamne!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 octombrie 2016 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cum-a-ajuns-romania-sa-si-cumpere-de-la-altii-propriile-resurse-288960/

Bizarerii deloc bizare

ilie-serbanescu

               În România se întîmplă mereu mai multe lucruri bizare. De pildă, zeci (dacă nu chiar sute) de mii de demonstranți ies în stradă să protesteze față de o ordonanță guvernamentală pe care nici n-au citit-o. Pe piața energiei, cam în același timp, s-a întîmplat ceva similar, dar poate și mai bizar. Cînd gerul era încă în toi, prețurile, după ce explodaseră stimulate tocmai de valul de frig de la începutul anului, s-au potolit ca prin farmec pe așa-numita „platformă spot“ (de achiziții bursiere de energie pe termen scurt), anunțînd ca unică explicație transformarea subită a României în importator de electricitate. Cum, frate, așa, deodată, din exportator, importator?! Așa-numita liberalizare impusă de la Bruxelles a pieței energiei electrice a dus la apariția „traderilor“, speculatori de energie, care cumpără cît pot de ieftin și vînd cît pot de scump, mai bine cunoscuți sub denumirea de „băieți deștepți“. Aiuritoarea liberalizare a pus în România, precum nicăieri în lume, în concurență, energia obținută din surse hidro cu cea obținută din surse termo, care din motive tehnologice nu pot fi puse în concurență și care, în plus, în România nu sunt concurențiale, ci complementare în acoperirea consumului. În mod firesc, „băieții deștepți“ s-au năpustit pe energia ieftină din surse hidro, spre a o specula, și, în consecință, cea din surse termo a fost tot mai mult scoasă din joc, accentuînd artificial problemele financiare ale complexurilor miniere și centralelor pe cărbune. Cînd a venit frigul, ce să vezi?!, a trebuit să se apeleze la cărbune și la centralele termo. Prețul a crescut pe măsură ce a sporit cererea! „Băieții deștepți“, care nici nu se gîndiseră cumva să contracteze din timp energie mai scumpă, au fost prinși pe picior greșit. Și au început să dea din colț în colț. Și, culmea!, statul, practic singurul producător de pe piață (și în hidro, și în termo, și în nuclear), a înregistrat ceva încasări suplimentare, spre disperarea năpîrcilor (pardon, privaților!) care-l căpușează din toate părțile, fie că sunt distribuitori, fie speculatori! Și, probabil într-un efort comun, au găsit soluția și, dintr-o dată, prețurile s-au potolit. „Băieții deștepți“ au ocolit piața spot prin diferite aranjamente „nebursiere“, sugerînd că producția internă n-ar mai putea acoperi cererea și trimițînd subit România la import! Nimic, nimic – nici puținele încasări din frig – să nu ajungă cumva la statul român! Era obligatoriu ca „perlele energetice“ – ultimele ale statului român – să nu pară cumva a valora ceva mai mult sau măcar ceva! Și astfel, prin sugrumarea încasărilor lor, procesul de desființare a energiei termo (care asigură o independență a României) și de externalizare a energiei produsă ieftin, adică a celei hidro, își poate urma cursul.

De altfel, obiectivul central al perioadei pentru capitalul străin îl constituie preluarea hidrocentralelor, cel mai profitabil segment de producere a energiei. Acestea, pe de o parte, sunt un monopol natural, căci amplasamentele hidroenergetice favorabile sunt dar de la Dumnezeu, iar, pe de altă parte, valorificarea lor se face cu mari eforturi financiare şi umane şi deci trebuie să aparţină în veci celor cărora le-a lăsat Dumnezeu acest dar şi celor care au făcut aceste sacrificii materiale şi umane, adică romînilor, şi nu capitalului străin.

Intrarea în insolvenţă a Hidroelectrica a scos în evidenţă dramatismul căpuşării companiei de către „băieţii deştepţi“.

Dar, să fim realişti, ieşirea întărită din insolvenţă a Hidroelectrica nu echivalează cu un capitol încheiat pentru biata „cea mai mare perlă a coroanei“ a statului român. Cioclii străini sunt pregătiţi. Este de ajuns a fi pusă în bursă! Este o pură iluzie că externalizarea pe bursă doar a unor pachete minoritare din „perlele coroanei“ din sistemul energetic nu se va solda pînă la urmă cu pierderea totală a controlului asupra acestora. Respectivele pachete minoritare joacă rolul invitării hoţului în casă. De rest se ocupă acesta. Cu cohorte de avocaţi, prin manevrarea insidioasă a aşa-numitelor drepturi ale acţionarului minoritar, cu constrîngerile de piaţă orchestrate de marile multinaţionale din domeniu şi presiunile din partea agenţilor lor de vînzări, care nu sunt alţii decît FMI, BM şi Comisia de la Bruxelles, te trezeşti uşor, uşor dat afară definitiv din propria casă.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/bizarerii-deloc-bizare-296107/

 

 

Ultimul populist: Dragnea

ilie-serbanescu

              Este lesne observabil, la o privire oricît de sumară, că imediat cum o forță politică reușește să pună în pericol sau chiar numai în discuție establishment-ul politic în oricare din țările-nucleu ale Occidentului de azi, ajunge să fie taxată, automat aproape, drept „populistă“.

Indiferent dacă forța politică născîndă ori în ascensiune vine din zona de stînga sau din zona de dreapta! Ca în Caragiale: am, n-am treabă, pe la 12 trecute fix… dă-i cu „populiștii“! Adică răii sau, mai precis, cei care aparent promit binele, dar aduc răul! Așa sunt făcuți populiști cei de la Alternativa pentru Germania, cei de la Frontul Național al dnei Le Pen în Franța, cei de la Mișcarea 5 Stele în Italia, suitele de ecologiști de colo și colo, extremiștii de stînga, dar și extremiștii de dreapta, mă rog, tot ceea ce se consideră că atentează practic sau doar mental la regulile globalizării, aservirii transnaționale și lichidării identității națiunilor. Pînă și marele bogătaș Donald Trump a fost vituperat ca populist pentru că a îndrăznit nu numai să ajungă președinte al SUA, dar și să proslăvească locurile de muncă din America și, ce să vezi?!, clasa mijlocie. S-a atins performanța ca, dacă ai pe cineva de țintuit ca într-un insectar, îl faci „populist“, pentru că așa își înțeapă de moarte adversarii cancelarul Merkel, miliardarul Soros, bancherul euro Draghi sau CEO-ul Google. Doamne ferește dacă vreo forță politică vrea să dea prioritate creării de locuri de muncă sau, și mai rău, să ma ia ceva prin Europa din atributele conferite anterior, la presiuni sau neglijențe, unor structuri transnaționale ori suprastatale, precum nefericirea numită Komisariatul de la Bruxelles!

Absolut jenant, eticheta de „populist“ este pusă fără nici o legătură cu accepțiunea reală a termenului, ci doar pentru înfierarea oricărei încercări de a se contesta tronul celor care, ca să domnească, în spatele unor aparate monstruoase de informație și protecție, s-au înconjurat abil de clișee și paradigme întru disperarea oamenilor și batjocorirea bunului-simț. După Enciclopedia Britanică, „populismul este un program sau o mișcare politică avînd în centru omul de rînd, în antiteză cu o elită anume, contrast din care omul de rînd iese cîștigător“. Ce ar fi, ca atare, rău în populism?! Cam nimic! Sau rău în el este tocmai ceea ce e bun în el?! Ori este rău numai pentru că este bun?!

Dacă în țările din centrele coloniale populismului i se permite măcar să existe, deși mereu și mereu în bătaia puștii, în țările periferiilor coloniale acesta este strict interzis. În țările colonii – precum România – unde votul popular, pretins ca exercițiu suprem al democrației, nu este respectat și, dacă nu convine stăpînului extern, este chiar călcat în picioare, populismul trebuie repudiat, trebuie nu doar descalificat, dar și dărîmat cu tunurile. Pur și simplu pentru ca omul de rînd doar să șteargă pe jos, să-și vadă lungul nasului și să nu-l ridice cumva dincolo de vîrful bombeului! Iar dacă vreo forță politică încearcă să dea ceva la nevoiași, cum s-ar spune, omului de rînd, trebuie distrusă imediat, să nu-i mai vină idei „populiste“! Într-o țară colonială – precum România –, unde nimic important nu se mai află în posesia autohtonilor, tot ce este strategic aparținînd capitalului străin, populismul trebuie strivit cu cizma, pentru că, fără să vrea, atentează, prin însăși creșterea salariilor derizorii, la miza de fond pentru capitalul străin: salariul mic, de tip colonial, pe care se bazează de fapt jefuirea țării, aservirea românilor, distrugerea națiunii.

Iată ultimul episod (2017) dn istoria populismului într-o țară colonială: „populistul“ Dragnea a îndrăznit să mărească salariile, puținele pe care a putut dintre mult mai multele existente, și de aceea este cazul să fie pedepsit! Pentru că a mărit salariile într-o colonie și nu cumva pentru că a introdus o grațiere spre a descongestiona penitenciarele și nici pentru că a dezincriminat parțial abuzul în serviciu! Repetăm: pentru că a mărit salariile la pălmași! Așa este comanda de la proprietarul străin al țării către sistemul vătășesc. Dragnea, ultimul populist, să fie scos din joc!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ultimul-populist-dragnea-295739/

Komisariatul de la Bruxelles: victorie terminatoare asupra României

ilie-serbanescu

             Deoarece, de curînd – în contextul dezbaterilor ascuțite în spațiul public în legătură cu intervenția unor factori de putere în blocarea pur și simplu a construcției unor autostrăzi peste munți –, un coleg de breaslă a considerat nimerit să amintească pe un canal TV ceea ce subsemnatul spunea, acum ani de zile, cu subiect și predicat, că „n-avem voie să traversăm Carpații“, m-am decis să revin asupra problemei în care am fost singurul care s-a încumetat s-o așeze explicit în termenii unei interdicții politice, „bineînțeles, dictată extern“! Din vremea respectivă (în urmă cu 3-4 ani) pînă acum, recurgerea la această explicație de interdicție politică (repet, externă!) nu are decît o singură justificare: nici o motivație economică (absența oportunității, lipsa fondurilor ori incompetența pur și simplu) nu există! Iată ce spuneam despre acest lucru în cartea „Romînia, o colonie la periferia Europei“ (Ilie Șerbănescu, Ed. Roza Vînturilor, 2016), unde sumarizam de fapt intervențiile mele în spațiul public pe această temă: „Cum se face că toate administraţiile, indiferent de culoarea lor politică, din întreaga perioadă postcomunistă, au evitat (nu ezitat, ci evitat!) să lege printr-o autostradă Bucureştiul de Ardeal?! Nu este vorba în această privinţă nici de lipsă de bani, nici de incompetenţă. Ar fi ilogic să se spună că nu s-au găsit cîteva miliarde de dolari din zecile de miliarde de dolari cheltuite pentru infrastructură rutieră în peste două decenii! Ar fi o idioţenie să se pretindă că n-a existat competenţa necesară pentru construcţia de autostrăzi de traversare a munţilor, cînd acelaşi popor – pe vremea comunismului, acela «ineficient şi neperformant»! – a străpuns munţii pe mai multe trasee pentru a asigura legăturile rutiere sau feroviare între provinciile istorice ale Romîniei! Să nu ne facem a fi uitat că guvernul Năstase, cotat de atîţia, perfect pe nedrept, cel mai performant dintre guvernele postdecembriste, a pus punctul pe i în domeniu: cînd a fost să facă un cadou americanilor pentru primirea României în NATO, le-a dat să construiască în condiţii aiuritor de avantajoase o autostradă. Care?! Braşov-Borş, deci una care să lege Ardealul de capitala Ungariei şi nu cumva de capitala României. Nu prea este deci vorba de a ajunge să reuşim a trece Carpaţii cu o autostradă, ci este vorba mai degrabă de a nu ajunge cumva să trecem Carpaţii cu o autostradă! Ca la o comandă politică: din partea cui şi cu ce scop?!“ (pag. 86)

Ce aflăm acum, în 2017? Că un șef operativ al principalului serviciu de informații îl amenința, deja în urmă cu ani, pe prim-ministru că îl bagă la pușcărie dacă începe construcția unei autostrăzi Comarnic-Brașov. Adică a uneia care ar lega Ardealul de capitala României! Și că, dacă este vorba de o autostradă, atunci, în viziunea aceluiași șef, ar trebui avută în vedere cea Pitești-Sibiu, aflată pe coridorul agreat de UE. De ce?! Explicația furnizată: pentru că așa vor „europenii“! Dacă nu ești cumva tîmpit, îți dai lesne seama că argumentul este din zona discreționismului politic, în timp ce economic lucrurile stau în favoarea variantei Comarnic-Brașov: traseu prin munți de două ori mai scurt; trafic de două ori mai intens!

Te pui însă cu Komisariatul (cu K) de tip sovietic de la Bruxelles?! De fapt, cred că argumentul real al acestuia este timpul: cu cît mai lung este traseul, cu atît mai improbabilă realizarea și cu cît alimentezi dilema alegerii între cele două trasee, cu atît este mai sigur că nu se pornește nici unul! Probabil, deja Komisariatul are drept sarcină de la stăpînul său (oare cine?) ca România să nu mai existe în curînd în teritoriul actual. Pentru anumite puteri coloniale postcomuniste (recrutate dintre cele 5-6 foste imperii coloniale care se calcă pe picioare în UE), dezmembrarea României este poate chiar un obiectiv, cum a fost distrugerea Iugoslaviei ca parte sau nu a vreunui plan de refacere a unor imperii trecute. Este un fapt că investițiile unora dintre ele în România se opresc, ce să vezi?!, la arcul carpatic. Nici ele nu trec munții! Oricum, un lucru sigur Komisariatul l-a realizat: Romînia, dacă va apuca nedezmembrată sărbătorirea a 100 de ani de la Unire, în 2018, o va face fără nici o legătură rutieră modernă între provinciile sale istorice, indiferent de care dintre acestea ar fi vorba!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/komisariatul-de-la-bruxelles-victorie-terminatoare-asupra-romaniei-295362/

Săptămîna în care s-au trasat primele linii ale frontului în noul război comercial mondial

 

planiglob-1

             În timp ce preşedintele SUA Donald Trump şi premierul Marii Britanii Theresa May încercau săptămîna trecută să definească poziţiile ţărilor lor în relaţiile dintre cele două state, cancelarul german Angela Merkel şi premierul chinez Li Keqiang vorbeau despre legături comerciale mai strînse între naţiunile lor.

Merkel şi Li au semnalat, astfel, o alianţă globală sugerată de mai multe ori de oficialii de la Berlin ca opoziţie la agenda protecţionistă a lui Trump. Tot la sfîrşitul săptămînii trecute, preşedintele francez François Hollande şi Merkel au apreciat că Trump reprezintă „o provocare“ pentru Europa. În noua ordine politică germană, Germania va avea probabil un preşedinte care s-a declarat „îngrozit“ de campania noului preşedinte american.

Şi, după cum scrie Handelsblatt, cea mai mare publicaţie de business din Germania, executivii marilor companii nemţeşti au „rezerve“ în ceea ce priveşte un viitor în care Donald Trump are sub conducere cea mai mare economie a lumii. Le Monde, un ziar franţuzesc, caracterizează viziunea economică a preşedintelui american ca „depăşită“, specifică anilor 1980, cînd globalizarea era încă în faşă.

„Uniunea Europeană se confruntă cu provocări foarte mari, interne şi externe, pe care nu le putem întîmpina decît împreună. Avem nevoie de poziţii noi şi clare în privinţa a ceea ce caracterizează democraţiile noastre iubitoare de libertate“, se arată într-un comunicat de vineri al cancelariei germane.

Miercuri, Merkel şi premierul chinez Li au discutat telefonic în favoarea unor legături comerciale mai strînse şi au abordat „teme bilaterale şi multilaterale“, potrivit purtătorului de cuvînt al guvernului de la Berlin. El a precizat că Li a acceptat invitaţia cancelarului de a veni în vizită în Germania pentru discuţii mai ample privind economia şi comerţul.

„Cei doi au vorbit în favoarea comerţului liber şi a unei ordini comerciale mondiale stabile“, a spus purtătorul de cuvînt, adăugînd că „negocierile privind un acord de investiţii europeano-chinezesc ar trebui finalizat curînd“.

Nemţii au nevoie de un acord de investiţii cu China, sau măcar de reglementarea investiţiilor reciproce. Investitorii chinezi au investit anul trecut în achiziţii în UE de patru ori mai mult decît au cheltuit companiile europene în China, scrie Financial Times. Un raport al firmei de cercetare Rhodium Group arată că investiţiile directe ale Chinei în UE au crescut cu 76% în 2016 , la 35,1 miliarde de euro. În schimb, achiziţiile companiilor din UE în China s-au diminuat pentru al doilea an consecutiv, la 7,7 miliarde de euro.

„Diferenţa în creştere dintre fluxurile de investiţii alimentează percepţia europenilor că există o lipsă fundamentală de «reciprocitate» între UE şi China“, explică Thilo Hanemann, analist la Rhodium. „Interesele chinezilor cresc rapid în sectoare care rămîn restricţionate în China pentru investitorii străini.“

China este cel mai mare exportator al lumii, iar Germania este al treilea, după SUA.

Discuţiile dintre Merkel şi Li arată că încep să fie desenate liniile frontului într-o bătălie comercială în care Trump a scos SUA dintr-un tratat de comerţ liber şi investiţii îndelung negociat cu naţiunile din Pacific şi îşi intensifică retorica protecţionistă, notează Bloomberg.

Pentru Merkel, care va încerca să obţină în alegerile din septembrie cel de-al patrulea mandat, noile provocări sunt o oportunitate de a demonstra că este liderul politic al Europei. De altfel, din cîte a spus şi a făcut pînă acum Trump se poate înţelege că Merkel este singurul lider european care contează pentru el.

Într-o opinie publicată în Bloomberg, Li şi-a întărit mesajul că ţara sa susţine Organizaţia Mondială a Comerţului şi acordurile comerciale multilaterale.

În schimb, Trump spune lumii că „protecţionismul va conduce la prosperitate şi putere mai mari“.

În Germania, guvernul lui Merkel a tras semnale de alarmă în privinţa orientării spre protecţionism, apreciind că această tendinţă reprezintă o ameninţare pentru industria exportatoare a ţării şi pentru economia mondială.

„Ce vine din America şi ce auzim de la alte state este foarte, foarte periculos pentru economia mondială şi, de asemenea, pentru noi“, a afirmat joi în Bundestag Sigmar Gabriel, pe atunci vicecancelar. Acum, după o remaniere guvernamentală, el este ministrul de externe al Germaniei. În această calitate, Gabriel urmează să se întîlnească săptămîna aceasta cu vicepreşedintele american Mike Pence şi cu secretarul de Stat desemnat, Rex Tillerson.

Fostul vicecancelar i-a luat locul ca ministru de externe lui Frank-Walter Steinmeier, care va deveni probabil preşedinte luna viitoare. Într-un interviu pentru Sueddeutsche Zeiting, Steinmeier s-a declarat „îngrozit“ de alegerile prezidenţiale de anul trecut din SUA, care au dezbinat societatea şi lumea.

„Chiar şi după atîţia ani în politică, sunt îngrozit de aceste alegeri“, a spus el.

Executivii germani sunt mai precauţi în declaraţii decît Steinmeier, dar şi ei sunt îngrijoraţi de ceea ce face Trump, care a anunţat că va ridica un zid între Mexic şi SUA şi a ameninţat producătorii auto germani că va aplica taxe mari de import pentru maşinile nemţeşti.

„Pînă acum, SUA au fost un pionier al comerţului liber. Însă actualul ton este un motiv de îngrijorare. Comentariile lui Donald Trump ar putea aduce riscuri pentru industria germană“, a afirmat pentru Handelsblatt Heinrich Hiesinger, CEO-ul ThyssenKrupp, cel mai mare producător de oţel al Germaniei şi jucător de top pe piaţa internaţională.

Articol publicat de Bogdan Cojocaru în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.01.2017

Sursa: http://www.zf.ro/business-international/saptamana-in-care-s-au-trasat-primele-linii-ale-frontului-in-noul-razboi-comercial-mondial-16141571

Chemarea la o „țară normală“ – primul manifest anticolonialist

ilie-serbanescu

                    Programul dlui Dragnea – pe baza căruia va funcționa guvernul PSD+ALDE, condus de premierul Grindeanu – reprezintă ceva cu totul inedit în peisajul colonial al României zilelor noastre. Dl Dragnea nu pune în discuție rînduielile actuale – care au dus la pierderea controlului național asupra economiei și deciziei politice în favoarea unor țări occidentale și la transformarea României într-o colonie estică a sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE –, dar, fără echivoc, cam toate stările de lucruri din țară sunt considerate complet anormale, de vreme ce cheia programului este trecerea României la un statut de țară normală. Toate anormalitățile care cer în program măsuri spre o „țară normală“ sunt fațete sau consecințe ale țesăturii economice și politice de tip colonial din România, de la salariile mici la abandonul școlar și de la absența infrastructurii la bejenia națională. Sumarizînd, programul este în esență: nu punem în discuție rînduielile (se înțelege: și stăpînii), dar măcar să rămînem și noi cu ceva ca țară!

Părerea mea este că, neschimbînd rînduielile, nu poți schimba nici efectele. Acestea derivă din rînduieli, nu pot fi altele. Pentru a fi altele – respectiv pentru a te alege și tu cu ceva – este nevoie de resurse și pîrghii care să imprime sensul dorit, dar pe care nu le ai, căci rînduielile ți le răpesc! Așa că rămîne o întrebare: ce șanse poate avea programul Dragnea?

Faptul nu-i știrbește însă caracterul inedit. Este prima punere pe tapet, chiar dacă indirect și neexplicit, a stărilor de lucruri de tip colonial din România. Nu întîmplător, vătafii români de care se folosește stăpînul extern – politicieni, analiști, ziariști – s-au repezit pe dl Dragnea acuzîndu-l de cîte-n lună și în stele. Cei mai mulți au luat-o pe după plop (bineînțeles, cu „penalul Dragnea“), dar cei mai înverșunați s-au dus direct acolo unde au simțit că fac plăcere stăpînului extern. Dna Turcan – care, dacă insistă, va coborî spre zero PNL adus de dna Gorghiu la 20% – l-a acuzat pe dl Dragnea de accente antioccidentale, deși acesta a fugit ca dracu’ de tămîie de vreo apreciere care să-l facă suspect de așa ceva. Dna Turcan a menționat că vremea unor asemenea accente a trecut în România, de parcă Scaraoțchi din Infern, și nu occidentalii au transformat România într-o colonie și jignindu-i într-atît pe români, încît să-i considere nu numai incapabili să discearnă acest lucru pe care-l înțelege și Grivei, dar și îndeajuns de idioți ca să continue a-i pupa asiduu în fund pe occidentali pentru că se îndură să le arunce ceva mărunțiș din salahoreala românilor, și nu a altcuiva. Intervențiile unor liberali ca și ale atîtor USR-iști, care sunt prea străvezii ca să nu transpară de unde sunt comandate, arată în întreaga lor amplitudine în ce punct a ajuns ignorarea intereselor de neam și țară în România, din neînțelegere, incompetență, prostie sau trădare în sine! De aceea, este greu de spus dacă programul Dragnea va putea cumva răzbi în luptă, nu cu propriile probleme, ci cu trădarea internă și puterea colonială externă, în frunte cu comisariatul de tip sovietic de la Bruxelles. Cel mai probabil se va recurge la strangularea sistematică a promotorilor (pe persoană fizică cum s-ar spune!) pentru a înmormînta programul. Estimarea deliberat exagerată a guvernului Cioloș asupra încasărilor bugetare pe 2016, care creează din start un handicap de 5% echivalent PIB pentru guvernul Grindeanu, este doar începutul!

Pentru stigmatizarea de către cîinii tocmiți de dreapta, Dragnea măcar va ști de ce, căci programul său vine să balanseze într-un fel imaginea PSD care se tot dădea de stînga, dar care numai de stînga nu fusese! Acest partid, prezent ca nici un altul la guvernare încă din perioada de tranziție, a fost responsabil de trecerea României direct din zona comunismului ortodox în zona capitalismului sălbatic, cu caracteristica sa principală și de esență a împărțirii odioase a PIB-ului țării între muncă și capital. Degeaba se tot dădea PSD partid de stînga, în măsura în care împingea lucrurile mereu și mereu mai la dreapta, împotriva valorilor tradiționale ale stîngii. Dl Dragnea face un pas real și concret spre stînga. Nu știm pe cine deranjează mai mult acest lucru: pe așa-zișii oameni de dreapta din România sau pe baronii ziși de stînga din PSD?!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/chemarea-la-o-tara-normala-primul-manifest-anticolonialist-294632/

Minciuna în staniol a fondurilor europene

ilie-serbanescu

                   Fondurile europene constituie singurul element pe care cei mai înfocaţi „europartizani“ îl pot prezenta curent ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atîrnătoare din pasiv: de la pierderea controlului naţional asupra economiei la transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial. Zise nerambursabile, fondurilor europene, potrivit proverbului „calul de dar nu se caută la dinţi“, nu li se cercetează nici sorgintea, nici menirea!

În cadrul sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE, fondurile europene reprezintă ban public din centru pentru susţinerea expansiunii companiilor private tot din centru în periferiile sistemului. Banul public, potrivit regulilor stabilite chiar de cei din centru, nu se poate privatiza în ţările de origine (vai, ajutor de stat!), dar, prin trimiterea la periferie, se poate privatiza la faţa locului. Centrul îşi permite această falsă mărinimie, pentru că extrage sistematic de la fiecare din periferii de cîteva ori mai mult anual decît îi destinează, extracţia multiplicîndu-se pe măsură ce expansiunea privată, susţinută public, a centrului la periferie devine mai extinsă şi mai completă, adică pe măsură ce fondurile europene îşi realizează menirea.

Fondurile europene reprezintă 1-2% echivalent PIB anual, în timp ce „extracția“ între o pătrime și o treime anual! Prin însăşi destinaţia lor structurală (care nu poate fi schimbată!), acestea nu au nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci cu nevoile expansiunii la periferie, pe teritoriul României, a unor firme private din centrul vest-european. De altfel, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cît „costă“ de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Și o adevarată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decît restul birocraţilor, se cheltuie mult mai mult decît fondurile europene alocate însele.

Întreaga minciună în staniol a fondurilor europene – zise nerambursabile – este evidențiată de îndatorarea externă a României, rambursabilă și apăsător gîtuitoare prin termene și dobînzi.

Datoria externă a României este de vreo 90 miliarde euro. Dar, nu este în principal a unor entități românești. Populația românească și firmele cu capital românesc nu se împrumută în străinătate. Nici n-ar primi bani de acolo! Singurul împrumutător este statul român, cu o datorie externă ajunsă la vreo 30 miliarde euro. Grosul – adică vreo 60 miliarde de euro – reprezintă îndatorare către străinătate a subsidiarelor din România ale unor firme străine (bănci şi societăţi nebancare). Expansiunea de început în România a acestora a fost finanţată cu bani din străinătate, înainte de toate de la societăţile-mamă. Fiind vorba de sume angajate din România, acestea trec în contul României ca datorie externă.

În condițiile crizei economice, care a intervenit în plină apartenență a României la UE, societățile-mamă din Vest au tăiat finanțarea subsidiarelor lor din România și au cerut pur şi simplu statului român să aducă el bani din străinătate, pentru a le completa reducerea finanţării din partea mamelor lor, ameninţînd că altfel îşi iau tălpăşiţa. S-a inventat cea mai murdară modalitate de ieşire! Un experiment fără precedent! A fost pus statul român să se împrumute de la FMI-UE pentru a aduce pe piaţă firmelor străine finanţarea de care fuseseră private, în contextul crizei, de către mamele lor din Occident. Un experiment straniu: un împrumut pentru alţii! Datoria publică externă însă a luat-o razna, statul român fiind obligat să preia prin aceasta finanțarea expansiunii în continuare a firmelor vest-europene în România. De plătit rămîne să plătească populaţia şi firmele româneşti în calitate de contribuabili. Comparați nota de plată (dobînzi și rostogoliri de circa 10 miliarde euro anual) cu mărunțișul fondurilor europene! Ceva grețos!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/minciuna-in-staniol-a-fondurilor-europene-294337/

Deposedarea economică şi extraeconomică a României

                       ilie-serbanescu

                     35-40 miliarde euro este o estimare minimă a extracţiei anuale de substanţă economică din periferia România de către ţările din nucleul central al UE. Cu alte cuvinte, cel puţin o pătrime din actualul PIB al României! Este „produsul“ mai multor factori, dintre care principalul îl reprezintă mecanismul generalizării preţurilor, dar şi al disjuncţiei salariilor în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE.

Potrivit statisticilor Eurostat, faţă de mediile pe UE, preţurile au în România un nivel de aproximativ 60%, dar salariile unul sub 20%! În comparaţie cu ţările din centru, discrepanţele, evident, sunt considerabil mai mari. Mecanismul „preţuri cvasiegale la salarii total inegale“ – care operează transferuri imense dinspre periferii spre ţările centrului – este îndeosebi specific UE, avînd în vedere presiunile articulate ale centrului asupra preţurilor de la periferie prin aşa-numitele liberalizări pe care le pretinde în domeniu în numele „pieţei unice“. Pierderile înregistrate de o ţară de la periferie, precum România, au cel puţin în proporţie de două treimi sorginte „administrativă“, şi nu în sine economică, pentru că rezultă din liberalizări impuse, din reglementări şi presiuni!

Paroxismul în materie de impuneri administrative pentru aservirea şi spolierea periferiilor este atins în sectorul energetic. România, înzestrată cu anumite resurse naturale, se dovedeşte a fi una dintre principalele victime, dacă nu chiar cea mai importantă. Este cu totul tragică alinierea forţată a României, cu concursul guvernelor de la Bucureşti, la aşa-zisa liberalizare de pe piaţa energiei (impusă fără temeiuri economice şi în absenţa unor condiţii concurenţiale, care excludeau însăşi ideea de liberalizare, şi extinsă treptat de la carburanţi la electricitate şi gaze); prin aceasta este pur şi simplu barată calea utilizării în interesul dezvoltării proprii a resurselor lăsate de Dumnezeu românilor şi nimănui altcuiva: preţurile sunt stabilite la Bruxelles, destinaţiile resurselor exploatate sunt fixate tot la Bruxelles, putînd chiar să ocolească sau să nu vizeze România, başca faptul că românii trebuie să-şi cumpere propriile resurse după mărunţişul primit pe redevenţe!

Presiunile centrului în direcţia creşterii preţurilor în ţările de la periferie sunt întrecute doar de cele în direcţia menţinerii prin orice metode a unor salarii mici în ţările respective. Experienţa de 10 ani în domeniu a României în UE este absolut dramatică, semnificativă fiind „deplasarea“ împărţirii PIB-ului între muncă şi capital dinspre rezonabil spre odios. Potrivit înseşi datelor UE, nu există vreo altă ţară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel naţional (aşa-numitul PIB), muncii să-i revină atît de puţin (31%) şi capitalului atît de mult (55%), restul de circa 14% reprezentînd bilanţul intervenţiei statului (taxe de producţie minus subvenţii acordate). Această disparitate – care contrastează cu situaţia din ţările occidentale (unde munca este cea care ia mai mult decît capitalul din PIB) – este specifică doar periferiilor coloniale. Mai grav este că România reprezintă unica ţară din UE în care partea muncii preluată din PIB s-a prăbuşit în anii apartenenţei la UE, de la peste 40% la numai 31%. Explicaţia este una singură: în România au fost impuse extern măsuri care nu numai că n-au combătut, dar au şi stimulat producerea de efecte de către ofensiva capitalului pe seama muncii. Mereu şi mereu au fost adăugate noi cadouri fiscale capitalului, suplimentîndu-se efectele unei grile de fiscalizare, incredibilă prin odioşenie: impozitarea de peste trei ori mai ridicată în cazul muncii decît în cazul capitalului. De altfel, corecţiile ce ar putea veni indirect prin stat sunt oricum împiedicate de evaziunea impozitării profiturilor fabuloase, realizate în regim colonial, de capitalul străin prin exploatarea salariilor mici. Această evaziune, practicată masiv de multinaţionale prin ascunderea cîştigurilor în reţeaua internaţională de producţie şi comercializare a firmelor şi prin care se externalizează fără fiscalizare 80-90% din profiturile reale obţinute, dă lovitura de graţie şi închide cercul.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura reputatului analist economic Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/deposedarea-economica-si-extraeconomica-a-romaniei-293939/

Devalizarea României

nature-landscape-phortography-alex-robciuc-romania-fb__700

                După 1989 a început fenomenul de dezintegrare a Romaniei ca stat. În condiții de pace, economia țării a fost distrusă aproape în totalitate, iar acest fapt ar putea constitui un adevărat studiu de caz  în materie. Lovitura de grație a venit o dată cu intrarea în Uniunea Europeană și pierderea suveranității, care în noile condiții a devenit un principiu superfluu.

Instituțiile statului au fost discreditate în mod deliberat și continuu , bogățiile solului și subsolului au fost jefuite atît din interior cît și din exterior.

Controverse s-au iscat și în privința rezervelor de aur ale țării: care este mărimea lor și unde se află?

Am aflat astfel, conform datelor băncii centrale, că la 31 august 2016 rezerva de aur a țării era de 103,7 tone, mai mult de jumătate (circa 60 de tone) fiind depozitată în afara granițelor țării, în principal la Londra la Banca Reglementelor Internaționale.

„Mugur Isărescu a reafirmat în 2010 faptul că tezaurul Bancii Naționale există integral, dorind astfel să combată zvonurile apărute în media potrivit cărora Tezaurul a fost scos din țară.

«Eu înțeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori și că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase.

Sigur că o parte din aur îl ținem la Banca Reglementelor Internaționale, dar în subsolurile BNR stă foarte bine rezerva de aur din țară.

Din păcate, spațiul este foarte mic acolo, iar grupurile care pot intra sunt de maxim 10-15 persoane» a spus Isărescu, care a mai precizat că aurul există.

«Tezaurul este acolo pentru a avea încredere într-o țară și în moneda națională» a mai explicat guvernatorul.

Cine a aprobat aceste operațiuni de depozitare, a rezervelor de aur și valutare, în străinătate?

«Eu am o învăţătură. Este cam pesimistă. Deci eu nu vreau să mai crească rezerva de aur, personal, sunt aici peste 100 de tone, pentru că sunt superstiţios.

De cîte ori am trecut peste 100 de tone, România a păţit ceva. De data asta să rămînem la 100 de tone, este suficient de mult, 103 tone.»– Mugur Isărescu, 2013

Acesta a distribuit în grabă o broşură justificativă, în care arăta că «păstrarea» şi «menţinerea» valutelor şi a aurului în afara ţării sunt o «practică internaţională».

Iniţial, Isărescu a dezminţit că aurul şi valuta ar fi fost scoase din ţară, dar informaţiile proveneau la generalul Dan Gheorghe – care funcţiona în zona Serviciilor Secrete româneşti şi atunci, era director general adjunct al Aeroportului Otopeni – şi arătau riguros datele scoaterii valorilor din ţară cu avioanele, inclusiv documentele emise în acest scop.

Firma HCS Transporturi Speciale, prin care operează Banca Naţională a României pentru scoaterea tezaurului din ţară, este deţinută de un asociat al tatălui lui Isărescu, Heinrich Schorsch, firma fiind o sucursală a firmei Handels Contor Schorsch GmSH din Germania.

Interesîndu-se de semnificaţia unui document ce îi intrase în posesie şi care se referea la scoaterea de către BNR, în ziua de 25 martie 2002, prin Aeroportul Otopeni, a 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania, declara peste o lună:

«întrebat ce este cu acest transport, guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu mi-a răspuns, printr-un prieten comun, că, trimestrial, sunt depuse în bănci străine diferite cantităţi de lingouri… în vreme ce se ştie de ieşirea aurului din ţară, nu mai există nici o evidenţă a repatrierii sale!?

Aşa cum Aeroportul Otopeni are o evidenţă riguroasă a scoaterii aurului, de ce nu se găseşte nici o hîrtie cu privire la revenirea lui în România?».

Cînd, în 2010, lui Isărescu i se reproşa din nou că scoate tezaurul din ţară, o idee trăznită i-a trecut prin cap.

A expus mai multe lingouri şi monede de aur în cîteva vitrine piramidale, ce închipuiau o piramidă așa cum apare pe bancnota de un dolar), postate într-o cameră foarte mică, în care nu încap mai mult de cinci persoane, numită însă «sala Tezaurului» şi situată în subsolurile clădirii vechi a Băncii Naţionale a României, din strada Lipscani.

«Am chemat circa 20 de şefi de publicaţii şi i-am dus în sala cu Tezaurul, lăsîndu-i să îl atingă fizic şi să spună „Este!”, ca în poezia aceea. Eu înţeleg că oamenii se mai îndoiesc uneori şi că nu cred întotdeauna ceea ce li se spune, dar zvonurile cum că BNR ar fi scos Tezaurul din România sunt extrem de periculoase» spunea Isărescu atunci.

De fapt, în rapoartele BNR, tezaurul de aur al României figurează ca «activ extern», deşi nu există nici o obligaţie asumată a ţării, sau a vreunui alt stat european, de a-şi ţine aurul în bănci străine.

În acte – constata un ziar chiar atunci, în 12 iulie 2010 -, rezerva de aur a României are 103,7 tone!

În acelaşi timp, partea tezaurului care a rămas în România încape într-o singură camera din subsolul BNR.

Peste 100 de tone de aur necesită un depozit de dimensiuni mult mai mari decît o singură cameră. Atît actele contabile ale BNR, cît şi relatările jurnaliştilor care au fost invitaţi de Isărescu să certifice faptul că Tezaurul a rămas în România, de fapt confirmă presupunerea că în România nu a rămas decît o parte microscopică din rezerva de aur”. (Sursa: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/26/un-secret-al-bancii-nationale-a-romaniei-s-a-aflat-abia-acum)

În anul 2006 Mugur Isărescu a semnat o decizie prin care BNR nu mai primește dobîndă pentru aurul păstrat la Londra, în schimb polonezii și bulgarii primesc, după cum rezultă din rapoartele anuale ale băncilor lor centrale. Conform afirmațiilor lui Lucian Isar, în perioada 2006-2016 România a pierdut din această cauză aproximativ 500 de milioane de dolari, sumă care, dacă ar fi fost la dispoziția statului, ar fi putut contribui la reducerea cu 4 miliarde de euro a celebrului împrumut de 20 de miliarde, despre care nici acum nu știm unde, cum și cînd a fost utilizat, sau dacă a fost utilizat.

În ultimul secol am pierdut Tezaurul de la Moscova, am șters datoriile Libiei și Iraqului și cu aceeași nonșalanță renunțăm la dobînda pentru aur, ba mai mult plătim pentru depozitarea lui.

 

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

Gazul natural, miza noilor conflicte (III)

Racheta aer-aer AIM 120 Amraam, lansată de avionul turc F-16 (amîndouă made in USA) nu a fost dirijată numai împotriva bombardierului rus de vînătoare angajat în Siria împotriva grupului Statul Islamic, ci și împotriva unui obiectiv mult mai important: Turkish Stream, gazoductul proiectat care aducea gaz rusesc în Turcia și de acolo în Grecia și în alte țări din Uniunea Europeană. Turkish Stream este răspunsul Moscovei la torpilarea, de către Washington, a South Stream-ului, gazoductul care înconjurînd Ucraina, ar fi transportat gaz rusesc pînă la Tarvisio (în provincia Udine) și de acolo în Uniunea Europeană, cu mari beneficii pentru Italia, inclusiv în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

Turkish stream

Proiectul lansat de către compania rusă Gazprom și cea italian ENI, la care s-au alăturat compania Wintershall și cea franceză EDF, era în fază avansată de realizare ( societatea Saipem din cadrul grupului ENI avea deja un contract de 2 miliarde de euro pentru construcția gazoductului prin Marea Neagră) cînd, după provocarea crizei ucrainene, Washington-ul a lansat ceea ce New York Times definea ca „ o strategie agresivă vizînd să reducă furnizările rusești de gaz în Europa‟. Sub presiunea SUA, Bulgaria a blocat în decembrie 2014 lucrările South Stream-ului, înmormîntînd proiectul. Dar în același timp, deși Moscova și Ankara erau în tabere opuse în ceea ce privește Siria și Statul Islamic, Gazprom-ul a semnat un acord preliminar cu compania turcă BOTAȘ pentru realizarea unui gazoduct dublu Rusia-Turcia prin Marea Neagră.

La 19 iunie Moscova și Atena au semnat un acord preliminar asupra extinderii gazoductului Turkish Stream (cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari în sarcina Rusiei) pînă în Grecia, pentru a facilita accesul noului gazoduct în Uniunea Europeană.

În acest moment, care este situația în „războiul gazoductelor‟? SUA și NATO controlează teritoriul ucrainian pe unde trec gazoductele Rusia-Uniunea Europeană, dar Rusia poate astăzi mai puțin să conteze pe ele (cantitatea gazului pe care îl transportă a căzut de la 90% la 40% din exportul rus de gaz spre Europa) grație a două culoare alternative. Nord Stream-ul care, în nordul Ucrainei, transportă gazul rusesc în Germania: Gazprom-ul vrea acum să-l dubleze dar proiectul este contracarat în Uniunea Europeană de către Polonia și alte guverne din est (mai mult legate de Washington decît de Bruxelles).

Blue Stream-ul, administrat în comun de Gazprom și ENI care în sud trece prin Turcia și din această cauză nu este fără riscuri.

Uniunea Europeană ar putea importa mai mult gaz la preț scăzut din Iran, printr-un un gazoduct deja proiectat via Irak și Siria, dar proiectul este blocat (nu întîmplător) de războiul dezlănțuit în aceste țări de strategia SUA/NATO.

Sursa: Manlio Dinucci, L’art de la guerre, Missile contre le gazoduc Turkish Stream

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Manipularea burselor

Stock MarketTrends

 

Prăbușirea spectaculoasă a bursei din Shanghai a fost prezentată opiniei publice ca rezultat al unui „mecanism de piață“ spontan, declanșat de slăbirea economiei Chinei.

Publicațiile occidentale ca Wall Street Journal, Financial Times, Bloomberg, etc. au reluat această opinie conform căreia degringolada cursurilor acțiunilor chineze s-a datorat „incertitudinii“, ca răspuns la datele recente „lăsînd să se prevadă o încetinire a celei de-a doua economii ca importanță din lume.“

Această interpretare este eronată și deformează modul de funcționare a piețelor financiare, care fac obiectul operațiunilor de natură speculativă. Spre exemplu un declin al indicelui Dow Jones poate să se producă în mai multe feluri, mai ales prin vînzarea la vedere, mizînd pe o anumită scădere pe piața opțiunilor.

Megabăncile manipulează piețele financiare. Instituțiile financiare foarte puternice ca JP Morgan Chase, HSBC, Goldman Sachs și Citigroup, precum și fondurile speculative care le sînt afiliate, au capacitatea de „a împinge în sus“ piața bursieră și apoi de a o„trage în jos“.Aceasta le permite să obțină cîștiguri enorme, atît în momentul creșterii cursurilor cît și atunci cînd piața este în scădere. Această modalitate de a proceda se aplică și piețelor de petrol, de metale și produse de bază.

Este vorba de fraudă financiară pe care vechiul și inițiatul Wall Street și subsecretara Departamentului Locuinței și Dezvoltării Urbane a SUA o califică ca „operațiune de pump and dump“ care constă în „umflarea artificială a cursului unei acțiuni sau a unei alte valori mobiliare făcîndu-i promovare, pentru a fi vîndută la un preț ridicat“, făcînd apoi mai mult profit în scădere prin vînzarea la vedere. „Această practică este ilegală în virtutea legilor privind valorile mobiliare, dar este extrem de răspîndită.“ (Stephen Lendman, Manipulation: How Financial Markets Really Work, Global Research, 20 mars 2009).

În cursul ultimului an, indicele compozit SSE din Shanghai a trecut de la 2.209 puncte în data de 27 august 2014 la 5.166 puncte în 21 iunie 2015 (o urcare de 140%), apoi a căzut mai mult de 30% în decurs de două săptămîni, pentru a atinge 3.507 puncte în 8 iulie. (Indicele compozit SSE este indicele bursier cel mai folosit pentru reflectarea performanței bursei din Shanghai. Indicii cei mai cunoscuți sînt SSE 50 și SSE 180 care grupează respectiv 50 și 180 cele mai mari îmtreprinderi din China.-n.t.)

Cursurile au căzut din nou începînd cu 19 august, în săptămîna care a urmat exploziei din Tianjin (12 august 2015) culminînd cu lunea neagră din 24 august (scădere spectaculoasă de 7,63 într-o singură zi).

Explozia din Tianjin a contribuit la exacerbarea acestei „incertitudini“ în privința pieței chineze a acțiunilor?

Evoluția indicelui SSE în cursul acestei perioade de un an nu are nimic de a face cu forțele spontane ale pieței sau cu criteriile de măsurare a economiei reale. Ea prezintă toate aparențele unui asalt speculativ elaborat cu grijă, constînd într-o împingere în sus urmată de o antrenare în jos.

Ca urmare a prăbușirii bursei din 21 iunie, autoritățile chineze au efectuat o anchetă privind posibilitatea manipulării pieței.

Persoana desemnată în acest scop a precizat, în raportul său din 3 iulie, că a verificat dacă părțile au făcut vînzări neadaptate de produse financiare.(…)

Comisia chineză de reglementare a valorilor mobiliare a indicat la rîndul ei că ancheta se bazează pe rapoarte de mișcări anormale pe piața bursieră și pe piața contractelor la termen.

Anumite rapoarte i-au acuzat pe investitorii străini de a fi tras prețurile în jos vînzînd acțiunile la vedere pe piețele bursiere pariind astfel pe căderea cursurilor.

În aceste condiții întreaga afacere criminală urma să fie transferată organelor de poliție chineze.

Agenția Reuters, citînd surse anonime, a raportat că Bursa chineză a contractelor la termen și a opțiunilor (CFFEX) a suspendat pentru o lună 19 conturi din cauza vînzării la vedere.

Consensul mediatic (precum și declarațiile autorităților chineze) era că actorii financiari chinezi și nu bănci străine ar fi în spatele acestei manipulări a pieței bursiere: „Investitorii străini au un acces limitat la piețele chineze“. Conform publicației Global Times, manipularea pieței nu provine din surse străine.

Această analiză nu ține cont de faptul că marii actori financiari ca Goldman Sachs, JP Morgan Chase, HSBC și alții sînt foarte activi în China, negociind din Shanghai prin intermediul mandatarilor financiari chinezi, parteneri în companii mixte (joint venture).

În plus, aceste instituții financiare occidentale sînt binecunoscute pentru rolul lor determinant în manipularea piețelor bursiere și a piețelor de schimb.

În urma unei anchete internaționale desfășurate pe parcursul unui an, verificatorii au amendat șase mari bănci cu 4,3 miliarde de dolari, deoarece ele nu i-au împiedicat pe curtieri în încercarea lor de a manipula piața de schimb.

Instituțiile financiare HSBC Holding Plc, Royal Bank of Scotland Group Plc, JP Morgan Chase & Co, Citigroup Inc, UBS AG și Bank of America au fost toate amendate ca urmare a acestei anchete. Curtierii au utilizat nume fictive pentru a-i identifica pe clienți și au făcut schimb de informații în saloane de clavardage (conversație în timp real pe internet-n.t.) utilizînd pseudonime ca „jucătorii“, „cei trei mușchetari“ și „o echipă, un vis“. Cei care nu au participat au fost denigrați, iar brokerii au utilizat un limbaj obscen, felicitîndu-se pentru cîștigurile rapide făcute grație escrocheriilor lor, după cum au afirmat autoritățile (Reuters, 11 noiembrie 2014)

Printre marile instituții financiare, Goldman Sachs se distinge, din 2014, prin negocierile din Shanghai în virtutea unei înțelegeri de joint venture cu Beijing Gao Hua Securities Company.

Golman Sachs este recunoscută de asemenea prin utilizarea așa-ziselor „programe de tranzacții de înaltă frecvență“ pe piețele financiare.

„Piețele pot fi manipulate cu ajutorul ordinatoarelor utilizînd programe de tranzacții de înaltă frecvență (HFT) care constituie actualmente 70% din volumul tranzacțiilor. Golman Sachs este campionul incontestabil al acestei noi tehnici de joc“ (Ellen Brown Stock Market Collapse: More Goldman Market Rigging, Global Research, 8 mai 2010).

Un alt factor care facilitează operațiile speculative la bursa din Shanghai a fost integrarea piețelor bursiere din Hong Kong și Shanghai în 2014, calificată ca „tren direct“ sau „Stock Connect“. Procedura permite străinilor să cumpere din Hong Kong acțiuni chineze de categoria A listate la bursa din Shanghai, cu „restricții limitate“ ceea ce echivalează de fapt cu un acces total la piața de acțiuni chineze.

Aceste fluctuații în urcare și coborîre pe care le cunoaște bursa din Shanghai se traduc prin dispariția a miliarde de dolari din fondurile statului chinez acordate de Banca Populară a Chinei pentru susținerea pieței bursiere din Shanghai. Dar unde merg acești bani? Cine profită de aceste tranzacții estimate la mai multe miliarde de dolari?

Ca răspuns la răspuns prăbușirea titlurilor din luna august, Banca Populară a Chinei „a oferit 150 de miliarde de yuani (23,43 miliarde de dolari) răscumpărare de tiluri, care este o formă de împrumuturi pe termen scurt destinată creditorilor comerciali“. Aceștia sînt bani risipiți, deoarece nu antrenează nici o răsturnare de tendință la bursa din Shanghai.

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Despre petrol

Petrol

Comerţul internaţional de petrol brut, cel al produselor petroliere intermediare precum şi cel al produselor finite este concentrat, în principal, pe două pieţe: New York, prin bursa de materii prime NYMEX şi la Londra, prin bursa ICE. Celelalte burse, cu acelaşi domeniu de activitate şi care se află în alte zone ale lumii, se raportează prin internet la cele două pieţe.

Numit adesea „aurul negru“, petrolul de referinţă are diferite denumiri în funcţie de regiuni. Fiecare teren petrolifer are anumite caracteristici, care se regăsesc şi în materia primă extrasă. Ca urmare, este uşor de identificat provenienţa petrolului, în funcţie de aceste date.

La bursa londoneză se comercializează petrolul Brent, în timp ce la cea new-yorkeză, petrolul WTI.

Petrolul Brent este un amestec de diferite feluri de ţiţei extrase din 19 zăcăminte din Marea Nordului, cu conţinut de 0,37% sulfuri. El este utilizat la producerea de carburanţi.

Zăcămîntul a fost descoperit în 1971 în largul Scoţiei, iar exploatarea lui a început în 1976.

În ciuda producţiei limitate şi a faptului că nu este atît de bun ca WTI, petrolul Brent serveşte ca brut de referinţă la nivel mondial. Preţul său determină 60% din volumul tranzacţiilor diferitelor feluri de ţiţei extrase.

Petrolul West Texas Intermediate (WTI), cunoscut şi sub numele de Texas Light Sweet, este un tip de petrol utilizat ca standard în fixarea preţului petrolului brut şi ca materie primă pentru contractele la termen de la bursa NYMEX. Este un petrol de foarte bună calitate, conţine 0,24% sulfuri şi este cea mai utilizată materie primă în fabricarea carburanţilor.

În cea de-a doua parte a lui 2014 preţul petrolului a scăzut drastic.

Dacă în luna iunie preţul barilului de petrol Brent a fost de 115$, în 10 decembrie a scăzut la 66,84$, o ieftinire cu 41,87%. În aceeaşi perioadă, barilul de petrol WTI a căzut de la 105,1$ la 63,82$ şi s-a ieftinit cu 39,28%.

Pentru 2015, celebra bancă Morgan Stanley prognozează un preţ mediu al barilului de 70$.

Conform statisticilor întocmite de compania multinaţională British Petroleum , în 2013, România s-a plasat pe locul al zecelea în topul producătorilor de petrol din Europa şi Asia.

În primele patru luni ale anului 2014, producţia de ţiţei a fost de circa 1,302 milioane tone, fiind cu 0,5% mai mică decît în perioada similară a anului trecut. În schimb, importurile de ţiţei au crescut la 2,12 milioane tone, cu 932.600 tone mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului 2013, conform datelor centralizate de Institutul Naţional de Statistică.

De-a lungul întregului an 2014, piaţa românească a produselor petroliere a rămas insensibilă la scăderile mari de preţuri de pe piaţa externă. Deşi volumul importurilor a crescut, consumatorul obişnuit nu a beneficiat de scăderea preţurilor carburanţilor.

După 1990, în economia aşa-zisă de piaţă, efectele legii cererii şi a ofertei, cea care ar trebui să guverneze într-o economie normală, au fost distorsionate şi confiscate în favoarea unor grupuri de interese.

Iată de ce pentru cetăţeanul de rînd al acestei ţări, orice fluctuaţie a preţului pe piaţa externă are ca efect continua mărire a preţului pe piaţa internă.

Surse: http://fr.wikipedia.org/wiki/Brent_%28champs_de_p%C3%A9trole%29

http://www.daily-bourse.fr/matieres-premieres/cours/brent-COE0000BRENT.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Brent_Crude

http://fr.wikipedia.org/wiki/Brent_(champs_de_p%C3%A9trole)

http://en.wikipedia.org/wiki/New_York_Mercantile_Exchange

http://en.wikipedia.org/wiki/West_Texas_Intermediate

http://prixdubaril.com/

http://www.stiripesurse.ro/romania-productia-de-titei-scade-importurile-cresc-cu-78_921903.html

Gazul natural, miza noilor conflicte (II)

Sau „Curs intensiv de geopolitică aplicată“

https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/07/23/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-i/

În Orientul Apropiat, invazia militară a Fîşiei Gaza înfăptuite de către forţele israeliene, din decembrie 2008 pînă în ianuarie 2009, este legată direct de posesia şi controlul rezervelor strategice de gaz din Marea Mediterană.

Este vorba despre un război de cucerire, în urma descoperirii, în anul 2002, a unor vaste rezerve de gaze în largul litoralului Fîşiei Gaza.

gazagasmap2

În noiembrie 1999, Autoritatea Palestiniană a semnat un acord prin care a garantat drepturile de prospectare a gazului şi petrolului, pe o durată de 25 de ani, companiei British Gas Group (BG Group, unitate britanică de producţie şi distribuţie de energie, creată în 1997) şi partenerului ei din Atena, Consolidates Contractors International Company (CCC, fondată în 1952, cea mai mare companie de construcţii din Orientul Mijlociu), proprietate a familiilor libaneze Sabbagh şi Koury. Acordul include atît exploatarea zăcămintelor de gaz din mare cît şi construcţia unui gazoduct, drepturile asupra acestor resurse revenind în proporţie de 60% companiei British Gas, 30% firmei CCC şi 10% fondurilor de investiţii palestiniene.

Licenţa British Group acoperă toată zona maritimă situată în largul Fîşiei Gaza în vecinătatea căreia se află mai multe instalaţii gazifere israeliene. Trebuie subliniat că 60% din rezervele de gaz situate de-a lungul Fîşiei aparţin Palestinei, BG Group evaluîndu-le la aproximativ 4 miliarde de dolari.

În anul 2000, British Gas a forat  în regiune două puţuri , Gaza Marine 1 şi Gaza Marine 2, care n-au intrat încă în exploatare.

În consecinţă, suveranitatea asupra acestor bogăţii este crucială, cu atît mai mult cu cît dimensiunea lor ar putea fi mult superioară celei estimate. Din punct de vedere legal, aceste rezerve aparţin Palestinei.

Dar moartea lui Yaser Arafat, alegerea Guvernului Hamas, precum şi prăbuşirea Autorităţii Palestiniene au permis Israelului să preia de facto controlul acestor zăcăminte. British Gas a negociat cu guvernul de la Tel Aviv, în timp ce guvernul Hamas n-a fost consultat în legătură cu prospectarea şi exploatarea lor.

În 2001, prim-ministrul Ariel Sharon afirma limpede că „Israelul n-ar cumpăra niciodată gaz de la Palestina“, la acea epocă, suveranitatea Palestinei asupra rezervelor de gaz fiind contestată de către Curtea Supremă a Israelului.

În 2003, Ariel Sharon s-a opus încheierii unui prim acord , care ar fi permis companiei British Gas să aprovizioneze Israelul cu gaze naturale provenite din sondele marine ale Fîşiei Gaza.

În anii care au urmat, deşi au existat diverse propuneri de achiziţionare, de către Israel, a gazelor naturale din Palestina, acestea nu s-au materializat.

De altfel, Tel-Aviv-ul nu a avut nici o intenţie să împartă încasările cu Palestina. Cabinetul israelian a desemnat o echipă de negociatori, care să ducă tratative, în vederea încheierii unui acord cu British Gas, îndepărtînd de la discuţii guvernul Hamas şi Autoritatea Palestiniană.

„Autorităţile israeliene de apărare vor ca palestinienii să fie plătiţi în bunuri şi servicii şi insistă ca guvernul Hamas să nu primească nici un ban.“, obiectivul acestei acţiuni fiind acela de a face caduc contractul semnat în 1999 între British Gas şi Autoritatea Palestiniană, condusă pe atunci de Yaser Arafat.

Conform acordului propus în 2007, gazul pelestinian din puţurile marine ale Fîşiei Gaza ar fi trebuit să fie trimis în portul israelian Aşkelon printr-un gazoduct submarin, transferînd astfel Israelului controlul vînzării gazului.

Planul a eşuat şi negocierile au fost suspendate.

Intenţia Israelului a fost de a evita posibilitatea plăţii redevenţelor (datorie, obligație plătibilă periodic la date fixe și sub formă de cotă pentru dreptul de a folosi proprietatea altuia în scopuri productive) către palestinieni; în consecinţă British Gas s-a retras, în 2007, de la negocieri.

Conform surselor militare israeliene, planul de invadare a Fîşiei Gaza numit Cast Lead (Operation Plomb durci), a fost pus în mişcare în iunie 2008, în paralel cu reluarea negocierilor cu British Gas, privind cumpărarea de gaz natural din Gaza.

Cronologic, decizia de a accelera negocierile cu BG Group a coincis cu planificarea invaziei Fîşiei pregătite în iunie, negocierile fiind purtate efectiv în octombrie 2008, cu 2-3 luni înainte de începutul bombardamentelor din 27 decembrie.

Ocuparea militară a Fîşiei Gaza a avut ca scop transferarea suveranităţii zăcămintelor de gaze naturale Israelului, violînd dreptul internaţional. Astfel, zăcămintele gazifere ale Fîşiei Gaza ar fi integrate în instalaţiile adiacente ale Israelului din mare.

În 2010 Israelul a găsit un gigantic zăcămînt offshore (în larg) de gaz natural, la 135 de kilometri de portul Haifa şi la 5 kilometri adîncime, în ceea ce acesta consideră a fi zona economică exclusivă a sa. Regiunea a fost numită „Leviathan“ după monstrul marin biblic. Trei companii israeliene şi compania texană Noble Energy (societate de exploatare şi producţie a petrolului şi gazului natural, fondată în 1932) au estimat mărimea zăcămintelor la 450 de miliarde de metri cubi, rezerve suficiente pentru a aproviziona Israelul timp de un secol.

Levantine Basin Gas Field

În 2009, Noble Energy a descoperit în bazinul Levant zăcămîntul Tamar, la 80 de kilometri vest de Haifa, conţinînd aproximativ 238 de miliarde de metri cubi de gaz natural de cea mai bună calitate.

O dată cu descoperirea zăcămintelor Tamar şi Leviathan, Israelul a început să se întrebe cum ar putea deveni o naţiune de primă mărime în exportul gazului natural şi de asemenea, cum ar putea colecta taxe din veniturile pe produsele petroliere şi gaze, în vederea constituirii unui fond suveran, care să fie investit pe termen lung în economia naţională, după modelul Chinei şi al ţărilor arabe membre OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol, constituită în 1965, cu sediul la Viena).

Institutul de Studii Geologice al Statelor Unite (US Geological Survey) a evaluat întregul zăcămînt din Mediterana Orientală la circa 9.700 de miliarde de metri cubi de gaz şi la 3,4 miliarde de barili de petrol (1 baril este echivalent cu 159 litri).

Descoperirea de către Israel a Leviathanului a declanşat un conflict geopolitic, Libanul afirmînd că o parte a cîmpului gazifer se află în apele teritoriale ale propriei sale zone economice exclusive (zona exclusivă reprezintă zona maritimă adiacentă mării teritoriale a unui stat riveran, care se extinde pînă la maximum 200 mile marine în larg, adică 370,4 kilometri, distanţa fiind calculată de pe linia de bază a apelor teritoriale).

Ca şi SUA, Israelul nu a ratificat niciodată Convenţia Naţiunilor Unite din 1982 privind dreptul mării care atribuie drepturile mondiale asupra resurselor submarine. Puţurile israeliene de extracţie ale Leviathanului sînt pe teritoriul israelian, ceea ce nu contestă Libanul, dar el consideră că zăcămîntul se întinde de asemenea sub propriile ape teritoriale.

Zăcămintele Tamar şi Leviathan se găsesc la circa 100 de kilometri de coastă, în afara apelor teritoriale israeliene, care se întind pînă la 22 kilometri de coastă (12 mile marine). Totodată conform Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Israelul poate exploata rezervele offshore de gaz şi petrol într-o zonă mergînd pînă la 370 kilometri de coastă. Este deci esenţială definirea zonelor respective.

În data de 4 ianuarie 2011, Libanul, prin ministrul său de externe, a solicitat Secretarului Organizaţiei Naţiunilor Unite să împiedice ca aceste zăcăminte să fie exploatate de către Israel. În ziua următoare, purtătorul de cuvînt al organizaţiei a declarat că aceasta nu este pregătită să intervină în dispută. Acelaşi răspuns a fost primit şi din partea Unifil (Forţa Interimară a Naţiunilor Unite în Liban), care, prin reprezentantul său, a declarat cotidianului libanez Daily Star că „o frontieră maritimă n-a fost niciodată stabilită.“

În sfîrşit, coordonatorul special pentru Liban a declarat diplomatic că „ONU ar putea avea un rol, dar trebuie să discutăm aceasta cu juriştii noştri la New York.“

Siria, la rîndul ei, are şi ea petrol şi gaze.

image001

Conform Institutului pentru Politica Orientului Apropiat din Washington, un think tank al AIPAC (think tank, organizaţie privată compusă din experţi care au ca misiune consilierea puterii publice; AIPAC, Comitetul Americano-Israelian al Afacerilor Publice), bazinul mediteranean are cele mai mari rezerve de gaz şi în Siria cele mai importante. Acelaşi institut a emis ipoteza că bătălia între Turcia şi Cipru se va intensifica datorită incapacităţii Turciei de a-şi asuma pierderea proiectului Nabucco (în ciuda contractului semnat cu Moscova din decembrie 2011 pentru transportul unei părţi din gazul South Stream, via Turcia).

Cine controlează Siria ar putea controla Orientul Apropiat. Şi pornind de la Siria, poartă a Asiei, va deţine „cheia casei Rusia“, cum afirma ţarina Ecaterina a II-a, ca şi cea a Chinei, via Drumul Mătăsii.

Pentru acest motiv, semnatarii acordului de la Damasc, care ar permite gazului iranian să treacă de-a lungul Irakului şi să ajungă în Mediterana, deschizînd un nou spaţiu geopolitic şi tăind linia de viaţă a Nabucco, au declarat: „Siria este cheia noii ere.“

Din 1964 licenţele de explorare şi exploatare a zăcămintelor sînt rezervate societăţilor de stat siriene. Aceasta a dus la obţinerea de către statul sirian a unui venit anual de 4 miliarde de dolari, provenind din exportul petrolului, mai ales în Europa. Dar lucrurile s-au schimbat odată cu războiul.

„Armata siriană liberă“ a luat în stăpînire importante cîmpuri petrolifere în regiunea Deir ez Zor. Alte zone în Rumeilan sînt controlate de kurzii Partidului de Uniune Democratică, ostili în acelaşi timp şi „rebelilor“, cu care s-au confruntat deseori. Strategia SUA/NATO în privinţa „rebelilor“ este de a-i  ajuta să pună stăpînire pe cîmpurile petrolifere, pentru a priva statul sirian de veniturile din exporturi, deja în scădere sub efectul embargoului UE şi, de a face, de asemenea manieră, ca în viitor cele mai mari resurse să treacă prin intermediul „rebelilor“ sub controlul marilor companii petroliere occidentale. În acest scop, controlul reţelei interioare de oleoducte şi gazoducte este fundamental. Această reţea a fost sabotată de „rebeli“ în multe locuri, mai ales în jurul oraşului Homs, unde se află una din cele două rafinării ale ţării, în vederea întreruperii furnizării de produse petroliere.

Din punct de vedere strategic o altă miză este mai importantă: rolul Siriei ca hub de culoare energetice alternative la acelea care trec de-a lungul Turciei şi alte trasee controlate de companiile americane şi europene. Hub-ul este un model de transport caracterizat de una sau mai multe locaţii centrale, fiecare conectată la nişte locaţii „secundare“.

„Războiul oleoductelor“ a început mai demult, în 2003. Invadînd Irakul, SUA au distrus imediat oleoductul Kirkuk-Banyas care transporta în Siria petrolul brut irakian. Cel de la Ain Zalah la Suweidiva a rămas în funcţiune. Damascul şi Baghdadul sfidînd interdicţiile Washingtonului, au lansat proiectul a două oleoducte şi a unui gazoduct care, traversînd Siria, vor lega zăcămintele irakiene de Mediterana şi deci, de pieţele externe.

Mai periculos încă pentru interesele occidentale este acordul stipulat în mai 2011 între Damasc, Baghdad şi Teheran: el prevede realizarea unui gazoduct care, traversînd Irakul, va transporta gaz natural iranian în Siria şi de acolo spre pieţele externe. Aceste proiecte şi alte cîteva, deja finanţate, au fost blocate prin ceea ce agenţia americană US Energy Information Administration defineşte „condiţiile de securitate nesigure din Siria“.

Conform cotidianului libanez „Al Akhbar“ („Informaţia“) există un plan, aprobat de către guvernul american, conform căruia va fi construit un gazoduct destinat transportului de gaz din Qatar spre Europa, via Homs, în care Turcia şi Israelul sînt parteneri. Acest oraş şi regiunea sa reprezintă „nodul“ sau „inima geografică“ a acestui proiect, care ar oferi Turciei şi Israelului avantaje strategice majore în ecuaţia comerţului mondial de gaz natural.

Traseul ar urma să plece din Qatar, ar traversa teritoriul saudit, cel iordanian, evitînd astfel teritoriul irakian, ajungînd în final în Siria, la Homs. De la Homs gazoductul ar trebui să se bifurce în trei direcţii: Lattaquié, pe coasta siriană,Tripoli, în sudul Libanului şi în Turcia.

Scopul principal al proiectului este de a trimite gazul din Qatar şi Israel spre Europa, pentru a-l distribui în tot continentul, cu un triplu obiectiv: primul, de a zdrobi monopolul rus de gaze naturale în Europa, al doilea, de a elibera Turcia de gazul rusesc, iar al treilea de a da Israelului o şansă de a-şi exporta gazul spre Europa, pe cale terestră şi cu cel mai mic cost.

Oraşul Homs este destinat să devină „intrsecţia principală a proiectului“, deoarece gazul din Qatar nu dispune de alternative pentru a ajunge în Europa, decît recurgînd la marii transportatori pe cale maritimă, ceea ce ar presupune o perioadă de timp mai lungă, cu costuri mai mari şi pericole pe anumite trasee.

Qatarul intenţionează să cumpere o mie de cargouri pentru a-şi dezvolta flota maritimă de transport de gaz, cu ambiţia de a se implica într-un proiect american mult mai vast, destinat reexaminării ecuaţiei comerţului mondial de gaz.

Potrivit aceloraşi surse, zonele teritoriului sirian în care bandele armate ale aşa-zisei „opoziţii siriene“ beneficiază de ajutorul SUA, al Qatarului şi al Turciei, adică nordul, oraşul Homs şi împrejurimile Damascului, se suprapun peste cele ale traseului pe care ar trebui să-l urmeze gazoductul în drumul lui spre Turcia şi Tripoli, dacă ele ar cădea vreodată sub controlul forţelor de opoziţie înfeodate celor trei părţi.

În sfîrşit, comparaţia hărţii zonelor de luptă cu cea a traseului gazoductului qatarez demonstrează relaţia dintre activismul armat şi obiectivul de a controla, orice s-ar întîmpla, aceste teritorii siriene.

O dată ajuns în Siria, gozoductul ar trebui să urmeze două căi. Prima ar pleca din împrejurimile Damascului, pentru a ajunge la 30 de kilometri de cele două întretăieri, care ar fi An Nabk şi Al Kussayr, apoi de la Homs s-ar îndrepta spre Tripoli şi Lattaquié, via Talbisseh şi Al Rastan.

A doua cale ar trebui să parcurgă nordul Siriei, mergînd de la Homs spre Maarat al Nu΄man, apoi la Idlib spre Turcia. Tot atîtea oraşe siriene pe care opoziţia armată caută efectiv să le controleze.

Aceleaşi surse afirmă că din punctul lor de vedere, Robert Ford, ambasadorul SUA în Siria şi Frederick Hoff, responsabilul cu dosarul despre gazele naturale din Levant, sînt amîndoi membri ai „Celulei de criză siriene în SUA“ şi îşi împart rolurile.

Primul organizează activităţile opoziţiei armate anti-siriene pe teren, de maniera de a răspunde exigenţelor de punere în funcţiune a gazoductului din Qatar, al cărui traseu a fost în prealabil pregătit de cel de-al doilea.

În plus Robert Ford a primit o nouă sarcină constînd în constituirea unui miniguvern sirian, în străinătate, cu ramificaţii în sînul grupărilor şi organizaţiilor armate care să acţioneze în nordul Siriei, în Damasc şi în Homs şi care să reuşească să împartă ţara astfel încît, noua configuraţie a hărţii să se poată suprapune peste cea care cuprinde cele două trasee ale gazoductului: primul care să meargă spre Turcia, iar al doilea, spre Tripoli, în Liban.

Pentru Turcia gazoductul qatarez ar avea multiple avantaje strategice şi economice: 1. ar deveni un pasaj vital pentru Europa putîndu-şi diversifica sursele de gaz, pentru a nu depinde doar de gazul rusesc; 2. ar putea să-şi cîştige dreptul de a intra în clubul european; 3. nu ar mai depinde de gazul iranian, ceea ce ar constitui un avantaj strategic; 4. ar reduce factura energetică exorbitantă, şi ar primi dividende din Qatar şi Israel pentru dreptul de trecere a gazoductului destinat Europei.

Israelul, la rîndul lui, ar putea deveni în decurs de cinci ani un „emirat gazifer major“, datorită exploatării zonelor Tamar şi Leviathan împărţite cu Libanul. Conform unor studii franceze, mărimea acestor zăcăminte o depăşeşte pe cea a regiunii comune, North Dome-South Pars, a Qatarului şi Iranului. Drept urmare, Israelul şi Qatarul au nevoie să împrumute ruta Homs spre Europa, deoarece alternativele sînt costisitoare, cu atît mai mult cu cît canalul Suez nu este adaptat să primească cargouri mari de petrol şi gaz.

În ceea ce priveşte Libanul, acesta beneficiază în plus de o schimbare de atitudine a Qatarului: ridicarea boicotului diplomatic şi economic, libanezii care lucrează în Qatar nu vor mai fi expulzaţi. Deschiderea va fi totală, oficialii din Qatar propunînd proiecte de dezvoltare a Libanului pentru susţinerea şi întărirea stabilităţii economice a ţării.

În plus se oferă asistenţă economică portului Tripoli, care ar putea fi amenajat cu instalaţii de lichefiere şi stocare a gazului natural, rafinăria existentă în port nemailucrînd de ani buni. De asemenea ar fi o opţiune de expediere a gazului din Qatar spre Europa.

În acest context, Rusia ar fi informat Libanul că nu va fi de acord cu proiectul de exploatare a gazului mediteranean, înainte de a obţine garanţiile Occidentului care să-i asigure că nu va căuta să schimbe regimul din Siria, exigenţă care nu ar fi deloc incompatibilă cu continuarea acţiunilor de prospectare gaziferă a societăţilor ruseşti în regiune. Aceasta, deoarece ele nu trebuie să lipseacă în momentul boom-ului gazifer mediteranean, fără a uita că Iranul, Irakul şi Siria au un proiect comun pornind de la propriile lor teritorii, un gazoduct iranian care ar traversa Irakul pentru a ajunge la Homs, înainte de a se bifurca spre Lattaquié şi Tripoli.

În iulie 2011, Iranul a semnat diverse acorduri privind transportul gazului său via Irak şi Siria printr-un gazoduct, care pînă în 2016, ar trebui să lege zăcămîntul de la South Pars, cel mai mare din lume, de Siria şi astfel de Mediterana. În consecinţă, de acum înainte, Siria devine principalul centru de stocare şi producţie în legătură cu rezervele din Liban. Acesta este un spaţiu geografic, strategic şi energetic cu totul nou care se deschide, înţelegînd Iranul, Irakul, Siria şi Libanul.

SouthParsField_map

Obstacolele pe care acest proiect le suportă, dau o vedere de ansamblu a nivelului intensităţii luptei care se dă pentru controlul Siriei şi Libanului. Ele aruncă o lumină asupra rolului jucat de către Franţa, care consideră Mediterana Orientală ca zona sa de influenţă istorică, care să-i servească pentru totdeauna interesele şi unde trebuie recîştige terenul piedut după cel de-al doilea război mondial.

În alţi termeni, aşa cum afirma filosoful şi geopoliticianul sirian, Imad Fawzi Shueibi, Franţa vrea să joace un rol în lumea gazului în care ea a achiziţionat într-o oarecare măsură o „asigurare de boală“ în Libia şi vrea de acum înainte o „asigurare de viaţă“ în Siria şi Liban.

La rîndul ei, cooperarea sino-rusă în domeniul energetic repezintă motorul parteneriatului strategic între cei doi giganţi. Este vorba, conform experţilor, de „baza“ dublului veto reiterat în favoarea Siriei.

Această cooperare nu priveşte numai aprovizionarea Chinei în condiţii preferenţiale. China este invitată să se implice direct în distribuţia gazului prin achiziţionarea de active şi instalaţii, într-un proiect de control legat de reţelele de distribuţie.

Paralel Moscova este gata să acceadă la profitabila piaţă chineză, printr-o politică flexibilă de stabilire a preţului gazului. În consecinţă, s-a convenit ca experţii ruşi şi chinezi să lucreze împreună în „coordonarea strategiilor energetice, previziunea şi prospectarea, dezvoltarea pieţelor, eficienţa energetică şi sursele de energie alternativă.“

În actuala conjunctură, este destul de dificil de prevăzut cine va cîştiga şi cine va pierde.

Viitorul ne va rezerva surprize.

Notă

Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu.

Surse: http://www.mondialisation.ca/la-guerre-et-le-gaz-naturel-l-invasion-isra-lienne-et-les-gisement

http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-et-isra-l-une-nouvelle-donne-g-opolitiq

http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-assi-g-par-isra-l/22757

http://www.alterinfo.net/De-la-geopolitique-du-petrole-a-celle-du-gaz-La-Syrie-centre-de-la-guerre-du-gaz-au

http://www.mondialisation.ca/syrie-le-trajet-des-gazoducs-qataris-decident-des-zones-de-combat/5311934

http://www.mondialisation.ca/syrie-la-course-a-lor-noir/5329481?print=1

Gazul natural, miza noilor conflicte (I)

Sau „Curs intensiv de geopolitică aplicată“

Istoria omenirii reprezintă un lung şir de bătălii pentru supremaţie, purtate de către  marile puteri ale timpului.

Dacă secolul XX s-a caracterizat prin luptele pentru resursele de petrol, secolul XXI a debutat prin  confruntările armate  pentru teritoriile bogate în gaze naturale, al căror control se află la originea unui conflict internaţional, ale cărui manifestări sînt regionale.

Subiectul este de o stringentă actualitate, cu atît mai mult cu cît evenimentele se desfăşoară sub ochii noştri şi puţini dintre noi înţeleg ce se petrece cu adevărat.

Vom aborda această temă atît din perspectiva europeană, cît şi din cea a ţărilor Orientului Apropiat implicate în conflict.

Din punctul de vedere al zăcămintelor şi al accesului la zonele de consum, gazul este localizat în următoarele spaţii geografice: Rusia, în Vyborg şi Beregovaya; Turkmenistan; Azerbaidjan şi Iran; Georgia; Mediterana Orientală; Qatar şi Egipt.

Recentele descoperiri de petrol şi gaze situate într-o parte mai puţin explorată a Mării Mediterane, între Grecia, Turcia, Cipru, Israel, Siria şi Liban, sugerează că regiunea ar putea deveni un nou „Golf Persic“. Aşa cum a fost cazul adevăratului Golf Persic, descoperirea acestor bogăţii în hidrocarburi ar putea deveni sinonimă cu un teribil blestem geopolitic pentru regiune.

În domeniul resurselor energetice, principalul „jucător“ de pe piaţă îl reprezintă gigantul industrial rus Gazprom.

Societatea, a cărei denumire provine prin unirea primelor litere ale cuvintelor Газовая промышленность, (transliterat Gazovaya Promyshlennost), care înseamnă industria gazului, a luat fiinţă în anul 1989, prin transformarea ministerului sovietic al industriei gazului în concern de stat.

Pe lîngă acesta, în sectorul energetic îşi desfăşoară activitatea, ca partenere sau concurente, mari societăţi vest-europene şi americane.

ENI-Ente Nazionale Idrocarburi-este societatea naţională a hidrocarburilor, creată în 1953 de către Enrico Mattei şi privatizată în 1998, în care statul italian deţine circa 30% din capital.

Winterschall este cel mai mare producător de petrol şi gaz natural din Germania. Fondată în 1894 în Kassel, este filiala BASF (Badische Anilin und Soda Fabrik), cea mai mare companie chimică din lume.

EDF-Électricité de France- este primul producător şi furnizor de electricitate din Franţa şi din lume. A luat fiinţă în 1946 prin naţionalizarea bunurilor a 1.450 de întreprinderi de producţie, de transport şi distribuţie a energiei electrice. În cadrul producţiei sale, ponderea cea mai mare o reprezintă energia nucleară, circa 79,6% furnizată de cele 58 de reactoare nucleare în funcţie din Franţa şi cele 15 reactoare din Marea Britanie.

E.ON este o companie energetică germană, fondată în anul 2000 prin fuzionarea grupurilor VEBA AG şi VIAG.

Gasunie este o companie olandeză de exploatare şi transport al gazului, cu capital public-privat, fondată în 1963 de către statul olandez în cooperare cu societăţile Royal Dutch Shell şi Exxon Mobile.

Aceste mari concerne au propus şi realizat într-o proporţie semnificativă proiecte importante privind exploatarea şi transportul gazului natural.

În 1999 au fost semnate contractele de construire a gazoductului Blue Stream, care leagă Rusia de Turcia, obiectiv finalizat în anii 2001-2002. Datorită disputelor dintre cele două părţi privind preţul gazului, inaugurarea oficială a avut loc în 2005. Gazoductul are o lungime de 1.213 kilometri şi este format din două conducte paralele. Porneşte din Izobilny, ajunge la staţia de compresare Beregovaya, traversează Marea Neagră, ajunge în Turcia la terminalul Durusu, aflat la 60 de kilometri de Samsun şi se opreşte în Ankara. A fost construit de către Gazprom şi ENI şi are o capacitate de 16 miliarde metri cubi de gaz pe an, asigurînd Turciei 66% din necesarul acestui combustibil.

Bluestream

Proiectul Nord Stream, legătura principală dintre Rusia şi Germania, a fost inaugurat în 2011, printr-o conductă care a costat 4,7 miliarde de euro. Ea face legătura între oraşul rus Vyborg şi oraşul german Greifswald. Lungimea ei este de 1.200 de kilometri şi are o capacitate de 55 miliarde de metri cubi de gaz pe an.

north-stream-

Gazprom Germania, filiala concernului rus care a semnat contractul cu partenerul german, a luat fiinţă în 1990, cu colaborarea lui Hans-Joachim Gornig, un german apropiat Moscovei, fost vicepreşedinte al companiei germane de petrol şi gaz industrial care a supervizat construirea reţelei de gazoducte a RDG. El a semnat diferite tranzacţii cu întreprinderi germane de prim rang pentru construirea North Stream-ului.

În anul 2005, Gazprom-ul şi grupurile germane BASF şi E.ON Ruhrgas au semnat acordul de construire a gazoductului, la care au aderat, în 2007, societatea olandeză Gasunie şi în 2010, compania franceză GDF Suez.

Pentru Rusia, Germania este este extrem de importantă, deoarece, aceasta constituie platforma de plecare, de la care ea îşi va putea dezvolta strategia continentală, în condiţiile în care spaţiul german, respectiv Germania, Austria, Republica Cehă şi Elveţia, este destinat să devină inima Europei.

Gazprom-ul deţine participaţii în 25 de proiecte din Marea Britanie, Italia, Turcia, Ungaria etc.

De asemenea deţine 30% din proiectul constînd în construirea unei a doua conducte spre Europa, urmînd aproape acelaşi traseu ca şi Nabucco, ceea ce este un proiect „politic“ destinat să arate puterea sa de a-l frîna.

De altfel, Moscova s-a grăbit să cumpere gaz din Asia centrală şi din Marea Caspică cu scopul de a înăbuşi şi ridiculiza din punct de vedere politic, economic şi strategic Washington-ul, ceea ce a şi reuşit să facă.

Gazprom-ul exploatează instalaţiile de gaz metan din Austria, adică din împrejurimile strategice ale Germaniei şi a închiriat instalaţii în Marea Britanie şi Franţa. Totodată există importante instalaţii de stocare în Austria care vor servi la redesenarea hărţii energetice a Europei, care vor alimentarea Slovenia, Slovacia, Croaţia, Ungaria, Italia şi Germania. La acestea trebuie adăugat centrul de stocaj Katrina, pe care Gazprom-ul l-a construit în cooperare cu Germania, pentru a putea exporta gaz spre marile centre de consum din Europa occidentală. De asemenea a construit o instalaţie de stocaj cu Serbia pentru a furniza gaz Bosniei-Herţegovinei şi Serbiei.

Au fost făcute studii de fezabilitate asupra modurilor de stocare similare în Republica Cehă, România, Belgia, Marea Britanie, Slovacia, Turcia, Grecia şi chiar şi în Franţa.

Moscova furnizează 41% din necesarul de aprovizionare cu gaz al Europei, fapt care explică  dorinţa europenilor de a nu depinde, în atît de mare măsură, de vecinul lor de la est şi de a asigura necesarul din alte surse.

În anul 2007, între Gazprom şi grupul energetic italian ENI a fost semnată o scrisoare de intenţie de construire a gazoductului South Stream, proiect paneuropean care va lega Rusia de Europa Occidentală.

partnership_eng

Traseul pleacă de pe litoralul rusesc al Mării Negre, din Anapa, unde, în decembrie 2012, a fost lansat oficial şantierul gazoductului submarin. O parte a pipeline-ului trece apoi pe sub Marea Neagră, în apele teritoriale turceşti şi ajunge pe litoralul bulgar la Varna. Tronsoanele rus şi bulgar vor fi de cîte 230 de kilometri fiecare, iar tronsonul care traversează zona exclusivă turcă de 470 kilometri. Adîncimea maximă a părţii submarine este de 2.000 metri.

Traseul continuă în Serbia (Rusia va finanţa construirea lui cu 1,7 miliarde de euro, recuperîndu-şi apoi banii din tariful pentru tranzit) traversează apoi Ungaria, Slovenia şi Italia, avînd ca terminal oraşul Tarvisio.

Din 2015, ENI va da în folosinţă şi o ramificaţie a South Stream-ului care străbate zona Balcanilor de vest, alimentînd Italia pe sub Marea Adriatică.

Ramificaţii de la conducta principală sînt planificate să fie construite în Grecia, Croaţia, Republica Srpska pînă în Bosnia-Herţegonina.

Gazoductul, care cuprinde patru conducte de cîte 15,75 miliarde de metri cubi fiecare, trebuie să intre în funcţie în primul semestru al lui 2016, pentru a atinge capacitatea maximă în 2018.

Lungimea sa totală va fi de peste 2.300 kilometri, iar capacitatea de 63 miliarde metri cubi de gaz pe an.

Costul total al proiectului este evaluat la 16 miliarde $, din care 10 miliarde pentru tronsonul submarin.

Din întregul proiect, Gazprom deţine 50%, ENI 20%, Wintershall şi EDF deţin fiecare cîte 15%.

Proiectul gazoductului Nabucco făcea parte din coridorul sudic de transport al gazelor din zona caspică spre Uniunea Europeană şi avea ca scop reducerea dependenţei de gazele ruseşti. Conducta ar fi trebuit să furnizeze 31 de miliarde de metri cubi de gaz pe an.

nabucco

Traseul pleca din Asia centrală şi din împrejurimile Mării Negre, trecea prin Turcia unde se află infrastructurile de stocaj, apoi parcurgea Bulgaria, traversa România, Ungaria, ajungea în Austria şi de acolo se îndrepta spre Republica Cehă, Croaţia, Slovenia şi Italia. Iniţial trebuia să treacă în Grecia, dar ideea a fost abandonată la presiunea Turciei.

Proiectul Nabucco a eşuat, fiind selectată o altă rută de transport către Europa prin intermediul gazoductului Trans-Adriatic Pipeline (TAP) care va trece prin Grecia, Albania şi Marea Adriatică.

Lungimea noii conducte este mai mică cu 400 de kilometri decît Nabucco. Capacitatea TAP va fi de circa 20 miliarde metri cubi pe an.

România a pierdut oprtunitatea perceperii unor taxe de tranzit şi  de a crea locuri de muncă. Conducta trebuia să străbată 475 de kilometri prin judeţele Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş şi Arad.

Bucureşti-ul rămîne doar cu proiectul AGRI de transport al gazelor lichifiate azere către Constanţa şi apoi sub formă regazeificată către consumatorii interni şi către vest.

Astfel, bătălia gazului a fost cîştigată de proiectele ruseşti care reprezintă în continuare cea mai importantă variantă de alimentare cu combustibil a Europei.

Notă

Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu.

 

Surse: http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-et-isra-l-une-nouvelle-donne-g-opolitique/31655

http://www.alterinfo.net/De-la-geopolitique-du-petrole-a-celle-du-gaz-La-Syrie-centre-de-la-guerre-du-gaz-au-Proche-Orient_a75912.html

http://fr.rian.ru/infographie/20120904/195950874.html

http://fr.rian.ru/business/20120418/194360883.html

http://www.naturalgaseurope.com/south-stream-to-begin-anapa

http://www.cotidianul.ro/proiectul-nabucco-declarat-oficial-mort-216703/

http://romanian.ruvr.ru/2013_06_28/Shah-Deniz-a-renuntat-oficial-la-Nabucco/

http://en.wikipedia.org/wiki/Blue_Stream