Category Archives: Economie

Prăbușirea Indicelui Dow Jones

         Panica  indusă și cultivată în rîndul populației lumii prin răspîndirea infecției cu COVID-19 și declararea acesteia ca pandemie, a făcut ca declinul burselor, fenomen economic în plină desfășurare, să fie lăsat la o parte.

Astăzi indicele Dow Jones a pierdut 2352,6 puncte, respectiv 9,99%, ajungînd la 20.200,62 puncte, cea mai mare scădere din 1987 cind el a pierdut peste 22%.

„Scăderile au fost atît de masive încît tranzacţionarea a fost oprită pentru 15 minute la scurt timp după debutul şedinţei bursiere. În ciuda opririi, Dow Jones-ul a înregistrat al cincilea cel mai mare declin zilnic din istorie, conform FactSet.

Nici cea mai gravă scădere de o zi din timpul crizei financiare din 2008 nu a atins o asemenea amploare.

Mohamed El-Erian, consilier economic la Allianz a declarat: «Intrăm într-o recesiune globală. După ce s-a întîmplat în ultimele zile, vom asista la opriri bruşte ale economiilor. Iar problema este că, nu vor fi uşor de repornit».

Preşedintele american Donald Trump a anunţat restricţii de călătorie de 30 de zile, pentru cei care vin din Europa în SUA, ca răspuns al guvernului la criza provocată de coronavirus.

De asemenea, Trump a spus că administraţia va oferi ajutor financiar pentru bolnavi, pentru cei care se îngrijesc de bolnavi şi pentru cei care se află în carantină.

În Europa, indicii au avut cea mai neagră zi din istorie, indicele STOXX 600 afişând o scădere de 11%, la 296,52 puncte, în vreme ce DAX 30 al bursei din Frankfurt a consemnat un declin de 12,24%, până la 9.161,13 puncte, iar pentru FTSE 100 al pieţei londoneze, deprecierea a fost de 10,93%, indicele încheind ziua la 5.234 de puncte.” (Sursa: https://www.bursa.ro/dow-jones-la-cea-mai-neagra-zi-de-la-prabusirea-din-1987-67171938)

 Așa cum arată realitatea, declinul economic va continua, criza economică se va adînci, iar perspectiva ameliorării acestei situații va fi din ce în mai îndepărtată.

Copyright © 2013-2020 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Capitalismul victorios contestat la el acasă

          La trei decenii de la căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, capitalismul victorios este contestat mai mult decît oricînd altădată tocmai în fiefurile sale: în locul unde s-a născut (Marea Britanie) și îndeosebi în locul unde s-a întrupat în formele moderne cele mai semnificative (SUA). Faptul este cu atît mai curios cu cît victoria împotriva comunismului părea atît de completă și definitivă încît, la vremea respectivă, făcuse carieră interpretarea revenirii capitalismului la cîrma mondială absolută ca „sfîrșitul istoriei”. Realitatea este că, rămas singur și atotputernic, capitalismul a dat iama cum se spune, și-a lichidat toate pîrghiile de a moraliza capitalul și de a bara abuzurile de monopol, pîrghii cu care se înzestrase pentru a învinge comunismul și cu care l-a și dovedit. Dimpotrivă, și-a exacerbat toate tarele specifice, pe care nici n-a mai căutat cumva să le înfrîneze, tempereze sau camufleze.

Și, nu întîmplător, acum contestarea este în legătură exact cu aceste aspecte: a) ajungerea la paroxism a consecințelor naturii capitalismului însuși, lăsate ba chiar încurajate să se dezlănțuie, dintre care se detașează inegalitatea social-economică fără precedent în istorie; b) abandonarea oricăror căutări (din perioada confruntării cu comunismul) de înnoire prin asimilarea sau încercarea unor experiențe economice și sociale care reprezintă răspunsuri la probleme reale și la năzuințe ce merită luate în atenție și nu desconsiderate.

Concluzia desprinsă fără echivoc de analiștii – altfel de marcă – ai acestor contestări este că, dacă vrea să supraviețuiască, necum dacă vrea să mai și prospere, capitalismul trebuie să se reformeze sau, folosindu-se terminologia modernă, să se „reseteze”. Altminteri, îl pasc grave conflicte sociale, dacă nu chiar o revoluție! Și analiștilor respectivi trebuie să li se dea crezare, căci nu sunt nici comuniști, nici socialiști, nici populiști, nici „iliberaliști”, nici „cu rușii”. Sunt corifei ai capitalismului: nu doar economiști de seamă, ci și președinți de mari companii, lideri ai presei de business precum „Wall Street Journal” sau „The Economist”.

Iată datele problemei, culese din statistici și literatura capitalistă mondială actuală: capitalistă și nu socialistă, căci aceasta din urmă cam nici nu există!

În SUA, în 1978 salariile directorilor executivi ai companiilor erau în medie de 23 de ori mai mari decît salariul mediu din industria respectivă; în 2018, raportul ajunsese de 221 ori, iar, după alte calcule, de 278 ori.

Victoria lui Trump s-a datorat integral clasei mijlocii

După 1980, veniturile celor mai de sus 10% din populație pe scara veniturilor s-au dublat, iar veniturile celor mai de sus 1%  chiar s-au triplat, în timp ce veniturile celor mai de jos 60% din populație practic au stagnat. Inegalitatea veniturilor a ajuns la paroxism, averea deținută de 1% din populație tinzînd s-o egaleze pe cea a restului de 99% din populație.  Disjuncție care nu era cunoscută decît în coloniile cele mai sărace! Pentru o țară ca America, faptul are semnificația dispariției clasei mijlocii, emblema pînă în urmă cu cîteva decenii a forței capitalismului și considerată osatura și chezășia democrației! În ciuda tuturor controverselor, victoria lui Trump în alegerile din 2016 s-a datorat integral apăsării pe „pedala” clasei mijlocii, pe baza căreia să fie reînviată „măreția Americii”.

Thomas Piketty, director al Școlii de Înalte Studii Sociale și profesor la Școala de Economie din Paris, editorialist al ziarului „Le Monde” în urmă cu cîțiva ani, a făcut vîlvă cu volumul „Capitalismul secolului XXI” tocmai pentru că a plasat inegalitatea crescîndă ca problemă principală a capitalismului contemporan.

Thomas Piketty a calculat, pe baza statisticilor oficiale americane, că, între 1950 și 1990, veniturile pe locuitor în SUA au crescut în medie anual cu 2,2%, dar, între 1990 și 2000, creșterea a coborît la 1% cînd, nu întîmplător, numărul miliardarilor americani în dolari a săltat de la 100 la peste 600!

În Marea Britanie, salariul anual al executivilor din companii a ajuns să fie, în medie, de peste 3,5 milioane lire sterline, respectiv de 117 ori mai mare decît salariul mediu full-time din țară (aproape 30.000 lire sterline pe an). Asemenea calcule nu prea sunt făcute în alte țări capitaliste occidentale. Dar tendința este prezentă puternic și în acestea, după cum evidențiază indirect alți indicatori statistici calculați oficial. Binecunoscutul indice Gini – care compară evoluția celor mai înalte 20% dintre venituri cu evoluția celor mai joase 20% dintre venituri – a tot crescut în ultimii ani. De pildă, în țările UE se situează acum la nivelul 5,2 în medie și România „europeană” se află în top cu un nivel de 6,5 (adică de 6,5 ori sunt mai mari „primele” 20% dintre venituri față de „ultimele” 20% dintre venituri), o situație specifică unei colonii

O adevărată lovitură a plasat profesorul Piketty

O adevărată lovitură a plasat profesorul Piketty  cu teza formulată cu subiect și predicat în a doua carte lansată recent pe piață: inegalitatea nu este economică sau tehnică, ci ideologică și politică! Lovitura îi vizează pe cei care vor să justifice inegalitatea, inclusiv paroxismul la care a ajuns, ca avînd „cauze naturale”. Ei bine, autorul cărții „Capitalul ține de ideologie” spune din interior că „piața și concurența, profiturile și salariile, capitalul și îndatorarea, munca necalificată și calificată, nativii și străinii, paradisurile fiscale și competitivitatea nu sunt naturale, ci construcții sociale care depind în întregime de un sistem legal, fiscal, educativ, politic”.

Inegalitatea crescîndă a veniturilor nu este singura ce ilustrează calea pe care a luat-o capitalismul atotbiruitor în deceniile din urmă și care este mereu mai puternic contestată. Inegalitatea nu vine de altfel din senin și nu are „cauze naturale”.

Este urmarea impunerii economice și politice a unei împărțiri mereu mai dezechilibrate și dezechilibrante a PIB-ului între muncă și capital. Această împărțire este evidențiată de către un indicator direct calculat de statistici, de toate statisticile din lume, dar ale cărui valori sunt ignorate cu bună știință tocmai spre a se camufla realitățile capitalismului actual. În țările centre de putere ale capitalismului actual, munca ia din PIB părți rezonabile, ceea ce explică nivelul de trai în medie ridicat, în timp ce în țările de la periferie munca ia din PIB părți incalificabil de mici, ceea ce explică salariile mizerabile și nivelul de trai scăzut.

Statisticile arată accentuarea în ultimele decenii a împărțirii de tip colonial a PIB-ului în țările de la periferie, dar și scăderea părții din PIB pe care a preluat-o munca în țările „centrale”, concomitent cu creșterea părții ce revine din PIB profiturilor. (continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 25 februarie 2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/capitalismul-victorios-contestat-la-el-acasa-820901

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

 

Înfruntăm deficitul comercial cu hotărîri CSAT ?

       Deficitul schimburilor comerciale externe puse de statistici în contul României a depășit – țineți-vă bine! – totalul exporturilor pe care le realizează economia propriu-zis românească.

Înfruntăm deficitul comercial cu hotărîri CSAT sau cu arcurile  „celor 3 Feți-Frumoși”?! Buba s-a spart. Deficitul schimburilor comerciale externe puse de statistici în contul României a depășit – țineți-vă bine! – totalul exporturilor pe care le realizează economia propriu-zis românească, adică aceea aparținînd capitalului autohton! Mai precis, s-au înregistrat în 2019 exporturi de pe teritoriul României de 69 miliarde euro și, dacă respectăm ponderile din 2018 (căci pe cele din 2019 nu le cunoaștem încă), trei pătrimi (adică vreo 52 miliarde euro) sunt exporturi realizate de firme cu capital străin, cele reușite de firmele cu capital autohton fiind de circa o pătrime (adică 17 miliarde euro). Importurile înregistrate au fost de aproape 87 miliarde euro și, dacă de asemenea respectăm ponderile din 2018, înseamnă că vreo 59 miliarde euro (2/3) reprezintă importurile realizate de firmele străine și circa 28 miliarde euro (1/3) cele făcute de firmele românești.

În România colonială actuală există clar două economii, care nu prea au legătură între ele. Au configurații diferite, au evoluții diferite, au dimensiuni diferite. Pe de o parte, economia derulată de capitalul străin din România, care este dominantă pentru că deține activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice și deci decizia. Pe de altă parte, economia derulată de capitalul românesc, care este subalternă și, după ce că pune doar pingele, dă tot înapoi. Pentru economia deținută de capitalul străin, România este doar un teren de amplasament, de pe care își procură forța de muncă, a cărei ieftinătate este și scopul prezenței în România. „Ansamblul statistic România” există numai în imaginația statisticilor oficiale, dar deloc în realitatea fizică.

Deficitul comercial considerat a fi de către statistici al României (17 miliarde euro) este de fapt de 6 miliarde euro în economia străină din România și de 11 miliarde euro în economia românească. Evident, nu este același lucru 6 miliarde euro la exporturi de 52 miliarde euro cu 11 miliarde euro la exporturi de 17 miliarde euro! Poate mai important este însă că deficitul „global” de 17 miliarde euro este mai mare decît ceea ce reușesc să exporte de fapt firmele românești! Mai important, pentru că, de îndată ce va veni tăvălugul comandat extern de la Bruxelles pentru corectarea deficitului considerat instabilizator, vizat va fi deficitul „global” de 17 miliarde euro. Dar măsurile corective se vor năpusti pe micile firme românești și nu pe marile firme străine, care sunt nu doar mai puternice dar și exact ale celor care ordonă și dirijează respectivele măsuri.

Să fim realiști, măsuri de descurajare a importurilor, precum gîtuirea consumului, scumpirea creditării, devalorizarea leului, reducerea achizițiilor de stat, creșterea prețurilor, majorarea unor taxe (poate chiar TVA) aproape nici nu ating firmele străine (sau le ating foarte puțin), în timp ce rad pur și simplu firavele și necapitalizatele firme românești și bineînțeles consumatorii români cei mai săraci. Corecția va fi făcută pe seama acestora din urmă și nicidecum pe seama firmelor străine, a căror  acomodare cu situația se va face în funcție de deciziile cartierelor lor generale occidentale și nu cumva în funcție de corecțiile ce vor fi comandate tot din Occident României ca țară.

Poate încă și mai rău: există binevoitori care, și mai savant, se plîng de faptul că, prin importurile ce depășesc exporturile, românii au ajuns să susțină de fapt salariile altora din afară cu 17 miliarde euro într-un singur an! Măi să fie! Chiar așa de ignoranți să fie ipocriții noștri?! În cazul celor peste 50 miliarde euro exporturi tot anuale ale unor firme străine din România nu românii sunt cei care susțin cîștigurile altora din afară sub formă nici măcar de salarii ci direct de profituri, în cea mai mare parte nefiscalizate?! Și apoi cei 4-5 milioane de români, plecați de rău și nu de bine din țară, nu muncesc pe unde s-au dus pentru alții, susținîndu-le nu numai salariile și profiturile, ci și sistemele de pensii și ocrotire a sănătății?!

Ni se spune că, înainte de a fi acaparați de capitalul străin, exporturile României vegetau sub 10 miliarde euro și că, de cînd cu aportul capitalului străin, au explodat la 70 miliarde euro! Cu 10 miliarde euro trebuia să gestionăm problemele unui deficit sub 2 miliarde euro anual. După 15 ani de mîntuitoare implicare a capitalului străin, exporturile românești sunt de fapt cam tot aceleași, nedepășind cu mult „bariera” celor 10 miliarde euro, restul, adică grosul, fiind produse și servicii realizate în România de capitalul străin, cea mai mare parte în sistem lohn (de unde și valoarea adăugată scăzută). Și cu exporturi de numai 17 miliarde euro trebuie acum să gestionăm un deficit de 17 miliarde euro! Big deal! Nu puterea țării a crescut, ci doar paraponul ce cade asupra acesteia! Cum să înfruntăm acest deficit? Cu hotărîri CSAT sau cu arcurile „celor 3 Feți-Frumoși” români?! Căci atîția sunt, doar 3, în primii 100 exportatori din România!

”Capitalul privat românesc fără forță și prezență în piață, slab și necapitalizat?!”

„Ansamblul statistic România” se va corecta pe seama minusculei economii românești, care va suferi un impact cu majuscule! Să nu ne amăgim că va fi altfel!

Unii binevoitori gata să dea sfaturi ne spun că situația deficitului comercial e gravă pentru că România se concentrează pe activități cu valoare adăugată scăzută, exportînd produse primare și importînd dimpotrivă produse prelucrate, ba, mai rău, livrînd la extern materii prime pentru a achiziționa din afară produse manufacturate chiar de pe aceeași filieră și că restructurări profunde trebuie întreprinse în aceste privințe. Măi să fie! Cine să le întreprindă?! Capitalul privat românesc fără forță și prezență în piață, slab și necapitalizat?! Sau statul român care a fost practic desființat și aproape nu mai există?! Și apoi ce să schimbe?!

Nu acesta este de fapt rolul de mîna a paișpea pe care l-a rezervat României și capitalului românesc stăpînul extern, respectiv capitalul străin care a preluat resursele strategice, activele strategice și pîrghiile strategice din România?!

Încă și mai și. Dintre acești binevoitori sunt unii care susțin că problema ar trebui să fie discutată în CSAT, ca fiind de interes național și pendinte de securitatea națională.

Cîtă ipocrizie poți debita ca să ceri un asemenea lucru?! Ce să evidențieze analiza situației în CSAT?! Că onor capitalul străin a lăsat firmelor românești ciurucurile în materie de valoare adăugată?! Și cine să constate acest lucru?! Tocmai menestrelii cei mai devotați ai capitalului străin, în frunte cu președintele Iohannis?!Domnia sa să ceară socoteală capitalului străin și schimbarea situației?! Este o glumă. Dincolo, bineînțeles, de o infinită ipocrizie!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 februarie  2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/infruntam-deficitul-comercial-cu-hotarari-csat-820533

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Cavalerii Apocalipsei iohannisto-liberale

        Mai întîi, precum în scenariul biblic al Apocalipsei după Ioan Teologul, a apărut un cal alb cu un călăreț arcaș vestind anularea ultimelor rămășițe ale OUG 114, care încercase să penalizeze abuzurile de monopol ale capitalului străin din energie, telecom și sistemul bancar.

Apoi s-a deschis a doua pecete, anunțată de un cal roșu ca focul: din puținul existent la buget, s-au acordat compensații de 331 milioane euro firmelor care, prin achiziții de energie, au cheltuit indirect pe certificate de emisiuni de CO2 (inutil să menționăm că e vorba de firme străine). Și, mai apoi, a apărut și un al treilea cavaler, cel cu balanță, al Apocalipsei iohannisto-liberale, pe un cal negru, care a anunțat că, dacă tot se cască deficitul bugetar și trebuie să se facă împrumuturi bineînțeles apocaliptice, nu se poate rata supradublarea, la vreo 325 milioane euro, a ajutoarelor de stat pentru investiții către, firesc, tot firme străine.

Și, ca o apoteoză, a urmat noaptea cu adevărat satanică a celor 25 de ordonanțe de urgență și peste 30 de hotărîri de guvern, care pecetluiesc drumul pierzaniei după „to do list”-ul primit de la Bruxelles: cu desființarea secției de cercetare a magistraților, care să aibă astfel undă verde să scoată din joc competitori români căci oricum de străini n-au voie a se atinge; cu privatizarea banului public din sănătate, în folosul rechinilor străini și în detrimentul pacientului român sărac, gol la buzunare; cu incredibila ștergere de amenzi în favoarea uneia din principalele bănci străine din România, penalitate considerată probabil în concepția iohannisto-liberală ca inadmisibil a fi dictată împotriva unui stăpîn extern, indiferent de infracțiunea comisă.

Oricît ar părea de incredibil, problema nu este însă servilismul jenant, fără rost și în ultimă instanță contraproductiv al echipei Iohannis-PNL față de capitalul străin și parohul acestuia de la Bruxelles! Este un fapt care, binecunoscut fiind, nu surprinde cîtuși de puțin pe nimeni. Problema este că  nici de-ar vrea să ajute, desigur dintr-o greșeală, capitalul autohton, n-ar avea cum, căci acesta, bun sau rău, a fost de mult scos din joc! De firme românești din industrie, sectorul după cum se observă vizat de ofensiva iohannisto-liberală, nici nu ar putea fi vorba, deoarece acestea au existat odată, dar, acum, aproape nu mai există! Industria pe care statistica o trece în contul României este formată de fapt în covîrșitoare majoritate din firme străine.

Procentul care pe ansamblul PIB-ului revine firmelor străine (50%) este, în cazul industriei, de circa 80%.Numeri pe degete firmele românești din industrie! Și este vorba de o puzderie de microîntreprinderi și întreprinderi mici care abia răsuflă. Și de care oricum nu are nimeni grijă, necum să poată fi eligibile pentru vreun ajutor de stat! Mult mai grav este că firmele străine din industrie reprezintă un fel de osatură a economiei pe care capitalul străin a constituit-o pe teritoriul României.

O economie creată prin decupare din România și care operează decuplat de România! Și care face parte din angrenajul economiilor străine din care provine. Din România nu folosește decît terenul și forța de muncă. Se aprovizionează din afară și lucrează pentru afară. Pînă și materiile prime și utilitățile și le procură tot de la componente ale economiei străine care au acaparat domeniile respective de pe teritoriul României. Și eventualele livrări către populație, cum ar fi în retail, le face prin intermediari nu români ci aparținînd tot economiei străine din România, domeniul fiind preluat de lanțul integrator străin.

Această economie străină nu are decît grija de a face profit. N-are angarale sociale (impozitele pe veniturile salariale sunt derizorii, iar contribuțiile sociale le plătește integral salariatul). N-are obligații statale.

,,Strigător la cer, raportările oficiale ale multor firme străine arată că acestea lucrează chipurile cu pierderi sau cu profituri minuscule, de te miri ce-și mai pierd timpul pe aici, pe meleagurile dîmbovițene!”

Alocațiile pentru apărare, ordine publică, servicii secrete, educație, sănătate, sistem bugetar sunt suportate de economia românească, aceea care este expulzată din rolul pe care ar trebui să-l aibă pe teritoriul României și care este nevoită doar să pună pingele și să dea mereu înapoi. În asemenea condiții, ajutorarea de către stat a firmelor străine este o prostie în toată regula, un cadou făcut de cerșetorul român bogătașului străin, care oricum nu are nevoie să fie „ajutat”! Căci și așa singura obligație pe care în sistemul existent ar avea-o de îndeplinit – anume să-și plătească impozitele pe profit – capitalul străin o batjocorește, 80-90%  din profiturile obținute fiind externalizate fără fiscalizare!

Generozitatea neproductivă iohannisto-liberală va deveni curînd ridicolă chiar și pentru partizanii iohannisto-liberali. Sub pericolul recesiunii care amenință țările zonei euro în frunte cu Germania, industria din România și-a încheiat deja creșterea și riscă din lunile ce vin să se prăbușească pentru nu se știe cît timp. Din cauza reducerii comenzilor, economiile vest-europene și-au tăiat deja activitatea pupilei lor din România pentru a păstra cît de cît pulsul producției din redutele principale de acasă. Barometrul Industrial, calculat de ani de zile de IRSOP și Facultatea de Management din SNSPA, arată o asemenea cădere de au ajuns analiștii Barometrului Industrial să spună că „industria din România parcă s-a decuplat de la piețele externe”.

Dimpotrivă, Barometrul Industrial arată tocmai cît este industria din România de decuplată de România și cît este de puternic cuplată cu cea din zona euro, 80% făcînd parte chiar din aceasta și valsînd strict în pas cu aceasta! Ba chiar mai rău, deoarece cartierul general „pasează” periferiei pulsul devenit mai scăzut, o cădere în Germania de 5% se simte în periferia România în proporție de 10-15%. Și o cădere de 10% în industria străină din România înseamnă cel puțin una de 8% în întreaga industrie pusă statistic în contul României.

Ceea ce, ținînd cont de contribuția industriei de peste 26% la formarea PIB-ului, va avea ca impact o scădere pe ansamblul creșterii economice puse statistic în contul României cu cel puțin 2-3 puncte procentuale, admițînd că restul sectoarelor cu contribuție la PIB își vor menține pulsul. Iar România se va alege, după cum spune o veche vorbă românească, „…și cu banii luați”, căci, din scenariul Apocalipsei iohannisto-liberale, anunțată de cavalerii ei, lipsește mîntuitorul care, în scenariul biblic, vine în final să răpună fiara. Ba, pentru a fi mai exacți, este invocat un mîntuitor. Dar acesta este UE, care pentru România este Satana în persoană!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 februarie  2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cavalerii-apocalipsei-iohannisto-liberale-820203

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

 

Hai să te îndatorez ca să te pot jecmăni!

         Dobînzile negative – care au pus stăpînire pe toate principalele piețe financiare – au ajuns să încurce treburile corifeilor acestor piețe. Generate în ultimă instanță de uriașele transferuri coloniale dinspre periferii spre centrele de putere internaționale – care creează în aceste centre exces de economisire față de posibilitățile de plasamente investiționale, ceea ce, prin însuși mecanismul de cerere și ofertă, coboară costul banului – dobînzile negative afectează pînă la urmă pe creditorul net (cel ce dă cu împrumut) și îl avantajează pe debitorul net (cel ce ia cu împrumut).

Dincolo de tentația în aceste condiții de a stinge datorii vechi cu datorii noi (mai mari pentru că pot fi mai ieftine), ceea ce poate, prin asemenea periculoase acumulări, să apropie explozia, dobînzile negative strică socotelile colonialismului atotbiruitor: căci centrele-puteri coloniale sunt creditor net și periferiile debitor net, iar îndatorarea este ustensila cheie a oprimării și jecmănirii acestora din urmă. Regula de bază după care funcționează acest mecanism este: vrei, nu vrei, ai nevoie, n-ai nevoie, te îndatorăm căci altfel nu putem să te jecmănim! Regula se aplică țintit coloniilor, dar și statelor ca instituții. Nu de alta, dar să nu fluiere cumva în biserică! Adică pe piețele financiare.

Ceaușescu a fost lichidat nu pentru că a fost comunist și nici pentru că ar fi opus rezistență la lovitura de stat ce a fost administrată regimului său, ci pentru că a dispus ca România să-și plătească integral datoriile externe!  Trebuia să existe un avertisment clar că a rămîne neatîrnat de mecanismul îndatorării este de netolerat în colonialism. Ca dovadă este că nu numai Ceaușescu a fost lichidat, dar 15 ani România a fost scoasă de pe piețele financiare, un fel de pedeapsă, ca un aviz amatorilor!

La ora actuală, datoriile au depăşit chiar de multe ori valoarea PIB-urilor în nenumărate ţări. Pe plan de ansamblu, potrivit FMI, datoriile globale se ridică la peste 250.000 miliarde dolari, reprezentînd 240% în raport cu PIB-ul mondial. În mod extrem de grav, creşterea datoriilor surclasează creşterea veniturilor. De unde vine şi pericolul, căci, aproape peste tot, s-a ales să se trateze datoriile cu altele noi, şi mai mari! Cît va ţine un asemenea tratament? Pînă cînd fragila ţesătură se va rupe! Nimeni deocamdată nu poate spune cînd şi cum. Dar nimeni aproape nu exclude că inevitabilul se va produce!

Din păcate, atenţia este acordată – nici nu se poate spune altfel decît graţie unui bizar complot! – datoriilor publice care, doar ele însele, au depăşit, în cazul multor ţări, PIB-urile ţărilor respective şi, oricum, aproape în toate cazurile, limita considerată admisibilă de 60% echivalent PIB (în medie pe ansamblul mondial a trecut de 70% echivalent PIB). Complot, pentru că o parte mult mai mare din îndatorarea globală o reprezintă datoria privată (companii către bănci, companii către companii, populație către bănci și chiar bănci către bănci), care este însă tratată de parcă aceasta s-ar rezolva inerent prin însăşi natura ei privată şi n-ar constitui vreo problemă şi n-ar genera vreo problemă!

Se trece uşor cu vederea datoria entităţilor private către stat, cu ponderi semnificative în unele ţări. Şi, oricum, se expediază sublinierea faptului că, în mai toate cazurile, datoria publică deşucheată este de fapt produsul preluării, direct sau indirect, de către stat a unor datorii private sau a riscurilor pe care acestea le generează la nivel de ţară. Cocoaşele de creştere consemnate în cazul datoriilor publice apar aproape invariabil în urma unor crize economice şi financiare cînd statele îşi lăbărţează deficitele pentru a introduce bani în pieţe spre a combate recesiunea ori pentru a compensa scăderea finanţării private sau, pur şi simplu, folosesc ban public pentru a salva, prin preluări de acţiuni sau naţionalizări de active, companii private aflate la ananghie. După care totul trece în seama contribuabilului, căci acesta este plătitorul datoriei publice!

Ieşirea, indiferent dacă se va vrea sau nu şi indiferent de ce teorii savante vor fi puse pe rol, nu va putea consta decît într-o explozie inflaţionistă, fie provocată (caz în care va fi mai tolerabilă economic şi social), fie spontană (caz în care va fi extrem de invazivă economic şi social). În fond, place sau nu place unora sau altora, orice criză din ţările capitalismului matur este o criză a datoriilor, pentru că, în ultimă instanţă, a fost provocată de depăşirea cu mult a creşterii veniturilor şi preţurilor de către creşterea îndatorării. Şi o altă modalitate de achitare a facturii decît inflaţia nu există. Este singura care are o anvergură globală, care atinge toţi actorii, chiar dacă îi loveşte mai tare tocmai pe cei nevoiaşi, dar – foarte important de subliniat – care, în mod inevitabil, îi pune la plată şi pe cei vinovaţi de crearea situaţiei, care, după cum a dovedit experienţa, nu consimt să achite ei factura, ba mai dispun şi de pîrghiile de a se sustrage de la plată.

În cazul României lucrurile sunt simple. Aplicarea mecanismului îndatorării a venit în România ca o comandă externă precisă care a fost operată în 2009 prin acordul cu FMI şi la presiunile FMI. Condiţii ideale existau: ravagii imense (desigur la dimensiunile României) fuseseră făcute de băncile străine, care, în propriul profit, dăduseră credite de consum fără noimă ce creaseră în economie dramatice dezechilibre interne (între consum şi producţie) şi vulnerabilităţi externe (deficite externe) nesustenabile şi nefinanţabile. Statul nu avea legătură cu toate acestea! Nu conta! A fost pusă în mișcare diversiunea: statul este de vină, statul să plătească! „Investitorii“ au încetat finanţarea şi au ameninţat că părăsesc România dacă statul nu preia el finanţarea de înlocuire. Şi statul, deşi jerpelit, a preluat finanţarea pieţei şi asta face de ani de zile pe cheltuiala sa. Adică pe seama contribuabililor, salariaţilor, pensionarilor. Băncile – aproape toate străine – nu mai finanțează economia.

Doar 8% din întreaga finanțare a economiei mai provine de la bănci. Iar acum comanda stăpînului extern, care este capitalul străin, e clară: salariile și pensiile trebuie reduse, căci creșterea acestora nu poate fi tolerată într-o colonie, precum România! Guvernul liberal nu face decît să transpună în viață comanda externă, prin cea mai simplă modalitate, care într-un fel îl păzește și de vreun impact electoral. Se împrumută într-o veselie, ca să acopere chipurile deficitul pus în cîrca politicii PSD de creștere a salariilor și pensiilor, și apoi sunt declanșate restrîngerile (tăieri, înghețări, impozitări) dictate de creditori pentru plata împrumuturilor. Și astfel creditorii dijmuiesc cu asupra de măsură puținul pe care salariații și pensionarii români se bucuraseră că-l luaseră și ei anterior crezînd că-i al lor! Într-o colonie nu e!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 2 februarie  2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/hai-sa-te-indatorez-ca-sa-te-pot-jecmani-819733

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Brokerii stăpînitorilor de piețe muncesc cu sîrg!

            Nicio mirare! Stăpînitorii piețelor mondiale, diriguitorii sistemului centru-periferie, adică al colonialismului actual, și-au creat și dezvoltat puternici agenți de influență.

După ce au incriminat sistematic politica guvernării pesediste și îndeosebi creșterile de salarii și pensii și măsurile care penalizau abuzurile de monopol ale capitalului străin din energie, telecom și bănci, FMI, Comisia de la Bruxelles și, colac peste pupăză, reprezentanții din România ai marilor companii de audit internațional au și scos, toate, „recomandări” peste „recomandări” în atenția noului guvern liberal de la București.

Nicio mirare! Stăpînitorii piețelor mondiale, diriguitorii sistemului centru-periferie, adică al colonialismului actual, și-au creat și dezvoltat puternici agenți de influență și presiune pentru inițierea, promovarea și supravegherea politicilor coloniale desfășurate pe întreg teritoriul lor colonial, care să asigure implementarea directă a acestora și respectarea lor fără abateri de la linia trasată. Colonia România nu putea scăpa din vizor.

În mod semnificativ, acești agenți (cel mai adesea sub forma unor instituții sau agenții) de influență și presiune sunt atît de stat (guvernamentali) cît și privați, unii chiar combinații nemijlocite de tip public-privat, simbol edificator al înfrățirii statal-private în propulsarea colonialismului și al neadevărului diversionist că structurile transnaționale ar tinde, prin interesele și acțiunile lor globale, să se independentizeze față de statele coloniale de unde provin. Realitățile contrazic integral o asemenea independentizare, în ciuda unor episoade de dispută asupra unor interese de profit între transnaționale de marcă și guverne din statele lor de origine și care toate se încheie în stilul „pupat piața endependenței”.

Activitatea unor structuri precum FMI, Banca Mondială sau Comisia de la Bruxelles este prea binecunoscută pentru a păcăli pe cineva. Sub paravanul unor instituții internaționale (oricum interguvernamentale), sunt disimulate politicile marilor puteri coloniale ale vremurilor actuale. Aflate sub controlul acestora, sunt un instrument al acestora. FMI și Banca Mondială, așezate în principal sub parohia SUA, au dirijat, prin presiuni și condiționalități inacceptabile, întreaga tranziție a Europei Centrale și de Est de la economia de comandă la economia de piață, au impus privatizări nenecesare, liberalizări premature și fără temeiuri economice, distrugeri de industrii, toate numai și numai în avantajul capitalului vestic, mai puternic, mai bine echipat tehnologic și deja cu poziții de forță în piață. Cît privește Comisia de la Bruxelles, aceasta s-a transformat într-o agentură a Germaniei, ce controlează UE, și care – se vede de departe – încearcă să folosească structurile UE ca arhitectură pentru un nou imperiu german.

Comisia de la Bruxelles a devenit un broker al capitalului german în tot ceea ce se petrece în UE, așa după cum, în tot ceea ce se întîmplă pe arena internațională, FMI și Banca Mondială se comportă ca adevărați brokeri ai capitalului internațional și ai intereselor coloniale pe plan mondial.

Piețele financiare își au propriile agenturi. Sunt așa-numitele agenții de rating, a căror armă principală o constituie punctările/depunctările acordate companiilor, băncilor, statelor însele. Marile puteri coloniale beneficiază de punctajele maxime și rareori agențiile de rating se ating de acestea, doar dacă se întîmplă lucruri prea de oaie. În rest, Dumnezeu nu poate fi decît bun.

Agenţiile de rating au de fapt o singură ţintă: ca nu cumva, în condiţiile crizei şi mai ales în condiţiile în care aceasta ajunge la nivelul creditorilor de ultimă instanţă (respectiv statele, căci aceasta este criza datoriilor suverane!), să se întoarcă în aşa fel lucrurile încît să trebuiască a scoate ceva din buzunar şi corifeii din sistemul financiar-bancar, adică cei ce se erijează în arbitri supremi, chiar dacă tocmai spre ei ar fi normal să se îndrepte plata, căci sunt cei în principal responsabili! Şi pentru aceasta, agenţiile internaţionale de rating – adică agenturile lor – pun la zid statele pentru că n-au luat măsuri sau pentru că n-au luat măsuri de ajuns spre a arunca pe seama proştilor (salariaţi, pensionari, contribuabili) nota de plată a datoriilor suverane!

De o atenție și deci de o analiză aparte trebuie să beneficieze așa-numitul grup al „Celor 4 Mari” (The Big Four: Ernst&Young, PricewaterhouseCoopers, Deloitte, KPMG), agenturi de o factură mai specială, cu rol determinant în promovarea intereselor puterilor coloniale în tot arealul lor colonial, în creionarea și desfășurarea marilor afaceri, în derularea jocurilor de pe piețele internaționale de fuziuni și achiziții. Dacă o afacere nu se află, într-un fel sau altul, pe răbojul unuia dintre „Cei 4 Mari” și nu trece prin filtrul său, nu se încheie! Este un fel de control al afacerilor mondiale. O privatizare, o preluare, o mare emisiune de acțiuni sau obligațiuni, dacă nu are apostila unuia din Big Four, indiferent în ce calitate, nu se finalizează.

Activitatea „Celor 4 Mari” este bazată pe o anomalie economică: audit și consultanță în același timp, ceea ce constituie o incompatibilitate organică. Nu poți să faci investigarea unei firme, atribuind certificate de legalitate și legitimitate, și deopotrivă să dai consultanță acelorași firme. Tu centrezi, tu dai cu capul! Este inadmisibil! Totuși, „Celor 4 Mari” li se permite. De ce? Pur și simplu pentru că centralizează controlul afacerilor mondiale la dispoziția nucleelor centrale ale colonialismului mondial. În urmă cu vreo 15 ani, „Cei 4 Mari” erau de fapt „Cei 5 Mari”. În 2004, cînd s-a prăbușit uriașul imperiu american Enron, s-a constatat că o contribuție la fel de uriașă la prăbușire avusese cel mai mare dintre „Cei 5 Mari”, chiar un fel de șef al grupului, Arthur Andersen: acesta făcuse auditul corporației Enron, dar o și consiliase în același timp, cunoscînd perfect realitățile concrete.

Și, în vreme ce conducătorii companiei nu știau cum să-și vîndă mai repede activele deținute la aceasta, spre a se feri în condițiile iminentei sale prăbușiri, „consilierii” de la Arthur Andersen, de conivență cu șefii de la Enron, povățuiau „investitorii” să achiziționeze acțiuni Enron. După ce buba a spart și milioane de acționari au rămas cu buza umflată, iar mii și mii de oameni fără pensii, a fost nevoie să se desființeze pur și simplu Arthur Andersen spre a se băga rahatul sub preș. De atunci se tot discută de o lichidare a incompatibilității organice a activității de audit/consultanță a „Celor 4 Mari” rămași. Au trecut deja 15 ani. Și vor mai trece decenii de discuții de ochii lumii. Pentru că soluția de care se vorbește – separarea celor două activități – ar fi doar de formă, evident tot doar de ochii lumii, pentru ca centralizarea controlului și acțiunii pe care o permite cuplarea auditului cu consultanța să poată continua.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 ianuarie 2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/brokerii-stapanitorilor-de-piete-muncesc-cu-sarg-819403

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Dna Kovesi are mult de lucru în UE

          Mărturisesc că am rămas cam nedumerit cînd dna Kovesi a fost unsă procuror-șef la nivelul UE.

Mapa profesională a domniei sale conținea, pe lîngă reușite, o serie de nefericiri juridice: acuzații netemeinice, probe măsluite sau inventate, anomalii precum incriminări de luare de mită fără dătători de mită, abundență de spețe de abuz în serviciu, discutabile prin înlocuirea dovezilor de încălcare a legilor cu interpretări de oportunitate, rata imensă de achitări judecătorești din rîndurile acțiunilor înaintate instanțelor etc. Era imposibil ca onor decidenții din UE, fie parlamentari, comisari sau ambasadori, să nu fi cunoscut toate acestea, ca și la fel de discutabilele activități în justiție prin protocoale de colaborare cu serviciile secrete, a căror intervenție este neconstituțională. Și apoi, nu mai existau procurori prin țările făgăduinței, de a trebuit adus unul din România?! Mai ales că era vorba de un post nou în mecanismul judiciar din UE, prezentată fără echivoc ca un fel de mîntuitor pentru alde Românica noastră cea de toate zilele! Ceva nu înțelegeam!!! Lua Dumnezeu din ceruri paznic la rai pe cineva, oricît de minunat, din iadul corupției România?! Ba, mai mult, exista oare și în rai corupție, de se înființa un paznic-șef tocmai în domeniu?!

Studiind mai cu atenție statistici și analize venind chiar de pe la Dumnezeul nostru UE, păstorul europeismului mîntuitor, precum și fapte petrecute, ce să vezi, chiar prin rai, am primit toate răspunsurile la întrebările, doar aparent insidioase, dar strict corecte și legitime anterior menționate. Mi s-a dezvăluit o corupție uriașă în UE, prin comparație cu care cea din România este un biet bebeluș. O fi ajuns la stadiul de bebeluș, căci așa era de „naturelul” ei, sau a adus-o dna Kovesi la acest stadiu prin acțiunile domniei sale la DNA?! Pentru un răspuns să ne ghidăm după însuși bilanțul activității anticorupție a dnei Kovesi. Dacă adunăm prejudiciile admise pînă la urmă în justiție din dosarele înaintate spre judecare pe vremea dnei Kovesi se strînge o nimica toată, doar echivalentul cîtorva sute de milioane de dolari, nemaivorbind de cît anume a fost efectiv recuperat. Păi, asta nu-i decît un mizilic în raport cu cît se trîmbițează despre corupția din România. Și ce reprezintă un asemenea mizilic prin comparație cu sutele de miliarde de euro dezvăluite oficial a fi antrenate în infracțiuni de corupție prin UE! Așa că mai degrabă iadul marii corupții România apare, prin comparație cu situația din raiul UE, o biată diversiune spre a justifica statutul de colonie al României și explica discriminările inacceptabile ale României ca membru al UE (tratamentul tip MCV, neadmiterea politică în spațiul Schengen în ciuda îndeplinirii recunoscute a criteriilor tehnice, cele mai reduse alocări de fonduri  zise europene pe locuitor, cele mai scăzute subvenții agricole, impunerea practic acelorași prețuri la cele mai mici salarii din UE etc).

Să admitem însă varianta că dna Kovesi a adus iadul marii corupții România la stadiul de bebeluș prin efectul de descurajare pe care l-au indus activitățile și acțiunile domniei sale. Dacă este așa – și nu putem respinge ideea unei contribuții în acest sens – atunci este perfect explicabilă preluarea domniei sale în UE, spre a aduce și raiul corupției de acolo măcar la nivelul de curățenie la care a adus iadul (sau fostul iad) al marii corupții România!O știre oficială foarte recentă ne-a informat că puternica bancă olandeză ABN Amro este investigată sub legile olandeze de prevenire a spălării banilor și, țineți-vă bine!, a finanțării terorismului (!). Investigația urmează celei la care a fost supusă surata sa ING – binecunoscută și pe meleagurile dîmbovițene – care, în locul unei incriminări penale, a acceptat să plătească pentru spălare de bani imensa amendă de 775 milioane euro, cam dublul prejudiciilor stabilite și acceptate de instanță în toate dosarele DNA de pe vremea coordonării acestei instituții de către dna Kovesi. Spălarea de bani pare să fie îndeletnicirea predilectă în raiul european. Pe vremea cînd era prim-ministru în Luxemburg, dl Juncker, devenit apoi președinte al Comisiei Europene, un aranjament al acestei țări cu peste 200 de transnaționale de vază „albea” profiturile respectivelor companii prin simpla trecere a acestora prin Luxemburg contra unei impozitări modice, în detrimentul fiscului din țările lor de origine și de implantări externe. Ștafeta a fost preluată se pare de bănci scandinave. Date oficiale arată că Nordea Bank a spălat cel puțin 700 milioane euro doar în cîțiva din ultimii ani, în timp ce marea Danske Bank a devenit în Danemarca sinonimă cu spălarea de bani, căci e reușit performanța unei „albiri” de 235 miliarde euro în perioada 2007-2015. „Spălare” este un termen foarte general pentru că poate fi vorba de acceptarea de sume din evaziune fiscală sau pentru ascunderea evaziunii fiscale, dar și de înlesnirea unor transferuri internaționale ilicite. În cazul băncilor nordice, a fost vorba, prin subsidiarele lor din țări baltice, de transferuri în străinătate de bani rusești. Aoleo! Cooperare cu vrăjmașul Rusia?! Și mai rău! Pentru că autoritățile ruse au pus și ele umărul la investigații căci se avea de-a face cu scoateri de bani din Rusia de către mafia rusească! În toate aceste cazuri, plăcile turnante au fost paradisurile fiscale. Chiar cele stigmatizate de o listă oficială a UE, bineînțeles întocmită pentru a lua ochii fraierilor. Un studiu arhimediatizat în toate țările UE evidențiază că peste 10.000 de furnizori guvernamentali pe ansamblul statelor UE sunt de fapt firme din paradisuri fiscale, încasările lor din contractele încheiate pe bani publici cu statele din UE ridicîndu-se la 56 miliarde euro numai în ultimii 12 ani. Și apropo de spălare de bani, se pare că în UE aceasta este o activitate absolut necesară, căci, potrivit unui alt studiu care, ce să vezi, poartă și semnătura FMI, 40% din toate investițiile minunatelor transnaționale în afara țărilor lor de origine au ca scop crearea de instrumente pentru eludarea, penală prin dimensiuni, a obligațiilor lor fiscale! Are serios de lucru dna Kovesi în UE!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 14 ianuarie 2020.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/dna-kovesi-are-mult-de-lucru-in-ue-818795

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Guvernul ticăloșiei absolute

          Au trecut doar două luni de cînd guvernul marionetă a fost investit printr-o lovitură parlamentară. Aveți idee ce s-a întîmplat în aceste două luni? S-o luăm pe rînd.

Deficitul bugetar a explodat la 4.4% din PIB, fără ca vreun oficial de-al UE să se tăvălească pe jos din cauza ofuscării pricinuite de o asemenea depășire. Dacă sub guvernarea PSD s-ar fi întîmplat o depășire a celor trei procente, chiar și cu 0.01%, ar fi fost jihadul de la București pînă la Washington via Bruxelles. Iar ambasada Suediei s-ar fi tăvălit în chinuri de grija „bunăstării” afectate de ciuma roșie. Și nu doar că deficitul bugetar s-a dus în plopi, dar praf-ministrul de finanțe a hotărît să seteze un deficit bugetar pentru 2020 de 3.5%! Tot peste țintă și fără ca cineva să protesteze. Și e logic să nu protesteze nimeni. Populația care umple țara asta n-are habar de chestiuni atît de abstracte, însă șmecherii știu bine cu ce se mănîncă toate aceste chițibușuri.

Deficit bugetar înseamnă, în ultimă instanță, bani pe care țara îi împrumută. O țară care vrea să se dezvolte are nevoie de împrumuturi. Însă trebuie să facem o analogie cu lumea reală pentru a înțelege mai bine despre ce vorbim. Una e un individ care se împrumută pentru a-și crește business-ul și cu totul altceva e unul care se împrumută pentru a-și cumpăra mașină, telefon și alte junk-uri. În timp ce primul va prospera întrucît își va crește cifra de afaceri și, automat, profitul, celălalt se va înfunda în rate și, în cazul în care veniturile sale – de cele mai multe ori de natură salarială – vor suferi deteriorări, o va sfîrși executat.

Să vedem acum în ce categorie se încadrează țara. Ce-a tăiat guvernul orban (încep deja să-l scriu cu literă mică deoarece intră în același gunoi cu băsescu, boc & comp). A distrus „Startup Nation”, un program care dezvolta spiritul antreprenorial și creștea numărul de salariați. Urmează să distrugă PNDL și promite că noua echipă guvernamentală va face un nou PNDL. Nu-l vor face! Au stopat construcția de autostrăzi. Segmentul Sibiu- Pitești e înghețat din nou, Brașov-Ploiești de asemenea. Moldova nici nu se mai pune în discuție, iar tiripliciului cu „șîeu” pare a-i fi pierit vocea. Același guvern a tăiat masiv bani de la Ministerul Sănătății. A tăiat alocațiile (nepunerea în aplicare a unei legi deja votate e o tăiere), a tăiat salariile profesorilor care nu vor crește anul viitor, va tăia și pensiile, a tăiat salarii la stat și urmează să înceapă un program masiv de disponibilizări.

OK, după ce-am înțeles în mare ce e cu aceste tăieri, poate e interesant de înțeles unde se duc banii „recuperați” astfel. O parte masivă la multinaționale cărora, prin anularea OUG114, tocmai ce li s-au returnat cîteva sute de milioane de euro. O altă parte la cei care extrag gazele din Marea Neagră și care practic sunt făcuți proprietari peste gazele României, FĂRĂ A FI OBLIGAȚI SĂ PLĂTEASCĂ NIMIC! Dar cine-s acei fericiți cîștigători din Marea Neagră? Cum Exxon va vinde totul către Lukoil, rămîn doar doi jucători: rușii de la Lukoil și austriecii de la OMV. Care austrieci sunt tot ruși, dar îmbrăcați în blană de lup domestic. Ce-ați zice dacă aceste companii ar decide să vîndă gazele extrase către Gazprom și-apoi Gazprom să le revîndă Romîniei prin acea firmă elvețiană. Vi s-ar părea imposibil? Acum nu!

Alți cîștigători sunt americanii cărora guvernul orban le-a alocat sume fabuloase pentru echipamente militare depășite. Cumpărăm F16 de prin cimitirele de fier vechi ale Americii, cumpărăm un sistem Patriot depășit tehnic, cumpărăm transportoare blindate s.a.m.d. Cumpărăm orice e nefuncțional pe la americani, cu banii jos. În timp ce Polonia cumpără echipamente militare de prim rang, cu offset de peste 100%, noi dăm șpaga transparent pe chestii nefuncționale.

În sănătate jihadul e și mai mare. Marii profesori sunt prigoniți, urmăriți de milițieni și porcurori, tăvăliți în piața publică și acuzați de te miri ce. Cei care-au făcut ceva vizibil – precum Raed Arafat care-a ridicat din nimic unul dintre cele mai performante servicii de urgență din lume! – sunt tăvăliți în văzul lumii de cîte-un neica nimeni agramat, pus ministru pe bază de contribuție la pușculița partidului. Cînd toată lumea stătea cu gîndul la petrecerea de Revelion, ministrul sănătății a dat pe șest un ordin privind componența Comisiei multidisciplinare de chirurgie compusă într-o majoritate covîrșitoare de oameni cu interese din spitalele private. Un fel de abonare la banii statului pentru medicina privată. Sunt doar cîteva exemple. Dacă m-aș apuca să le contabilizez pe toate probabil aș epuiza limita pusă la dispoziție de facebook.

Vă reamintesc, toate acestea s-au întîmplat în doar două luni. Nu-i mai răbda inima pe cei care-au investit în lovitura de stat. Trebuiau să-și recupereze cît mai rapid pierderile și iaca, sică s-a pus destoinic pe treabă.

Ei bine, cu toate porcismele înghesuite într-un interval atît de scurt, care credeți că sunt rezultatele? Liberalii cresc în sondaje ca Făt Frumos. Nu știu dacă sondajele care se dau pe piață sunt făcute în aceleași instituții care numără voturile. Nu m-ar mira! Însă trebuie să constat cu amărăciune imbecilitatea românilor. N-ai cum să te chircești în asemenea hal, să suporți umilințe, să vezi cum ești călcat în picioare și tu, nu doar că pleci capul și mai jos, ci chiar începi să-ți iubești călăul. Știu că securiștii manipulează voturile, dar în condițiile în care n-ar exista atîta prostie și inconștiență cîtă s-a înghesuit aici, ar fi dezarmați. Așa că, atunci cînd căutați vinovați, uitați-vă în oglindă. De-acolo începe și acolo se termină totul!

Vă place? Rămîneți la fel de pasivi pînă cînd vă vor înjunghia și-o să constatați cu stupoare că v-au lichidat ticăloșii.

Articolul scris de Dan Diaconu a fost publicat pe blogul său, Trenduri economice, în 8 ianuarie 2020.

Sursa: https://trenduri.blogspot.com/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Gazul natural, miza noilor conflicte (VI)

Bătaie mare pe zăcămintele ExxonMobil din Marea Neagră. Americanii negociază cu rușii vînzarea gazelor românești. Reacția avocatului Piperea: „Orban, Câțu & co au abrogat o lege în favoarea rușilor. Cum e cu rusofobia așa-zisei drepte românești?

        Americanii de la ExxonMobil negociază cu rușii de la Lukoil și cu polonezii de la PGNiG vînzarea participației de 50% din perimetrul petrolifer Neptun Deep din Marea Neagră.

ExxonMobil a hotărît să vîndă zăcămintele descoperite în Marea Neagră, iar doritorii se înghesuie. Lukoil și Compania națională de petrol și gaze naturale din Polonia par să fi rămas în cursa pentru zăcămintele americanilor. trei companii ar fi interesate de preluarea de la ExxonMobil a participației de 50% din proiectul Neptun de explorare și exploatare a gazelor din Marea Neagră, potrivit unor surse citate de HotNews.

Una dintre companii deja și-a anunțat public interesul, aceasta fiind Romgaz. Celelalte două nu au anunțat oficial, însă potrivit surselor HotNews.ro este vorba despre Compania națională de petrol și gaze naturale din Polonia, PGNiG, și OMV Romgaz ar urma să dețină 20% din proiect, compania din Polonia încă 20%, iar austriecii 10%.

Reamintim că americanii de la Exxon ar intenționa să renunțe la participația sa de 50% la proiectul Neptun din Marea Neagră, alături de care se află și OMV Petrom, care deține tot 50%. Romgaz a anunțat deja că este în discuții pentru preluarea unei părți din participația Exxon. Potrivit surselor HotNews.ro, autoritățile guvernamentale nu sunt sigure că va avea loc pînă la urmă acest exit al Exxon, chiar dacă au început discuții pentru o eventuală vînzare a participației de 50%.

ExxonMobil discută cu compania rusă Lukoil despre vînzarea participației de 50% deținută de compania americană în proiectul Neptun Deep pentru exploatarea gazelor naturale din Marea Neagră, au declarat pentru G4Media.ro surse guvernamentale. Următorul pas în cadrul negocierilor este solicitarea accesului pentru Lukoil la camera de date (informațiile tehnice și financiare despre proiect).

Într-o postare pe Facebook, avocatul Gheorghe Piperea a comentat această informație, subliniind faptul că Guvernul Orban, prin abrogarea OUG 114, ar putea ajunge să facă un mare bine rușilor. Piperea spune că unul dintre principalele motive pentru care guvernul liberal a fost învestit la finele anului trecut a fost tocmai îndeplinirea directivei venite de-afară privind mult hulita OUG 114. Iar dacă americanii de la Exxon vor vinde rușilor gazele românești din Marea Neagră, redevența va fi redusă la nivel penibil (cel de dinainte de OUG 114/2018), iar gazul va putea fi exportat fără limită, România urmînd să se aleagă cu praful de pe tobă. Deci, indirect, gazele s-ar duce la ruși, cu concursul actualului guvern, constată avocatul Piperea.

„OUG nr.114/2018 continea nu numai o taxa pe activele bancare (pe lacomie, adica), o plafonare a costului gazelor pentru populatie, o taxa pe licenta de telefonie 5G, o majorare de capital social al administratorilor de fonduri private de pensii (ca sa fie ferite de faliment si, indirect, pentru a ne fi protejate pensiile) si o taxa pe profiturile exceptionale ale unor companii din energie, ci si o majorare a redeventei platibile de concesionarii de zacaminte de gaze si de petrol si o contingentare a exportului de gaze (cca 2/3 din productia anuala trebuia sa ramana in tara, si nu sa plece la unguri, via austrieci). S-a facut propaganda apocaliptica impotriva acestei reglementări. Mandatul clar de la sponsori a fost abrogarea cu orice pret a acestei reglementari. Printre altele, acesta a si fost unul dintre principalele motive pentru care guvernul actual a fost investit.

Si ceea ce trebuia sa se faca s-a facut – malefica oug 114/2018 a fost abrogata. Ba chiar de 2 ori, prin lege (atacata la CCR) si prin oug (emisa chiar azi, pentru ca sponsorii nu mai puteau astepta decizia CCR – nu le inteleg teama, caci CCR a cam fost culanta cu zisii sponsori in ultimele luni).

Ei, si acum sa zicem ca Exxon chiar ar vinde rusilor gazele romanesti din Marea Neagra. Redeventa va fi redusa la nivel penibil (cel de dinainte de oug 114/2018), iar gazul va putea fi exportat fara limita, poate ca in totalitate, Romaniei urmand sa ii revina praful de pe toba. Sau de pe matrioska. Deci, indirect, gazele s-ar duce la rusi, cu concursul actualului guvern.

Sa te strici de ras, nu alta – Orban, Cîtu & co au abrogat o lege in favoarea rusilor. Cum era cu rusofobia asa-zisei drepte romanesti? Dar cu interesul national pe care, cica, il reprezinta umflatele cu pompa bugetara servicii secrete „romanesti”?”, scrie Gheorghe Piperea pe Facebook.

Articolul semnat de Ștefania Brândușă a apărut pe site-ul Activenews în 7 ianuarie 2020.

Sursa: https://www.activenews.ro/stiri/Bataie-mare-pe-zacamintele-ExxonMobil-din-Marea-Neagra.-Americanii-negociaza-cu-rusii-vanzarea-gazelor-romanesti.-Reactia-avocatului-Piperea-%E2%80%9EOrban-Catu-co-au-abrogat-o-lege-in-favoarea-rusilor.-Cum-e-cu-rusofobia-asa-zisei-drepte-romanesti-159535

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Gazul natural, miza noilor conflicte (V)

        Dacă în privința acuzației împotriva președintelui Donald Trump republicanii și democrații se confruntă cu putere, în problema realizării proiectului North Stream 2, de dublare a conductei de gaz de-a lungul Balticii, adică de aducere a gazului rusesc în Germania, cele două forțe au depus armele și au votat aproape în unanimitate sancțiunile grele îndreptate împotriva companiilor participante la proiect.

Sînt afectate companiile europene care participă la proiectul de 11 miliarde de dolari, realizat în proporție de aproape 80%, cu societatea rusă Gazprom, și anume: OMV din Austria, britanico-olandeza Royal Dutch Shell, Engie din Franța, Uniper și Wintershall din Germania, Saipem din Italia și Allseas din Elveția care iau parte la montarea de conducte.

Dublarea North Stream-ului crește dependența Europei de gazul rusesc, avertizează SUA. Ele sînt mai ales preocupate de faptul că gazoductul – traversînd Marea Baltică în apele rusești, finlandeze, suedeze și germane – ocolește țările de la Vișergrad (Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria), țările baltice și Ucraina, adică țările europene cele mai legate de Washington prin NATO, la care se adaugă și Italia.

Pentru SUA miza este mai mult strategică decît economică, ceea ce confirmă faptul că sancțiunile asupra North Stream 2 fac parte din National Defense Authorization Act, legea privind autorizarea apărării naționale, actul legislativ care pentru anul fiscal 2020 furnizează Pentagonului, pentru noi războaie și arme noi (inclusiv spațiale), cifra colosală de 738 de miliarde de dolari, la care se adaugă alte articole care ridică cheltuielile militare americane la aproximativ 1.000 de miliarde de dolari. Sancțiunile economice privind North Stream 2 sînt incluse în escalada politico-militară împotriva Rusiei.

        O confirmare ulterioară se găsește în faptul că Congresul SUA a stabilit sancțiuni nu numai împotriva gazoductului North Stream 2 ci și împotriva gazoductului TurkStream care, în faza finală de realizare, va aduce gazul rusesc prin Marea Neagră pînă în Tracia orientală, mica parte europeană a Turciei. De acolo, printr-un alt gazoduct, gazul rusesc ar trebui să ajungă în Bulgaria, Serbia și alte țări europene. Este o ripostă rusească la lovitura dată de SUA care în 2014 au reușit să blocheze gazoductul South Stream. Acesta ar fi trebuit să lege Rusia de Italia prin Marea Neagră și terestru pînă la Tarvisio (Udine). Italia ar fi devenit astfel o placă turnantă a gazului în Uniunea Europeană, cu avantaje importante economice. Administrația Obama a reușit să facă să eșueze acest proiect cu colaborarea Uniunii Europene înseși.

Societatea Saipem (Grupul italian Eni) atinsă din nou prin sancțiunile americane asupra North Stream 2, a fost deja lovită de blocajul South stream-ului pierzînd 2,4 miliarde de euro în anul 2014, la care s-ar fi adăugat alte contracte dacă proiectul ar fi continuat. Dar nimeni atunci, nici Italia nici Uniunea Europeană nu a protestat împotriva îngropării de către SUA a proiectului. Acum că sînt în joc interesele germane, în Germania și în UE se ridică voci critice asupra sancțiunilor privind North Stream 2.

Din contră nu se spune nimic despre faptul că Uniunea Europeană s-a angajat să importe din SUA gaz natural lichefiat (Gnl), extras din șisturile bituminoase prin fracturare hidraulică. Washington-ul pentru a lovi Rusia, încearcă să reducă importul de gaz în UE, făcîndu-i pe consumatorii europeni să plătească costurile. De cînd președintele Trump și președintele Comisiei Europene Juncker au semnat la Washington în 2018 Declarația comună asupra cooperării strategice SUA-UE, incluzînd sectorul energetic, Uniunea Europeană a dublat importul de Gnl din SUA, cofinanțînd infrastructurile cu o cheltuială specială inițială de 656 milioane de euro. Aceasta n-a salvat companiile europene de sancțiunile americane.

Vedeți: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/07/23/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-i/

https://revelatiialecerului.wordpress.com/2015/12/06/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-iii/

Sursa: Manlio Dinucci. Stratégies USA et coûts pour nous dans la guerre des gazoducs

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

 

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-14804988789171

 

Manevra liberal-bruxelleză cu deficitul bugetar de 4% din PIB

           Stăpînul extern al României așteaptă cu grăbire roadele pentru sine ale schimbării guvernării pe care a dorit-o angajat, pe care a montat-o și pe care a obținut-o începînd din octombrie 2019.

Dincolo de sloganurile propagandistice despre „ciuma roșie” pe care le-a ordonat menestrelilor proprii și strigătorilor stradali să le vehiculeze cu osîrdie, capitalul străin a devenit interesat țintit în înlăturarea guvernării pesediste din momentul în care aceasta și-a epuizat resursele de cadouri (constînd în așa numitele „relaxări fiscale”) cu care a încercat să facă pe cît mai comestibile pentru stăpîn măsurile urmărind să se aleagă și țara cu ceva din expansiunea capitalului străin pe teritoriul ei. A fost deranjat îndeosebi de: a) creșterile de salarii și pensii; b) măsurile împotriva abuzurilor de monopol din energie, bănci și telecom; c) taxarea veniturilor din viitoarea potențială exploatare a gazelor off shore din Marea Neagră. Erau măsuri de netolerat într-o colonie ca România și, ca atare, nu trebuiau doar anulate, dar era de dat și un semnal fără echivoc că asemenea măsuri nu pot fi trecute cu vederea fără a pedepsi pe cei ce au cutezat să le inițieze și promoveze.

Problemele create pentru capitalul străin de măsurile împotriva abuzurilor de monopol din energie, bănci și telecom – în esență adoptate prin OUG 114 – au fost practic rezolvate încă în timpul guvernării Dăncilă. Folosindu-și puterea, înăsprind presiunile și profitînd de ezitările și jumătățile de măsură din OUG 114, capitalul străin a determinat o continuă coborîre a ștachetei în aplicarea acesteia făcînd practic ca din prevederile ei inițiale să rămînă un fîs!

Cu politica „un pas înainte, doi înapoi”, PSD a devenit mereu mai vulnerabil. Mai ales că, încercînd să dea mai mult la săraci fără să ia de la bogați, ba mai îmbuibîndu-i cu cadouri peste cadouri, era inevitabil să se împotmolească deoarece resurse din cer nu vin! Și a pierdut definitiv partida cînd, la europarlamentare, a fost abandonat de electoratul masiv al pensionarilor, care, năpădiți de propaganda anti „ciuma roșie”, s-au dat „moderni” și „europeni” nemaivotînd cu PSD, deși acesta le mărise pensiile și vreun al partid care să facă la fel în continuare nu se zărea la orizont. Vîrîrea la pușcărie a lui Dragnea a pecetluit deznodămîntul. Cu mare rapiditate, capitalul străin a rezolvat și contenciosul gazelor din Marea Neagră. Concesionarii străini au blocat investițiile și au amenințat că pleacă fără a trece la exploatare. Trump l-a chemat pe Iohannis la Washington și, printr-o colaborare minunată a acestuia din urmă cu „ciuma roșie”, legea off shore a fost schimbată, taxarea peste redevență fiind suprimată, ceea ce reduce încasările potențiale ale statului romîn la mai nimic. Mai mult, marele Exxon – care se va retrage din exploatarea din Marea Neagră, dar nu din cauza taxării, ci pentru a se implica în exploatarea zăcămintelor de multe ori superioare descoperite între timp în Mediterana de Est∗ – vrea să-și recupereze investițiile făcute în explorare și prospecțiuni și ce credeți că a inventat: vinde 20% din afacere Romgazului, companie de stat românească! Aceasta deja caută bani să împrumute pentru a cumpăra o parte dintr-o afacere care nu se va derula niciodată, căci altcineva decît Exxon dintre cei implicați nu are tehnologia necesară exploatării la mare adîncime. Astfel încît România nu numai că nu se va alege cu nimic din gazele pe care le-a lăsat Dumnezeu românilor, dar va plăti și rambursarea unor datorii care au fost făcute pentru nimic. Apocalips! Dar chestiune rezolvată din punctul de vedere al capitalului străin!

Rămîne de rezolvat problema cea mai importantă – scăderea salariilor și pensiilor – dar și cel mai greu de soluționat pentru că implică milioane de oameni (cel puțin vreo 7-8). Si nu că ar fi oameni, căci ei sunt salahorii din România, dar sunt votanți! Și unde pui că mulți din ei – vreo două treimi din milioanele în discuție – au votat cu „Europa”, respectiv cu Iohannis, PNL, USR, PMP, și nu cu „ciuma roșie”. Cum să le reduci așa deodată salariile și pensiile – chiar dacă asta este comanda stăpînului și chiar dacă ai fi cît de cît acoperit pentru că, anterior din opoziție, ai spus că nu există bani – cînd vin două rînduri de alegeri și există pericolul ca fraierii să-și aducă aminte de „ciuma roșie” care le-a mărit salariile și pensiile?! Cum să faci așa ceva? Păi, simplu, cu ajutorul chiar al cerberului european, Comisia de la Bruxelles, care altfel nu face altceva tot timpul decît să te pună la zid! Dar, dacă te iubește – tu fiind Orban-ul cel bun, spre deosebire de Orban-ul cel rău, „iliberalistul” din Ungaria – se aranjează chestiunea, dacă nu chiar îți și sugerează cerberul cum să procedezi. Ca să nu pierzi electoratul, nu reduci imediat salariile și pensiile, ba chiar dai ceva mărunțiș să nu bată la ochi, și treci bugetul pe un deficit de peste 3% echivalent PIB. Aoleo! Nenorocire! Dacă ar fi făcut așa ceva un guvern PSD, era de adus lumea în stradă pentru că scotea „ciuma roșie” România din Europa! În cazul însă a unui guvern liberal „proeuropean” este altceva! Preia chiar Comisia de la Bruxelles problema în mînă. Desigur, depășirea limitei de 3% echivalent PIB implică deschiderea procedurii de deficit bugetar excesiv, care va reclama, cu subiect și predicat, guvernului de la București adoptarea de măsuri urgențe, inclusiv reducerea salariilor și pensiilor, dacă nu altcum, prin impozitare. Liberalii de la București sunt salvați electoral că au ținut cu oamenii, dar reducerea salariilor și pensiilor va fi făcută după alegerile din anul viitor pentru că așa cere Dumnezeul de la Bruxelles și acesta o face din cauza grelei moșteniri PSD! Cine este de vină? Tot Dragnea, desigur! N-are importanță că omul este la pușcărie! Probabil însă că și Dăncilă! Oricum, „ciuma roșie”, PSD! Evident, în cazul unor anticipate în primăvară, declanșarea postelectorală a acțiunii de reducere a pensiilor și salariilor va fi întreprinsă și mai devreme!

Cu adevărat important pentru capitalul străin este că, în împărțirea PIB-ului între muncă și capital – care, din poziția cea mai neagră din Europa, cunoscuse o anume ameliorare pe vremea lui Dragnea – se va reveni la absolut tragica distribuție de tip colonial: munca mai nimic, profitul mai tot!

∗Vedeți: Gazul natural, miza noilor conflicte (II) – R.C.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 18 decembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/manevra-liberal-bruxelleza-cu-deficitul-bugetar-de-4-din-pib-817664

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

În România, „economia de piață” este o balivernă pentru fraieri

          România „europeană”? Da, dar colonie!; Democrație? Noi vorbim noi auzim, ei decid!; Economie de piață? Poate de monopol!

În contextul împlinirii a 30 de ani de la revenirea la capitalism în România, am analizat săptămîna trecută, în articolul „Cele trei basme ale celor trei decenii” (România Liberă, 4 decembrie 2019), cele trei principale realizări trecute în contul postcomunismului românesc care, în confruntare cu realitățile, apar mai degrabă niște povești pentru copii: România „europeană”?  Da, dar colonie!; Democrație?  Noi vorbim noi auzim, ei decid!; Economie de piață? Poate de monopol!

Ultimul basm, cel din economie, reclamă o analiză mai aprofundată, căci din ceea ce s-a întîmplat în economie în decursul celor 30 de ani izvorăsc și celelalte două povești cu democrația și cu primirea  în „lumea europeană”.

Unde în România este concurența pe care o presupune o economie de piață?! Căci România a ajuns un monopol străin pe tot și pe toate. Aproape două treimi din business pe teritoriul României sunt generate de numai 1% din companii, în covîrșitoare majoritate străine. De la aceleași 1% din companii provine și mult lăudata creștere economică, în timp ce din rîndurile celorlalte 99% doar una din zece a cunoscut o creștere în ultimii 10 ani.

Toate segmentele strategice se află în regim de monopol și sunt gestionate prin abuz masiv de monopol. Întreg petrolul românesc on shore este deținut și exploatat de o singură companie (străină). În cazul gazelor, este vorba de două companii (din care una străină). Toate distribuțiile de energie (care colectează banul de la consumatori și, prin aceasta, controlează sectorul) sunt monopoliste, cîteva mari dictînd condițiile și prețurile: două la distribuțiile de gaze; trei la distribuțiile de electricitate; patru la distribuțiile de carburanți. Cu o singură excepție, în cazul tuturor acestor 9 companii este vorba de firme străine. Jenanta instituție numită Consiliul Concurenței (care chipurile dă avize pentru asigurarea condițiilor concurențiale) ar trebui să intre în pămînt de rușine; n-o face pentru că de fapt apără interesele monopoliste private străine!

În sistemul bancar este aceeași situație: cîteva bănci (la fel, aproape toate străine) colectează depozitele și acordă credite dictînd dobînzile și comisioanele, abuzul de monopol duduie. În asigurări este la fel. În telecomunicații sunt patru jucători (primii trei străini), iar în industria constructoare de mașini sunt doi (ambii străini). 4-5 traderi (toți străini) controlează piața, prețurile și livrările externe de cereale. Pînă și în retail, după scoaterea din joc a circa 100.000 de mici jucători români, au rămas doar cîțiva străini, care au pus mîna în regim monopolist pe circa 60% din piață. Concurență? Economie de piață? Astea-s în cărți și pe la conferințe. Și nu în practică pe teritoriul numit încă România. Căci țară este greu de a i se spune!

Una din cele mai absurde – dar emblematice – expresii ale monopolului străin în economie este dominația străină din piața de carburanți, unde statul român nu mai are niciun cuvînt de spus din cauza faptului că nu deține în piață nicio companie pe care s-o controleze, România fiind unica țară din zonă care nu are o asemenea companie deși este singura care, culmea!, posedă resurse de petrol.

„Euroatlantizarea” și „europeizarea” României sunt atît de înaintate aici încît capitalul străin și-a construit pe teritoriul românesc o economie proprie, prosperă și fără angarale, și cu impozite de paradis fiscal, în nicio legătură cu economia autohtonă, care, pierzînd activele și pozițiile strategice și cu toate angaralele pe cap (apărare, ordine publică, servicii secrete, sector bugetar, pensii, sănătate, educație)  este în mod obiectiv obligată doar să pună pingele și să dea mereu înapoi. Toate acestea sunt în linie cu înaintarea procesului de așezare a României într-o matrice colonială și încă într-una de tip special.

Punînd mîna pe activele strategice și pîrghiile strategice (resursele subsolului, distribuții de energie, bănci, industrii, telecomunicații, retail și, tot mai mult, păduri și pămînturi agricole), capitalul străin a preluat nu doar controlul economic (și deci politic) în România, dar, mai mult și într-o manieră aparte, și-a constituit în România o economie proprie decupată din România și decuplată de România, care funcționează separat de ceea ce a mai rămas la capitalul autohton, respectiv de economia căreia i se poate atribui calificativul de „românească”.

Ceea ce statistica trece ca economie în contul României nu există de fapt în realitate. Economia străină funcționează în paralel cu cea românească, avînd dinamici și evoluții diferite, total distincte. Economia străină este în legătură cu economiile din care provine și nu cu economia românească. Se aprovizionează preponderent din acestea și lucrează aproape exclusiv pentru acestea. Doar forța de muncă o ia din România. Nici măcar materiile prime și utilitățile nu le ia din economia românească, ci tot de la componente ale economiei străine care au acaparat respectivele materii prime și utilități.

Nici eventual legătura cu populația locală – cum este în cazul retail-ului – nu se face prin intermediul economiei românești, ci prin mijlocirea altor componente tot ale economiei străine. România nu este de fapt o piață (în sens economic), ci doar un teren de lucru (în sens strict teritorial) pentru capitalul străin implantat în România.

Iată bazele celei mai mari realizări după 30 de ani în colonia România: prețuri la 60% din media europeană și salarii la 20% din media europeană. Cu alte cuvinte, prețuri ca în Europa la cele mai mici salarii din Europa! Aceasta este o realitate și nu un basm. Și mai există una: libertatea de circulație. Românii pot circula liber.

Și ei asociază această libertate cu „euroatlantismul” și „europeismul”, proslăvindu-le deopotrivă. Că acestea le-au transformat țara într-o colonie pur și simplu nu contează. Deocamdată, este important doar că ele înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au niciun rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun. Fără asocierea cu o economie de piață reală și cu o democrație așișderea, simpla libertate de circulație golește țara de populație mai ceva decît un război!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 11 decembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-romania-economia-de-piata-este-o-baliverna-pentru-fraieri-817176

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Cele trei basme ale celor trei decenii

          Se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Indiferent ce au fost acestea – o lovitură de stat, o revoltă populară spontană ori dirijată – ele au inaugurat schimbarea din temelii a rînduielilor economico-sociale.

S-a revenit de la comunism la capitalism, de la proprietatea colectivă la proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. A cui proprietate privată și la ce fel de capitalism aveam să ne dumirim ulterior în cei 30 de ani!

Capitalismul vizat avea două componente prezentate ca fiind în strînsă legătură: democrația, care urma să elimine dictatul comunist, și economia de piață, care urma să înlocuiască fosta economie de comandă. După 30 de ani constatăm că, în raport cu situația concretă existentă, amîndouă au fost niște basme pentru copii. În fond și în practică, în România actuală, structurile politic numite, în frunte cu procuratura și serviciile secrete, sunt infinit mai puternice decît structurile politic alese (președinție, parlament, guvern), ceea ce face din democrația românească un fel de mascaradă pentru fraieri. În economie este poate și mai și. În afară de aspecte colaterale și cîteva excepții, nimic nu are legătură cu o economie de piață. Toate piețele strategice (resursele subsolului, energie, bănci, telecomunicații, industrii, asigurări, retail) sunt complet monopoliste. Și sunt administrate prin cel mai clasic abuz de monopol. Al treilea basm a fost zămislit pe parcursul celor 30 de ani și în legătură cu celelalte două.

Europeană? Da, dar colonie!

Preluarea în NATO și UE a permis României de acum capitaliste – prezentată ca bazată pe democrație și economie de piață – să-și atribuie supercalificativele „europeană” și „euroatlantică”. În doar 15 ani de la aderarea legitimatoare, basmul s-a conturat clar și fără echivoc: „europeană” și „euroatlantică” da, dar nu țară, ci colonie! În mod reprobabil, dar deloc uimitor pentru zilele noastre atît „euroatlantizarea” cît și mai ales „europeizarea” au transformat rapid o țară slabă ca România într-o colonie, accentuînd atît deficitul de democrație cît și pe cel de economie de piață, România atingînd în ambele privințe cote ridicole, oricum cele mai aiuritoare din Europa, pe scara internațională a gradului de democrație și respectiv de economie de piață. Fără îndoială, a contribuit concursul fără egal al clasei politice românești, care s-a făcut preș în fața oricăror presiuni și condiționări politice externe și care a participat chiar cu entuziasm la cedarea totală către străini a controlului economic intern.

Democrație? Noi vorbim noi auzim, ei decid!

România actuală este un teritoriu complet condus din afară, politic și economic, fără vreun cuvînt de spus nu doar pe plan internațional, dar nici măcar pe plan intern. Excluderea, ca pe vremea capitulațiilor medievale, din aria investigării și incriminării de către justiția română a străinilor din țările zise partenere care activează pe teritoriul românesc, menținerea în funcție din ordin extern a președintelui Băsescu prin ignorarea votului popular la referendumul din 2012, întocmirea la Bruxelles de liste negre pentru condamnări de către justiția română a celor deranjanți, tolerarea aproape ca regulă a dosarelor montate și a probelor măsluite, transmiterea de foi de parcurs obligatorii de la Washington sau Bruxelles pentru președinți sau prim-miniștri, intervențiile incalificabile ale ambasadorilor unor state occidentale în probleme interne, politice, economice sau juridice, dincolo de orice norme diplomatice sunt doar cîteva exemple ale statutului grotesc al României. Statut clar colonial dintr-un sistem centru-periferie, în care stăpînul extern conduce din afară prin intermediul unor vătafi autohtoni, în care prim-violoniști sunt procurorii și serviciile secrete, iar la violoncel mai cîntă în partituri secundare politicienii și polițiștii.

Economie de piață? Poate de monopol!

În domeniul economiei este un dezastru și mai profund. Încă și mai important deoarece de acolo pornește totul! România a ajuns un monopol străin pe tot și pe toate. Aproape două treimi din business pe teritoriul României sunt generate de numai 1% din companii. În majoritate sunt străine. Ce-i asta, nu un monopol?! Sau este concurența presupusă de economia de piață? De la aceleași 1% din companii provine și mult lăudata creștere economică, în timp ce din rîndurile celorlalte 99% doar una din zece a cunoscut o creștere în ultimii 10 ani. Toate segmentele strategice se află în regim de monopol și sunt gestionate prin abuz masiv de monopol. Întreg petrolul românesc on shore este deținut și exploatat de o singură companie (străină). În cazul gazelor, este vorba de două companii (din care una străină). Toate distribuțiile de energie (care colectează banul de la consumatori) sunt monopoliste, cîteva mari dictînd condițiile și prețurile: două la distribuțiile de gaze; trei la distribuțiile de electricitate; patru la distribuțiile de carburanți. Cu o singură excepție, în cazul tuturor acestor 9 companii este vorba de firme străine. Jenanta instituție numită Consiliul Concurenței (care chipurile dă avize pentru asigurarea condițiilor concurențiale) ar trebui să intre în pămînt de rușine; n-o face pentru că de fapt apără interesele monopoliste private străine! În sistemul bancar este aceeași situație: cîteva bănci (la fel, aproape toate străine) colectează depozitele și acordă credite dictînd dobînzile și comisioanele, abuzul de monopol duduie. În asigurări este la fel. În telecomunicații sunt patru jucători (primii trei străini), iar în industria constructoare de mașini sunt doi (ambii străini). 4-5 traderi (toți străini) controlează piața, prețurile și livrările externe de cereale. Pînă și în retail, după scoaterea din joc a circa 100.000 de mici jucători români, au rămas doar cîțiva străini, care au pus mîna în regim monopolist pe circa 60% din piață. Concurență? Economie de piață? Astea-s în cărți și pe la conferințe. Și nu în practică pe teritoriul numit încă România. Căci țară este greu de a i se spune!

Iată bazele celei mai mari realizări după 30 de ani în colonia România: prețuri la 60% din media europeană și salarii la 20% din media europeană. Cu alte cuvinte, prețuri ca în Europa la cele mai mici salarii din Europa! Aceasta este o realitate și nu un basm. Și mai există una: libertatea de circulație. Românii pot circula liber. Și ei asociază această libertate cu „euroatlantismul” și „europeismul”, proslăvindu-le deopotrivă. Că acestea le-au transformat țara într-o colonie pur și simplu nu contează. Deocamdată, este important doar că ele înseamnă că pot părăsi România unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun. Fără asocierea cu o economie de piață reală și cu o democrație așișderea, simpla libertate de circulație golește țara de populație mai ceva decît un război!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 4 decembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cele-trei-basme-ale-celor-trei-decenii-816265

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Dacă paradisurile fiscale n-ar exista, nici UE n-ar exista!

       Ceea ce a șocat probabil pe oamenii de bună credință doar a deranjat pe menestreli și n-a surprins, ba chiar deloc, pe analiștii care nu lustruiesc cizmele transnaționalelor din zilele noastre.

Este vorba de concluziile unui studiu, care, purtînd semnătura Universității din Copenhaga, dar, ce să vezi, și a FMI, ne spune că, din analiza asupra stocurilor de investiții făcute în lume de transnaționale în afara țărilor lor de origine (de circa 15.000 miliarde dolari), 40% – atenție, 40%! – reprezintă nimic altceva decît instrumente pentru ocolirea plății obligațiilor fiscale. Mai concret, este vorba de investiții pentru crearea de firme-vehicul, cel mai adesea fantomă pur și simplu, prin care să fie plimbați banii de colo-colo ca să nu apară contabilicește ce s-ar cuveni impozitat. De pildă, încărcări cu consumuri fictive pentru a se diminua cîștigurile contabile impozabile sau externalizarea de profituri fără fiscalizare, toate folosind companii-vehicul fără activități reale de afaceri,  doar cu funcții contabile de pasaj ori camuflaj.

Instrumente utilizate la greu în România, unele aproape ilogic, în măsura în care, prin folosirea unor asemenea instrumente, transnaționale de marcă asudă pe meleaguri dîmbovițene fără profituri, ba chiar înregistrînd pierderi, și fiind oricum pe ansamblu mai puțin rentabile decît capitalul românesc, cel răstignit de transnaționale să pună doar pingele și să dea de fapt mereu înapoi! Deloc surprinzător, studiul a găsit că sediul celor mai multe din aceste companii-vehicul fantomă se află în paradisuri fiscale de notorietate, dar și prin țări care joacă un rol similar de plăci turnante fiscal cum ar fi Luxemburg, Olanda, Elveția, Malta, Irlanda.

De fapt, colonialismul actual n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista! Nici transnaționalele – ustensila principală a colonialismului actual – n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista!

O Directivă a Comisiei de la Bruxelles pretinde că vizează o impozitare a profiturilor în cazul transnaționalelor cît mai în corespondență posibil cu locul în care se realizează. Ceea ce, în principiu, ar avea să combată evaziunea impozitării profiturilor obținute de către transnaționale care, de pildă, în România, constituie de departe evaziunea fiscală numărul 1. După calcule pornind de la date oficiale, probabil 80-90% din profiturile realizate de transnaționalele ce acționează în România sunt externalizate fără fiscalizare. Miza ar fi deci enormă. Problema este însă că Directiva cu pricina este pur și simplu doar praf în ochi. Dacă s-ar viza realmente obiectivul despre care se vorbește, ar fi fost de ajuns să se impoziteze, în locul alunecoaselor și manevrabilelor contabilicește profituri, certa cifră de afaceri a activității din România a firmelor respective, așa cum s-a procedat în cazul microîntreprinderilor.

Acestea au fost impuse nu cu un impozit pe profit, ci cu un impozit (evident procentual cu mult mai mic) pe venit, dar nu cumva, după cum se lăsa a se înțelege, ca un fel de avantaj oferit, ci dimpotrivă pentru ca acestea să plătească oricum impozit, căci profit propriu-zis nici nu au cum să realizeze. Dar nu impunerea profiturilor transnaționalelor se urmărește de fapt, ci închiderea gurii acelor țări ce se plîng de modul amarnic în care sunt trase în piept fiscal de aceste companii prin transferurile dirijate între subsidiarele lor de pe diferite piețe. Nu impozitarea adecvată a respectivelor companii este urmărită pentru că atunci cîștigurile din evaziunea fiscală pe care acestea o fac în țările de la periferie, cum este și cazul României, n-ar mai ajunge pînă la urmă în țările de origine ale transnaționalelor. Or, asta este funcția de bază a transnaționalelor în toate sistemele coloniale de tip centru-periferie cum este și UE.

Păi, dacă nu acesta ar fi scopul și, dimpotrivă, s-ar viza realmente împărțirea echitabilă a costurilor și beneficiilor din activitatea transnaționalelor, s-ar interzice pur și simplu transferurile prin paradisuri fiscale care nu sunt folosite decît pentru evaziuni fiscale și malversațiuni financiare. Să fim realiști! Nu întîmplător, Directiva cu pricina nu merge pe drumul drept, ci o ia după plop, stabilind un fel de mecanism de cheltuieli maxime și de deductibilități care în principiu să se opună aducerii de cheltuieli într-o țară numai pentru a transfera indirect profit din aceasta în alta. Fără a nega orice efect al acestor reglementări ”europene”, trebuie subliniat că este vorba doar de o picătură dintr-un ocean. Oricum ar urma să se combată numai evaziunea prin încărcarea artificială cu consumuri și costuri în țări precum România ca să se diminueze aparent profiturile obținute aici. Numai că grosul evaziunii fiscale a transnaționalelor are loc prin alte metode (”neacoperite” de Directiva europeană), dintre care multe se bazează pe faptul că autoritățile române, în frunte cu Justiția și Fiscul, nu fac nimic, căci pentru acestea, transnaționalele sunt bibelou de porțelan de neatins.

Dacă nu ai cumva rucsăcel în spate și smartphone în mînă înțelegi clar că România nu face parte din angrenajul productiv occidental, că nu este nici măcar vreun atelier al acestuia (cum sunt Cehia sau Slovacia), ci o biată anexă de consum sau maximum o hală (demontabilă) pentru fabricații în lohn. Și că banul obținut în România nici nu pleacă direct în țările „mîntuitoare” (unde ajunge doar în final), ci se duce de fapt în paradisuri fiscale, spre a fi dirijat abia apoi potrivit intereselor pe termen scurt și lung ale stăpînilor. Este, în aceste condiții, o pură prostie să pui impozite mici pe profit, întrucît nivelul procentual nu are nicio importanță, deoarece impozitarea profitului oricum este eludată de către transnaționale.

Dacă profiturile ar migra către țările cu impozitele mici pe profit, atunci impozitarea lor din țările UE ar avea loc chiar în România sau, și mai și, în Bulgaria (unde impozitul pe profit este și mai mic). Dar nu este așa! Profiturile realizate oriunde, inclusiv în România, sunt externalizate fără fiscalizare în paradisuri fiscale, unde are loc „albirea” lor, spre batjocorirea proștilor de toate felurile și de pe toate meridianele. Dacă nu ar exista paradisurile fiscale, externalizările de profituri nefiscalizate ori n-ar avea loc ori ar avea loc în favoarea țărilor cu impozitele pe profit mai mici. Ceea ce nu se întîmplă nicidecum! Dacă s-ar dori într-adevăr ceea ce pretinde Comisia de la Bruxelles că vrea să se impoziteze profiturile în țările în care se obțin, ar trebui să se desființeze paradisurile fiscale! Or, acest lucru nici prin gînd să fie avut în vedere!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 noiembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/daca-paradisurile-fiscale-n-ar-exista-nici-ue-n-ar-exista-815464

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Cum concesionarii străini de gaze i-au luat PNL-ului obiectul muncii

        Pe vremea cînd era în opoziție, PNL a avut o inițiativă legislativă – sub forma unui amendament la legea privind exploatarea gazelor off shore din Marea Neagră – de toată lauda.

Măcar din simplă curiozitate, să vedem ce va face cu conținutul, repetăm de toată lauda, al respectivei inițiative legislative acum cînd PNL a preluat guvernarea! Iată, în chiar cuvintele președintelui PNL, Ludovic Orban, în ce consta inițiativa legislativă cu pricina, prin amendarea legii off shore în discuție atunci: „Ne interesează mai puțin chestiunile legate de taxare… Ceea ce ne interesează pe noi este ca banii pe care îi cîștigă statul român să fie folosiți în beneficiul cetățeanului, pentru ca cetățenii să beneficieze de pe urma acestor resurse de gaze pe care le are România. Propunem ca aceste resurse financiare să fie utilizate pentru două tipuri de obiective: pentru finanțarea constituirii de rețele de distribuție a gazului în toate localitățile unde nu există rețele de distribuție a gazului; pentru finanțarea conectării la rețelele de distribuție de gaz natural, astfel încît să beneficieze cei 65% dintre cetățenii români care astăzi nu beneficiază”.

Superb și mai mult decît corect! Într-adevăr, beneficiar nu poate fi altcineva decît cetățeanul român de pe urma unei bogății lăsate de Dumnezeu nimănui altcuiva decît românilor! Și ar fi o anomalie economică – nemaivorbind de faptul că ar fi o nedreptate strigătoare la cer! – ca resursele de gaz avute în vedere să fie exportate, indiferent unde, în măsura în care 3.500 de școli din România nu au gaz metan și peste 3 milioane de locuințe se încălzesc cu lemne.

În orice caz, inițiativa legislativă a PNL era integral în cadrele logicii și preceptelor morale! A vorbi de gazele din Marea Neagră ca despre „resurse pe care le are România” era o diversiune. Căci știa și Grivei că aceste resurse fuseseră descoperite în perimetre concesionate de statul român și deci folosința resurselor descoperite aparține concesionarului (concesionarilor), care, conform contractelor de „explorare, prospectare și exploatare”, pot face ceea ce vor cu ele, cu alte cuvinte le pot vinde oricui și la ce prețuri vor. Statul român, ca reprezentant al teoreticului proprietar, ia doar redevența. Ca atare, discuția asupra taxării era crucială: avea să stabilească de fapt cu ce se va alege pînă la urmă statul român și, prin acesta, cetățeanul român.

Așa că PNL nu putea face pe mironosița spunînd că „nu-l prea interesează taxarea”, căci, pînă la urmă de taxare depindeau și banii pe care vroia să-i destineze finanțării distribuțiilor și racordărilor de gaze naturale. Știa toată lumea că onorații concesionari erau împotriva taxării suplimentare (peste redevență), iar, în condițiile încasărilor doar din redevență, fondul din care urma să se finanțeze distribuțiile și racordările de gaze era o simplă glumă. Mai mult, PNL știa cel mai bine că președintele Iohannis nu era de acord cu legea ce-i fusese înaintată spre promulgare, retrimițînd-o Parlamentului tocmai din cauza opoziției concesionarilor străini. Iar formularea cu care a făcut-o – nevoia unei „distribuiri echitabile a beneficiilor între stat și investitori” – arăta că președintele dădea curs opoziției concesionarilor față de legea respectivă. În asemenea condiții, demersul PNL – repetăm cu țel corect politic și moral – încerca mai degrabă să arunce o anatemă asupra eternului vinovat de serviciu Dragnea, care, în nevrednicia-i atribuită perpetuu, se bătea pentru niște taxe riscînd să se pună în contră cu investitorii (desigur mîntuitori!), în timp ce PNL se lupta pentru oameni, căutînd să canalizeze către aceștia resursele care le aparțin! Ceea ce, să recunoaștem, mirosea destul de rău. Și oricum infesta o inițiativă demnă de a fi lăudată și nu hulită.

Odată prezent la guvernare, PNL are toate posibilitățile să „dezinfesteze” propria inițiativă, pur și simplu punînd-o în practică așa cum glăsuia aceasta în spațiul public, dincolo de diferitele strîmbe cu care a fost cuplată. Din cauza legii off shore în varianta Dragnea, concesionarii străini au decis să amîne investițiile pentru exploatare, continuînd să facă presiuni pentru modificarea legii. OMV chiar a oprit oficial investițiile, avertizînd că, în lipsa schimbării condițiilor legii, scăderea inevitabilă a producției interne on shore va duce la importuri mereu mai mari de gaze rusești. Dragnea a fost băgat la pușcărie, se zice că pentru a fi angajat la partid niște femei plătite din bani publici. Dv credeți? Eu nu cred că pentru asta! Mult mai probabil pentru îndrăzneala de a fi mărit salarii și pensii și, vai, în plus!, de a fi taxat viitoarele încasări din resursele de gaze de la Marea Neagră! Așa ceva nu este permis să se întîmple într-o colonie! Americanii mai pragmatici l-au chemat pe Iohannis la Washington și i-au cerut cu subiect și predicat schimbarea legii off shore.

Nu se știe cum exact, aceasta a și fost rapid schimbată, eliminîndu-se deocamdată impozitarea suplimentară. O colaborare minunată între Iohannis și „ciuma roșie” PSD! Nu se știe exact dacă a mai rămas ceva din prevederile legii mult incriminate, mai ales dacă mai urmează să opereze obligația ca 50% din resursele exploatate să fie măcar destinate pieței românești și nu să plece direct la export. Oricum, resursele financiare continuă să se subțieze pe săptămînă ce trece! Pînă va ajunge efectiv să-și exercite guvernarea, PNL va fi obligat pur și simplu să-și uite propria propunere de pe vremea lui Dragnea, căci, România nemaialegîndu-se cu ceva din exploatarea resurselor de la Marea Neagră, nu vor mai exista fizic bani care să fie destinați finanțării aprovizionării cu gaze „a celor 65% dintre români care nu beneficiază” spre a prelua chiar formularea PNL! În domeniu, concesionarii străini i-au luat PNL-ului obiectul muncii.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 noiembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cum-concesionarii-straini-de-gaze-i-au-luat-pnl-ului-obiectul-muncii-814553

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Ce ți se pregătește ție, dulce Românie?!

         Acum cîteva luni, o bancă vest-europeană din România a suspendat găzduirea de depozite în dolari. De mai curînd, o altă bancă vest-europeană din România a renunțat la găzduirea de depozite în euro! Să vezi și să nu crezi!

Și acum să ne uităm la ce spun statisticile – nu altele decît cele ale BNR, parohul sistemului bancar – despre evoluția expunerilor financiare străine în România. După acordul de la Viena din perioada crizei economice – prin care principalele bănci străine din România se obligau să nu-și reducă brusc expunerea pe România, pînă cînd banii intrați prin împrumutul de la FMI preluau finanțarea din piață pe seama statului român – respectivele bănci au redus, prin așa-numita „dezintermediere”,  cu vreo 16-17 miliarde euro această expunere, adică aproape exact la concurența sumei din împrumut. Mai mult, arhicîntatele investiții directe străine, de la intrări de aproape 10 miliarde euro în 2008 au coborît la intrări anuale de 4-5 miliarde euro în 2017-2019. Iar din acestea cele în sectorul financiar practic au încetat, stocul lor, ce atinsese 10 miliarde euro în 2008, nemaifiind alimentat de noi intrări și devenind chiar și mai mic (9,3 miliarde euro) în 2018. Datoriile băncilor străine din România(care dețin controlul în sistemul bancar) către băncile-mamă din Occident, care ajunseseră la 25 miliarde euro în 2008, au fost reduse – prin aceeași operațiune de „dezintermediere” – la 8 miliarde euro în 2019. Iar depozitele străine în băncile din România aproape au dispărut: erau de circa 9 miliarde euro în 2011, prăbușindu-se acum la 0,6 miliarde euro. În conformitate cu obiectivele „dezintermedierii”, a avut loc și retragerea băncilor străine din România din finanțarea economiei: raportul credite/depozite reprezenta 122% în 2008, dar mai reprezintă astăzi doar 74%. Ceva mai clar nu poate exista!

Toate acestea sunt în linie cu înaintarea procesului de așezare a României într-o matrice colonială și încă într-una de tip special. Punînd mîna pe activele strategice și pîrghiile strategice (resursele subsolului, distribuții de energie, bănci, industrii, telecomunicații, retail și, tot mai mult, păduri și pămînturi agricole) capitalul străin a preluat nu doar controlul economic (și deci politic) în România, dar, mai mult și într-o manieră aparte, și-a constituit în România o economie proprie decupată din România și decuplată de România, care funcționează separat de ceea ce a mai rămas la capitalul autohton, respectiv de economia căreia i se poate atribui calificativul de „românească”.

România nu este de fapt o piață (în sens economic), ci doar un teren de lucru (în sens strict teritorial) pentru capitalul străin implantat în România.

Este un cadru ideal pentru a funcționa după preceptul capitalist: profituri maxime cu cheltuieli minime. Din ce în ce mai mult, profiturile se pot maximiza fără noi investiții. Nu este de mirare că investițiile străine noi tot scad. Nu este nevoie de o expunere financiară prea mare pe acest teren: te poți descurca, ba chiar foarte bine, cu o tot mai mică expunere financiară.  Dacă a fost nevoie de o expunere mai mare la un moment dat pentru a pune mîna pe teren, „dezintermediezi” și iar „dezintermediezi” apoi. Ceea ce se întîmplă de ani și ani.

Acesta este cadrul general. Dacă însă terenul – precum în cazul României – este disputat de mai mulți stăpîni, soluția, de veacuri cunoscută, este împărțirea. Așa procedează chiar frații cînd nu se înțeleg asupra unei averi. O împart! Și dacă împărțeala este perspectiva, înțelegi bine cifrele anterior menționate: nu-ți ții aici averile, ci le duci acasă la tine; aici trebuie să ai doar strictul necesar; nu cazezi depozite aici, nici chiar credite prea mari nu dai aici! Oricum, ca strategie, atît depozite cît și credite mereu mai mici! Nici propria monedă nu este nimerit s-o vînturi pe aici. O lași pe cea locală să preia toate vicisitudinile și mai ales șocul „împărțelii”! Tu bancă străină nu te legi la cap aici cu depozite în propria-ți monedă! Asta, pînă la împărțeală, după aceea mai vedem, fiecare procedează cum crede în partea lui!

Și asta nu e tot. Fondul Proprietatea, controlat de americani și care deține acțiuni la principale active din România, și-a lichidat plasamentele din întregul sistem bancar, lăsînd cam mască pe toată lumea. Toate fondurile mari de investiții care făcuseră achiziții semnificative de firme par a-și fi luat fața de la România, lichidînd masiv deținerile și nefăcînd altele noi. De asemenea, trei mari din industria străină din România– ENEL, Telekom și CEZ – au anunțat oficial că vor să vîndă și să părăsească meleagurile dîmbovițene în căutarea altor meleaguri. Unii din ei i-au și mandatat pe cei care să le găsească clienți. Toți trei invocă „resetarea” modelului de business. Mult mai plauzibilă este însă reașezarea teritorială a business-ului lor în funcție de reîmpărțirea (cunoscută sau bănuită) a sferelor de influență între puterile vremii.

Din păcate, vulnerabilitatea României actuale la dezmembrare este uriașă. Pierderea de către România a controlului asupra tuturor resurselor, activelor și pîrghiilor sale strategice scoate din joc orice rol pentru România. Restul – parteneriate, tratate – constituie povești! În limbajul de afaceri deja se vorbește de „cele două Românii”, una de la vest de Carpați și alta de la est de Carpați. Investițiile germane nu trec Carpații spre Est. Nici autostrăzile. Acestea, cîte sunt, se desfășoară prin Ardeal și îl leagă de Budapesta și Viena, și nu de București. Provinciile istorice românești nu sunt legate între ele. Americanii se arată interesați de axa Craiova-Deveselu-Mihail Kogălniceanu-ieșirea la Marea Neagră și oricum investițiile americane nu par să fi auzit de Ardeal, așa cum cele germane nu par să fi auzit de Moldova și Muntenia. Rușii pot sta liniștiți. Vor participa la tain. Moldova nu poate evada nici la vest, nici la sud. Decuplarea de la Bruxelles a României de Bulgaria în ce privește MCV-ul – care urmează a fi abandonat în cazul Bulgariei – este anunțul poate cel mai în clar asupra perspectivei de dezmembrare a României. Cele două țări au fost, poate chiar artificial, menținute ani și ani într-o aceeași barcă. Decuplarea arată că li se hărăzește o soartă diferită. Nimeni nu are în vedere dezmembrarea Bulgariei. Mulți dintre cei mari au însă în vedere acest lucru în cazul României. Așa că, dacă Dumnezeu n-a fost cumva român, putem presupune ce va urma…

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 noiembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/ce-ti-se-pregateste-tie-dulce-romanie-813596

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Hristos reîntors pe Pămînt sau Diavolul împielițat?

          Uniunea Europeană a încetat de mult să mai fie o Europă a națiunilor, construită, ca o premieră istorică demnă de slăvit, prin liber consimțămînt.

Ați auzit de reîntoarcerea  Domnului Iisus Hristos pe Pămînt? Am auzit, vor spune cel puțin creștinii de pretutindeni. Scrie chiar în „Crez”: „și iarăși va să vină cu slavă să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit”! Și creștinii de pretutindeni așteaptă reîntoarcerea în slavă a lui Hristos pentru Judecata de Apoi!

Ei par însă a nu fi tocmai bine informați. Hristos a revenit deja. De cînd a făcut-o, au trecut cîteva luni. Suficiente pentru a nu ne grăbi să spunem ceva nepotrivit. S-a reîntors, pentru că a mai fost o dată, pe la începutul anilor 90, în absolut aceeași întrupare: a muritorului de rînd, dar vorbitor din Scripturi, dl Geoffrey Sachs, mare sculă pe basculă un timp pe la Harvard și acum pe la Columbia University. Cu toate că Dumnezeii nu greșesc, ăsta din povestea noastră ce credeți că a făcut la reîntoarcerea după un sfert de veac? Autocritica! Ne-a spus acum că atunci, la începutul anilor 90, cînd ne-a povățuit, spre mîntuire desigur, să aplicăm o terapie de șoc pentru a trece repede, repede tot de la stat la privat s-a cam înșelat, mizînd pe faptul că tot ceea ce ar fi abandonat statul ar fi urmat să fie înlocuit de investitorii privați într-un ritm amețitor și la standarde noi, de eficiență. Numai că investițiile private n-au prea venit într-un asemenea ritm, căci mîntuitori autohtoni nu prea existau, iar mîntuitorii externi, pe care se miza, s-au dus doar spre anumite sectoare de profit rapid! Astfel că țările care au abandonat ce deținuse statul au rămas cu pantalonii în vine! Oricum, în baza povețelor dlui Sachs, statul român a ajuns o legumă, mîntuită complet. Nu mai este în stare de nimic. E adevărat că nu mai poate face nici un rău, dar, vai Doamne, nici vreun bine! Autostrăzi nu poate, căi ferate nu poate, iar baza infrastructurală minimă pentru ocrotirea sănătății și educație lipsește. Și, prin dispariția statului, a pierit și cine le-ar putea face! Mîntuitorii privați, îndeosebi străini, nu se ocupă de astea. Pentru ei Dumnezeu este profitul! Rapid și suculent! Restul este amețeală pentru proști.

Na, că am făcut-o, am făcut-o! Luîndu-ne după falși Hristoși. Numai că aceștia insistă. Își fac autocritica și-i dau înainte! Ce ne spune mîntuitorul nostru Geoffrey Sachs la reîntoarcere?  „Țările din Europa Centrală și de Est – glăsuiește Sachs – sunt din ce în ce mai convergente cu restul Uniunii Europene. Acest proces funcționează și este foarte ciudat faptul că oameni precum Viktor Orban din Ungaria atacă Uniunea Europeană, pentru că Ungaria fără Uniunea Europeană nu ar avea un succes economic. România, de asemenea, cu siguranță nu ar avea un succes economic, este imposibil. Uniunea Europeană este cel mai bun instrument pentru ceea ce noi numim convergență economică, adică de a reduce decalajele în ceea ce privește veniturile… Foarte multe țări din Europa Centrală și de Est, chiar și Polonia, au devenit foarte naționaliste. Pînă și antieuropene, dar aceasta e o poziție ridicolă. Pot spune, cu ceva cunoștințe personale, pentru că acum 30 de ani am fost consilier al Mișcării pentru Solidaritate în Polonia, și în acea vreme ei înțelegeau perfect că întoarcerea către Europa este cheia! Și a funcționat pentru Polonia, dar mai apoi vine acest naționalism care este foarte extrem și dăunător pentru țările în care se manifestă… Problema pe care o înfruntăm acum, în toată lumea – naționalismul american, naționalismul polonez, naționalismul maghiar sau italian – este caracterizată de politici nesănătoase și mai ales autodistructive!”

Măi să fie! De ce după 30 de ani – adică între cele două coborîri pe Pămînt ale falsului nostru Hristos – o fi devenit naționalistă America? America, cea mai transnaționalistă din lume! Hai să zicem că din cauza toanelor lui Trump! Dar oare despre „toane” este vorba? Dar de ce o fi devenit naționalistă, ba chiar antieuropeană, Polonia, care acum 30 de ani, după înseși spusele dlui Sachs, înțelegea că tocmai întoarcerea la Europa este cheia?! Dar de ce, după ce a încercat cu disperare să intre în Uniunea Europeană, vrea s-o părăsească acum chiar și fără un acord, Marea Britanie, țară în mari dispute istorice cu multe dintre actualele țări UE, dar europeană și ea, oricum nu mai puțin europeană decît cele cărora se străduiește acum din răsputeri să le spună „pa”?! Prin comparație, faptul că un Viktor Orban duce și el o politică stigmatizată ca naționalistă și antieuropeană este, ca să spunem așa, de gradul doi!

La toate acestea, dl Sachs însă nici măcar nu reflectează, ci, precum falșii Dumnezei, dă doar verdicte. La toate acestea există răspunsuri precise care contrazic integral verdictele întrupatului Sachs.

Uniunea Europeană a încetat de mult să mai fie o Europă a națiunilor, construită, ca o premieră istorică demnă de slăvit, prin liber consimțămînt. Să spunem că în locul acesteia se construiește o Europă unită mai puternică?! Să fim serioși! În locul unei Europe a națiunilor se construiește un nou imperiu german, pe toate direcțiile și în toate domeniile, care folosește structurile zis „europene”! Și de care se mefiază SUA și de care fuge pur și simplu Marea Britanie ca Dracu de tămîie! Pentru apartenențele din Est, UE s-a transformat într-un bastion colonial, cu „două viteze” – una a stăpînilor din Vest, alta a salahorilor din Est – că de mirare sunt nu schimbările de macaz poloneze sau maghiare, foștii copii teribili ai integrării în Europa, ci papagalii de tip românesc, în frunte cu România însăși, care repetă aproape idiot refrene europene, deși UE le-a redus apartenența la rolul de anexe coloniale, fără vreun cuvînt de spus.

Locul României în UE nu este vreo bizarerie, ci chiar o anomalie! România este practic singura țară din UE în care se înregistrează un raport serios supraunitar de încredere în UE, de adeziune populară la UE. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze”, că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun. Victoria UE asupra României este totală, fără întoarcere, răpindu-i și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională. Cînd românii vor realiza ce este de fapt cu țara lor în UE va fi prea tîrziu! Țara lor nu va mai exista. Cel mai probabil va fi împărțită între proprietarii ei străini! E dreptul lor, doar ne aflăm în capitalism!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 5 noiembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/hristos-reintors-pe-pamant-sau-diavolul-impielitat-812476

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Stînjenitoarea jalbă a unui candidat prezidențial inexistent!

        Noi alegeri prezidențiale urmează să se desfășoare în România. O nouă mascaradă va avea loc! O mascaradă, pentru că în România alegerile n-au obiect. Și n-au obiect nu cumva pentru că funcția președintelui ar fi doar de decor, dimpotrivă fiind, potrivit Constituției, parte integrantă a guvernării, cu rol decisiv în anumite segmente, cum ar fi politica externă!

Faptul că n-au obiect – atît alegerile prezidențiale cît și cele parlamentare (în urma cărora se formează cealaltă parte a executivului, respectiv Guvernul) – derivă din aceea că guvernanții, indiferent care ar fi aceia, nu dețin puterea și deci nu pot schimba nimic, admițînd că ar intenționa, trebuind să facă ceea ce dictează cei care o dețin. Practic în orice societate – nu mai vorbim de capitalism! – puterea aparține celor care dețin proprietatea (în capitalism, proprietatea este sfîntă!).

Or, în România actuală proprietățile strategice (resurse ale subsolului, distribuții de energie, bănci, telecomunicații, industrii, comerț și tot mai mult păduri și terenuri agricole) aparțin străinilor. Deci, cuvîntul decisiv aparține acestora. Este ceva obiectiv! Dacă vrei să schimbi ceva, ar trebui să schimbi deținătorii proprietăților strategice! Și proprietarii lor actuali le-au luat – precizăm prin vînzare/cumpărare, cum s-ar spune cu acte în regulă! – nu ca să se joace și oricum nu ca să ți le dea înapoi! Așa că vînturarea de schimbări de către candidații în alegeri constituie o farsă, de amețit fraierii! În ultimă instanță, guvernanții – președinți sau miniștri – nu pot face decît ceea ce vor deținătorii puterii, care nu sunt ei. În România nu se prea conștientizează exact situația, cel mai adesea chiar confundîndu-se puterea cu guvernarea.

În mod normal, această suprapunere ar trebui să existe, după cum există în alte țări care nu sunt colonii, dar asta numai dacă deținătorii puterii ar prelua, cum ar fi firesc, și guvernarea!

În colonia România, deținătorii străini ai puterii evită să-și asume guvernarea. Lăsîndu-i pe români la guvernare, ei, stăpînii, nu răspund de nimic și pot arunca în cîrca românilor toate vinile pămîntului. Ceea ce, să recunoaștem, nu-i de colo!

Candidații prezidențiali care au înțeles perfect situația și mecanismul care o ghidează, respectiv ceea ce vrea stăpînul extern – în esență, menținerea statutului de colonie al României, „de facto” și nu „de jure” – îi trag cu „stabilitatea”, adagiu drag multor altora din România înfrățiți cu „partenerii externi” actuali!

Candidații care însă vîntură diverse schimbări fără a pune măcar în discuție rînduielile actuale ce fac din România o colonie cam bat cîmpii. Sunt schimbări doar amăgitoare deoarece acelea adevărate sunt imposibil de înfăptuit fără schimbarea rînduielilor! Așa că votați fraților!

Eu unul nu merg la vot, pentru că nu mă duc după „stabilitate” sau după amăgiri! Aș merge spre a vota candidatul care, culmea!, ar cere cu subiect și predicat ca România să fie recunoscută oficial ca o colonie. Da, da, ați citit bine! Căci, a cere astăzi încetarea statutului de colonie al României în situația dată înseamnă a merge după cai verzi pe pereți! Pentru a scoate România din statutul de colonie ar trebui o mișcare de eliberare națională. Pentru asta ar fi nevoie de eroi și nu de oameni politici. Și, în plus, așa ceva nu este posibil decît într-un context internațional favorabil, în timp ce acum ne aflăm într-o perioadă de expansiune a colonialismului pe plan internațional.

Așa că, dacă vrem o schimbare cît de cît, trebuie s-o luăm cu recunoașterea oficială a situației actuale, chiar dacă aceasta pare un pas înapoi și nu unul înainte! Din motive multiple ar fi însă un mare pas înainte, prezentînd avantaje desigur față de situația actuală (și nu de cea ideală)!

Păi, înainte de toate, România ar avea un statut internațional bazat pe o realitate, în care a pierdut economia națională, decizia națională, și nu pe o minciună, cum că ar fi o țară independentă și suverană! Și, vorba aceea, mai bine un adevăr urît decît o minciună frumoasă!

Cel mai important lucru ar fi că stăpînul extern, deținătorul puterii, ar prelua responsabilități pe care le evită tocmai prin lăsarea guvernării în seama românilor. Aceștia n-ar mai putea fi acuzați de toate relele din lume, de cîte-n lună și-n stele, și mai ales n-ar mai putea fi stigmatizați că fac sau nu fac ceea ce oricum nu le stă în putință. Iată în cazul super relevant al autostrăzilor: că se bugetează sau nu se bugetează bani pentru autostrăzi n-ar mai putea fi vina românilor, indiferent care ar fi aceia, căci n-ar mai fi oficial treaba lor! Că se bugetează bani pentru autostrăzi în Ardeal, care să-l lege de Budapesta sau Viena și nu de București, și nu se bugetează bani pentru autostrăzi  care să lege peste munți provinciile istorice românești între ele, n-ar mai putea fi obiectiv subiect de discuție și nicidecum de speculație în sarcina românilor!

Preluarea guvernării chiar de către cei ce dețin puterea ar fi benefică, cel puțin indirect pentru colonia România: stăpînii externi care ar deține atît puterea cît și guvernarea ne-ar stoarce ca pe o lămîie, dar, lucru fundamental, nu i-ar mai lăsa și pe alții s-o facă, spre deosebire de situația de acum cînd biata Românie, nerecunoscută oficial ca o colonie de către cineva, este hărtănită de toți, la distrugere.

Deosebit de important ar fi că, nemaiexistînd statutul fals de țară suverană, nu s-ar mai putea exersa pe aici, exact sub acest paravan, diferite josnice experimente economice, politice și sociale – precum plasarea contribuțiilor sociale doar în sarcina angajaților sau impunerea structurilor numite în dauna celor alese – de care, în secolul XXI, țărilor puteri coloniale le-ar fi rușine că sunt încercate în propriile colonii.

În sfîrșit ar fi scoasă din joc mascarada alegerilor fără importanță, a instituțiilor fără sens (partide politice, președinție, Parlament, Guvern) în condițiile statutului de colonie. Nu în ultimul rînd, nu s-ar mai cheltui o groază de bani și pasiuni pe toate acestea! Vătafii autohtoni nu s-ar mai certa între ei pe ce cade de la gura stăpînului străin. Am avea un guvernator colonial, care ar decide oficial precum Dumnezeu! Cum decide de altfel și în situația actuală, dar neoficial! Și cu asta basta!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 23 octombrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/stanjenitoarea-jalba-a-unui-candidat-prezidential-inexistent-810376

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Aceeași colonie cu altă pălărie

       Moțiunea de cenzură a trecut. Și guvernul a căzut. Pierzătorii ne căinează că va urma aproape apocalipsa, deoarece cîștigătorii nu sunt capabili să guverneze, neavînd nici măcar un program minim de guvernare.

Cîștigătorii ne fericesc că ne-au scăpat de coșmarul „ciumei roșii“, putînd de acum să ne înrolăm cu arme și bagaje, cu toată ființa, în europenismul mîntuitor. De fapt, dacă analizăm cît de cît situația, nu s-a întîmplat nimic și nu se va întîmpla nimic! România a intrat colonie în colimatorul schimbării guvernării pesediste și iese tot colonie din reușita acestei schimbări cu o guvernare penelisto-useristă (căci alta, obiectiv, nu poate fi). Ba perspectiva este că va deveni o colonie și mai și, căci asta este în fond semnificația ultimă a înrolării și mai profunde în europenismul mîntuitor. Eram colonie pe vremea „ciumei roșii“ acuzată că ne împiedică să ne înrolăm în Europa, vă dați seama ce colonie vom fi pe vremea celor care ne cer tocmai să ne înrolăm în Europa!

De fapt, lucrurile sunt mai simple și mai clare. Transformarea României într-o colonie a dus la formarea în România a două economii: pe de o parte, economia străină, mai precis cea aparținînd capitalului străin, îndeosebi vest-european, care deține proprietățile strategice, resursele strategice, activele strategice, pîrghiile strategice și, deci, puterea și decizia, iar, pe de altă parte, economia românească, mai precis cea aparținînd capitalului autohton, care rămîne să pună pingele și să dea mereu înapoi. Aceasta este o realitate obiectivă! Pe care n-o modifică o schimbare de guvernare! A nu se confunda puterea cu guvernarea! Suntem în capitalism și puterea aparține deținătorilor proprietății. Dacă aceștia rămîn aceiași, schimbarea guvernanților nu schimbă de fapt nimic.

Iată situația „de facto“ din momentul schimbării guvernării. Poate noua guvernare să schimbe această situație? Nu, chiar admițînd că ar vrea, întrucît nu are puterea s-o facă! Și, după cîte știm, nici nu are vreun proiect în acest sens, neexistînd vreo intenție de a schimba structura proprietății în România.

În mare, din numărul total al companiilor din România 99% reprezintă IMM-uri (întreprinderi mici și mijlocii). Acestea nu realizează nici jumătate din cifra de afaceri pe economie, cu toate că asigură aproape 2/3 din locurile de muncă oferite pe ansamblu de companii (respectiv, cu excepția sectorului bugetar).

În România – unde două treimi din business sunt generate doar de către 1% din companii și de fapt creșterea economică provine de la aceleași 1% din companii (mai toate străine) – există numai 22 de IMM-uri la mia de locuitori, față de 45 de IMM-uri la mia de locuitori în medie în UE, România situîndu-se pe ultimul loc în privința IMM-urilor ca prezență în economie.

Asta-i fața globală a stărilor de lucruri. Iată doar cîteva „mici“ detalii. Din marea mulțime a IMM-urilor – care formează de fapt economia cu capital autohton, cea căreia i se poate atribui termenul de „economia românească“ – 99% sunt microîntreprinderi (cele cu numai 0-9 salariați și cifră de afaceri pînă la 2 milioane euro) și firme mici (cele cu 10-49 salariați și cifră de afaceri pînă la 10 milioane euro). Deși asigură ocuparea a 43% din forța de muncă din economie, contribuția acestora abia depășește 25% la cifra de afaceri totală a companiilor din România. Și de fapt peste 70% din ele n-au cifră de afaceri decît sub 250.000 euro.

Un aspect dramatic îl reprezintă faptul că valoarea adăugată în economie de IMM-urile românești este de peste două ori mai mică decît cea în medie a IMM-urilor din UE. Cu alte cuvinte, ființînd în activități cu rentabilitate scăzută, cu salarii mici și profituri ca și inexistente, grosul în comerț și ici-colo, ca excepție, în producție.

Doar una din două afaceri supraviețuiește în rîndurile IMM-urilor și, potrivit unor studii pe ansamblul IMM-urilor, numai 1 din 10 a avut după 2011 pînă în 2018 creșteri de activitate. Nici măcar 1 din 6 IMM-uri nu ajunge cu produsele la export, iar, în materie de finanțare și susținere a activității lor, 80% din ele n-au cunoscut niciodată creditul bancar.

IMM-urile din România se bazează în proporție de 73% pe autofinanțare, căci, vai!, din punctul de vedere al băncilor din România (practic aproape toate străine), doar 3% din IMM-uri sunt eligibile pentru creditare. Iar, din puținele credite bancare acordate IMM-urilor, 97% sunt pentru capital de lucru și numai 3% reprezintă garanții pentru investiții. Să te tot dezvolți nenică!!! Poate doar după reușita moțiunii de cenzură!

Atitudinea autorităților și măsurile lor dincolo de orice imaginație față de capitalul autohton întregesc un tablou aproape ridicol, dar emblematic, pentru statutul de colonie al României! Care decurge din structura proprietății și nu din structura guvernării! Capitalul autohton este lovit pînă la plăsele din toate părțile de către autoritățile române (pe care cu greu le-am putea considera că ar reprezenta statul român).

1) Fiscalitatea neunitară, care, prin împărțirea contribuabililor persoane juridice în mari și mici, stabilește diferențieri, culmea însă nu în favoarea celor mici, ci în favoarea celor mari (capitalul românesc, format aproape în totalitate din IMM-uri, este prostul de serviciu al autorităților).

2) Eliminarea aproape din principiu (și, ce să mai vorbim în practică) a capitalului românesc din achizițiile publice, încă din faza caietelor de sarcini, care sunt astfel întocmite încît companiile românești, mai mici și fără istorie, sunt împiedicate pur și simplu chiar și să participe în sine la licitații.

3) Atitudinea ANAF care face pe mielușelul cu capitalul străin (mai curînd spus, nici nu-l deranjează), dar pe leul cu capitalul românesc, nu numai supunîndu-l pe acesta din urmă unor inadmisibile presiuni, dar și șantajîndu-l sau obligîndu-l la șperțuri de supraviețuire.

4) Probabil cea mai dură este intervenția – puțin spus discriminatorie, dar oricum mai discriminatorie chiar decît cea a ANAF – din partea justiției române în frunte cu DNA. Aceasta nu găsește decît infractori români și nici unul străin – nici măcar așa de formă sau de ochii lumii – cu toate că 70-80% din achizițiile publice sunt contractate cu străini și că, în general, la butoane în stabilirea deciziilor de importanță se află nu români ci străini, în virtutea proprietății asupra punctelor strategice pe care aceștia au ajuns s-o dețină.

În asemenea condiții, așa-numitul sprijin de care s-ar bucura capitalul românesc sau așa-numita promovare a intereselor IMM-urilor sunt minciuni gogonate, rău de tot! Cît despre vreo schimbare, la Sf. Așteaptă! Căci schimbarea guvernării nu poate în România decît să pună o altă pălărie la aceeași colonie.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 16 octombrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/aceeasi-colonie-cu-alta-palarie-809366

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Dl Thomsen avea dreptate: poporului român îi lipsește „catharsis”-ul

          Ca băiat bătrîn ce mă aflu, votul din 26 mai mi-a adus aminte de un vot cu multe similitudini, deși poate cu și mai multe deosebiri, din urmă cu aproape un sfert de secol.

În anul de grație 1996,  poporul român, criticat pentru reminiscențe comuniste și pus la zid de intelectualii cei mai aerisiți că nu este în stare să înțeleagă interesele țării în Europa și în lumea transatlantică, i-a scos prin vot, cînd nimeni nu se aștepta, pe Ion Iliescu din fruntea țării și PSD de la guvernare. Cei de dreapta (cum li se spune și celor ce au cîștigat acum la votul din 26 mai) au preluat guvernarea. În același haos ca și acum! Stînga a devenit ciuma de care trebuia fugit. N-a trecut mult timp și ciuma a căpătat și mai multă anatemizare: „ciuma roșie”! Și tot spectrul politic, dar tot, cu comuniști și securiști, a trecut de la stînga la dreapta. Pînă și PSD a devenit unicul probabil partid din lume care, rămas a se da de stînga, a început să se legitimeze și să se laude cu măsuri de dreapta! Haos perfect! Că guvernarea de dreapta a sfîrșitului anilor 90 a fost un eșec și că la alegerile din 2000 au ajuns să se înfrunte Iliescu și Vadim nu a fost de vină poporul român. Doar eventual în mintea unor intelectuali care-l disprețuiesc! Poporul are întotdeauna dreptate. Ce se va întîmpla acum cu preamăritorii de dreapta cîștigători ai alegerilor din 26 mai, care pe deasupra sunt și dreptcredincioși europeni?! Vadim a murit și Iliescu, foarte în vîrstă de altfel, are dosar penal!

În tumultul – desigur de dreapta – de la sfîrșitul anilor 90, am ajuns și eu, om de stînga de cînd mama m-a făcut, ministru pentru două luni și jumătate. Cel mai probabil ca unul din cei 15000 de specialiști cu care guvernarea timpului se prezenta a fi în măsură să-i pună la lucru. Nu cunoscusem dinainte că ministerul la care fusesem numit era mai mult o structură-fantomă (nu era ordonator de credite, n-avea inițiativă legislativă, salariile le lua de la Secretariatul General al Guvernului). Dar se numea pompos: Ministerul Reformei. N-am știut cum să ies mai repede de unde intrasem. Oricum, n-a durat decît foarte puțin! Dar, în această calitate de ministru al reformei, am avut cum se spune contacte instituționale frecvente cu cel ce se ocupa pe vremea aceea de la FMI de România. Personaj de altfel legendar al timpurilor acelea, în care FMI și Banca Mondială se ocupau intens de distrugerea economiei românești, bună sau rea cum era, prin lichidări de întreprinderi și privatizări (poate multe necesare, dar majoritatea nenecesare și chiar periculoase căci treceau monopoluri în mîini private). În ce vrea să facă FMI în România, dl Poul Thomsen nu prea găsea la mine cine știe ce ecou. Și, o dată, exasperat, mi-a spus că problema noastră, a românilor este aceea că n-am trecut printr-un „catharsis”, spre deosebire de alți est-europeni, care înaintau rapid pe calea reformei, deoarece avuseseră fiecare din ei „catharsis”-ul lor. Mărturisesc că n-am prea înțeles, la prima strigare cum se spune, tîlcul dlui Thomsen cu „catharsis”-ul. Și, imediat ajuns acasă, m-am documentat pe cît posibil mai serios! „Catharsis” este termenul prin care Aristotel descria transformarea emoțională pe care o trăiesc oamenii prin artă. Mai concret, de pildă, la vizionarea unei drame la teatru, spectatorii resimt propriile spaime și probleme pe care le trăiesc personajele dramei, astfel „purificîndu-se”.  Nu știu cît de departe mergea dl Thomsen cu extensia tîlcului aristotelic al „purificării prin artă”. Dar era clar că sensul termenului „catharsis” folosit de dl Thomsen era al purificării.  Dar nu al purificării neapărat prin artă. Căci referirile domniei sale nu erau cumva la faptul că legăturile cu arta erau mai slabe la români decît la polonezi, unguri sau cehi. Domnia sa se referea mai explicit la faptul că, în îndelungata perioadă comunistă, ungurii au avut „catharsis”-ul lor în revoluția din 1956, cehii „catharsis”-ul lor în 1968 la intervenția armatelor sovietice în țara lor, iar polonezii au avut chiar mai multe „catharsis”-uri, cu prilejul numeroaselor răzvrătiri anticomuniste și episodului marcant al făuririi sindicatului Solidaritatea. Românii nu avuseseră însă „catharsis”-ul lor. Știa probabil ce știa dl Thomsen, că în 1989 nu fusese realmente vreo revoluție! Astfel, în timp ce frații întru comunism maghiari, cehi, polonezi se „purificaseră” printr-o încercare limită, prin suferința impusă de această încercare, românii rămăseseră să ducă aceeași mămăligă incapabilă să iasă din ceaun.

Am rămas peste ani mereu cu gîndul la ceea ce a vrut să spună, de fapt , dl Thomsen. Oricum, n-am prea înțeles ce legătură avea „catharsis”-ul la care se referea domnia sa cu distrugerea economiei naționale. Părea să fie însă vorba, la vremea respectivă, de faptul că nu ne grăbeam suficient cu distrugerea economiei naționale, ca expresie a „purificării” de comunism, de etatism, de nu mai știu ce altceva care nu convenea FMI, broker-ul principal al capitalului internațional! Aș mulțumi bunului Dumnezeu dacă ar exista prilejul să-l întîlnesc acum, după peste două decenii, pe dl Thomsen, astăzi șef pe Europa la FMI, să-l întreb dacă-și menține aprecierile cu „catharsis”-ul, în lumina evoluțiilor din țările cu pricina. Mie unuia, votul din 26 mai mi-a dat de gîndit. Dl Thomsen avea dreptate: românilor le lipsește un „catharsis”. Nu s-au împiedicat suficient de pragul de jos și n-au dat suficient cu capul de pragul de sus. Dacă ar fi făcut-o la timp, nu numai că nu s-ar fi grăbit cumva să acționeze în sensul cerut în urmă cu două decenii de dl Thomsen, dar s-ar fi opus din răsputeri comenzilor sale, ca să păstreze măcar ceva din economia națională, din decizia națională, din identitatea națională. Dl Thomsen avea dreptate: cehii, maghiarii, polonezii aveau „catharsis”-ul făcut și au salvat ce s-a putut! Și se luptă, atît de adesea aprig, pentru ființa lor națională! Românii nici nu se luptă. Ei își vor pierde națiunea pe o platformă de socializare. E drept, transatlantică!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 11 septembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/dl-thomsen-avea-dreptate-poporului-roman-ii-lipseste-catharsis-ul-802798

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Pe o stradă cu sens unic: anticolonialist am fost, anticolonialist am rămas!

       Indiferent de teoretizările oricît de savante asupra globalizării din zilele noastre, avem în practică de-a face cu o expansiune internațională fără precedent a capitalului, determinată de progresele nebănuite ale tehnologiei, de circulația slab restricționată a bunurilor și de deschiderea piețelor financiare. Ar fi deci vorba de un proces, dar a-l numi globalizare nu este, la o analiză atentă, deloc adecvat, căci nu trebuie cine știe ce studii pentru a se constata că nu prea are nimic global, nici ca interactivitate a componentelor, nici ca multilateralitate a influențelor lor, fiind mai degrabă ca o stradă cu sens unic: de la țările dezvoltate către țările slab dezvoltate. Rar scapă cineva pe contrasens! Numai între țările dezvoltate globalizarea are dublu sens. Pentru țările slab dezvoltate este vorba doar de „globalizarea“ lor de către capitalul din țările dezvoltate!

Pentru cei care consideră globalitatea cadrul de manifestare a proceselor în zilele noastre, iar globalismul – ideologia potrivită acestui cadru, globalizarea este, de fapt, o politică. Și interpretată ca politică, implicînd obiective și mijloace de atingere a acestora, globalizarea este politica nimănui altcuiva decît a capitalismului internațional contemporan. Interpretată ca politică, globalizarea nu este altceva decît colonialismul din zilele noastre, colonialismul promovat de capitalismul internațional actual. De altfel, orice încercări de a găsi diferențieri între globalizare și colonialismul din secolul XIX sau colonialismul din secolul XX sunt inutile: este vorba de același lucru, este vorba de aceleași scopuri, este vorba pînă și de aceleași mijloace. Ustensilele diferă, fiind cele la îndemînă în zilele noastre.

Transnaționala este, fără îndoială, principala ustensilă a colonialismului actual. Compania transnațională (multinațională) are la dispoziție toate mijloacele pentru expansiune și impunerea condițiilor: putere economică și financiară; dotare tehnologică; organizare și management adecvate; poziții forte pe piață și abilitate de piață. Este preferabil termenul „transnaționale“, și nu „multinaționale“, întrucît, din punctul de vedere al controlului, puține companii (corporații) sunt multinaționale, copleșitoarea majoritate fiind sub controlul unui capital de unică sorginte națională, dar acționînd, prin rețeaua lor de producție și comercializare, pe o multitudine de piețe, adică transnațional.

În urmă cu aproape patru decenii și jumătate, am susținut lucrarea de doctorat cu tema „Corporațiile transnaționale“ (devenită, doi ani mai tîrziu, sub același titlu, un studiu publicat, care a rămas singurul pe respectiva temă, pînă în 1989, în literatura românească de specialitate). Este o carte anticolonialistă. Nu mai mult, nici mai puțin anticolonialistă decît cărțile mele din anii din urmă („România, o colonie la periferia Europei“, 2016, și „Colonialismul actual și colonia sa România“, 2018). Asta în atenția cîntăreților români ai colonialismului actual care nu știu cum să mă încondeieze mai tare pentru poziția mea publică împotriva transformării țării mele într-o colonie. Aceste cărți vor rămîne mărturii anticolonialiste după ce voi dispărea, nu mai vorbim de cazul, foarte probabil, în care mîntuitorii colonialiști vor împărți România. Prin anticolonialismul meu nedezmințit, pot pleca însă la Dumnezeu cu conștiința împăcată și cu datoria împlinită față de poporul meu.

În 1976 – cînd am scris studiul despre „Corporațiile transnaționale“ – nu veniseră la putere nici Margaret Thatcher în Marea Britanie, nici Ronald Reagan în America, sub guvernarea cărora s-a considerat ulterior că s-a inaugurat globalizarea ca politică. Dar marii liberaliști ai anilor ᾽70 erau deja foarte activi în a „desființa“ statalismul de tip keynesist al capitalismului postbelic. Și unul dintre argumentele de forță era impactul transnaționalelor, despre care se spunea în modul cel mai articulat că, pînă în 2000, dacă nu vor pune la pămînt statele naționale, vreo 300 dintre ele vor prelua oricum afacerile mondiale (și deci destinele lumii). În lucrarea cu pricina n-am împărtășit această viziune, n-am considerat realist că puterile-stat ale vremii își vor părăsi pîrghiile și hățurile. Și, de ce să nu recunosc, poate nici nu m-am desprins atunci de interpretarea la modă, din vremurile acelea, a capitalismului: care, ca formă de existență, era considerat în etapa așa-numitului „capitalism monopolist de stat“, în care forța statului se contopea cu aceea a companiilor private în urmărirea scopurilor comune și în care, fără a folosi cuvinte sofisticate, companiile private făceau ceea ce nu putea statul sau nu convenea statului, iar statul făcea ceea ce nu puteau face companiile private sau nu le convenea acestora (ca, de pildă, investiții a căror rentabilitate apare doar după zeci de ani). Au trecut un sfert de secol pînă în anul 2000 și apoi încă aproape două decenii, fenomenul transnaționalelor a explodat (a ajuns și a acaparat tot și în România!), dar statele naționale de origine ale transnaționalelor n-au dispărut, sunt mai active decît oricînd. Mai abitir ca niciodată, se evidențiază că, tocmai prin statele naționale din centru, capitalismul actual dezvoltă o expansiune teribilă în restul lumii, pe care îl consideră teritoriul său colonial sub diferite forme și grade și pentru a cărui subordonare și aservire folosește la scară planetară ustensila transnaționalelor. Acesta este colonialismul actual. O politică de stat derulată prin cea mai mobilă și eficientă ustensilă privată: transnaționala.

Transnaționalele nici n-ar exista fără puterile-stat coloniale din spatele lor. Cine promovează liberalizările în circulația bunurilor, serviciilor și capitalurilor, fără de care transnaționalele ar pierde sensul de existență?! Cine interzice în spațiul internațional sprijinirea sau subvenționarea exporturilor, fără de care transnaționalele n-ar mai avea obiect?! Cine impune în colonii privatizări, și acolo unde trebuie, și acolo unde nu trebuie, fără de care transnaționalele n-ar avea ținte?! Cine presează coloniile pentru așa-numita liberalizare a contului de capital, care le lasă fără apărare și fără chiloți în fața transnaționalelor?! Cine este nedezmințit alături din transnaționalele „proprii“, în orice litigiu ar fi implicate?! Cine altcineva decît puterile-stat coloniale din spatele lor!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 28 august 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pe-o-strada-cu-sens-unic-anticolonialist-am-fost-anticolonialist-am-ramas-800120

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Invers de cum s-ar crede, statul minimal nu-i frate cu economia de piață!

    Întîlnirea în spațiul public cu aprecierea „statul român–stat scump“ este bulversantă, aiuritoare, cu atît mai mult cu cît aprecierea vine de la un antreprenor român, pe deasupra și reprezentant al unei asociații de oameni de afaceri.

Și este bulversantă pentru că ignoră toate statisticile românești și europene, batjocorește realitățile însele, cel puțin în măsura în care statul român are cea mai mică pondere în economie, cele mai mici încasări din taxe și cel mai mic buget în raport cu PIB-ul dintre toate țările UE (vezi „România liberă“, 24 iulie 2019). Aprecierea este năstrușnică de-a binelea, cu atît mai mult cu cît costul statal fiscal pentru antreprenori a coborît atît de considerabil în ultimii ani, prin așa-numita politică de „relaxare fiscală“ și transferarea integrală a contribuțiilor sociale în seama angajatului, încît a ajuns pur și simplu la nivel de paradis fiscal!

Atunci, ce ar putea determina aprecierea menționată? Căci nu pare doar o vorbă aruncată în vînt, în măsura în care autorul ei o așază într-o ecuație existențialistă. Mai precis, apăsarea statului scump de care vorbește ar fi devenit atît de grea încît ar fi ajuns să pună în discuție „economia deschisă“, putîndu-ne paște chiar un pericol de implozie de pe urma acestei apăsări! Și, insidios și savant, autorul aprecierii ne lovește în pălărie întrebîndu-se retoric dacă, vezi Doamne!, România mai are nevoie de economie de piață, de vreme ce statul scump ne îndreaptă în direcția inversă sau, mai rău, ne îndreaptă într-o direcție inversă după ce abia simțisem mirosul curat al „economiei deschise“! Să auzi și să nu crezi! Statul român – ăla păduchios și fără putințe – întoarce din drum România, din drumul victorios al acesteia spre economia de piață mîntuitoare!

Este evident că ceva anume îl nemulțumește pe preopinentul nostru la statul român! Stimate preopinent, poate vă deranjează că statul român nu construiește autostrăzi și drumuri expres, să aibă pe ce sistemul privat să-și deruleze activitatea! Sau poate faptul că statul român nu finanțează ridicarea unor spitale ori a unor instituții de învățămînt, să aibă sistemul privat forță de muncă sănătoasă și pregătită! Sau că nu face nimic împotriva emigrației dramatice a tinerilor, căci, din cauza emigrației, s-a ajuns în sistemul privat la criză de forță de muncă! Mai rău, poate vă deranjează faptul că statul român nu ajută sectorul privat autohton. Și, mai concret, faptul că statul român, din puținul pe care-l are, în loc să facă investiții în interesul sectorului privat, mărește salariile la stat, forțînd astfel sectorul privat să-l urmeze, deși acesta n-ar dori absolut deloc! Păi, stimate preopinent, statul român a ajuns cam un coate-goale. În această stare a fost adus de cererile precise ale preopinenților privați români și străini. După 1989, s-a cerut fără nuanțări ca totul de la stat să treacă la privat, cît mai repede. Și a trecut! S-a reclamat fără echivoc ca statul să se dea la o parte, pentru că este cel mai prost administrator, și să facă loc celui mai bun administrator care este sistemul privat. Și statul s-a dat la o parte! Ce mai vreți, oameni buni, de la statul român?! I-ați prescris să fie stat minimal.

A devenit stat minimal! Nu mai poate face mai nimic. Evident, nici bine, dar nici rău! Cu numai 4% din economie și cu cel mai mic buget din PIB dintre toate țările UE, nu mai poate face aproape nimic. A ales, spre disperarea dvs., ca din puținul pe care-l mai are la dispoziție să mărească salariile. Foarte bine a făcut! Căci, pe mîna dvs., a sistemului privat, salariile în România au ajuns cele mai mici din Europa. Din cauza salariilor mici, forța de muncă în putere biologică maximă a plecat din România. De aceea în România este criză de forță de muncă. Dvs., antreprenorii privați, v-ați supărat pe majorarea salariilor, deși este singura încercare posibilă de a opri exodul spre străinătate. Dumnezeu să vă mai înțeleagă! Dvs., patronii privați, ați dori să fie și salariile mici, și salahorii să vă stea la poartă. Nu este însă posibil din chiar punctul de vedere al economiei de piață pe care o tot invocați!

Ca antreprenor autohton privat în România, preopinentului nostru nu-i mai rămîne, după cum prezintă el lucrurile, decît să pozeze în victimă a apăsării statului scump care dărîmă economia de piață abia mijindă aici. Admițînd că preopinentul nu înțelege cum stă de fapt treaba – ceea ce mă îndoiesc –, să-i atragem atenția că, oricum, nu-i nevoie de vreo apăsare a vreunui stat scump pentru a fi pusă în pericol economia de piață în România. Aceasta este deja compromisă de relația colonială care domnește în România. Preluînd proprietățile strategice și pîrghiile strategice și, deci, deciziile, puterile coloniale au pus stăpînire pe România, dictînd aici în toate domeniile principale prin abuzuri de monopol, și nu prin reguli concurențiale ale economiei de piață. În colonii nu prea există „economie de piață“. Nu convine stăpînului colonial, oricare ar fi acela. De aceea, obiectivul său a fost desființarea statului român, care era singurul ce-l putea incomoda, ce-i putea încurca planurile și submina obiectivele. Căci capitalul privat autohton n-a putut fi, nu este și nu va putea fi niciodată vreun concurent pentru capitalul străin, mai puternic, mai înzestrat tehnologic, mai bine finanțat și, în plus, deja prezent în piață în poziții forte. Preopinentul să nu fie îngrijorat de soarta economiei de piață în România. Deja integralmente colonie, România nu va fi dirijată cumva de o economie de piață. Matricea colonială s-a așezat deja și va subzista în continuare. Economia de piață în România este doar o mască pentru proști.

În acest context, toate întrebările adiacente, puse tot retoric și savant de preopinentul nostru, își găsesc răspunsuri precise. Mai este valabil modelul economic bazat pe forța de muncă ieftină? – se întreabă domnia-sa. Pentru dezvoltare, acest model economic n-a fost niciodată valabil. Dar pentru exploatarea colonială a fost întotdeauna valabil. Și va fi practicat în continuare, fără ezitări și fără nuanțări. De ce – se întreabă, de asemenea, preopinentul – creșterea economică nu se convertește în creșterea nivelului de trai? Păi, simplu, aceasta se obține nu în economia românească din România, ci în economia străină din România, care n-o împarte cu nimeni. Îi trimite roadele în străinătate și cu asta basta! Și – se mai întreabă preopinentul – de ce capitalul românesc nu reușește să se dezvolte la un nivel comparabil cu capitalurile naționale din alte țări din Est?! Tot simplu: pentru că România este cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene și statul român este cel mai slab dintre toate țările din Est ca pondere în economie și politică. Și aceasta cu contribuția inestimabilă a clasei politice din România, dar și a capitalului privat autohton însuși, care, la mijloc între statul român și capitalul străin, alege întotdeauna „solidaritatea patronală“ în locul „solidarității naționale“, criticînd de zor statul român, singurul care-i poate fi alături, doar-doar capitalul străin îi va lăsa ceva firimituri să-i cadă de la gură!

Apropo de statul minimal dorit, știți vorba „ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să primești“?! Am mai menționat această vorbă românească, iar, cu prilejul alegerilor din 26 mai, și ca tîlc al acestora! Iată, stimate preopinent, aveți stat minimal! L-ați dorit, de ce atunci nu-l acceptați cu toate bunele și relele corespondente?! Nu credeți acum cînd îl aveți că a fost o idee proastă să-ți dorești un stat minimal într-o țară în care nu există infrastructura de bază minimă nici în rutier, nici în feroviar, nici în ocrotirea sănătății, nici în educație?! Cine s-o construiască dacă nu statul?! Statul minimal în mod obiectiv nu poate! De ce n-o construiți dvs., privații, care dețineți 96% din economie, și vă enervează că n-o face statul coate-goale?!

Și apropo tot de statul minimal! Știți că, oficial, statul minimal român este afectat de o evaziune fiscală de circa 16-17% din PIB? Dvs., ca antreprenor privat, sunteți dintre cei care vă plătiți impozitele și taxele cuvenite?! Dacă da, de ce nu vă incriminați colegii privați care n-o fac?! Sau poate sunteți de acord cu ei, dar atunci de ce nu lăudați, măcar așa, puțin, statul ăsta român, care a înțeles atît de bine ce cereți, de fapt, de la el încît nici nu luptă cumva împotriva evaziunii fiscale, pentru că de fapt aceasta nu înseamnă altceva decît că resursele, în loc să se ducă la stat, care este cel mai prost administrator, rămîn la privați, unde se valorifică la cote înalte, căci privatul este cel mai bun administrator!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 31 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/invers-de-cum-s-ar-crede-statul-minimal-nu-i-frate-cu-economia-de-piata-795448

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

 

O biată colivă acuzată că ar fi tortul cel scump


Dacă limba română suportă că o idioțenie poate fi perfectă, atunci aprecierea „statul român-stat scump” este o idioțenie perfectă. Politic, poți acuza o biată colivă că ar fi tortul cel scump, dar economic, este o anomalie!

Cel mult, statul român poate fi ticălos, injust, incorect, populat cu corupți și hoți, dar că ar fi scump este imposibil. Cum ar putea fi scump un stat care e ca și dispărut ca pondere în economie și decizie politică?! Este adevărat, apropo de limba română, că scump poate însemna și drag, dar, vai, afirmația la care ne referim că „statul român este un stat scump” nu are deloc o asemenea conotație. Și n-o are nici pe aceea că l-ar fi făcut scump durerile provocate tocmai de dispariția sa. Iată afirmația: „Problema noastră este dacă nu ne prăbușim sub greutatea unui stat foarte scump și ce se va întîmpla cînd acest stat extrem de scump nu-și mai asumă nimic. Trebuie să vedem ce se întîmplă cu acest stat și să ne gîndim dacă va exista un moment de implozie, de revoluție. Pînă să avem o revoluție în privința pieței ne paște o revoluție în privința greutății cu care statul apasă pe societate”. Afirmația aparține unuia dintre reprezentanții capitalului autohton, s-ar zice de frunte după cît este de vocal, căci ca greutate în afaceri nu știm cît cîntărește. Citarea domniei sale cu nume și prenume nu are rost pentru că, reprezentînd chiar o asociație de oameni de afaceri, poate exprimă opinii împărtășite de colegii săi și poate și de alții. În orice caz, este vorba de cei care aleg să fie mai catolici decît papa în criticarea de zor a statului român, dar nu pentru ceea ce ar trebui într-adevăr criticat, ci doar pentru a face plăcere capitalului străin, care vede în stat singura forță ce i-ar putea încurca treburile și sta în calea mîinii libere dorite. „Solidaritate patronală” din partea autohtonului nostru  probabil în ideea că astfel capitalul străin va lăsa să-i cadă de la gură niscai fărîmituri pentru cîntăreții cei mai destoinici și dedicați!

Stimate dle X, ca om de afaceri ce sunteți, de ce anume vă simțiți apăsat: de costul materiilor prime și materialelor, de costul finanțării, de costul forței de muncă, de costul taxelor la stat?! Ce anume este scump în raport cu ceea ce ar trebui?!

Păi, dacă aveți a vă plînge cumva de costul materiilor prime și materialelor sau de costul finanțării, atunci trebuie să vă adresați integral fraților dv privați. Statul român nu mai are aproape nicio legătură cu eventualele dv probleme, căci nu mai are aproape nicio prezență și oricum nicio putere în domeniile respective! Așa i s-a indicat din afară, așa s-a conformat! Ba, fiți atent, nu vă adresați cumva fraților dv români, căci și ei sunt cam în aceeași situație cu statul român, cheia în domeniile cu pricina – adică puterea, decizia și prețurile – aflîndu-se în mîna capitalului străin, pe care probabil îl venerați și a cărui să-i zicem „colaborare” o căutați!

Vă deranjează costul utilităților?! Tot la ușa capitalului străin trebuie să bateți! Poate cu cei care i se dedică trup și suflet este mai drăguț la preț! Ba, dacă urmăriți cu perseverență colaborarea cu capitalul străin, poate vă deschide o finanțare din străinătate, unde absolut aceleași bănci din România oferă finanțare la costuri de 2-3 ori mai mici!

Vă trecem la costul forței de muncă. Probabil vă enervează pretențiile din ultimul timp ale oamenilor la salarii mai mari. Este de înțeles, fiecare patron ar vrea, dacă s-ar putea, să plătească mai nimic pe salarii. Dar criza de forță de muncă din ultimii ani se opune acestei dorințe patronale. Cred că, în asemenea condiții, sunteți vexat de-a binelea de creșterile de salarii la care a procedat la stat guvernul PSD-ALDE, ce dă astfel un exemplu atît de prost salariaților de la privați! Și ce să mai vorbim de majorările salariului minim, care au caracter general și obligatoriu și care mai împing în sus și întreaga grilă de salarizare, mai ales în contextul crizei de forță de muncă!

Totuși, dle X, în ciuda acestor creșteri ce probabil nu vă convin, salariile din România sunt cele mai mici din UE! Este vorba de UE care, nu mă îndoiesc vreo clipă, este, pentru dv, mîntuitorul venit pe pămînt! Și, pe deasupra, grație dlui Dragnea – desigur, nu pentru asta l-ați hulit – antreprenorii din România nu mai plătesc nimic în contul contribuțiilor sociale ale angajaților pentru pensii și sănătate, de unde pînă la 1 ianuarie 2018 acopereau în proporție de circa 60% aceste contribuții. Contribuțiile sociale integral în seama angajatului reprezintă o pomană unicat în UE pentru patroni! Ca atare, relațiile dv cu angajații nu mai au nici o legătură cu statul. Astfel, relațiile de muncă se întorc în capitalismul primitiv, de dinainte de marile cuceriri sociale ale muncii în lupta istorică cu capitalul. Dacă vă întreabă cineva cum vă este în domeniu din 2018 încoace, desigur spuneți că pentru dv costul cu forța de muncă este același, ba chiar a crescut în contextul presiunilor exercitate de majorările salariale de la stat. Inexact dle X, statul, hulitul stat român, a dispărut complet din ecuație: relațiile salariale sunt numai problema dv cu angajatul sau potențialul angajat! Costul dv cu forța de muncă nu mai are nici o legătură cu statul, nu mai depinde decît de piață! Nu aceasta doriți?! Vrea piața să dați salarii mai mari?! Le dați sau vă retrageți din afacere! Nimic nu vă împiedică să dați salariul pe care îl vreți! Că angajatul sau potențialul angajat îl acceptă este o altă problemă. Statul nu mai este implicat în nici un fel.  O adevărată economie de piață! Nu aceasta doriți?! Dv sunteți șeful cu cravașa în mînă, iar angajatul cu căciula în mînă! Statul a dispărut în decor! Ar fi de hulit sau de proslăvit dl Dragnea?! De fapt, nu mai are importanță, căci este băgat la pușcărie!

Și acum despre taxele la stat. Vi se par mari? Păi, statisticile arată că, la cît furnizează bugetului de stat, anume 26-27% echivalent PIB, taxele în România sunt mici, deosebit de mici, oricum cele mai mici din UE! Aceeași UE, cea mîntuitoare! Vă costă scump, vă apasă greu?! Dacă da, cum atunci atîrnă ele în celelalte țări UE, unde în medie bugetul preia din taxe fiscale echivalentul a peste 40% din PIB, iar în unele chiar peste 50% din PIB. După campania de reducere a taxelor, numită „relaxare fiscală”, declanșată de Dragnea și ai lui spre a face comestibile pentru companii, îndeosebi pentru cele străine, creșterile de salarii, firmele au ajuns în România să plătească doar TVA în contul consumatorilor (care le acoperă pînă la urmă), mai nimic în contul angajaților, iar cît despre impozitele pe profit este întrecere în a le evaziona, campionii absoluți și detașați fiind firmele străine care externalizează fără fiscalizare cam 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Dacă îi întrebi pe antreprenorii români cît plătesc în contul taxelor către stat, acum față de în urmă cu cîțiva ani, toți se fac că plouă, căci ar trebui să admită că trebuie să plătească cu 10-15% mai puțin, iar, după transferul contribuțiilor sociale integral asupra angajatului, chiar cu vreo 25% mai puțin! Cum atunci l-ar mai putea însă critica pe Dragnea-PSD, zis „ciuma roșie”?! Încă înainte de acest transfer al contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului – transfer unic în Europa – România era considerată fiscal o țară „low tax jurisdiction”. Realitatea este că, fără echivocuri, costul fiscal statal pentru firmele private a ajuns în România la nivel de … paradis fiscal! Că poți fi nemulțumit cum cheltuie statul banii, de altfel puțini, încasați din taxe este o altă problemă, dar a nu recunoaște că acești bani sunt extrem de puțini înseamnă a o lua rău pe arătură.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-biata-coliva-acuzata-ca-ar-fi-tortul-cel-scump-794417

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Un cîntec vesel să cîntăm: Isărescu reloaded!

          În mod normal, într-o colonie deținătorii puterii, care sunt străini, o exercită direct și explicit asumîndu-și ei înșiși guvernarea.

În colonia România, deținătorii străini ai puterii, pentru a eluda orice răspundere, nu-și asumă ei înșiși guvernarea, exercitîndu-și de fapt puterea prin intermediari autohtoni. De aici o serie de complicații, dar și un noian de mascarade politice și instituții inutile (alegeri, partide, președinție, parlament, guvern). Cu cît este mai important domeniul de exercitare a puterii cu atît trebuie găsit un intermediar autohton mai devotat și lațul trebuie ținut mai strîns să nu existe cumva rateuri. Și, evident, mascarada este mai mare pentru păstrarea aparențelor! Un asemenea domeniu este cel bancar. În economie, este poate primul pe listă. În sistemul bancar matricea colonială este totală și nu se admit fisuri, devieri sau abateri.

Pentru că aparențele democratice sunt menținute și, în octombrie, expira mandatul de 5 ani al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale zisă a României (parohul oficial al sistemului bancar), s-a pus în mișcare mașinăria alegerii unui nou consiliu pentru alți 5 ani. Partidele parlamentare, care altfel sunt gata în public și la tv să-și scoată ochii între ele, au negociat, în culise, cu nume concrete pe masă componența noului consiliu. Ba și-au plasat susținerile nominale într-o contestabilă schemă care ținea cont doar de algoritmul derivat din arhitectura parlamentului potrivit alegerilor din 2016, fără a se ține cont nici măcar moral de configurația rezultînd din alegerile europarlamentare din 2019. De fapt, pe deplin realiști, liderii de partide parlamentare n-aveau de ce să se înfrunte, căci tot n-avea nici o importanță. Lista era agreată „afară” și restul era o pură formalitate! Îndeosebi capul de listă era nu doar agreat, ci stabilit „afară”, iar ceilalți reprezentau cantități neglijabile în măsura în care șeful era cine trebuie. Cîțiva, eu le zic fără înconjur, naivi – altfel stimabili parlamentari și avocați – au luat în serios procedurile democratice de desemnare și au vehiculat alte nume, nici nu contează care, pentru lista cu pricina. Pe această listă „șeful” avea concurenți sau chiar lipsea, în baza unor contestări de pe vremea fostului PSD, acel PSD-Dragnea, numit „ciuma roșie”. Mai mulți analiști – altfel evaluatori exacți ai scenei politice românești – au atras imediat atenția, fără echivoc, că în domeniu nu-i de joacă! Ne putem permite – în sensul că ni se permite – să ne jucăm cu pietricele în țărînă, dar nu să luăm pietricele din țărînă și să spargem geamuri cu ele! Sunt lucruri tabu cu care nu se glumește, iar numirea logofătului șef la BNR este unul din acestea. Și venerabilii analiști aveau perfectă dreptate! Nu ne-au spus însă și de ce! Probabil că au considerat că este atît de clar încît nu mai este nevoie de vreo explicație! Pe principiul din reclama „Prietenii știu de ce!”. Că analiștii aveau dreptate s-a văzut rapid. Conducerea noului PSD – care s-a predat cu arme și bagaje Bruxelles-ului, nefiind de mirare dacă va sprijini indirect și candidatura dlui Iohannis la președinția României – a reiterat ferm susținerea dlui Isărescu pentru un nou mandat de guvernator la BNR, a impus validarea acestuia în comisiile parlamentare de specialitate, a determinat votarea în plen, alături de opoziție, a dlui Isărescu și a echipei sale și – atenție – l-a dat afară din poziția de lider al senatorilor pesediști pe dl Șerban Nicolae, pur și simplu pentru că s-a opus candidaturii dlui Isărescu. Asta pentru ca totul să fie clar! În plen au fost doar 15 voturi negative. Cum s-ar spune, dincolo de rătăcirile de pe vremea PSD-Dragnea, zis „ciuma roșie”, n-au mai rămas decît 15 naivi.

Să vedem însă „ce știu prietenii” și, crezînd probabil că este atît de clar, consideră că nu trebuie să ne mai bată la cap! Unde, potrivit statisticilor europene și românești (chiar ale BNR, căci altele în domeniu nu există), aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – realizează profituri de cîteva ori mai mari decît la ele acasă, deși au de-a face cu clienți de cîteva ori mai săraci decît la ele acasă? Răspuns: în România! Cine e parohul unui sistem care oferă o asemenea minunată oportunitate? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cum poate exista o asemenea oportunitate, care, după principiile de prin cărți, constituie chiar o anomalie într-o economie de piață? Simplu: sistemul bancar din România nu este guvernat de o economie de piață, ci de abuz de monopol! Cine permite abuzul de monopol fără vreo contramăsură? Parohul unui asemenea sistem! Adică, dl Isărescu. Deci, Isărescu reloaded! Cum este posibil acest abuz de monopol? Tot simplu: băncile străine dețin 90% din capital în sistemul bancar zis românesc și, ca atare, controlul absolut, putînd face deci ce vor; n-au realmente concurenți în băncile românești, care dețin o spuzeală din capitalul total, și pot, ca urmare, spre interesul propriu și în defavoarea clienților români, să acționeze în cartel, afișînd o concurență falsă și de formă între ele. Cine permite așa ceva? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cine se face că nici nu vede asemenea încălcări ale regulilor și spiritului economiei de piață? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Cum altfel decît prin abuz de monopol nepenalizat ar fi posibil ca în România să se practice de către bănci cea mai dramatică marjă de dobînzi (diferența dintre dobînzile cerute la credite și dobînzile cu care se onorează depozitele) din Europa, oricum de 2-3 ori mai mare, potrivit statisticilor europene, decît practică aceleași bănci în țările lor de origine?! Cum e posibil ca în România băncile să cheltuiască cu dobînzile de 5-6 ori mai puțin decît încasează din dobînzi, rată inexistentă, potrivit statisticilor, prin Europa sau în lume?! Cine nu penalizează asemenea practici împotriva economiei de piață?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Ar fi și idioate băncile străine din România ca, în condițiile în care realizează profituri fabuloase din activități curente la adăpostul „valorificării” abuzului de monopol, să se mai obosească să finanțeze economia, care evident presupune și riscuri! Stocul creditelor bancare în România abia ajunge la 50% din PIB, în timp ce în Occident, de unde vin băncile din România, procentul depășește 200% din PIB! Vai, ce ți-e și cu statisticile astea europene! Trai nineacă în România! Profituri bancare fără finanțarea economiei! Superb! Cine asigură un asemenea trai pe vătrai pentru băncile străine? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Dar apropo de băncile străine. Cine căuta în urmă cu vreo 20-25 de ani să ne convingă de nevoia ca, în România, să vină cît mai multe bănci străine, pentru că România, ni se spunea, nu are bani pentru finanțări și dezvoltare?! Dl Isărescu! Cine participase asiduu la desființarea băncilor românești, bune sau rele cum erau, pe considerentul că sunt furate de români? Și o asemenea desființare, desigur, pentru ca să vină cît mai repede băncile străine! Dl Isărescu! Întreaga perioadă după 1989 încoace dl Isărescu a fost tot guvernator al BNR, fiind firesc a fi asociat, și de vrea și de nu vrea, cu tot ce s-a întîmplat în această perioadă de 30 de ani! Cine tace acum mîlc, cînd băncile străine venite să salveze România cea fără bani nu întorc în România nici măcar cît culeg bani din România, stocul creditelor acordate reprezentînd doar 75% din stocul depozitelor acumulate? Cine pe cine de fapt finanțează: băncile străine România sau, dimpotrivă, România cea fără bani băncile străine?! Cine tace, cine nu-și aduce aminte de trombonul cu venirea băncilor străine pentru a finanța România și, mai ales, cine acceptă inacceptabilul?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Și apropo de inacceptabilul acceptat. Că sistemul bancar din România participă, potrivit înseși statisticilor BNR, în proporție doar de 8% la finanțarea companiilor românești mai poate fi, să zicem, trecut cu vederea, dar că acest sistem bancar este repudiat chiar de fratele său sistemul nebancar transnațional, care a pus stăpînire pe România, ar trebui să fie rușinea pămîntului! Participarea sistemului bancar din România la finanțarea expansiunii în România a fratelui său sistemul nebancar transnațional este – atenție mare! – zero! Zero! Nimeni din acest sistem transnațional nebancar nu este nebun să se finanțeze de la fratele său bancar din România cu dobînzi apocaliptice cînd poate s-o facă în străinătate de la aceleași bănci la costuri de 2-3 ori mai mici. Toate aceste finanțări, făcute fiind la solicitări din România, trec ca reprezentînd componenta privată a datoriei externe a României și constituie două treimi din aceasta! Despre alți privați nu poate fi vorba, căci pe privații români (firme sau indivizi) nu-i împrumută nimeni din străinătate! E tare, nu?! E tare potrivit chiar statisticilor BNR! Deci, un cîntec vesel să cîntăm: Isărescu reloaded!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/un-cantec-vesel-sa-cantam-isarescu-reloaded-793038

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Creșterea economică fără investiții“ este parte din matricea colonială

       Statisticile românești și europene arată că, în ultimul deceniu, România – acel oficial „ansamblu statistic România“ care nu ține cont de existența practic separată a două economii pe teritoriul actual al țării, respectiv cea străină și cea românească – s-a înscris, fără oscilații și nuanțări, în rîndurile țărilor unde se manifestă fenomenul creșterii economice fără creșteri măcar în pas sau cu creșteri mult mai slabe ale investițiilor, fenomen ce poate fi denumit „creștere economică fără investiții“, pentru că, cel puțin în parte, creșterea economică înregistrată este obținută fără investiții noi (vezi „România liberă“, 3 iulie 2019). Creșterea economică puternică din anii din urmă și cu care toată lumea din România s-a lăudat prin străinătățuri a fost realizată în condițiile unor investiții slabe, cu un ritm de creștere mult sub cel al creșterii economice, iar în anul 2018 contribuția investițiilor la creșterea economică a fost chiar negativă (minus 0,7% în echivalent PIB), cu alte cuvinte creșterea economică a fost obținută în ciuda scăderii relative a investițiilor! Toată lumea în România cere investiții, dar nimeni nu le face! Statul a tot redus efortul investițional, dar mai de remarcat este că sectorul privat, care se plînge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, procedează absolut identic și nu se îmbulzește la investiții. Și lucrurile sunt clare: nimeni nu se înghesuie spre investiții pentru că, dacă se obține creștere economică și fără investiții, de ce să faci investiții?! Mai bine consumi ceea ce se realizează în plus prin creșterea economică! Evident, dacă nu s-ar obține creștere economică, s-ar face investiții, dar, judecînd din punctul de vedere al investitorului, dacă tot se obțin profituri și fără investiții, de ce să mai facă investiții?!

Înregistrarea fenomenului „creștere economică fără investiții“ în România ridică mari semne de întrebare, pur și simplu pentru faptul că, în lume, acest fenomen s-a dovedit a decurge din impactul noilor tehnologii de vîrf,  îndeosebi din electronizare, informatizare și digitalizare, și nu întîmplător este consemnat în țările avansate pe această linie. Or, în România inserția de tehnologii noi pe ansamblul economic este slabă, digitalizarea este la început, iar în ce privește cheltuielile de promovare a inovării, și în general de cercetare/dezvoltare, România se află chiar pe ultimul loc în Europa. Deci explicația trebuie să vină din altă parte. Și nu poate fi vorba de altceva decît de impactul transformării României într-o colonie a capitalului vestic, impact care se traduce într-o întoarcere cu fundul în sus a rînduielilor normale dintr-o economie în conformitate cu stadiul de dezvoltare în care se află. Că vrem sau nu vrem, că ne place Europa sau nu, România a pierdut, ca țară, economia națională, decizia națională, identitatea națională. Aceasta privind din punct de vedere românesc, într-o interpretare politică și istorică ce este sau nu este agreată și recunoscută! Dar, dincolo de această interpretare, să-i zicem politică și istorică, există un impact economic în sine, să-i zicem strict tehnic, spre a-l separa și feri de interpretările politice! Și în cazul căruia nu se poate pune problema că este agreat sau nu, ori recunoscut oficial sau nu, pentru că există „fizic“, în carne și oase cum s-ar spune! Impactul principal constă în faptul că pe teritoriul României s-au format două economii distincte, cu constituențe distincte, cu dinamici distincte; cele două nu doar că nu seamănă deloc una cu alta, dar nici nu au legături una cu alta. De o parte –economia aparținînd capitalului străin, dominantă pentru că deține activele și pîrghiile strategice, și care face parte din ansamblul extern din care provine. Pe de altă parte – economia aparținînd capitalului românesc, economie subalternă, care pune pingele, și care se luptă în van, căci nu are decît cel mult șansa de a-și încetini pe cît posibil darea înapoi. Agregarea statistică a celor două economii în ansamblul numit oficial România ascunde dramaticul impact colonial. Dar, încet-încet, chiar statisticile însele îl relevă. Pentru că, urmărind în timp, economia străină tot crește în ansamblul statistic, iar economia românească tot scade! Fără înzestrare tehnologică, fără posibilități de finanțare (nu insistăm acum pe rolul nefast pe care îl au băncile străine din România în această privință), fără susținerea statului român (de la care nici nu pot exista cine știe ce pretenții, căci el de fapt nu mai există, fiind cu deliberare desființat), economia românească este cu mulți pași în urmă, fiind de fapt, „economic“ vorbind, în faza în care nu poate crește dacă nu face investiții. Investiții pe care nu le poate însă face la cît ar trebui, pentru că nu are resurse!

Economia străină merge, cu toate pînzele sus, înainte. Deține puterea, decizia, controlul strategic, principalele resurse, pozițiile de monopol pe piață în sectoarele de forță, practic totul. N-o împiedică nimic. Concurenți nu are. Oricum, în calitate de concurenți, competitorii români nu contează! Economia străină este cea care înregistrează creșterea economică din România. Mai pe scurt, n-are de ce să facă investiții! Poate înregistra creștere economică și fără investiții. Mai precis, poate realiza profit și fără să destineze o parte cu greutate din profit investițiilor. Creșterea economică este, statistic vorbind, creșterea PIB – adică, în esență, a valorii adăugate brute. Iar aceasta înseamnă salarii (ceea ce ia munca) și profituri (ceea ce ia capitalul). Dacă salariile sunt mici – și pentru aceasta vine capitalul străin în România! – profiturile mari se pot obține tocmai pe seama salariilor mici. Nu este nevoie de cine știe ce investiții. Cu alte cuvinte, se poate realiza creștere economică fără investiții, căci profiturile vin din folosirea forței de muncă ieftine (respectiv costuri mici pentru compensarea salariilor mici). Acest fenomen se petrece la scară mereu și mereu mai mare în România. Cînd, la aceeași activitate, costurile cu salariile sunt de 4-5 ori mai mici în România decît acolo de unde vii tu, companie vestică, nu trebuie să mai faci investiții în România. Îți iei hala în spate sau o închiriezi chiar la fața locului și te muți să-ți faci treaba în România. Investițiile se fac doar acolo unde înlocuiesc forță de muncă scumpă și nu una ieftină, adică tot pe la tine pe acasă prin Vest și nu în periferia colonială România!

Practic, la „antipozi“, economia românească din România se află pe un alt palier: are nevoie să facă investiții pentru a crește. N-are însă resurse pentru investiții. Așa că, de fapt, dă înapoi în reprezentarea sa în cadrul „ansamblului statistic România“, cu toate că face efortul principal de investiții pe acest ansamblu. Economia străină care face investiții mereu mai mici înaintează și ocupă în PIB-ul ansamblului poziții mereu în creștere, ceea ce lasă impresia că „România“ înregistrează fenomenul „creștere fără investiții“.

Vreți cîteva cifre?! Investițiile străine în România sunt estimate la vreo 75-76 miliarde euro, stoc ce reprezintă circa o treime din PIB-ul României. Cu acest stoc de investiții la lucru, capitalul străin obține deja peste jumătate din PIB-ul anual al „ansamblului statistic România“. Și lucrurile înaintează: investițiile străine noi devin mereu mai derizorii, creșterea economică obținută de capitalul străin este alertă și ponderea acestuia în contribuția la PIB-ul de ansamblu urcă în mod constant. De ce să mai facă investiții capitalul străin în România? Investițiile străine în România au reprezentat, în perioada 2000-2017, doar vreo 12-14% din eforul investițional total din țară. Cu acest mizilic, capitalul străin a trecut, ca putere în economie, de la aproape nimic la peste jumătate din total. De ce să facă investiții?! Matricea colonială exclude investițiile din potențarea profiturilor.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cresterea-economica-fara-investitii-este-parte-din-matricea-coloniala-791885

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face!

        Mai toți în România – politicieni, analiști, oameni de rînd, chiar și, bizar, oameni de afaceri – se plîng că în țara noastră nu se fac investiții.

Oricum, nu cît ar trebui! O realitate deloc greu sesizabilă și, oricum, imposibil de negat! Pe vremea comuniștilor se spunea că nu mai există aproape nimic pentru consum deoarece totul merge la investiții. Acum, în capitalism sau în ceea ce o fi în prezent pe la noi, merge totul la consum și mai nimic la investiții. Consumul crește, investițiile scad. Lucrurile nu sunt foarte simple, ba apar chiar destul de încîlcite. Pe vremea comunismului, cînd totul era la stat, statul era de vină că nu prea exista îndestulător pentru consum în măsura în care prea mult se aloca pentru investiții. Acum, sectorul privat, care a preluat aproape în totalitate economia, se plînge – atenție mare! – că tot statul ar purta vina, de data aceasta însă pentru că nu face investiții suficiente! De înțeles nu se prea înțelege cum stă, de fapt, treaba! De unde să mai facă însă statul investiții, cînd a fost redus, potrivit chiar opțiunii strategice aplicate și arhicîntate, la un rol minimal, în conformitate cu incriminarea sa de cel mai prost administrator, care trebuie să se dea la o parte spre a face loc celui mai bun manager ce este sistemul privat?! Dumnezeu să mai înțeleagă! Păi, dacă statul este considerat o nenorocire, atunci faptul că nu face investiții ar fi un lucru bun, și nu unul de incriminat. Căci, cu cît ar fi mai mici investițiile statului, ar fi mai reduse irosirile de resurse și ar rămîne disponibilități pentru investiții din partea celui mai performant, adică sistemul privat.

Realitățile și, o dată cu ele, statisticile arată însă că nici sectorul privat nu se înghesuie să facă investiții: nu numai că nu înlocuiește investițiile pe care statul nu le face suficient, dar, să fie clar, nu-și bazează nici propria expansiune pe creșterea investițiilor. În măsura în care sectorul privat (românesc sau străin) a bătut toba ani de zile despre incapacitatea de performanță a statului și despre necesitatea ca acesta să se dea la o parte pentru a permite mediului privat să se desfășoare nestingherit, te-ai aștepta ca o serie de nevoi pe care privații înșiși (firme sau indivizi) le au și statul nu le mai acoperă să fie asigurate de mediul privat, de altfel atotdominant în economie, precum infrastructura rutieră, infrastructura feroviară, cea de ocrotire a sănătății și chiar cea educațională. Dar, dincolo de aceasta, în normalitatea actului economic, asigurată, desigur, pe deplin în mediul privat, ar fi ca realizarea creșterii economice și sporirea profiturilor să fie condiționate și generate de investiții, de ridicarea, dacă nu chiar de accelerarea nivelului investițional. Or, ce se observă?! Creștere economică se obține, dar investițiile scad! Nu numai relativ – adică se obține o creștere economică mai mare decît creșterea investițiilor! – dar chiar și în mod absolut, adică se obține creștere economică în condițiile unei scăderi a investițiilor. Ce înseamnă acest lucru, în condițiile în care așa-numita creștere economică este, de fapt, creșterea PIB-ului?! Înseamnă că sporirea PIB-ului (adică, în esență, a salariilor și profiturilor, căci acestea împreună constituie PIB-ul) nu prea mai este dependentă de creșterea investițiilor și că se realizează și fără creșterea investițiilor! Spre deosebire de trecut, o anumită creștere a PIB-ului se poate obține nu doar printr-o creștere în pas a investițiilor, ci chiar și printr-una mai mică sau chiar negativă a investițiilor, ceea ce duce, în cîțiva ani, la bizare scăderi ale ratei de investiții în PIB! România prin această fază trece sau în această fază este! Creștere economică există cu rate de investiții scăzute în PIB și chiar cu diminuări ale acestei rate în PIB!

Ca o fațetă a acestui lucru, toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face! Cea mai mare ipocrizie se manifestă din partea sectorului privat: se plînge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, dar nici el, sectorul privat, nu se îmbulzește să investească, ba dimpotrivă, tot restrînge relativ investițiile. Cea mai simplă explicație: nu are nevoie să crească investițiile! Realizează profituri și fără investiții sau, mai precis, fără creșterea investițiilor ori cu investiții minime. Cît va dura această fază? Spre ce se vor îndrepta lucrurile?

Să vedem ce se întîmplă în lume în planul investiții/creștere economică, și apoi să ne întoarcem la România și să evaluăm specificul de aici. Pe vremea industrialismului clasic, pentru a obține o creștere a PIB era nevoie de o creștere mai mare, de regulă mult mai mare, a investițiilor. În perioada postbelică, odată cu revoluția tehnologică, incrementul necesar al investițiilor pentru creștere economică s-a diminuat, doar țările care urmăreau să reducă decalajele de dezvoltare trebuind să realizeze o devansare a creșterii investițiilor. În zilele noastre, în epoca informaticii și a digitalizării, creșteri în PIB se obțin în condițiile unor investiții  cu creșteri în pas cu cele ale PIB-ului și, tot mai mult, cu creșteri mai mici sau chiar cu scăderi ale investițiilor. Ca urmare, rata investițiilor în PIB se diminuează la cote incredibile în urmă cu o sută de ani sau chiar cu cincizeci de ani. Impactul nebănuitelor progrese tehnologice este evident. Avînd în vedere că PIB-ul nu este altceva decît valoarea adăugată (adică salarii plus profituri) înseamnă că, per ansamblu, se pot obține creșteri ale profiturilor cu creșteri salariale mai mici sau, altfel spus, munca, deși mai bine compensată față de trecut, generează, prin asociere cu o tehnologie mult superioară, profituri mereu mai înalte. Investițiile se fac din profit. Și, privind procesul în repetabilitatea sa în timp, nevoia de investiții pentru obținerea de profit scade. La nivelul de ansamblu al PIB-ului, consumul poate crește, în timp ce investițiile scad. Se pot obține creșteri de PIB cu creșteri inferioare de investiții. Nu doar progresele tehnologice explică însă noua situație.

(continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/toata-lumea-cere-investitii-dar-nimeni-nu-le-face-790722

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Ce ne oferă OMV: nu ori-ori, ci oricum la ruși!

        Conducerea companiei Petrom, deținută de grupul austriac OMV, a considerat oportun să iasă public la rampă.

Stimulată probabil de votul copleșitor „proeuropean” din 26 mai, dar și mai probabil de băgarea a doua zi la pușcărie a liderului PSD Dragnea, vizat oricum căci era vinovatul pentru orice în România zilelor noastre, conducerea companiei Petrom, deținută de grupul austriac OMV, a considerat oportun să iasă public la rampă.

Și a inventat de urgență un interviu „acordat” conducerii editoriale a cotidianului de business Ziarul Financiar. Interviul merită atenție.

Ce mesaj trimite în acesta CEO-ul OMV-Petrom, dna Christina Verchere?! Că onor compania pe care o conduce este interesată de zăcămintele de gaze naturale descoperite în platoul continental românesc din Marea Neagră, dar nu poate trece la faza de exploatare pentru că este vorba de miliarde de dolari (sau euro) și nu are din partea statului român garanțiile necesare angajării unor asemenea sume. Și ne avertizează că, dacă exploatarea off shore nu demarează, România va fi nevoită să aducă gaze din import (se înțelege din Rusia), deoarece producția de gaze din zăcămintele tradiționale on shore va tot scădea.

Personal am înțeles că, dacă statul român nu dă garanțiile necesare, este de rău. Și atunci m-am apucat să răscolesc prin interviu să găsesc, cu subiect și predicat cum se spune, garanțiile la care face referire dna Verchere. Am citit interviul de cîteva ori și n-am găsit nimic concret. Probabil dna Verchere, britanică de origine, este soră cu olandezul Timmermans, care tot așa în bobide vorbește și dînsul cînd se referă la legile care în România ar ataca independența justiției. Nu spune despre care prevederi, în mod concret, este vorba! Se pare că, pentru ăștia de prin Vest – fie partizani UE, fie sceptici UE – noi românii suntem de vină doar pentru că existăm, nici nu mai contează cu ce greșim!

În cazul concret al gazului off shore din Marea Neagră, dincolo de faptul că greșim prin aceea că existăm pe aici, cu ce dracu’ om fi atît de vinovați încît marele OMV nu catadicsește nici măcar să ne ia gazul, respectiv gazul lăsat de Dumnezeu nouă?! O fi greșit și Dumnezeu! Cum să ne lase gazele nouă, românilor?! Atîta doar că, prin concesionarea folosinței către cei de la OMV, gazul nostru a devenit gazul lor. Îl pot vinde oricui și la ce prețuri vor. Statului român trebuie să-i dea doar niște redevențe, pe cît posibil mai ridicole. Care ar fi, deci, „garanțiile” de care ar avea nevoie cei de la OMV și nu le au sau, mai pe șleau spus, ce îi deranjează?! Păi, probabil două lucruri: cerința ca 50% din gazul extras să fie desfăcut în România și schema progresivă de taxare în funcție de prețul de desfacere! Căci despre altceva nu poate fi vorba. Alte „restricții” nu există! Să înțelegem, deci, că OMV Petrom ar vrea să poată exporta liber gazul eventual exploatat, în Ungaria de pildă sau în Madagascar (că tot l-au extrădat cei din Madagascar pe Mazăre fără hotărîre judecătorească!) și, bineînțeles, niscai taxe doar de formă, precum cele plătite acum pentru gazele on shore (lăsate de Dumnezeu tot românilor, dar externalizate către OMV Petrom practic pe daiboj și cu redevențe nemodificate nici după 10 ani cum prevedea contractul de așa-zisă privatizare, nemodificate prin contribuția unuia dintre cei mai vocali premieri pe numele său Ponta).

Demagogia OMV este cu mult mai mare decît cea a dlui Timmermans. În loc să ne spună direct că sunteți niște slugi, care n-au dreptul la vreo pretenție – și atenție cu pretențiile că ajungeți la pușcărie ca Dragnea – și, oricum, nu poate fi vorba de taxe racordate la prețurile mondiale sau de o aprovizionare cît de cît din propriul vostru gaz, dna Verchere ne toarnă o diversiune supergogonată.

Ce ne spune dna Verchere? Dacă nu ne dați garanțiile nenominalizate dar clare și pentru întîrziații mintal (adică taxe doar de formă și livrare liberă la export, fără restricția unei cote îndreptate spre piața românească), noi, OMV Petrom, nu investim să exploatăm gazul din Marea Neagră și, ca urmare, România va trebui să importe mereu mai mult gaze de la ruși. Mai mare decît odioșenia șantajului este ilogica lui! Păi, dacă vrei să exporți liber, tocmai pentru a livra la alții și nu pe piața românească (unde, ne-o spune de astă dată în clar dna Verchere, lipsește cererea, de parcă nu tocmai OMV a distrus petrochimia românească!) înseamnă că, indiferent dacă se exploatează sau nu gazul din Marea Neagră, consumatorii români, în măsura scăderii inevitabile a producției tradiționale interne, tot nu vor avea gaze decît dacă vor importa mereu mai mult de la ruși! Cine e „cu rușii”?! Noi sau OMV-ul?! Un indiciu ni-l oferă intervenția publică a șefului cel mare al OMV de la Viena, dl Seele, adică șeful dnei Verchere, care a cerut UE să determine SUA să oprească sancțiunile împotriva firmelor europene care cooperează cu Rusia!

Deci, dacă noi românii tot nu ne alegem cu nimic, indiferent dacă gazul off shore din Marea Neagră se exploatează sau nu și tot pe mîna rușilor ajungem, de ce atunci să furnizăm „garanții” pentru investițiile întru deschiderea exploatării?! Este termenul folosit de dna Verchere, dar evident nu este vorba de garanții, ci de cadouri indemne și nejustificate. Nu mai bine lăsăm zăcămintele de gaze acolo unde sunt în pămînt, așteptînd tot de la Dumnezeu vremuri mai bune și pentru noi, slugile?! Realitatea este că, din cauza demagogiei nesfîrșite a colonialiștilor actuali, folosirea șantajului a luat locul comenzilor. Dar cei cu comenzile nici măcar nu se sinchisesc să imagineze niște șantaje oricît de dure, dar logice.

Tare mă tem că, pe drumul pe care pare că a luat-o în epoca post Dragnea, dna Dăncilă se va grăbi să dea OMV-ului înjositoarele „garanții”, urmînd exemplul predecesorilor săi, Adrian Năstase și Victor Ponta. Dna Dăncilă, dacă nu s-a retras în urma eșecului lamentabil al PSD în alegerile europarlamentare, atunci s-o facă măcar pentru a fenta șantajul OMV, în a cărui respingere trebuie să conteze nu doar demnitatea umană, ci și logica însăși, căci șantajul în care nu există ori-ori, ci alternative false în care e vorba de același lucru și aceeași finalitate, este numai o ofensă adusă bunului simț. Să-l lase pe dl Iohannis și „guvernul său” să dea odioasele „garanții”. Să nu-i răpească această plăcere, căci, în mod sigur, „guvernul său” își va începe activitatea chiar cu acordarea acestora!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/ce-ne-ofera-omv-nu-ori-ori-ci-oricum-la-rusi-789409

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

După votul din 26 mai, deținătorii puterii vor prelua și guvernarea?

        În urma votului din 26 mai, dincolo de moțiuni de cenzură și altele asemenea, adevărata întrebare este dacă deținătorii puterii vor prelua, sau nu, și guvernarea. Ne place, nu ne place, guvernarea și puterea nu sunt același lucru.

Oricum, nu pot fi confundate într-o colonie! Suntem în capitalism. Și în capitalism proprietatea este sfîntă! Decide, în ultimă instanță, proprietarul. Nu cel care guvernează! Acesta trebuie, în cele din urmă, să se supună cerințelor proprietarului, căci proprietarul decide în capitalism.

În România actuală, proprietățile strategice sunt în mîna străinilor. Au fost cîndva în mîna românilor, respectiv stat sau privați. Nu mai sunt. Petrolul și gazele, distribuțiile de energie (care colectează banii de la consumatori și deci fac jocurile), respectiv și cele de gaze, și cele de electricitate, și cele de carburanți, industriile de construcții auto, de componente auto, de materiale de construcție, de feroase, de neferoase, de prelucrare a alimentelor, băncile, sistemul de asigurări, telecomunicațiile, întreg comerțul modern, sistemul pensiilor private, comerțul exterior cerealier și tot mai mult pădurile și pămînturile agricole sunt în mîna străinilor. Este un fapt. Astfel încît, indiferent dacă se acceptă oficial sau nu că România este o colonie, aceasta este o colonie pentru că decizia este la străini, în virtutea deținerii proprietăților strategice, și nu la români! Străinii decid, căci ei sunt proprietarii. Și este firesc să fie așa în capitalism. E dreptul proprietarului să decidă. Decizia înseamnă putere. Deci, străinii dețin puterea în România.

Ca atare, au și dreptul de a guverna în România. Guvernarea de către cei ce dețin proprietățile strategice, și deci puterea, este normală. Ba mai mult, are avantajul de fond al absenței sincopelor dintre cei care guvernează și cei care dețin puterea. Desigur, întotdeauna „iese“, pînă la urmă, ca ultimii – cum este și firesc! – dar, între timp, apar necorelări care încarcă agenda cu probleme ce ar putea fi evitate.

În mod nefiresc, cei ce dețin puterea în România nu și-au asumat și guvernarea, adică administrarea. Au considerat a le fi mai convenabil așa. Probabil din trei motive. Unul este acela că, lăsînd administrarea în seama românilor, îi costă mai ieftin, căci, salarizați ca la ei acasă, străinii ar fi costat mult mai scump. Al doilea motiv este probabil principalul, deoarece, lăsînd administrarea în seama românilor, doar aceștia răspund, în timp ce stăpînii n-au nici o răspundere. „Tocați“ pur și simplu ca hoți și corupți, românii devin „vinovații de serviciu“. Și cu cît îl culpabilizezi mai abitir pe sclav, cu atît îl poți jecmăni mai tare. În sfîrșit, al treilea motiv, deloc de neglijat, este că, sub paravanul că România ar fi o țară suverană, se pot face aici cele mai năstrușnice experimente, îndeosebi în justiție și economie, pe care ție, stăpîn, ți-ar fi rușine, în secolul XXI, să le montezi în propria-ți colonie!

Despărțirea fizică a guvernării de putere este o invenție teribilă a colonialismului actual, care n-a operat în colonialismul clasic. Pe vremea colonialismului clasic, puterile coloniale preluau fără ezitări administrarea și conduceau coloniile prin guvernatori oficiali sau trădători locali, tot oficiali. Invenția colonialismului actual derivă, fără îndoială, din caracteristica principală a acestuia: folosirea la maximum a diversiunii și demagogiei. Să observăm că toate formele de colonialism din trecut erau, în fond, mai oneste, trîmbițînd exploatarea colonială în numele unei superiorități declarate. Numai colonialismul actual cere supunere colonială în numele „democrației“. Menținînd de ochii lumii cadrul democratic în colonii, puterile coloniale actuale obțin avantaje economice și politice imense, dar își asumă anumite disfuncții. Acestea rezultă din faptul că oamenii, nepreaînțelegînd cum stau de fapt lucrurile, iau, de pildă, în serios alegerile, care evident într-o colonie n-au nici o importanță. Pentru că alegerile nu schimbă deținătorii proprietății și deci puterea, ci doar guvernarea! Adică nu schimbă nimic! Oricine dintre autohtoni ar veni la guvernare, stăpînii rămîn absolut aceiași. Ce să se schimbe?! Atîta doar că localnicii cîștigători de alegeri se pot amăgi, între alegeri, că se joacă și ei în țărînă!

Așa s-a întîmplat în România după alegerile din 2016, cîștigate detașat de PSD–Dragnea. Cu votul majoritar amăgitor la spate, PSD–Dragnea a încercat să schimbe unele efecte ale colonializării. A atacat, printre altele, la lingurică stăpînul străin al țării, mărind salariile, adică exact ceea ce pe acesta îl afecta cel mai mult, căci de-aia venise în România, pentru a profita de salariul mic! Dragnea știa însă prea bine că era doar la guvernare, nu la putere, și atunci nu numai că nu a pus niciodată în discuție rînduielile coloniale, dar și-a însoțit orice demers în sensul creșterii salariilor cu cadouri peste cadouri pentru capitalul străin, așa-numitele „relaxări fiscale“. De a ajuns capitalul străin să plătească pentru derularea activității în România un cost statal fiscal superscăzut, la nivel de paradis fiscal. Se părea că, dacă Dragnea n-ar fi existat, capitalul străin ar fi urmat să-l inventeze, de vreme ce acesta superprospera cu costuri mereu mai mici, putînd în același timp să aibă în Dragnea idealul „vinovat de serviciu“, în capul căruia să-i arunce toate nenorocirile, cîte-n Lună și în stele, văzute și nevăzute! La sfîrșitul lunii mai 2019, filmul s-a rupt! Într-un fel era de așteptat! La început de 2018, Dragnea își consumase ultimul as din mînecă, trecînd în seama angajatului integral contribuțiile sociale, cadou inestimabil pentru angajator. Relațiile dintre muncă și capital erau întoarse în capitalismul primitiv. O asemenea deresponsabilizare socială a angajatorului nu există nicăieri în Europa. Dar, cu aceasta, Dragnea și-a lichidat orice capacitate de manevră și negociere. El nu mai avea ce să ofere pe mai departe capitalului străin. Votul din 26 mai, în care Dragnea n-a mai fost susținut de cei cărora le mărise salariile și pensiile, n-a fost decît prilejul. A fost băgat imediat la pușcărie pentru un delict ticluit și oricum derizoriu. În timp ce capitalul străin rămîne cu pomana aiuritoare a deresponsabilizării sociale totale, unică pentru capital în toată Europa!

Este foarte interesant ce va urma. Corect ar fi ca onor capitalul străin, cu vîna principală capitalul vest-european, să-și asume guvernarea. În fond, s-a votat împotriva celor acuzați că amenință investitorii străini și chiar că scot România din Europa. Dar, vai, asumarea guvernării chiar de către străinii ce dețin proprietățile strategice, deci decizia și puterea, ar însemna nu doar recunoașterea oficială a statutului de colonie al României, dar și preluarea de răspunderi, ceea ce, în condițiile demagogiei nesfîrșite de la Bruxelles și de prin alte capitale coloniale, este exclus! Arhitectura votului din 26 mai creează însă condițiile, întîia dată de la finalizarea transformării României într-o colonie est-europeană a capitalului vestic, pentru o preluare a guvernării de către deținătorii puterii, dar sub un paravan: cel al forțelor politice interne care se prezintă trup și suflet „proeuropene“ și „promultinaționale“ și care chiar au și cîștigat alegerile! PNL, USR, Pro România, PMP insistă că mîntuirea adevărată a României vine, împotriva PSD–Dragnea, de la Europa și capitalul străin. În principiu, n-ar trebui să fie probleme. Doar că, avînd în vedere contopirea acestora cu străinii cei buni, orice ar face la guvernare ar fi, pentru toată lumea, expresia voinței și dorinței Europei și celor de-o simțire cu ea. Ar fi cam același lucru cu preluarea directă a guvernării de către deținătorii străini ai puterii. Dar cine ar mai fi, atunci, „vinovații de serviciu“?! Tocmai propriii oameni, alde Iohannis, Orban, Cioloș, Barna?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/dupa-votul-din-26-mai-detinatorii-puterii-vor-prelua-si-guvernarea-788407

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Pensionarii au rupt-o cu PSD! Cine pierde?!

         Nu știm ce studii sociologice savante se vor face pentru pătrunderea în „măruntaiele” votului din 26 mai, spre a-l explica, spre a-i depista resorturile și spre a putea răspunde la zecile de întrebări pe care le-a provocat.

Unul dintre studii se cuvine a fi întreprins în privința votului pensionarilor. Că este cel mai mare bazin electoral nu înseamnă automat că analizele sociologice se vor îndrepta spre acesta. Poate sociologii miros alte teme de interes, ca, de pildă, deplasarea electoratului „spre dreapta” sau „vocația europeană” a românilor ori noua implicare politică a tinerilor – toate cu influențe consistente pe termen lung și, oricum, mai suculente decît „platitudinile” din bazinul electoral cel mai mare, dar și cel mai anost și, în mod obiectiv, fără viitor. În acest bazin, indiferent că place sau nu place, că vrem să vedem sau ne facem că nu vedem, a fost tranșat însă votul din 26 mai. Pe scurt, dar halucinant, pensionarii au rupt-o cu PSD! Cine va pierde?!

PSD a captat vreo 2 milioane și ceva de voturi în 26 mai. Pensionarii sunt vreo 5 milioane. Toți au drept de vot și scrutinele au arătat că pensionarii sunt și cei mai activi votanți. Și că, pînă în 26 mai, cei mai mulți votaseră cu PSD, spre disperarea celorlalte partide și nemulțumirea unora dintre tineri, ba chiar a mai multora din ei, că aceasta blochează înnoirea societății. Mai mult, sunt unii care spun cu subiect și predicat că, după ce că sunt întreținuți de populația activă, pensionarii mai și opresc mersul înainte spre progres (desigur, spre Europa și alte asemenea din „fashion-ul politic” la modă). Să nu ne facem că aceste păreri nu există și nu sunt vehiculate în societate! O bază obiectivă au. Deși au muncit zeci de ani și au virat din propriile contribuții finanțarea pensiilor lor, simțămîntul concret că așa stau lucrurile a dispărut de mult. Deja din 1996 fondurile strînse decenii anterioare din contribuțiile pentru pensii s-au epuizat, mîncate de inflația fulminantă și în absența oricărei încercări de valorificare, astfel încît, din acel an, pensiile sunt plătite anual din ceea ce se strînge tot anual pentru pensii de la cei ce muncesc acum. Și, dacă nu ajunge, dintr-o participare directă netă a statului. De la această situație pînă la aprecierea că „noi, cei care muncim, îi ținem pe cei ieșiți la pensie” n-a mai fost decît un pas! Și iarăși să nu ne facem că nu vedem că nu numai nemulțumiri există din partea unor tineri, dar și un soi de ură a apărut față de bătrîni. Ce să mai vorbim de contribuțiile concrete pentru pensii, pe care toți cei implicați – angajatori și angajați deopotrivă – le incriminează și încearcă să le evazioneze. Și dacă pensiile pentru cei ce au muncit în ultimii 30 de ani, îndeosebi în sistemul privat, ar fi calculate după ce s-a contribuit efectiv pentru pensii, și nu după valoarea salariului, s-ar ieși la pensie, din cauza evaziunii pur și simplu apocaliptice, cu sume de doar cîteva sute de lei, puține de tot.

O fațetă – poate cea mai ridicolă – a faptului că pensiile produc iritare într-o anumită parte a societății, îndeosebi în mediul economic privat, este că statul român a ajuns stigmatizat ca „stat asistențial” (pensiile fiind incluse în statistici ca principala componentă a așa-numitei „asistențe sociale”). Statul român este acuzat de practicarea asistenței sociale de tip comunist, în care resurse importante sunt irosite în asistența socială. Într-un cuvînt, statul român ar fi „statul asistențial comunist”.

Într-un asemenea climat, PSD s-a apucat să mărească pensiile: prin ridicarea valorii punctului de pensie, prin majorarea „pensiei minime” (greșit numită astfel pentru că este vorba de un ajutor social, dar intrată în jargonul public sub această denumire), prin înlăturarea unor inechități, prin rotunjirea în sus la recalcularea pensiilor în funcție de instituirea unor criterii unitare etc. Votul pensionarilor pentru PSD era aproape o axiomă. Mai ales că venea după ce regimul Băsescu înghețase pensiile, ulterior încercării chiar de a le tăia, și numai intervenția Curții Constituționale blocase demersul. Grosul votanților PSD erau pensionarii. Or fi fost și acum ca pondere în votul din 26 mai. Dar, în 26 mai, într-un fel sau altul, s-a rupt filmul. Și de ar fi cei 2 milioane și ceva de votanți PSD doar pensionari, ceea ce este puțin probabil, unde sunt celelalte 3 milioane de pensionari?! Au stat acasă și n-au votat?! Au votat cu cei care anterior le înghețaseră pensiile?! Au votat cu Iohannis, care nu o dată a admonestat PSD că mărește pensiile pentru că nu ar exista bani de așa ceva și strică astfel echilibrul bugetar?! Sau au votat cu USR-iștii, care sunt, desigur, pe valul digitalizării și europenizării, dar cărora nu cred că le este gîndul să mărească vreodată pensiile. Cifrele arată că, în 26 mai, urmașii tăietorilor de pensii împreună cu Băsescu însuși, care și-a făcut partid, au luat o dată și jumătate mai mult decît PSD! Iar Iohannis, în contul căruia pot fi puse da-urile de la referendumul pe justiție, a obținut de două ori mai mult decît PSD! La 26 mai pensionarii au rupt-o cu PSD. Cine va pierde?! PSD a pierdut deja prima rundă. Urmează pensionarii?! Greu de răspuns, dar, oricum, aceștia trebuie să se aștepte la orice. Alt partid care să crească pensiile nu prea se zărește. Dar, așa nu merge: să-ți mărească  pensiile PSD și tu să votezi cu Iohannis și Băsescu!

Pe Europa, dragă poate unora dintre pensionari, nu se poate conta ca salvator în problema pensiilor. Europa cere mărirea vîrstei de pensionare și ieșirea la pensie a femeilor la aceeași vîrstă cu bărbații, măsuri la care pînă acum PSD a făcut opoziție. Cu voturi pentru PSD reprezentînd nici 40% din numărul pensionarilor va fi cum vrea Europa. Și cu pensii mai mici!

Spre disperarea celor, în frunte cu Iohannis și Băsescu, ce anatemizează statul român ca stat asistențial, chiar statisticile europene nu numai că nu probează cumva aserțiunile lor, dar le contrazic cu totul. Nu se împiedică însă Europa și menestrelii ei din România de statistici. Neconvenindu-le, le ignoră cu totul! De altfel, o colonie, precum este România nu poate fi stat asistențial, căci n-are resurse pentru așa ceva. Statul român, spun statisticile europene, este nu numai ca și ultimul din Europa la asistență socială, dar, terifiant pur și simplu, cheltuie chiar de două ori mai puțin decît în medie Europa pentru asistență socială. În loc să fie criticat că alocă prea puțin pentru asistență socială (pensii, ajutoare sociale pentru cei cu dizabilități și pentru șomaj), statul român este criticat că ar cheltui prea mult! Cum altfel s-ar putea însă arăta ura față de bătrînii, aceia săraci în majoritate, care prin vîrstă au muncit o bună parte a vieții lor în comunism și care sunt menținuți acum în viață prin contribuția celor activi ce muncesc în capitalismul mult visat?! Se pare însă că pensionarii înșiși au înțeles cum stă treaba și și-au tăiat singuri, prin vot liber consimțit, craca de sub picioare!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pensionarii-au-rupt-o-cu-psd-cine-pierde-787551

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Unicitatea „europeană“ a României post-colonializare

    Chiar dacă n-a participat la alegerile europarlamentare din România, nici chiar prin agenda dominată de înfruntările politice interne, UE le-a cîștigat detașat.

Cei acuzați, indiferent dacă doar pe povești manipulatorii, că scot România din UE – respectiv PSD-ul și partenerul său de guvernare ALDE – au fost spulberați și trimiși la un sfert din opțiunile de vot. Cei care, dimpotrivă, au acuzat PSD-ul de „antieuropenism“, dîndu-se „europeni“ nevoie mare din convingere sau mai probabil la comenzi externe – respectiv președintele Iohannis, PNL, USR-PLUS, dar și minusculele și la limită partide ale lui Ponta și Băsescu – au preluat practic copleșitoarele trei pătrimi din configurația politică. N-a contat nici că de fapt PSD n-a pus vreun moment în discuție apartenența României la UE sau măcar rînduielile care au făcut din aceasta o colonie în cadrul sistemului centru-periferie pe care-l constituie UE, nici că, prin îndepărtare de la proiectele inițiale, UE s-a transformat într-o structură colonială, nici că aceasta a luat tot României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), nici că PSD a încercat să mărească salariile și pensiile oamenilor, cele mai mici din UE, pentru a le da un standard mai bun tocmai în UE! N-a contat decît diversiunea inoculată de o propagandă extrem de eficientă că PSD este „antieuropean“, antijustiție, „ciuma roșie“ și alte asemenea! Iubirea de UE mai mare decît propriile salarii este o ciudățenie halucinantă. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze“ (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun.

Iubirea de UE mai mare decît soarta propriilor salarii s-a manifestat impresionant într-un moment în care România era deja „cea mai colonie dintre toate coloniile“ din Est ale Vestului european. Transformare petrecută în vremea guvernărilor unora dintre „proeuropenii“ vocali actuali, dar, în cea mai mare parte, în vremea „antieruropeanului“ PSD, zis „ciuma roșie“! Și fapt remarcabil din punct de vedere istoric, intervenită într-un răstimp superscurt de numai 15 ani și, de subliniat, fără ocupație militară. Presiunile externe inimaginabile, îndeosebi prin FMI, Banca Mondială și guvernele occidentale pentru privatizări în cascadă, inclusiv nenecesare, și liberalizări fără temeiuri și condiții economice, precum și condiționările impuse pentru apartenența la NATO și UE (cedarea resurselor subsolului și utilităților publice, lichidarea sistemului bancar autohton, dezmembrarea sistemelor integrate de energie electrică și căi ferate etc.) au constituit piesele centrale ale colonializării rapide și totale. Dar, neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea „cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene“ practic doar într-un deceniu și jumătate. Marilor preluări externe efectuate sub guvernele pedeseriste/pesediste li s-au adăugat măsurile, dictate extern, luate de regimul Băsescu în perioada crizei de după 2008, care au imprimat o accelerație fără egal procesului. Practic, „antieuropeni“ n-au prea existat, iar „proeuropenii“ s-au călcat unii pe alții pe picioare de îmbulzeală ce era.

Un context nou se poate spune că a apărut în Europa Centrală și de Est, dar și pe plan european și internațional, din a doua jumătate a deceniului al doilea al anilor 2000. Mai multe țări central și est-europene au inaugurat măsuri și procese prin care să se opună colonializării, s-o blocheze și, pe cît posibil, să obțină recuperări. Au fost oprite practic, dacă nu chiar și oficial, privatizările, au fost stopate preluările străine de active strategice și au fost interzise pur și simplu în sectoare monopoliste cum ar fi utilitățile publice, au fost folosite orice oportunități de reluare a controlului asupra unor active din domeniile exploatării resurselor și distribuțiilor de energie. Viza tuturor acestora precum și a multor altor măsuri este întărirea statului, singurul care se poate lupta cu transnaționalele, precum și, pe cît posibil, sprijinirea capitalului autohton. Foarte important, încă din perioada crizei de după 2008, au fost utilizate ezitările corifeilor de pe la Washington sau de pe la Bruxelles, precum și controversele dintre aceștia pentru a înscrie măcar cîte un punct în promovarea unui interes propriu. O singură excepție există: România! Și iarăși în România n-au existat „antieuropeni“! Ci, din păcate doar „proeuropeni“ care au pus România pe tavă, la dispoziția UE! De acum, din a doua etapă a colonialismului vest-european în Centrul și Estul Europei, România se poate spune că face figură unică de atîta „europenism“ generalizat. Și, în această privință, concursul trădător al clasei politice românești este total! Și special, prin unicitatea sa! Iată prin ce se distinge:

– Întreaga clasă politică românească, indiferent de ce parte a baricadei se află, este unită în cuget și simțiri în a nici nu recunoaște cumva statutul de colonie al României, darămite de a pune în discuție acest statut. În asemenea condiții, chiar dacă se vizează – deși nu prea se vizează! – a se corecta vreun efect al rînduielilor coloniale actuale din România, orice efort este inutil, întrucît fără atacarea cauzelor totul este degeaba.

– Nu cumva întărirea, ci, dimpotrivă, distrugerea statului este în continuare urmărită (nici practic și, ce să mai vorbim, oficial, privatizările n-au fost stopate; în mod elucubrant, singura strategie existentă prin ministere și întreprinderi de stat este privatizarea; pentru întreprinderile de stat nu există nici măcar legi care să le permită preluări de pe piață în vederea extinderii activității în țară sau în străinătate).

– În mod incalificabil, privatizarea continuă, dar nu pe banii privaților, ci pe banii contribuabililor (cum se întîmplă în sistemul de sănătate, unde banii culeși de stat din contribuțiile pentru sănătate finanțează dezvoltarea structurilor private).

– În mod aproape halucinant, nu se instituie reglementări pentru protejarea domeniilor și sectoarelor strategice, atîtea cîte au mai rămas (resurse ale subsolului on-shore și off-shore, hidrocentrale, păduri, pămînturi agricole), evident pentru a le lăsa cel puțin potențial la dispoziția capitalului străin.

– Vulnerabilizarea pînă la pericol de dispariție a ultimelor active importante ale statului român prin aruncarea lor pe piață, fără vreo protecție, sub forma unui fond zis suveran de dezvoltare și investiții, care, în bătaia fluxurilor internaționale de capitaluri, poate ajunge, în numai cîțiva ani, la străini, urmînd a avea soarta Fondului Proprietatea, cea mai mare rușine a capitalismului românesc și, prin implicarea străină, a capitalismului internațional contemporan.

– Aservirea către capitalul străin îmbracă forme dramatice: mascarada impozitării profitului, ce permite capitalului străin să externalizeze fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate; politica de cadouri peste cadouri oferite capitalului străin, prin așa-numita „relaxare fiscală“.

– Aducerea costului statal pentru capitalul străin care acționează pe teritoriul țării la nivel de… paradis fiscal.

– Premiera istorică europeană a deresponsabilizării sociale totale a capitalului prin așezarea contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate integral în cîrca angajatului.

– Oprimarea capitalului autohton; ANAF face pe leul doar cu firmele românești, fără nici măcar a călca pragul celor străine, iar DNA nu descoperă decît hoți și corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins; așa-numita sprijinire a IMM-urilor românești este o minciună sfruntată.

– Prezentarea celei mai mari tragedii a poporului român – bejenia a 4-5 milioane de oameni în vîrstă de maximă potență de muncă – precum o investiție!

– Siluirea fiscalității, care cere de la fiscalitate ceea ce aceasta nu poate da și care, prin așa-numita „relaxare fiscală“, aduce statul român în fundul gol, în incapacitate de a mai face ceva, oricum nu investiții, în condițiile în care nu are baza minimă constituită nici în infrastructură, nici în ocrotirea sănătății și educație.

Subliniem, încă o dată, toate acestea pe vremea „antieuropeanului“ PSD, zis și „ciuma roșie“! Vă dați seama ce va urma pe vremea „proeuropenilor“ Iohannis, PNL, USR-PLUS (Cioloș), ProRomânia (Ponta), PMP (Băsescu)?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 29 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/unicitatea-europeana-a-romaniei-post-colonializare-785515

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Europa cu două viteze“ în România: reușită totală, pînă la decuplare

       „Fișele” celor două economii care funcționează practic separat pe teritoriul României actuale (vezi “România liberă”, 15 mai 2019) arată că lucrurile stau aici cu mult mai rău decît s-ar putea crede.

În esență, tot mai mica economie românească din România, deposedată de resursele strategice, de pîrghiile strategice și beneficiind de înzestrări minime și finanțări derizorii răspunde de tot și de toate și, în mod disproporționat, are în grijă 3/4 din populația aptă de muncă a țării. Cu o productivitate la jumătatea celei a economiei aparținînd capitalului străin, trebuie să plătească 70% din salariile din țară. Și nu obține decît 1/3 din totalul profiturilor, deși face efortul principal (circa 85% din totalul investițiilor noi). Ca un corolar, susține bugetul în proporție de 3/5. Prin comparație, economia străină n-are nici o grijă, nici o angara. Nu-și asumă ocuparea decît a 1/4 din forța de muncă, putînd astfel plăti salarii în medie mult peste ce poate economia românească. Cu investiții minime pentru dezvoltare, realizează 2/3 din profituri, adică mult peste cota participării la PIB și la cifra de afaceri, semn clar că obține profituri de fapt pe seama costului derizoriu al forței de muncă din România. De asemenea, participă în proporție doar de 40% la susținerea bugetului de stat, discrepanță netă față de cota în PIB și în profituri, semnificînd că își realizează cîștigurile nete pe seama evaziunii fiscalizării profiturilor.

De fapt, se asistă la o tragedie. Nefericita colonializare a României a întors lucrurile cu fundul în sus! Priviți în ce parametri se înscriu cele două economii din punctul de vedere al celui mai relevant indicator: împărțirea PIB-ului între muncă și capital, care arată clar unde se situează o economie ca dezvoltare și statut. În economia aparținînd capitalului străin, munca ia nici 1/4, iar capitalul aproape 2/3, cote neatinse nici în cele mai colonii dintre coloniile din lume! În economia românească, aflată pe un stadiu dramatic de scăzut de dezvoltare, munca ia, în mod cu totul paradoxal, vreo 1/2 din PIB-ul aferent acestei economii, iar capitalul doar 1/3, cote caracteristice, țineți-vă bine, celor mai dezvoltate țări, cu salarii deosebit de înalte! Țări cu asemenea cote sunt, de fapt, centre din sistemele centru-periferie din colonialismul actual, care își datorează prosperitatea și transferurilor fabuloase și sistematice de resurse din colonii. În mod evident, în cazul economiei aparținînd capitalului românesc nu poate fi vorba de așa ceva! În lipsa resurselor strategice (active strategice, sectoare strategice, pîrghii strategice) preluate de economia aparținînd capitalului străin, dar rămînînd pe cap cu grosul copleșitor al forței de muncă și cu toate angaralele aferente unui stat, economia aparținînd capitalului românesc a ajuns să le facă pe toate prost! Dar, înainte de toate, trebuie să cheltuiască imens cu salariile și pensiile, prin comparație desigur cu dimensiunea și nivelul de dezvoltare la care se află, ceea ce explică în ultimă instanță cotele cu totul ne­specifice în ­împărțirea ­PIB-ului aferent între muncă și capital! Patronii români sunt pur și simplu revoltați de aceste cheltuieli cu forța de muncă. Dar fuga din țară a forței de muncă la salariile superioare din străinătate îi obligă, spre disperarea lor, la cheltuieli mai mari cu salariile. Iar, dacă statul dă „exemplul prost” al unor salarii mai mari în instituțiile lui, antreprenorilor privați români le ies ochii din orbite de mînie. Mai ales că ratele de profit în afaceri sunt obiectiv mici. Salariile, chiar dacă mici, cîntăresc greu la afaceri mici. Profiturile reale obținute în economia românească nu reprezintă decît vreo 1/3 din totalul celor pe „ansamblul statistic România”, dar aceasta plătește aproape 70% din salariile din România plus toate pensiile din România.

Prin implicație, toată lumea este supărată în economia românească: angajații români pe salariile mici, antreprenorii români pe profiturile mici! Sunt atît de supărați că mereu acuză statul, deși taxele pe care trebuie să le plătească sunt și ele mici! Desprinzînd din „ansamblul statistic România” economia aparținînd capitalului străin, care a luat toată seva economică cu ea, rămîne o biată mîrțoagă slăbănoagă, ce abia își trage sufletul, de te miri că n-a murit deja!

Inserția acestei mîrțoage în economia europeană și mondială – reclamată ca o cerință a dezvoltării în epoca zisă a globalizării – este un caraghioslîc. Economia românească nu furnizează decît 1/4 din totalul exporturilor, celelalte 3/4 fiind livrări ale economiei străine. La import reușește ceva mai mult: 1/3! Cît privește investițiile pe piețele externe, cifrele sunt însă de rîsul curcilor. Iar în materie de finanțare de pe piețele externe, economia privată românească are o poziție „de invidiat”: zero îndatorare externă, pentru că nimeni de afară nu-i acordă credite! Datoria externă „românească” este, de fapt, doar cea a statului, grosul datoriei fiind al firmelor străine!

România nu mai este, de fapt, nici măcar o colonie. Cu ea se experimentează ceva dincolo de limitele de jos ale unei colonii. Într-o colonie, capitalul străin deține controlul și, în baza acestuia, își asumă administrarea, dar evident este confruntat astfel și cu răspunderi. În cazul României, capitalul străin a decupat o parte pentru sine, lăsînd restul, prin marginalizare, în afara Europei, chiar în afara sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE. Prin aceasta, capitalul străin nu răspunde de nimic, ci doar își rîde de economia aparținînd capitalului românesc. Sistemul celor două economii pe același teritoriu nu poate duce decît la dezmembrare politică și teritorială care o urmează inerent pe cea economică.

Înarmați cu datele din acest tablou, să fim atenți la consecințele care pot apărea în funcție de natura unor politici economice derulate, indiferent de buna lor credință și scopurile de fapt urmărite. Dezastre se pot produce din simple îmbătări cu apă rece sau bătăi la uși greșite ori din ignorarea faptului că economiile mici n-au spațiu de manevră. Țintind în mod corect și de lăudat creșterea salariilor, ca modalitate de ridicare a nivelului de viață și de combatere a emigrației fulminante, politica PSD-ALDE a vizat însă creșterea economică ce se obținea și a mizat pe preluarea pentru oameni a unei părți din fructele acesteia. Dar creșterea economică era obținută în economia străină din România. Și pur și simplu aceasta n-a acceptat să-i împartă roadele cu economia românească. A continuat să le externalizeze prin exporturi crescînde, evaziuni mai mari de profituri, diminuări ale investițiilor noi și chiar reduceri ale expunerii financiare pe România. Și atunci efectele au fost transferate integral asupra prăpăditei de economii românești. Sporirea consumului, alimentată de creșterile de salarii și pensii, s-a resimțit îndeosebi la nivelul economiei românești. Fără o creștere a producției interne, consumul neacoperit de aceasta s-a dus pe import. Capitalul străin din România n-a sporit importurile. Aproape întreaga creștere a deficitului comercial s-a năpustit pe economia românească. Aceasta a ajuns să colecteze peste 70% din deficitul comercial. La nivel de ansamblu, România pare că are de gestionat un deficit de 10 miliarde euro la exporturi de peste 60 miliarde euro (16%). De fapt, economia românească este confruntată, după 4-5 ani de creștere economică zisă pe ansamblu, cu un deficit de 7 miliarde euro la exporturi de numai 16 miliarde euro (44%), cotă ce constituie chiar un pericol! Măsurile luate prin OUG 114 sunt poate cele mai semnificative pentru discuția de față. Obiectivul acestor măsuri a fost supercorect și mai mult decît lăudabil: combaterea unor abuzuri de monopol ale unor companii străine din domenii de forță (bancar, energetic, telecom). Țintele concrete vizate de respectivele măsuri au fost însă complet greșite, căci au fost cu totul alături de cele ce trebuiau avute în vedere (de pildă, în sectorul bancar, nu ROBOR-ul, ci marjele de dobînzi inacceptabile sau, în energie, nu prețurile la vînzările din sectorul de producție, ci controlul de tip monopolist în toate distribuțiile, respectiv de gaze, de electricitate, de carburanți). Din măsurile luate prin OUG 114 a rămas pînă la urmă un fîs. Economia românească, și nu economia străină vizată, urmează să deconteze acest fîs! Și pentru aceasta decontul nu reprezintă chiar un fîs! În general, dacă nu calibrezi bine măsurile poate ieși rău! De fapt, dacă tot vizezi efecte și nu ataci cauzele, în cel mai bun caz este degeaba ceea ce întreprinzi, deși se poate întoarce și împotrivă-ți! Dacă din teamă sau din diferite calcule politice nici nu aduci măcar în discuție rînduielile care sunt la originea problemelor – și în domeniu este vorba de rînduielile responsabile de dezmembrarea economică într-o manieră supercolonială –, mai bine te lași ­păgubaș!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 22 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/europa-cu-doua-viteze-in-romania-reusita-totala-pana-la-decuplare-784643

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Cele două economii din România cu creșterile, deficitele și datoriile lor

        Acest articol ar fi cu luare aminte și pentru cei ce și-au asumat succesul creșterii economice puternice din ultimii ani.

Și pentru cei care, dimpotrivă, au considerat-o efemeră și implicînd mari pericole, și pentru cei care au cochetat cu bazarea ei pe consum, și nu pe investiții, și pentru cei care, dimpotrivă, au blamat-o exact din aceste considerente, și pentru cei care în condițiile încetinirii ei  dau din colț în colț, și pentru cei care, dimpotrivă, exultă că au avut dreptate, și pentru cei ce au salutat și lăudat politica de creștere a salariilor, și pentru cei care, dimpotrivă, au criticat-o, accentuînd asupra riscurilor ei, și pentru cei ce nu par îngrijorați de deteriorarea severă a deficitelor comerciale și de plăți externe, și pentru cei care deplîng că nu le-au fost ascultate avertismentele tocmai din aceste domenii, în sfîrșit, și pentru cei care slăvesc companiile străine, și pentru cei care mai cîrtesc pe ici, pe colo împotriva acestora, căci de apreciat prezența lor pe baza rezultatelor concrete, și nu pe bază de povești sau prejudecăți politice, n-o face nici una din cele două tabere politice evident adverse.

Inutil aproape să precizăm că aprecierile – chiar dacă opozite ale celor două tabere politice – asupra tuturor fenomenelor economice menționate sunt cu referire la datele statistice agregate privind „România”. Or, dincolo de politică și interpretări, aici este buba! Toate datele și estimările privind avîntul creșterii economice, încetinirea acesteia, dimensiunea exporturilor și, respectiv, importurilor, amploarea deficitelor de plăți și evoluția datoriilor se referă la „ansamblul statistic România”, care există doar în imaginația statisticilor oficiale, dar deloc în realitatea fizică. Și normal ar fi ca statisticile, pentru a zugrăvi realitatea, să se acomodeze acesteia din urmă, și nu să imagineze ceea ce nu există. În România actuală există clar două economii, care nu prea au legături între ele. Au configurații diferite, au evoluții diferite, au dimensiuni diferite. Pe de o parte, economia derulată de capitalul străin din România, care este dominantă pentru că deține activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice și deci decizia. Pe de altă parte, economia derulată de capitalul romînesc, care este sub­alternă și, după ce că pune doar pingele, dă tot înapoi. Pentru economia deținută de capitalul străin, România este doar un teren pe care se așază, ea avînd legături cu restul componentelor de pe alte piețe ale structurilor de tip transnațional din care face parte, și nu cu economia derulată de capitalul romînesc. De pe piața locală își procură doar forța de muncă, a cărei ieftinătate este și scopul prezenței în România. Accesul la resurse și utilități și-l asigură prin legături tot cu economia străină din România, căci aceste domenii strategice sunt preluate sub control de către aceasta. Cu economia românească din România n-are, de fapt, nici o treabă. Nici legătura fizică cu consumatorii individuali nu se face prin intermediari români, economia străină din România construindu-și canale proprii în comerțul cu ridicata și cu amănuntul. Cît privește economia derulată de capitalul românesc, aceasta poate găsi parteneri mai degrabă în afara hotarelor țării decît în firmele economiei străine din România, care practică un fel de insularizare pe teritoriul românesc.

De aceea, pentru a ști ce se întîmplă, de fapt, economic în România, trebuie să vedem nu ce ne spun statisticile oficiale despre „ansamblul statistic România”, pentru că acestea induc în eroare adunînd mere cu pere, ci ce se întîmplă în cadrul celor două economii separate. Care au creșterile lor economice, exporturile lor, importurile lor, deficitele lor, datoriile lor. Ansamblul statistic agregat nu face decît să ascundă realitățile! Articolul de față aceasta urmărește: să facă o „fișă” pentru fiecare dintre cele două economii din România existente în viața reală. Se încearcă să se delimiteze din „ansamblul statistic România” cît reprezintă economia aparținînd capitalului străin și cît economia aparținînd capitalului românesc. Repet, în numele faptului că în realitate acestea acționează și funcționează separat, și nu în conexiune organică precum în cazul unei adevărate economii unitare!

Tabelul alăturat sumarizează „fișa” celor două economii din România, prin estimarea ponderilor fiecăreia din ele în principalii indicatori economici pe „ansamblul statistic România”. Estimările nu au vreo pretenție de precizie, încercînd doar o evaluare a ordinului de mărime. Se pleacă de la aprecierile PIAROM-ZF, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), privind cifra de afaceri a companiilor din România în 2017 (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019). Cele cu capital străin dețin 51%; cele cu capital privat românesc 45%, alături de care a fost pusă economia de stat (4%). Estimările pentru PIB (respectiv contribuția la PIB a celor două economii) derivă din relația dintre cifra de afaceri și PIB: partea de contribuție a economiei capitalului străin a fost ușor diminuată față de cea în cifra de afaceri avînd în vedere practica sistematică a companiilor transnaționale de a umfla scriptic consumurile intermediare pentru reducerea aparentă a profiturilor obținute. În ce privește forța de muncă, ponderile au în vedere includerea bugetarilor în ocuparea de către capitalul românesc (fără bugetari, ponderile sunt 67% angajați la capitalul privat românesc și 33% la capitalul străin). Ponderile în masa salarială derivă din corectarea celor din ocuparea forței de muncă cu salariul mediu net, mult mai ridicat la angajații capitalului străin. Ponderile în masa „excedentului brut de exploatare” (denumirea statistică a profiturilor) derivă din ponderile în masa salarială și, respectiv, ponderile în valoarea adăugată brută pe ansamblu și deci din PIB (valoarea adăugată brută împreună cu bilanțul net al intervenției statale formînd PIB-ul). Participarea la taxele încasate la nivelul bugetului statului este estimată pe baza aprecierii oficiale a ANAF privind contribuția la susținerea bugetului de stat a contribuabililor mari (43%) și celorlalți contribuabili (57%). Contribuțiile la exporturi și, respectiv, importuri, deci și la deficit, sunt estimări PIAROM-ZF, pe baza datelor ONRC, iar cele referitoare la ponderile în datoria externă sunt date ale BNR (prezența aparent bizară a aproape 2/3 din datoria externă a României în contul de fapt al capitalului străin se explică prin faptul că întreaga datorie externă privată este a subsidiarelor companiilor străine din ­România, care se finanțează de pe piețele externe, unde aceasta este mai ieftină de 2-3 ori decît în România; privații români, fie firme, fie individuali, nu au practic datorii externe, căci din afara țării nu-i creditează nimeni, toată datoria externă a „românilor” fiind, de fapt, a statului român). Comentariul și concluziile conturate de estimările din tabel, săptămîna viitoare.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 15 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cele-doua-economii-din-romania-cu-cresterile-deficitele-si-datoriile-lor-783669

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Unii compromit capitalismul, asociindu-l cu jaful

      O adevărată lovitură a plasat cotidianul de business Ziarul Financiar întregii dezbateri economice.

O adevărată lovitură a plasat cotidianul de business Ziarul Financiar întregii dezbateri economice – dominată de problemele încetinirii creșterii economice, adîncirii deficitelor comerciale și de cont curent și agravării crizei de forță de muncă și marcată, de la sfîrșitul anului trecut, de controversele privind măsurile guvernului PSD-ALDE împotriva abuzurilor de monopol ale principalelor companii din energie, telecom și sistemul bancar.

O lovitură în plin, dar fără comentarii! Cine înțelege cum stau lucrurile înțelege, cine nu, nu! Bineînțeles, există și cei ce se fac că nu înțeleg! Pentru primele zece companii din România, ierarhizate după cifra de afaceri, este publicată ponderea costurilor lor cu forța de muncă în totalul cifrei lor de afaceri. Inutil să spunem că aproape toate (nouă din cele zece) sunt companii străine. Și că fiecare din ele stă pe poziție de monopol în domeniul său principal de activitate. Cele zece companii sunt următoarele (în paranteză este menționată naționalitatea acționariatului care deține controlul): Automobile Dacia (franceză); OMV Petrom (austriacă); Rompetrol Rafinare (kazahă); Kaufland România (germană); British American Tobacco Trading (britanică); Star Assembly (germană); Carrefour România (franceză); Lidl Discount (germană); Dedeman (română); Lukoil România (rusească).

Doar într-una din cele zece costurile cu salariile depășesc 10% din cifra de afaceri (și nu cu cine știe ce, ajungînd la 11%), în toate celelalte costurile cu salariile fiind mult sub 10% din cifra de afaceri, în majoritatea cazurilor sub 5% și ajungînd chiar și la 1%! Iată ce oferă, de fapt, România oamenilor de afaceri: salarii mici! Și iată de ce se află companiile străine în România! În principal, pentru a valorifica salariile mici din România sau, mai bine zis, pentru a beneficia de pe urma salariilor mici din România. Să fie clar. Cei zece nu sunt din activități-fanion ale automatizării și digitalizării, în care roboții înlocuiesc forța de muncă scăzînd consistent cheltuielile cu salariile.

Este vorba, dimpotrivă, de activități în care forța de muncă atîrnă greu la cîntar (comerț, distribuții de carburanți), adică tocmai activități în care salariul mic joacă rolul crucial în reducerea costului total cu forța de muncă. Sunt activități în care, evident, un salariu unitar mare ar îngreuna sever talgerul costurilor cu forța de muncă și, în consecință, al celor totale. Sunt, de fapt, activități economice cu valoare adăugată scăzută, în care cîștigurile nete provin din valorificarea mîinii de lucru ieftine, și nu din înzestrări tehnologice ridicate. Transnaționalele urmează o matrice precisă: profituri maxime cu cheltuieli minime. Cheltuielile mici cu salariile nu sunt un scop în sine. Sunt un mijloc. De aceea, este o așteptare deșartă ca o transnațională care intră într-o țară cu salarii mici să se înghesuie în activități, precum IT-ul, în care costul cu forța de muncă poate ajunge la 50-60% din totalul costurilor în ideea că salariul mic ar putea coborî serios factura! Nu că n-ar face-o, dar nu este un obiectiv central în cadrul strategiei lor de ansamblu.

La scara globală la care acționează, transnaționalele ies mult mai bine plasînd activitățile cu valoare adăugată înaltă în țările cu salarii mari (în cele mai multe cazuri la ele acasă), pentru a-și rezerva localizarea activităților cu valoare adăugată slabă în țările cu salarii mici. Altfel spus, îndreaptă input-urile tehnologice în țările dezvoltate, pentru a înlocui acolo forța de muncă scumpă, și nu în țările periferice, coloniale, unde profiturile se fac din valorificarea forței de muncă ieftine. Ca atare, coloniile așteaptă degeaba investiții, pentru că acestea nu vin unde salariile sunt mici. N-au de ce!

Este motivul pentru care operațiunile transnaționalelor într-o colonie precum România sunt concentrate în activități cu valoare adăugată mică. Singurii din Top 10 care au o valoare adăugată mai acătării sunt producătorii auto. Dar este o producție în lohn, care prin natura ei nu modifică datele problemei de care vorbim, căci nu este decît o modalitate de a beneficia de salariile mici în activitățile corespunzătoare sau, cum s-ar spune, care se pretează. Pentru a perpetua schema, toate transnaționalele, dar absolut toate, impun o salarizare în rețeaua lor internațională de producție și comercializare care urmează strict configurația salarială din localizările lor și nu cumva standardele din propria organizare.

Invariabil, pentru aceleași funcții și aceleași munci depuse, salariile din subsidiarele din colonii sunt de 4-5 ori mai mici decît în subsidiarele din centrele coloniale, la absolut aceleași condiții de organizare și productivitate. În acest fel, matricea, noi îi spunem colonială, a exploatării salariilor mici din colonii este nealterată, putînd fi aplicată mereu și mereu. Întru perpetuarea colonialismului însuși!

Pentru a dimensiona cît de cît cam ce înseamnă derizoriul cheltuielilor cu salariile în ansamblul cifrei de afaceri a primelor zece companii din România să arătăm că, la nivelul de ansamblu al PIB-ului, cheltuielile cu salariile merg spre 40%, semnificînd aproape cea mai mică pondere ce revine muncii din toate țările UE. Ținînd cont de relația valorică dintre PIB și cifra de afaceri, se evidențiază că partea ce revine muncii din contribuția la PIB a celor zece prime companii din România se află între 2 și 15%, față de 40% la nivel național!

Corespondent, mult superioară este partea pe care capitalul o reține din contribuția la PIB a acestor companii: 70% și chiar peste 80%, față de 45-50% la nivel național! E tare, nu?! Să tot faci afaceri în asemenea condiții! Dacă, evident, este vorba în asemenea condiții de afaceri! Dacă, din derularea unei „afaceri” în sens tehnic vorbind, muncii îi revin doar cîteva procente, iar capitalului de cîteva ori, chiar de 20-30 de ori mai mult, nu mai ai de-a face cu „afaceri” în sens capitalist vorbind!

Este jaf în toată regula, mai ales dacă, din profiturile realmente obținute, capitalul, indiferent care ar fi acela, declară oficial ca profituri sume derizorii spre evazionarea fiscalității și spre prostirea proștilor! Dar și spre compromiterea capitalismului, asociindu-l cu jaful!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 8 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/unii-compromit-capitalismul-asociindu-l-cu-jaful-782901

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Eroul Eurostat

      Dl Dragnea, place-nu place, este eroul ultimelor date ale Eurostat (statistica UE).

România figurează, în estimările pe 2018, cu o masă salarială în echivalent de peste 80 miliarde euro, reprezentînd aproape 40% din PIB! Să nu ne facem că am uitat: în 2012, cînd PSD a revenit la guvernare, salariile ajunseseră să reprezinte în PIB nici 32%, în cădere vertiginoasă de la intrarea României în UE și de la 43-44% la ieșirea din comunism. În șase ani, politica dlui Dragnea de creștere a salariilor direct la stat și indirect în mediul privat prin „inducție” sau prin majorarea salariului minim a dus la o recuperare s-ar putea spune remarcabilă, ale cărei consecințe nu pot fi precizate deocamdată.

Să vedem despre ce este de fapt vorba. Ponderea masei salariale în PIB este unul din cei mai ilustrativi indicatori economici. Pentru starea de dezvoltare a unei țări și mai ales pentru statutul ei în economia și politica mondială este chiar cel mai semnificativ!

Dacă PIB-ul este expresia producției ca act economico-social – relevantă sau nu este o altă problemă, destul de controversată, pe care nu o discutăm acum și aici –, ponderea masei salariale în PIB este fotografia la un moment dat a împărțirii roadelor producției între muncă și capital. În statistica actuală la nivelul practic al tuturor țărilor și teritoriilor, PIB-ul însumează ceea ce revine muncii, respectiv masa salarială (denumită statistic „compensarea salariaților”), și ceea ce revine capitalului (denumită statistic „excedentul brut de exploatare”), adăugîndu-se bilanțul net al intervenției statului (impozite de producție minus subvenții). Primele două, respectiv compensarea salariaților și excedentul brut de exploatare, formează baza PIB-ului, constituind, mai simplu spus, salarii și profituri, care reprezintă, aproape fără excepții, peste 85% din PIB.

Cum într-o țară sunt împărțite între muncă și capital aceste 85 procente din PIB spune aproape totul despre țara în discuție. În țările dezvoltate, care sunt și centrele din sistemele centru-periferie din rînduielile actuale de tip colonial din lume, munca preia peste 50%, chiar mult peste 50%, din PIB, iar capitalul 30-35% (repetăm, vreo 15% constituie bilanțul net al intervenției statului). Dimpotrivă, în țările de la periferii situația ­este inversă: peste 50% din PIB preia capitalul, iar munca doar 30-35%, în unele cazuri maximum 40% (cotele spre 40% fiind înregistrate în general pe seama unui bilanț net mai scăzut al intervenției statale)! La doar 30-32% pondere a masei salariale în PIB este vorba fără echivoc de o colonie în toată puterea cuvîntului.

În 2012 era dezastru. Masa salarială în PIB coborîse sub 32%. Nu doar o cotă de colonie pură, dar această cotă se afla într-o continuă și vertiginoasă scădere de la intrarea României în UE. De mirare nu era! Coborîrea părții din PIB pe care o prelua munca era produsul colonializării dramatice și rapide a țării sub faldurile UE și cu concursul enorm al guvernării Băsescu, ce, printre altele, procedase și la o tăiere fizică a salariilor bugetarilor. Este momentul în care PSD, spre cinstea sa, a pornit cruciada sporirii salariilor în România, care a început pe vremea premierului Ponta cu recuperarea nivelurilor salariale după tăierile Băsescu și care a continuat cu ceea ce a constituit baza cruciadei, respectiv majorarea salariului minim care să împingă în sus întreaga grilă de sa­larizare și sporirea salariilor la stat pentru ca, prin impulsul creat, să antreneze și creșterea salariilor în mediul privat, copleșitor preponderent în economie, și în care statul n-are nicio jurisdicție!

În cartea „România, o colonie la periferia Europei”, apărută în 2016 la Editura „Roza vînturilor”, am subliniat importanța crucială a încercării de majorare a salariilor în situația în care a ajuns România, după ce a fost transformată într-o colonie și nu are putința și, din păcate, așa cum se dovedește, nici măcar aspirația de a schimba rînduielile care au adus-o aici: „Este singura supapă pe care o mai poate cît de cît influenţa statul român şi a cărei îngustare mai poate împiedica firmele străine să nu scoată chiar tot în afară, lăsînd ceva şi în ţară. Şi deci să se mai permită ţării să se aleagă cu ceva din activitatea capitalului străin pe teritoriul ei. (…) Operaţiunea trebuie întreprinsă cu orice costuri, respectiv cu acceptarea eventualităţii şi a unei reduceri a investiţiilor străine şi a unei gîtuiri a multor afaceri româneşti. Prosteala menţinerii salariilor mici ca atractivitate pentru capitalul străin trebuie definitiv aruncată la coş.

Ca orice prosteală! Salariile mici înseamnă contribuţii sociale neîndestulătoare, oricît de ridicată ar fi cota lor procentuală, şi mai ales înseamnă piaţă internă restrînsă şi deci şanse slabe de dezvoltare” (pag. 124). Guvernarea PSD-ALDE a mers pe această cale. Și, în cîțiva ani, a inversat tendința de prăbușire a masei salariale în PIB. Împărțirea PIB-ului între muncă și capital a devenit mai rezonabilă. Nu poate fi vorba de o „decolonializare” a României, pentru că simpla creștere a salariilor nu are o asemenea capacitate de schimbare. Să nu confundăm efectele cu cauzele. Capacitatea de schimbare în domeniu n-o poate avea decît răsturnarea rînduielilor, începînd cu proprietatea. Schimbare de rînduieli pe care promotorii cruciadei creșterii salariilor nici nu o au în vedere și nici nu o aduc măcar în discuție.

Dincolo de aceasta, guvernarea PSD-ALDE, în frunte cu dl Dragnea, n-a rezistat, din păcate, tentației de a se întinde în multe domenii pe lîngă cel al salariilor și pensiilor, riscînd să rămînă fără resurse pentru ceea ce trebuia a urmări în principal. De asemenea, s-a mizat exagerat de mult pe creșterea economică. Ea este obținută nu în economia românească, ci în economia străină de pe teritoriul României și aceasta n-o împarte cu nimeni! Ca atare, nu se poate miza pe ea pentru finanțarea unor creșteri de salarii în zone ale economiei care nu au legătură cu capitalul străin. Mult mai acoperitor pentru finanțare este să deplasezi povara fiscală dinspre muncă înspre capital, după cum reclamă statisticile însele (de peste trei ori mai mare fiind în prezent povara asupra muncii decît asupra capitalului), căci dacă, așa cum s-a procedat, majorezi salariile continuînd în același timp să faci cadouri capitalului (prin așa-numitele relaxări fiscale) te împotmolești.

Creșterea cîștigurilor din salarii și pensii a fost un pas luminos în peisajul sumbru colonialist din România. Un pas mic pentru un balaur atît de mare! Beneficiind și de conjunctura unei penurii de forță de muncă, generată de halucinanta emigrație determinată tocmai de salariile mici, creșterea salariilor bugetarilor și urcarea abruptă a salariului minim au dat niște rezultate neașteptate, împingînd semnificativ ponderea salariilor în PIB.

Vom vedea ce va urma. Noile niveluri de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, sunt în defazaj față de statutul colonial neschimbat al României, care derivă din structura proprietății, deci a deciziei. Pericolul cel mai mare ca nivelurile de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, să coboare la cele „clasice” ale statutului colonial vine de la cel mai mare păcat pe care chiar promotorii cruciadei majorării salariilor, în frunte cu dl Dragnea, l-au făcut, hotărînd să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuțiilor sociale. În înfruntarea istorică dintre muncă și capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plății contribuțiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv. Capitalul cîștigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravașă în mînă și angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur și simplu în decor.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 2 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/eroul-eurostat-782300

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

În declararea profiturilor, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt!

       Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România.

Încercînd să evalueze prezența și performanțele firmelor autohtone în România actuală, rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România), împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), spulberă implicit, prin însăși prezentarea separată, pe segmente, a statisticilor globale, minciuna gogonată a așa-zisei „creșteri economice a României” (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019).

Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România, a căror pondere se mărește constant și substanțial în total, în timp ce firmele românești, culmea în chiar perioada de maximă creștere economică mult lăudată, dau înapoi. Rapoartele PIAROM-ZF – repetăm, prin însăși prezentarea pe segmente (românesc/străin), prezentare cu deplină justificare în economia reală (unde cele două segmente au puține conexiuni unul cu altul), „ansamblul economic” România fiind doar un amalgam statistic – dau jos vălul și de pe o altă realitate dramatică a României coloniale actuale, arătînd clar cu degetul, deși fără să vrea, cine fură de fapt România, acea Românie supraevazionată fiscal sub nasul ANAF și vlăguită de corupția împotriva căreia pretinde că se luptă DNA.

Ultimul raport al PIAROM-­ZF, cu date complete pe 2017, evidențiază că firmele cu capital privat românesc au ajuns să mai obțină doar 45% din cifra de afaceri contabilizată pe ansamblu, folosind 62,4% din forța de muncă ocupată, în timp ce firmele cu capital străin au trecut de 51%, utilizînd numai 30,7% din forța de muncă (firmele cu capital de stat avînd o pondere de circa 4% în cifra de afaceri și una de 6,9% în forța de muncă ocupată). Față de anii anteriori, ponderea capitalului românesc este în scădere, cea a capitalului străin în creștere.

Contrar acestei tendințe, datele arată că profitabilitatea, calculată ca raport între rezultatul net (profituri brute minus pierderi) și cifra de afaceri, a fost mult mai mare în cazul firmelor românești: 6,7%, față de 3,7%! Adică dublă! În anii anteriori, discrepanța a fost și mai pronunțată pentru că, în timp ce în 2016 a fost cam același lucru, în 2015 profitabilitatea firmelor românești a fost chiar de trei ori superioară, iar în 2014 infinit mai mare, deoarece nu mai aveai ce să compari, întrucît capitalul străin a lucrat atunci în România pe pierdere!

Una peste alta, capitalul românesc ar fi de peste 2-3 ori mai profitabil decît cel străin în România. Să vezi și să nu crezi! Aiureala depășește imaginația! Preluarea pur și simplu a unei asemenea evidențieri statistice este clar o prostie! Iar vînturarea ei în spațiul public o diversiune! Căci profitabilitatea mai mare a capitalului românesc decît cea a capitalului străin este, economic, o anomalie!

Nu poate fi mai profitabil capitalul românesc decît cel străin în România cel puțin în măsura în care, potrivit statisticilor însele, la același rezultat obținut, capitalul străin folosește de două ori mai puțină forță de muncă, avînd deci o productivitate a muncii mult superioară. În cazul capitalului străin, se obțin 51% din cifra de afaceri pe ansamblu cu nici 31% din forța de muncă, deci un coeficient 1,6, în timp ce în cazul capitalului privat românesc se obțin doar 45% din cifra de afaceri cu peste 62% din forța de muncă, deci un coeficient 0,7, respectiv de 2,3 ori mai mic!

Cu alte cuvinte, situația în realitate este inversă: capitalul străin funcționează cu o productivitate de 2,3 ori mai mare decît cel românesc și ar fi ilogic să fie mai puțin profitabil! Te-ai mira de ce își mai pierde timpul pe aici, prin România! Luînd ca bază de profitabilitate măcar diferența de productivitate a muncii evidențiată de statisticile însele, nu capitalul românesc este mai profitabil, ci cel străin este mai profitabil, și anume de cel puțin două ori.

Atunci de unde provine anomalia? Statisticile privind cifra de afaceri și ocuparea forței de muncă exprimă situația reală, concretă din teren. Statisticile privind profiturile exprimă ceea ce raportează ­companiile. Este vorba nu de profiturile reale, ci de profiturile raportate. Admițînd pentru simplificare că, față de cel românesc, capitalul străin nu ar avea niciun avantaj tehnologic care să se convertească direct în profit, înseamnă că, la cifra de afaceri obținută și forța de muncă folosită, capitalul străin realizează cel puțin 70% din totalul profiturilor. Iar cel românesc doar vreo 30% din total.

Cînd este însă vorba de profiturile raportate, capitalul străin a declarat în 2017 profituri brute de 46 miliarde lei, iar cel românesc de 61 miliarde lei. Respectiv, 43% și 57% din total. Vertijurile îl apucă pe orice om de bună-credință.

Profiturile brute declarate au fost doar de 107 miliarde lei în 2017, reprezentînd, ne spun de data aceasta chiar statisticile oficiale, doar vreo 20% din profiturile totale efectiv realizate, cifrate la sume, derivînd din însăși statistica PIB-ului, de peste 450 miliarde lei. Din acestea, capitalul străin, care a obținut profituri pe puțin de 300 miliarde lei, a declarat doar 46 miliarde lei, adică numai vreo 15%.

Capitalul românesc, care a obținut profituri brute de vreo 150 miliarde lei, a fost mai generos, declarînd 61 miliarde lei, adică peste 40%. Mai precis, din ceea ce statul român a putut fiscaliza în total din profiturile declarate, vreo 57% au provenit de la firmele românești, cu toate că aștepta de la acestea numai circa 30% din total. Și asta pentru că onor capitalul străin, prin profiturile declarate, a adus la fiscalizare sume ridicole, reprezentînd doar 15% din ceea ce se cuvenea și constituind din totalul profiturilor fiscalizate la nivelul statului doar 43%, în loc de 70%! Cine fură România? Căci de statul român nu mai este cazul să ne întrebăm! Acesta nu prea mai există, a fost ca și desființat!

Față de cît se fură prin evaziunea fiscalizării profitului, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt prin comparație cu capitalul străin, care este dracu’ gol, plătind doar vreo 10-15% din ceea ce ar trebui să plătească și trimițînd afară fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Este vorba de 40-50 miliarde euro anual! Ar trebui poate să ne întrebăm de rolul ANAF și DNA în toate acestea.

ANAF-ul nu trece decît pragul firmelor românești, neîndrăznind în cazul firmelor străine, iar DNA nu caută decît corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins! Și-au făcut sau nu treaba aceste instituții? Greu de răspuns, căci, după cum se vede, au transformat ­capitalul românesc, ăla hoțoman și corupt, într-un adevărat sfînt, prin comparație cu dracu’ gol, capitalul străin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-declararea-profiturilor-capitalul-romanesc-a-ajuns-un-fel-de-sfant-781531

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Spulberarea minciunii „creșterii economice a României“: capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

     Rapoartele privind capitalul privat românesc sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a Romîniei“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a României“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Fără să vrea, pentru că o face doar prin simplul fapt că nu amestecă statistic una cu alta două traiste, care sunt separate în viața însăși și ar trebui, ca atare, să fie evidențiate separat și în statistici. A le amesteca înseamnă a ascunde adevărul sau, și mai rău, trîmbițînd amestecătura, a propaga o gogoriță în spațiul public! Nu că nu ar exista creșterea economică de care se vorbește, dar nu există decît în imaginația statisticilor oficiale cu pricina acea Românie căreia îi este atribuită (ca generator) această creștere economică și deci acea Românie care s-ar bucura de ea (ca beneficiar)!

Ultima ediție (cea de-a IV-a) a rapoartelor PIAROM-ZF privind capitalul privat românesc, care conține date complete pe 2017, vine să confirme realitatea tragică pe care, în zilele noastre, o trăiește de fapt România, dar pe care, din păcate, statisticile oficiale o ascund. Și o ascund fără greutate doar printr-o simplă agregare a cifrelor, fără o prezentare a lor și pe segmentele ­componente: în perioada creșterii economice maxime din ultimii ani, capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

Este o realitate că în România colonială actuală operează două economii, care nu prea au mari legături între ele. Oricum, au existențe diferite, posibilități diferite, conexiuni interne și externe diferite, dinamici diferite. Pe de o parte, economia străină din România, aparținînd capitalului străin, care este dominantă, deținînd punctele strategice, activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice, care nu este călcată de ANAF și care este bibelou de porțelan de neatins pentru DNA. Pe de altă parte, economia subalternă aparținînd capitalului românesc, cu posibilități tehnologice și financiare reduse, confruntată cu o gravă lipsă de finanțare, care, după ce că abia pune și ea pingele, reprezentanții ANAF o fac pe leii cu ea și este obiect de scormonire în căutare de corupți pentru DNA.

Adunînd mere cu pere, fără a prezenta distinct măcar care sunt merele și care sunt perele, statisticile oficiale privind PIB-ul ascund cine crește și cine scade. Rapoartele ­PIAROM-ZF, prezentînd separat, pe căprării cum se spune, performanțele capitalului românesc, respectiv ale capitalului străin din România dau jos vălul, arătînd cum stă de fapt treaba. Minunata creștere economică, cu care se laudă atîta lume din ­România prin lumea largă de afară, aparține de fapt economiei străine din România, nu economiei românești.

Iată cifrele. În cei patru ani de creștere economică maximă pe ansamblul fictivei (imaginarei) Românii statistice, respectiv 2014-2017, cifra de afaceri a firmelor cu capitalul privat românesc a crescut de la 509 miliarde lei la 611 miliarde lei, în timp ce cifra de afaceri a firmelor cu capital străin din România a sporit de la 536 miliarde lei la 697 miliarde lei. Ținînd cont că, pe toată perioada, capitalul de stat, prin creșterea modestă înregistrată, a păstrat o aceeași pondere (circa 4%), în 2017 capitalul străin a urcat la 51% (de la 49%), iar capitalul privat autohton a coborît la 45% (de la 47%). Cine a avansat, cine a dat înapoi?! Capitalul străin a mers cu toate pînzele sus înainte, cel românesc abia a reușit să nu se împotmolească.

Pierderea a două puncte procentuale din ansamblul statistic imaginar în numai patru ani este imensă! Mai ales că s-a produs în cea mai înfloritoare perioadă de creștere economică! Cele două puncte procentuale pierdute maschează fenomene dramatice, greu de estimat cu cît au cîntărit fiecare: nu doar că economia străină a crescut într-un ritm de aproape două ori mai rapid decît economia românească, dar este vorba de preluările străine ostile în anumite sectoare, îndeosebi ale industriei alimentare, pentru a tăia orice cap românesc care eventual se ridică, dar, vai, și valul de preluări străine în urma ofertelor mereu mai insistente și la prețuri mereu mai mici ale antreprenorilor români care sunt gata să-și abandoneze afacerile sub presiunea intruziunilor ANAF și DNA, dar și a lipsei de interes și ajutor din partea Guvernului român.

Mult cîntata creștere economică se obține, de fapt, în economia străină din România și nu în cea derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi. Cum se face că în economia străină din România se obține, de fapt, mult cîntata creștere economică? Nu doar mai bine înzestrată tehnologic, financiar și managerial decît cea autohtonă, aceasta a preluat și sectoarele și activitățile cu valoare adăugată ceva mai consistentă și ocupă și pozițiile care merg înainte indiferent de faza ciclului economic (precum utilitățile).

Oricum, economia străină din România nu plătește impozitele cuvenite: nu mai are de achitat taxe pe muncă, deși, la nivelul salariilor extrem de mici, aceste taxe, chiar dacă substanțiale procentual, cîntăreau derizoriu în totalul costurilor; în schimb, nu achită probabil nici 10-15% din impozitele pe cîștigurile lor din profit, grosul acestora externalizîndu-l înainte de fiscalizare și fiind astfel de departe cel mai mare evazionist fiscal din România. Economia străină a fost principalul beneficiar al politicilor guvernamentale post-criză, căci reglementările de reducere a poverilor fiscale n-au fost decît cadouri făcute capitalului și nu cumva degrevări ale impunerii muncii.

În sfîrșit, confiscînd retail-ul după ce au spulberat micii chioșcari români, capitalul străin a fost singurul care a profitat cu adevărat de pe urma măsurilor de stimulare a consumului, care a stat la baza creșterii economice. Agregînd însă mere cu pere – e adevărat, în baza legilor existente! –, statistica oficială ascunde de unde vine de fapt creșterea economică, trecînd-o în contul țării în ansamblu, dar, în ce privește împărțirea roadelor, statistica oficială, deși face o aceeași prezentare în devălmășie, este neputincioasă în a mai camufla realitățile. Pozițiile capitalului străin tot cresc, cele ale capitalului românesc tot scad. Cum dracu’ asemenea schimbări de poziție tocmai cînd PIB-ul crește sau, cum se spune, cînd există creștere economică?

Simplu: capitalul străin obține creșterea economică și o obține pentru el. Și nu pentru altcineva. N-o împarte cu nimeni, îi externalizează roadele în țările de origine sau în alte locuri care îi sunt de interes. În afară de ceva-ceva din roade care se duc la salariații proprii, restul, adică supergrosul, este externalizat. Capitalul străin folosește în România doar vreo 25-26% din totalul forței de muncă din țară. Restul de peste 70% „intră în sarcina“ capitalului privat românesc și a statului român. La aceștia – adică la majoritatea de pe piața muncii – nu ajunge aproape nimic din creșterea economică înregistrată. Și cu care cum naiba să te lauzi, cînd devine mereu mai evident și deci mai revoltător că românii și țara cu numele încă al lor nu se aleg cu nimic din ea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/spulberarea-minciunii-cresterii-economice-a-romaniei-capitalul-romanesc-a-dat-de-fapt-inapoi-780650

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Trebuie să ai mare tupeu să culpabilizezi ceea ce tu ai impus!

       În dezastrul politic, instituțional și identitar cu totul remarcabil din ultimul timp a ajuns, să vezi drăcie, să se aducă în discuție „modelul economic” pe care îl urmează România, de parcă asta ar fi problema actualității.

Mai exact spus, de parcă s-ar fi rezolvat toate dilemele și constrîngerile din societate, astfel încît climatul general ar permite abordarea la rece a acelei opțiuni strategice de fond care reclamă una din cele mai serioase și profunde dezbateri. Cînd te gîndești în ce mocirlă se află dezbaterea publică în România, ridicarea problemei „modelului economic” pe care îl urmează țara este nu numai ridicolă, dar, evident, suspectă. Mai ales în contextul unei campanii electorale în care forțele politice mai vechi sau mai noi au scăpat complet caii, făcînd loc rizibilului și deplorabilului. Chiar și numai a aduce în discuție în asemenea condiții „modelul economic” din România este halucinant.

S-ar putea să fie deci vorba de o diversiune, ca multe altele, urmărind să abată atenția – nu se știe cui?! – de la agenda sordidă a actualității. Și, foarte probabil, să contracareze prin apelul la o problemă „savantă” o discuție la obiect despre impactul măsurilor luate de guvern prin OUG 114 împotriva abuzurilor de monopol din energie, telecom și sistemul bancar. Rămîne un fapt că actuala discuție despre „modelul economic” a fost sugerată de investitorii străini cu interese în zona României, care, într-o reuniune la Viena, au apreciat că un ciclu s-a încheiat în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru Europa Centrală și de Est eliberată de comunism și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii vestici, fiind în căutarea lui. Menestrelii și susținătorii lor de pe aici, din România, s-au făcut imediat ecou și punerea în discuție a „modelului economic” a devenit temă aproape la modă.

„Modelul” este făcut culpabil de toate relele din economia și viața socială, rele lesne de sesizat la orice analiză: incapacitatea de a atinge standardele de trai din UE, dezechilibrele comerciale și de cont curent, disponibilitățile mereu mai limitate de forță de muncă calificată, slabele performanțe din sistemul de educație, insuficiențele grave din infrastructură, disparitățile regionale, inegalitatea socială și creșterea sărăciei etc. Reprezentanții sectorului privat românesc au profitat de prilej și au agățat la relele puse pe seama „modelului” problemele sufocante care îl confruntă: criza sistemului bazat pe forța de muncă ieftină (esența „modelului economic” din România), imposibilitatea tehnologică și financiară a sectorului privat românesc de a concura cu capitalul străin, absența notorie a efectelor la nivel de viață și dezvoltare ale creșterii economice consistente din ultimii ani.

Este greu să nu se facă o legătură între toate acestea și „modelul economic”. Dacă aprecierile ar fi făcute de pe poziții neutrale, poate că dezbaterea ar fi chiar utilă. Dar aprecierile bat într-o anumită direcție. Țintit! Sunt vizate politica economică a PSD și îndeosebi măsurile privind creșterile de salarii, în special la stat, dar și pe ansamblu prin majorarea salariului minim, precum și cele împotriva băncilor și companiilor din energie, care ar fi stricat echilibrele și ar fi alterat „modelul”. Acesta a fost bun, dar politica PSD l-a „disturbat”. Comisia de la Bruxelles intervine în forță și dă verdictul în raportul de țară privind România: creșterea economică din România a fost bazată pe consum, în timp ce investițiile s-au tot redus, ba în 2018 contribuția acestora la creșterea economică înregistrată a fost chiar negativă. De vină ar fi politicile guvernamentale în derulare, îndeosebi creșterile de salarii care, vezi Doamne, ar depăși creșterea productivității, precum și măsurile care descurajează investițiile și creditarea din OUG 114. Concluzia CE: modelul de creștere economică bazat pe consum afectează capacitatea României de a atinge standardele UE.

Măi să fie!!! Cine a inventat modelul bazat pe consum?! Dragnea, Dăncilă, Vîlcov sau chiar UE?! Nici de l-ar fi inventat tripleta pusă la zid n-ar fi avut puterea să oblige România să-l aplice! L-a inventat chiar UE, care a avut și puterea de a obliga România să-l practice! Cine a distrus selectiv industriile românești, alea proaste care erau, pentru a deschide ușa consumului, îndeosebi din importuri de pe piețele vestice?! Cine și-a plasat băncile în România să dea credite pentru consum la populație, și nu pentru investiții la firme, și o face tot așa de peste două decenii?! Cine a făcut investiții nu pentru producție, ci pentru consum în România?! Cine dezvoltă afaceri în lohn, mai întîi în textile și apoi în auto, care duc la creșterea consumului, și nu investițiilor?! Cu toată părerea de rău, „modelul economic” al României nu este eufemistic numitul „model bazat pe consum”, ci clasicul model colonial, impus de vestici și îndeosebi de UE!

Într-un moment mult mai solicitant al istoriei decît cel actual – cînd țările din Europa Centrală și de Est abia ieșiseră din comunism și erau proaspete pentru mîntuirea capitalistă – investitorii vestici n-au fost prea inventivi, ci au scos de la naftalină modelul arhiverificat al colonialismului clasic cu care, într-o perioadă superscurtă și fără ocupație militară, au preluat aceste țări, desființîndu-le economia națională, decizia națională, identitatea națională. Într-o măsură mai mare sau mai mică, succesul este general; în cazul României este total! Singura deosebire față de colonialismul clasic este o doză mai mare de diversionism, colonialismul actual fiind administrat, ce să vezi, în numele democrației! Că acum investitorii vestici ar căuta alt model este o aiureală! Cel mult investitorii occidentali vor căuta ustensile și mai eficiente, diversiuni și mai savante, deși peste invocarea democrației pentru oprimarea colonială este greu să dibuiești o demagogie care să răspîndească o duhoare mai mare! Se susține, de pildă, că modelul actual s-a bazat și se bazează pe investiții străine în țările central și est-europene, care produc exporturi absorbite de țările vestice și există semne de întrebare în legătură cu ceea ce se va întîmpla în condițiile în care țările vestice încetinesc economic și investițiile salvatoare în Est scad. Abordarea nici nu este de actualitate, investitorii mîntuitori vestici și-au creat deja de mult în Est o matrice colonială care generează profituri maxime cu cheltuieli minime (de exploatare, investiționale sau de creditare).

Probleme care s-ar pune acum există deja de mult. Și n-a fost nici o căutare a unui nou model. Cel colonial este aur curat, funcționează din plin și mereu. Astfel că, dincolo de ceva retușuri, nu va fi nici o căutare a unui nou model. Cel colonial va dudui în continuare! Căutarea unui nou model economic este o poveste pentru proști! Nu există în istorie caz de ieșire din modelul colonial. Acesta, odată instituit, dăinuie chiar dacă, într-un context internațional favorabil, colonia devine, teoretic, o țară independentă și suverană! Să nu ne amețim cu apă rece! Se spune că, pe baza actualului model, exporturile României, care vegetau pînă la aplicarea modelului sub 10 miliarde euro, au explodat la peste 70 miliarde euro și înaintează spre 90 miliarde euro.

Oameni buni, nici după 15 ani de model mîntuitor exporturile românești nu depășesc decît puțin să-i zicem bariera de 10 miliarde euro, restul, adică grosul, fiind produse și servicii realizate în România de capitalul străin, cea mai mare parte în sistem lohn. Din primii 100 exportatori, doar 3 sunt firme românești. Ce să se schimbe la acest model?! Să-i scoți din joc și pe cei 3 rătăciți?! Asta e simplu de făcut și cu actualul model! Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/trebuie-sa-ai-mare-tupeu-sa-culpabilizezi-ceea-ce-tu-ai-impus-779824

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi!

De-acum vestita Ordonanță de Urgență 114 a fost, pînă la urmă, modificată!

Din cea mai semeață măsură din ultimii 30 de ani vizînd taxarea flagrantelor abuzuri de monopol, practicate de capitalul străin ce a preluat controlul în domeniile de forță ale energiei și băncilor, a rămas un biet fîs! OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi! – variantă mai drăguță a unui vechi proverb românesc. Ceea ce a rămas nu va corecta practic nimic, iar abuzurile de monopol ale companiilor străine din respectivele domenii vor continua. Poate cu și mai mare intensitate! Am spus-o de atîtea ori, guvernarea din România actuală nu are forța să schimbe ceva în favoarea României în respectivele domenii strategice. Pur și simplu, pentru că nu deține puterea. Evident, nu este vorba de guvernarea PSD-ALDE, ci este vorba de orice guvernare ar fi. Pentru că așa este în firea lucrurilor. Puterea, decizia aparțin celor care dețin proprietatea în locurile, sectoarele, punctele și pîrghiile de control. Or, într-o colonie, precum a ajuns România, proprietatea, fiind preluată de către străini în toate acestea, controlul și deci decizia finală le aparțin. A încerca schimbarea împărțirii rezultatelor pe articulația menținerii structurilor existente de proprietate înseamnă eșec asigurat! Deținătorii proprietății și deci ai deciziei se impun pînă la urmă! Nu trebuie să fie răi, se impun în baza controlului, care derivă din proprietate! De aceea, dacă ești la guvernare – ceea ce înseamnă oricum o guvernare cu numele – este înțelept să te gîndești bine cînd vrei să schimbi ceva fără să afectezi articulația proprietății, pentru că s-ar putea să iasă mai rău decît era!

Este, din păcate, cazul OUG 114. Așa cum am spus-o de la adoptarea acesteia, OUG 114 viza, prin taxări sau plafonări, schimbarea în favoarea românilor (stat și indivizi) a efectelor resimțite în domeniile energetic și bancar, dar fără atacarea cauzelor, ceea ce este în afara logicii și concret este imposibil fizic! Toată politica PSD are ca esență nepunerea nici măcar în discuție a rînduielilor actuale. Păi, din aceste rînduieli – care au adus România în dezonorantul statut de colonie – derivă efectele pe care a tot încercat PSD să le schimbe, inclusiv prin OUG 114! Astfel, deznodămîntul final era previzibil, inclusiv în cazul OUG 114. Neatacîndu-se cauzele, efectele nu se vor schimba. Va rămîne aceeași Mărie, eventual cu altă pălărie. Poate chiar mai rea sau mai urîtă! Nu se schimbă proprietatea, nu se schimbă controlul! Nu se schimbă controlul, nu se schimbă efectele! Continuă cele anterioare. Poate chiar mai rău sau mai urît!

Politica PSD păcătuiește prin încercarea de a schimba efectele fără atacarea cauzelor. Și OUG 114 a excelat în această privință. Și a excelat prin aceea – așa cum am subliniat de la început prin mai multe accentuări – că nici măcar nu a țintit fondul abuzurilor de monopol vizate. Mă repet! În sistemul bancar, nu ROBOR-ul era problema, ci marja de dobînzi (diferența dintre dobînzile la credite și dobînzile la depozite), exorbitantă în România, față de una normală în țările de origine ale băncilor care o practică pe cea anormală aici, în România. Abuzul de monopol în domeniu este atît de evident și de incalificabil tocmai pentru că este vorba de absolut aceleași bănci. Și că, dacă aici, în România, aceste aceleași bănci practică o marjă exorbitantă este doar din abuz de monopol. Dar cum vrei tu să combați abuzul de monopol fără a ataca structura proprietății, respectiv controlul total pe care tu însuți, stat român, l-ai cedat capitalului străin în sistemul bancar și care control total exclude concurența și permite bătaia de joc de clienții fără nicio altă opțiune?!

A încerca să reduci marja de dobînzi pentru clienții români fără a schimba structura proprietății în sistemul bancar este o himeră. Iar a încerca s-o faci prin țintirea ROBOR – așa cum a făcut-o OUG 114 – este o aiureală, căci ROBOR-ul explică, eventual, doar vreo 20% din elucubranta marjă, și nu problema de fond. Băncile străine care jefuiesc pur și simplu fără vreo exagerare clienții români – obținînd în România cele mai mari profituri de la clienții cei mai săraci din Europa – n-au putut fi decît mulțumite că li se impută ROBOR-ul, căci aveau astfel cum să combată imputările și să le mai și respingă, ba chiar să facă și pe victimele! Și să iasă, pînă la urmă, basma curată și cu marja de dobînzi intactă, adică cu posibilitatea de a practica abuzul de monopol în continuare, poate și mai abitir! Nici vorbă de vreo taxare. Aceasta, potrivit modificărilor OUG 114, a rămas atît de mică, printr-o reducere de circa trei ori față de varianta inițială pentru cele mai multe dintre bănci, încît este ca și cum n-ar exista! De asemenea, în sistemul energetic, OUG 114 – din neînțelegere sau deliberat – nu a vizat fondul problemei. Abuzul de monopol pe care capitalul străin îl practică în domeniu nu este în producție, ci în distribuție! Degeaba pui plafoane de preț sau taxări pe cifra de afaceri în producție, cum a făcut OUG 114. Riști să iasă și mai rău decît era, cu toate că, pentru prima dată de la pierderea controlului asupra sistemului energetic, se încerca să se facă ceva! Capitalul străin nici n-a urmărit să ia producția din mîna statului. I-a luat distribuția și deci banul pe care-l plătesc pentru consum clienții, ban care vine și în avînt economic, și în criză. Și cu această preluare a lăsat statul român, care deține grosul producției, fără bani de modernizări și dezvoltări, cum s-ar spune coate-goale. Lașitatea PSD de a nu ataca fondul problemei a generat absurdități în OUG 114. Taxînd cifra de afaceri a producătorilor, statul își dădea peste mînă singur! Căci producătorii principali erau ai lui! Punînd plafoane de preț în această zonă, distribuitorii străini – care aveau cheia jumulirii românilor – jubilau, căci puteau achiziționa la prețuri plafonate ceea ce desfăceau liber către clienții necasnici. În energie, dacă se urmărește cumva a se face ceva, nu poate fi vorba decît de a se redobîndi controlul național în distribuție! Altfel, străinii, indiferent care vor fi aceia, vor practica în continuare la greu abuzul de monopol în distribuția de gaze, în distribuția de energie electrică sau în distribuția de carburanți. Nici o sută de OUG 114 nu ar folosi la nimic! Ba chiar modificarea OUG 114 aduce avantaje și mai mari tocmai distribuitorilor, care se aleg cu o mărire a profiturilor asigurate prin lege în raport cu cele asigurate anterior de deciziile ANRE (Autoritatea Națională de Reglementare în Energie). O rușine!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oug-114-s-a-avantat-ca-vulturul-si-a-cazut-in-noroi-778949

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bursa – o ficțiune la butoniera modelului colonial

        Îndrăzneala guvernului PSD-ALDE de a adopta cîteva măsuri împotriva abuzurilor de monopol ale companiilor din energie și din sistemul bancar a declanșat o adevărată sarabandă de avertismente din partea vizatelor firme străine.

Avertismente care merg toate pe ideea că ne va lua mama dracului, întrucît se vor sista investițiile și creditările. Dacă analizăm bine avertismentele de sistare a acestora, constatăm că ni se va retrage ceea ce oricum nu ni se dă. Care investiții, care creditări?! Spuzeală de adormit fraierii! Printre pierderile ce ne-ar paște figurează la loc de frunte Bursa, care pulsează aproape exclusiv pe seama unor tranzacții cu titluri ale unor companii bancare sau din energie.

Consemnînd reacțiile Bursei de la București la avertismentele cu pricina, Ziarul Financiar a titrat că Guvernul a inventat întoarcerea în timp la bursă, cotațiile acesteia coborînd spre nivelurile din 2015. Ce am pierde nu este însă foarte clar! Bursa – emblema capitalismului – nu prea folosește la nimic în România. Funcția sa – finanțarea economiei naționale mai ieftină prin bursă decît cea prin bănci – este atît de nerealizată aici, încît bursa este practic o ficțiune în România, putînd la fel de bine să nu existe, pe cît este doar act de prezență. Tot din Ziarul Financiar aflăm că, tocmai cînd guvernul PSD-ALDE a adoptat măsuri ce ar pune în pericol investițiile, creditarea și Bursa, la Viena mai-marii investitori vestici în Europa Centrală și de Est după căderea aici a comunismului constată că s-a cam încheiat un ciclu în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru zonă și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii, fiind în căutarea lui.

Vai, vai, în ce moment s-a găsit tripleta Dragnea-Dăncilă-Vâlcov să adopte măsuri care să strice rînduielile în investiții și creditare și chiar dinamica Bursei, cînd suntem pe cale de a pierde și modelul călăuzitor, iar investitorii, dar ce spunem noi investitorii, mîntuitorii caută febril un alt model care să ne ducă mai departe?! Mai departe unde? Căci, privind stările de lucruri și dintr-o altă perspectivă, suntem amenințați de sistarea unor investiții și creditări care oricum nu veneau, de dispariția Bursei care oricum nu exista decît cu numele, sau – chiar dacă exista cu numele – nu folosea de fapt la nimic și mai pierdem și modelul care ne-a dus din comunismul cel mai odios în mocirla colonialismului celui mai sălbatic!

Cît în privința ajungerii în capitalism, am pierdut demult și definitiv drumul, dacă nu ne dă cumva Aghiuță prin minte să suprapunem capitalismul la care am tînjit cu colonialismul în care trăim! Deci să ne întristăm sau să ne veselim?!

Deși lucrurile apar – și probabil și sunt – complexe și complicate, răspunsul este net și chiar foarte simplu. Doamne păzește să ne confrunte cumva dileme sau dubii! Avem numai certitudini! Trăim într-un model colonial. Și nu există vreo șansă sau vreo posibilitate de a ieși din acesta. Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Și, în context, să nu ne îngrijorăm cumva că pierdem Bursa! Aceasta n-a fost și nu va fi vreodată la noi o bursă cu adevărat! Bursa nu are loc în modelul colonial. Dacă este impusă politic a exista, ca să dea bine din punct de vedere capitalist, este doar o ficțiune! Nu intrăm acum și aici într-o analiză care să clarifice măcar puțin dacă onor colonialismul este o ipostază a capitalismului sau o rînduială economico-socială în sine ori una ce poate deriva eventual dintr-o alta, precum comunismul sau nazismul.

Ne rezumăm a remarca doar faptul că, în timp ce atît în capitalism, cît și în colonialism decizia de­curge din proprietate, în colonialism decizia aparținînd străinilor pentru că proprietatea principalelor active aparține străinilor, toată încrengătura instituțională (partide politice, alegeri, Parlament, Guvern) nu mai are rost. Iar dacă politic este impusă să existe, este doar o ficțiune. Ca și Bursa, instituție de bază, chiar emblematică, a capitalismului! Bursa este o piață, iar piețele aparțin proprietarilor. În colonialism, proprietarii străini au piețele, inclusiv bursa, în care lucrează în centrele de putere de unde vin, și nu la periferii!

În mod semnificativ, toate companiile străine implicate într-o colonie sunt înscrise la burse din centrele de putere, de regulă de la ele de acasă. Mai mult, dacă preiau dintr-o colonie o companie care se află înscrisă în bursa de pe piața locală, primul lucru pe care îl vizează este să iasă de pe această bursă. În România, de pildă, este cazul cîtorva zeci de companii străine de renume, în frunte cu Renault, denumită pe la noi Dacia. Explicația este că apartenența la o bursă implică anumite raportări oficiale de ordin public și numai cu acest lucru nu consideră că trebuie să se lege la cap o companie străină într-o colonie, unde se pot derula activități și manevre contabile care nici prin gînd să fie desfășurate pe acasă prin centrele de putere.

Și atunci, bursa locală dintr-o colonie este văduvită de prezența exact a osaturii economice de pe plan local, constituită tocmai de capitalul străin, rămînînd a se baza eventual pe companii din economia autohtonă, adică din economia subalternă, care, dacă are cumva corifei, și aceștia aspiră, după exemplul străin, să nu dea raport public asupra activității. Și atunci bursa dintr-o colonie este o ficțiune. Nu poate fi folosită pentru finanțarea economiei, oferind doar terenul pentru învîrtirea unor speculații locale de gradul 14.

În mod semnificativ, cei care acordă gradații burselor din lume n-au îndrăznit, știind bine despre ce este vorba, să treacă Bursa de la București în rîndul „burselor emergente“. Nu Dragnea și Dăncilă au întors în timp Bursa de la București. Aceasta, ca orice bursă dintr-o colonie, n-a depășit niciodată stadiul de ficțiune la butoniera modelului colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bursa-o-fictiune-la-butoniera-modelului-colonial-778037

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Cine și de ce fuge de investitorii străini?!

           Dna. Paula Pîrvănescu, secretar de stat în cadrul agenției InvestRomânia, parte a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, a făcut Ziarului Financiar, în cadrul emisiunii de business ZF Live, mărturisirea de-a dreptul halucinantă.

Că autoritățile locale din anumite județe, primari și chiar unii membri ai consiliilor județene, fug pur și simplu de investitorii străini. Detaliile oferite nu contribuie la clarificări. Ar fi vorba de faptul că agenția, în urma unor contacte cu investitorii străini, s-ar adresa, în ritmul unor circa 20-30 de solicitări pe lună, unor autorități locale pentru informații actualizate de la fața locului, dar nu primesc nici măcar răspunsuri, necum să angajeze un dialog instituțional pentru finalizarea demersurilor de investiții. Nu se dau exemple concrete, dar există o menționare a județelor în care stocul investițiilor străine nu depășește 10 milioane euro, precum Gorj sau Mehedinți, spre deosebire de județe precum Timiș, Cluj și Brașov, unde acest stoc este în fiecare caz peste 1 miliard de euro.

Pe ansamblu, se apreciază că „sub 10% este procentul autorităților locale cu care agenția lucrează bine“. Astfel încît studii sociologice ar trebui comandate pentru clarificările absolut necesare. Cu atît mai mult cu cît, dincolo de caracterul bizar și debusolant al faptului în sine cu care este confruntată agenția, nu este precizată nici o explicație pentru atitudinea pe care anumite autorități locale ar adopta-o: frustrare, dezinteres, demodare, lipsă de înțelegere, etc. Se vorbește doar de comunicare, la care, știm prea bine, se apelează cu caracter general în cazul cînd orice lucru nu apare ca fiind în regulă, de parcă aceasta ar putea explica singură de ce evită unii primari și alții nu investitorii străini, componența pe județe a acestora, evoluția în timp a unor asemenea atitudini, rolul în domeniu al agenției de promovare a investițiilor etc.

Deși evident o analiză economică nu poate înlocui în domeniu concluziile relevate de un studiu sociologic, această analiză poate oferi însă cîteva repere care să explice de ce s-a ajuns să se fugă de investitorii străini.

Concluziile din statisticile privind investițiile străine în România sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decît contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă. Căci să nu confundăm creșterea economică cu dezvoltarea.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinînd rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1)foloseşte capital ridicol de mic; 2)îşi realizează cîştigurile ameţitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România şi prin acces la resurse şi active la costuri reduse; 3)îşi sporeşte cu asupra de măsură rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 70 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lîngă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2017. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică  pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului  situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona ­furtului! Prin afaceri legale şi ­concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate.

Să mai amintim ceva foarte concret în legătură cu rolul investiţiilor străine într-o economie subdezvoltată, cum este şi cea a României. Este vorba de concluzii pe care le-au stabilit studii efectuate în cele mai diverse colţuri ale lumii şi în cele mai diferite perioade. Există un ciclu al investiţiilor străine. În general, valul de intrări durează 10-12 ani, după care, indiferent dacă intrările continuă, ieşirile prin repatrieri de profituri spre ţările de origine sau aiurea devin mai importante decît intrările. Dacă o ţară n-a apucat în cei 10-12 ani să fructifice intern şi realmente valul intrărilor, punând bazele unei ţesături industriale prin combinare cu eforturi proprii susţinute, tot impactul pozitiv al investiţiilor străine se pierde. În România lucrurile s-au desfăşurat cum nu se putea mai rău. Intrările în val au durat doar vreo 6 ani. Nici să fii genial nu poţi ajunge să profiţi în planul dezvoltării de pe urma investiţiilor străine, în condiţiile unui asemenea răgaz scurt. Nemaipunând la socoteală că investiţiile străine în România, fiind făcute cu prioritate în afaceri pe termen scurt sau cu profit rapid (imobiliar, comerţ) au ajuns deja în situaţia ca intrările să fie de mult compensate de ieşiri, cu un bilanţ net strict negativ şi din punct de vedere financiar, şi din punctul de vedere al urmelor lăsate în planul dezvoltării. Ciclul este închis. Rolul potenţial benefic este pierdut.

Restul, doar poveşti! Ce arată statisticile cu privire la situația concretă din România?! După numai 10 ani – care, probabil, nu întîmplător corespund cu cei de apartenență a României la UE – ieșirile au depășit intrările în privința investițiilor directe, și asta ținând cont de ieșirile raportate sub forma repatrierilor oficiale de profituri, care reprezintă un mizilic (probabil 10-15%) față de ieșirile efective de profituri externalizate fără fiscalizare, care constituie grosul, și cu a cărui luare în considerare, ieșirile compensează intrările în cazul investițiilor colonialiste în maxim 2-3 ani.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cine-si-de-ce-fuge-de-investitorii-straini-777197

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Capitalul străin amenință că ni-l răpește pe Godot

           Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Deși am ajuns superobișnuiți să fim bombardați zilnic și sistematic de tot felul de prostii și aiureli, nu cred să se fi atins altădată densitatea orară și la hectar de enormități ca în perioada după ce Guvernul PSD – ALDE a adoptat de altfel derizorii taxări împotriva flagrantelor abuzuri de monopol ale unor companii din sectoarele energetic și bancar. Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Cea mai gogonată aberație este aceea că firmele străine ce ar urma să plătească noile taxe își vor lua catrafusele și vor părăsi România, lipsind România de investițiile pe care le aveau în vedere aici, precum și de potențialele alte investiții pe care puteau să le aducă. Și de aici au curs diversiuni peste diversiuni în cascadă pînă la grețoasa întrebare retorică: nu mai are nevoie România de investiții străine?!

Nici nu știi care dintre laturile acestei retorici insidioase să fie mai întîi atacată și desființată! Amenințarea nu are nici un temei economic, ci rezultă doar din comportamentul pe care și-l asumă capitalul străin din România, care este comportamentul colonialist implicînd la loc de frunte răzbunarea față de orice sclav care încearcă să ridice cumva mîna împotriva stăpînului. Acesta însă n-ar fi adevărat stăpîn dacă s-ar supăra pe sclav și l-ar abandona, luîndu-și catrafusele și plecînd! El rămîne pe poziții pentru ca, la nivel de prioritate zero, să pedepsească sclavul și să-l învețe minte.

Cu atît mai mult cu cît noile taxe despre care ar fi vorba afectează atît de puțin profiturile reale ale companiilor vizate, obținute integral prin abuz de monopol, încît ar fi vorba de o prostie! Și capitalul străin poate fi acuzat de orice, dar nu de prostie. Articulația pe care capitalul străin și-a construit-o pentru obținerea de cîștiguri nete în România este atît de profitabilă – mai precis profiturile realizate sunt atît de mari prin comparație cu capitalul și mai ales cu investițiile noi puse în joc – încît riscul abandonării coloniei este pur și simplu exclus!

Mai mult, avînd în vedere profitabilitatea reală a acestei matrice coloniale instituite de capitalul străin în România, însăși premisa părăsirii izvorului de profit este greșită! Ca și cea a așteptărilor investiționale în România. A aștepta investiții noi de la capitalul străin – prezent deja aici sau potențial nou-venit – este tot atît de exclus cu a aștepta cumva ca acesta să plece! Capitalul aduce investiții doar acolo unde inputuri tehnologice au de înlocuit forță de muncă scumpă, adică la el acasă, nu într-o colonie unde profitabilitatea vine din exploatarea muncii ieftine.

Schema de profit a capitalului străin în România este de tip colonialist pur: profituri maxime la implicări investiționale minime. Amenințîndu-ne că nu mai vine cu investiții în România, capitalul străin ni-l răpește de fapt doar pe Godot, care, precum în piesa de teatru a lui Beckett, oricum nu vine niciodată! Dacă este realist, orice român – salahor-angajat, salahor-patron sau salahor-guvernant – trebuie să aibă în vedere că minunatul capital străin nici nu va pleca din România, nici nu va aduce bani noi în România. Este vorba de o încremenire în situația în care s-a ajuns, o încremenire pentru 15-20 de ani! Nu va fi nici o schimbare.

Dacă va mai exista, România nu va înregistra nici un progres, dar mult mai probabil schimbarea va fi una de stăpîn în cadrul aceleiași paradigme, schimbare de stăpîn rezultînd din dezmembrarea teritorială a țării și redistribuirea forțelor străine în noile configurații. Nu există în istorie exemple de ieșire din statutul de colonie. Chiar și coloniile cu statut oficial de colonii au rămas colonii de facto și după cucerirea eventuală a independenței politice. Singurele schimbări în colonii sunt de stăpîni, în urma împărțirii sferelor de influență între puterile coloniale. Și a aștepta mîntuirea de la stăpînul colonial – indiferent care ar fi acela – este o tîmpenie.

Nerecunoscînd statutul de colonie al României, unii analiști reclamă programe (nu se știe ale cui?!) care să vizeze stimulări ale creșterii valorii adăugate pe lanțurile de export, pornind de la constatarea că marele „boom“ al exporturilor din România este de fapt alimentat de livrările de componente auto, unde valoarea adăugată este mică și din care o parte încă și mai mică rămîne în țară.

O ipocrizie imensă caracterizează această cerere: ce pot face românii, inclusiv statul român, în domeniu, cînd peste 3/4 din exporturi sunt realizate de transnaționalele străine, care fac ceea ce le dictează interesele lor de profit, adică tocmai cele care au rezervat României doar rolul de vehicul pe traseul lohn-ului auto și nimic altceva!

Să mai demolăm o demagogie arhivehiculată, care nu numai interpretează mincinos o realitate, dar care, pornind de la această interpretare, are cerințe periculoase pentru politicile economice. Constatîndu-se că România este ultima dintre țările Europei Centrale și de Est în ce privește ponderea investițiilor străine în PIB (sub 40%, cînd în zonă se ating 60% și chiar 70%), se trage concluzia că prea se bazează totul în domeniu pe profitul reinvestit și că ar trebui luate măsuri de stimulare pentru ca firmele străine să aducă în România și capital nou.

Ce să li se mai ofere acestora, față de ceea ce li se oferă deja? Nici cu luna de pe cer nu s-ar schimba situația! Această situație are explicații și coordonate precise: profiturile uriașe realizate de capitalul străin în România au ca sorginte salariile mici de aici, simbolul aservirii și jecmănirii coloniale. Investițiile și capitalurile noi nu sunt aduse decît acolo unde înlocuiesc salarii mari.

Investitorii nu-și irosesc potențele și armele: unde sunt salarii mici nu aduc capitaluri noi, pentru că nu este nevoie! Ei nu fac acte de caritate. Ăsta-i capitalismul! Darămite colonialismul! Să punem colonialismul să ne edifice „societatea multilateral dezvoltată“ este o himeră, dacă nu chiar o prostie cu P!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/capitalul-strain-ameninta-ca-ni-l-rapeste-pe-godot-776394

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O bizarerie colonială în ­România: „riscul de țară“ – aplicat ­privaților, și nu statului!

 

        Cu lacrimi de crocodil, băncile străine din România – care domină supercopleșitor sistemul bancar – se plîng că taxa pe active ar aduce pur și simplu criza în România! Prin ce?

Prin descurajarea investițiilor străine în România și prin încetinirea creditării economice. Astea sunt idioțenii de-a binelea! Băncile străine din România n-au nici o legătură cu finanțarea economiei existente în România, nici a celei românești, nici chiar a celei străine din ­România (vezi „România liberă“ – 27.02.2019). În prea iubita și prea mărita UE, mereu dată de exemplu, lumea creditului bancar reprezintă 200% din PIB, ca expresie a finanțării economiei de către bănci. În România, nu se ating 50%! Băncile străine din România practică de ani de zile în România dezangajarea – numită ­demagogic „dezintermediere“  –, nu aducerea de bani și investiții! Stocul de credite scade de la an la an în raport cu stocul de depozite, ajungînd la 75%, ceea ce înseamnă că nici măcar slaba economisire din România (cea pe care o poate permite o economie subdezvoltată) nu este reciclată în economie, spre folosul economiei, și că argumentul că băncile străine au venit în România pentru a aduce investiții și finanțare deoarece România n-are bani este o biată balivernă doar pentru a pune mîna pe sistemul bancar din România ca să țină în chingi România. Este o pură nerușinare, o obrăznicie să pretinzi că o nenorocită de taxă descurajează finanțarea economiei din România, prin reducerea investițiilor și creditării, cînd pur și simplu nu finanțezi economia, nu creditezi economia și de ani de zile practici sistematic dezangajarea față de România!

Nimeni nu poate spune cumva că o nouă criză nu va veni în România. Ba s-ar putea ca aceasta chiar să bată la ușă. Dar nu va veni adusă de taxa pe active bancare! Va fi adusă chiar de băncile străine, ca să iasă din constrîngerile crizei cît mai abitir pe seama periferiei România, după cutuma dintotdeauna a ieșirii din criză a bogaților pe seama săracilor!

Sau transferul crizei în România este atît de aproape, încît băncile străine vor să folosească prilejul taxei pe active spre a o face responsabilă de criza ce va veni?!

Mărirea ROBOR – adică a dobînzii cu care băncile se împrumută între ele pe piață – este canalul cel mai convenabil și eficient al aducerii crizei în România. Mărirea ROBOR-ului –  care se obține prin înțelegeri bancare de tip cartel (azi te împrumut eu pe tine, mîine îmi dai banii înapoi împrumutîndu-mă eu de la tine!) – suplimentează dobînda la credite și deci descurajează finanțarea și stimulează dezangajarea. Cine-i de vină? Taxa?! Aceasta, s-ar putea spune, vine doar mănușă băncilor străine în prag de criză, căci au astfel băncile străine pe cine să arunce vina! De altminteri, ROBOR-ul nu poate explica nici 20% din dobînda abominabilă cu care băncile străine acordă credite în România. De aceea demersurile senatorului Zamfir, secondate de cele ale avocatului Piperea, de incriminare a manipulărilor de pe piața ROBOR și a altor manevre bancare sunt mai mult decît lăudabile, dar să fim conștienți că sunt colaterale, neatacînd fondul problemei. Grosul dobînzii incalificabile provine de la penalitatea de „risc de țară“. Mărirea ROBOR poate abate atenția de la incriminarea acestei penalități inadmisibile de „risc de țară“. Dacă creditarea s-ar face din afara României – din Franța sau din Bulgaria, chiar din Bangladesh –, penalitatea de „risc de țară“, chiar oricît de mare și indiferent dacă este justificată sau nu, este admisibilă. Dacă însă creditarea se face de pe plan intern de către bănci înscrise juridic intern, penalitatea de „risc de țară“ este o anomalie. Dacă debitorul nu-i convine creditorului, nimeni nu-l obligă pe acesta din urmă să-i intre în casă debitorului spre a-l împrumuta. Dar se pare că asta este tehnologia sistemului bancar colonialist: te îndatorez spre a te jecmăni!

Bizar – dar ca orice lucru bizar foarte interesant – este faptul că băncile străine din România aplică penalitatea de „risc de țară“ tuturor privaților români, fie firme sau indivizi, dar nu și statului român. Te-ai aștepta să fie invers, avînd în vedere că, potrivit preceptelor colonialiste arhivînturate, privatul este bun, iar statul este rău, oricum cel mai prost administrator. Dar, în ipocrizia lor dolofană, preceptele colonialiste una spun (pentru proști) și alta fac! În zilele actuale, băncile din România creditează firmele românești (dacă o fac) cu 8-9%, persoanele fizice române cu 9-10%, iar statul cu 3-5%. În funcție de dobînda de referință, cifrele au putut fi diferite, dar ecarturile au fost aceleași!

Pe privații români băncile străine îi jefuiesc prin abuzul de monopol avut la dispoziție și lipsa de opțiune a acestora: dobînzi derizorii la depozite, comisioane halucinante la operațiunile pe care aceștia sunt obligați să le facă prin bănci, credite cu dobînzi prohibitive, încărcate cu penalitatea de a fi român. Mai ales că pe privații români nu-i împrumută nimeni din străinătate. În cazul statului, care are alte mijloace de luptă și mai are și posibilitatea să se adreseze pentru împrumuturi piețelor externe, adică acelorași bănci, dar în regimul de creditare de la ele de acasă, subsidiarele băncilor străine din România adoptă tactica inversă: dă-i credite cu dobînzi rezonabile, spre a-l putea jecmăni tocmai prin îndatorare! Vreți să vedeți ce spun statisticile? Sunt foarte limpezi. Aproape jumătate din finanțarea datoriei publice (adică a statului) este asigurată de băncile străine din România, iar 22% din ansamblul creditelor acordate de acestea sunt achiziții de către respectivele bănci ale titlurilor emise de statul român, cu alte cuvinte, o expunere mare, dar fără risc. Ce poate fi mai murdar decît un credit colonialist?! Nimic altceva, dacă asta poate constitui o consolare!

Este lesne de identificat replica băncilor străine la îndrăzneala, finalizată sau nu, a introducerii unei taxe de altfel complet colaterale ca importanță împotriva lor. Evident, măsurile de retorsiune se vor îndrepta către cei cu care băncile străine din România au o legătură, respectiv cu bieții oameni, mai împiciorogați sau mai de rînd, și poate mai ales cu statul român. Răzbunarea va fi aprigă. Dobînzile la depozite vor fi coborîte, devenind ridicole în raport cu rata inflației, comisioanele pe indiferent ce operațiuni vor fi crescute, iar dobînzile la orice credite vor fi majorate. O declarație mai veche a președintelui Consiliului Fiscal, agentură a capitalului străin de monitorizare a acțiunilor guvernamentale, dl Ionuț Dumitru, altfel economist-șef al unei bănci străine, sugerează despre ce va fi vorba. Pornind de la premisa că băncile străine sunt deja supraexpuse pe datoria publică a statului român, domnia-sa a spus că „o pondere de 60% a datoriei publice în PIB (criteriu al UE) nu ar trebui să fie un reper pentru România, căci n-ar avea cine să finanțeze o asemenea datorie publică“. Deci, băncile străine nu sunt, de fapt, dispuse să finanțeze încă și mai mult statul român, considerîndu-l deja bine îndatorat spre a fi jecmănit! Ca atare, dobînzile cu care se va putea împrumuta statul român pe propria piață vor fi din ce în ce mai mari.

Pe cale de consecință, rămîne o întrebare dacă taxarea activelor bancare se va solda cu efecte pozitive. Această taxare este perfect justificată, dar, în final, în urma replicii băncilor, s-ar putea ca efectele să se dovedească adverse. Ideea inițială a măsurii era ca băncile să cedeze ceva din profiturile cu totul nejustificate obținute. Cu puterea și cu pîrghiile pe care le au în colonia România, băncile străine, cu sprijinul neprecupețit al BNR, nu vor ceda nimic, ci vor încerca să se folosească de prilej pentru a lua ceva încă și mai mult. În atenția inițiatorilor taxei, nu poți spera să modifici efectele cînd nu ataci cauzele, mai curînd spus nepunînd nici măcar în discuție rînduielile care permit bătaia de joc!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-bizarerie-coloniala-in-romania-riscul-de-tara-aplicat-privatilor-si-nu-statului-775600

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Minunatele bănci străine din România: profituri fără finanțarea economiei

       După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor.

După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ băncilor, numită apoi oficial taxă asupra activelor (pentru că avea să fie calculată asupra activelor, care în cazul băncilor sunt constituite de creditele acordate de către acestea), s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor și menestrelilor acestora vizînd delegitimarea taxei prin pretinsa lipsă de temei, prin „ororile“ economice pe care le-ar produce și, ce să vezi!, chiar prin victimizarea ridicolă a stăpînilor din ecuație, respectiv a „bietelor“ bănci.

În vîltoarea întrecerii s-a apelat, și de o parte și de alta, la diverse scormoneli în măruntaiele bancare, mai puțin scoase la bătaie în mod uzual în spațiul public și oricum necunoscute de cei fără implicare în domeniu, care constituie majoritatea. Ceea ce știm în mod curent este că băncile onorează depozitele cu dobînzi derizorii, înjositor de mult sub rata inflației, că deci ținîndu-ți banii la bancă ești în pierdere, și că, dimpotrivă, dacă e vorba să iei un credit de la bancă, dobînda este exorbitantă, păscîndu-te riscul de a rămîne fără pantaloni.

După mine, era de ajuns să se știe chiar și numai atît, căci aceasta era esența și era suficient pentru o părere adecvată despre băncile din România! Nu se știe exact din ce motiv – fatalism față de soartă sau prostie pură – acest fapt esențial era ca și acceptat, în măsura în care nimeni nu reacționa cu ceva: nici autoritățile să se opună cumva jafului (căci despre jaf este vorba, băncile practicînd dobînzile respective prin abuz de monopolul deținut în domeniu), nici oamenii de rînd să recurgă la cît mai puține credite, singura modalitate de a se feri de a fi jefuiți în condițiile în care autoritățile girau jaful prin inacțiune. Pe frontispiciu trona figura eternului guvernator al Băncii Naționale fraudulos autointitulate a României, care permitea abuzul de monopol de o asemenea amplitudine din sistemul pe care îl parohia, fără ca cineva să-l conteste, cu toate că mereu mai mulți înțelegeau că eternitatea sa în funcție se datora nemijlocit tocmai faptului că permitea un astfel de abuz într-o activitate în care de o parte sunt băncile, practic toate reprezentînd stăpînul străin al țării, și de cealaltă parte salahorii români, fie ei indivizi sau firme.

Cînd măruntaiele bancare au fost puse pe masă sau pe tapet au început să se afle nu doar dimensiunile jafului, ci și ustensilele ca și diversiunile cu care este operaționalizat. S-a aflat, de pildă, că, la dobînzile abominabile percepute la creditele acordate, băncilor le este de ajuns să-și recupereze doar vreo 20% din acestea pentru a-și vedea returnați banii avansați, putîndu-și permite ca, în majoritatea lor, creditele nerecuperate să fie vîndute apoi la numai 10-15% din valoare ca neperformante, încasările din acestea constituind cîștig net. S-a mai putut afla că neperformantele se vînd înregistrîndu-se în contabilitate drept cheltuieli deductibile, fiind suportate astfel pe seama statului, adică de către noi toți, aflați în nici o legătură cu problema! Și mai rău că, provizioanele constituite pentru eventualitatea nerecuperării unor credite se fac tot ca deductibilități fiscale pe seama statului, în timp ce, dacă creditele sunt ulterior recuperate, cîștigurile rămîn la bănci. E tare, nu!

În asemenea condiții, argumentele aruncate în spațiul public de către bănci sau menestrelii lor despre impactul taxei pe active bancare sunt absolut ridicole. Băncile se plîng demagogic de plăți care vor exista doar dacă va cădea drobul de sare, căci taxa ar urma să intervină numai dacă ROBOR-ul depășește 2%. Dacă nu depășește, ar urma să nu se plătească nimic. Taxa cel mult ar încerca să contracareze încărcarea suplimentară a actualelor absolut fabuloase dobînzi la credite, care are cu totul alte cauze, pe care taxa nu le atacă în vreun fel, neafectînd-o cu nimic. Taxa este proastă dar nu din motivele invocate de bănci, ci din motivul că nu atacă fondul problemei!

Rar însă au putut fi auzite atîtea ciudățenii sau idioțenii de-a binelea pe tema cu pricina! Căci este vorba de ocoliri cu bună știință ale incalificabilei existențe a unor anomalii și de răul pe care l-ar face eliminarea unor anomalii și mai mari. Cum poți tu să spui că taxa, afectînd profiturile bancare, va bloca creditarea economică din România și deci dezvoltarea acesteia cînd realitatea – evidențiată de statisticile nimănui altcuiva decît ale Băncii Naționale zise a României – arată că băncile aproape nici nu finanțează, ba s-ar putea spune aproape deloc, economia din România?! Toată, dar absolut toată economia străină din România, care deține peste jumătate din cifra de afaceri și ocupă vreo 30% din forța de muncă ocupată în România, nu se finanțează deloc de la băncile străine din România.

Căci ar fi nebună la cap s-o facă la dobînzile aiuritoare percepute de aceste bănci. O face apelînd la aceleași bănci, dar la mamele lor din străinătate, care dau credite cu dobînzi normale. Aceste finanțări formează grosul datoriei externe considerate a României, căci este contractată de pe teritoriul României. La rîndul ei, economia românească din România, care ocupă 70% din forța de muncă și dă doar jumătate din cifra de afaceri – mai precis peste 90% din firmele înscrise juridic în România – abia dacă se finanțează de la băncile din România! Este vorba de o finanțare care nu reprezintă decît 8% din total! Peste 80% din firmele respective n-au apelat vreodată la un credit bancar. 97% din acestea sunt considerate nebancabile de către chiar băncile respective. Și cu 8% și fără 8% din total este absolut același lucru! Economia cu capital românesc se finanțează din ce poate genera la nivel propriu (autofinanțare) sau, dacă nu poate, apelează la „frații“ din sistem, adică la furnizori. Creditul furnizor este cel mai mare finanțator al economiei cu capital românesc. Băncile străine și de-ar pleca n-ar avea cu ce afecta economia cu capital românesc! Amenințările în domeniu ale băncilor străine sunt baliverne! Prostii pentru fraieri!

Problema este alta. Orice măsuri de retorsiune ar adopta băncile străine din România, acestea n-ar putea face cine știe ce rău economiei din România, pur și simplu pentru că băncile străine din România n-au aproape nici o legătură cu finanțarea economiei din România. Nici economia românească, nici economia străină din România! Băncile au legătură cu altceva: cu statutul de colonie al României, statut al cărei placă turnantă o constituie. De aici va izvorî și replica băncilor (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/minunatele-banci-straine-din-romania-profituri-fara-finantarea-economiei-774753

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Repatrierea rezervei de aur a României

Cît costă de fapt ținerea aurului la Londra

Păstrarea celor 61 de tone de aur la Banca Angliei costă România 309 mii lei anual, adică 60.000 de euro. Repatrierea acestei cantități ar putea costa probabil cît taxa de custodie respectivă pe 50 de ani. Și dacă România vrea să tranzacționeze aurul, ar trebui să îl ducă înapoi. Proiectul de lege depus la Senat de Liviu Dragnea și Şerban Nicolae prevede modificarea Legii de funcţionare a BNR. Un singur articol conţine acest proiect. Iniţiatorii vor ca 95% din aurul României să fie repatriat.

Potrivit proiectului de lege, BNR mai poate lăsa în băncile din afara ţării doar 5% din rezerva totală a României. Aceste procent e condiţionat de obţinerea de venituri. Dacă nu obţinem dobîndă din aurul depozitat în bănci din afara ţării, atunci cantitatea de aur depozitat în afara ţării va fi zero. „(4) Din rezerva constituită, Banca Naţională a României poate depozita aur în străinătate EXCLUSIV în scopul obţinerii de venituri prin tranzacţionare şi alte operaţiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Naţională a României în străinătate NU POT DEPĂŞI 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă.”, potrivit articolului propus.

Expunerea de motive care însoțește proiectul de lege al lui Dragnea și Șerban Nicolae nu are decît o pagină, iar principalul argument invocat de șeful PSD ține de „costurile de depozitare deloc de neglijat”.

Articolul semnat de Cosmin Pam Matei a apărut în ediția online a Cotidianului din 28 februarie 2019

Sursa: https://www.cotidianul.ro/cat-costa-de-fapt-tinerea-aurului-la-londra/

Dragnea vrea să aducă aurul în România. Analistul Ilie Șerbănescu, reacție

Analistul economic, Ilie Șerbănescu, a explicat, pentru DC News, care este motivul pentru care BNR ține marea parte din aurul României în Marea Britanie și de ce noul proiect de lege propus de Liviu Dragnea și Șerban Nicolae este potrivit.

„Nu vi se pare normal să îți păstrezi tezaurul la tine în țară, mai ales într-un moment în care lupta este mare pe plan internațional?! Marea Britanie iese din UE ca să nu mai stea sub talpa germană. Este cel mai bine să păstrezi aurul în țara ta. În contextul externalizării aurului, s-a constatat, în istoria noastră, că l-am pierdut.

Să ni-l fure în cazul ăsta, dacă ne opunem la legea respectivă. În ceea ce privește motivul pentru care l-am ținut acolo, întrebați-l pe Isărescu. Altfel cum ar fi fost un guvernator etern? Acesta este tributul pentru a beneficia de așa-zisa putere. Dar tu tot nu ai putere. Ești un vătaf”, ne-a explicat Șerbănescu.

Articolul semnat de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DCNews în 28 februarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/dragnea-vrea-sa-aduca-aurul-in-romania-analistul-ilie-serbanescu-reactie_639780.html

Vezi și articolul Devalizarea României din 16 septembrie 2016. Sursa: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2016/09/18/devalizarea-romaniei/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Emblematic pentru statutul ­colonial: dezastrul din energie al unei țări cu resurse energetice

       Distrugerea sistemului energetic al României a fost obiectiv de fond al puterilor coloniale care au luat „în grijă” România postcomunistă.

Această distrugere era esențială în oricare variantă de dependență colonială sau, mai precis, scop pentru oricare dintre puterile coloniale în a căror parohie va fi ajuns pînă la urmă România. Distrugerea sistemului energetic a fost astfel, încă din anii ‘90, în vizorul Băncii Mondiale, care a jucat, în perioada de după căderea comunismului în centrul și  estul Europei, rolul brokerului principal, împreună cu FMI, al colonialismului internațional actual. Broker principal în perioada în care țările central și est-europene nu fuseseră încă „distribuite”, în împărțirea sferelor de influență, între mai-marii colonialiști ai perioadei! După anul 2000, cînd România a fost „repartizată” centrului de influență vest-european, obiectivul de distrugere a sistemului energetic a fost preluat de UE, care, într-un deceniu, folosind deschiderea făcută de FMI și Banca Mondială, a obținut realizarea deplină a obiectivului: sistemul energetic românesc este la final!

Privind acum retrospectiv, schema de distrugere a fost deosebit de simplă și de eficientă. Contribuția Băncii Mondiale a fost enormă, căci aceasta a impus dezmembrarea sistemului energetic, care, prin sinea lui, trebuie să existe și să funcționeze integrat (resurse/producție/distribuție/consum), și sfărîmarea industriei cărbunelui, nuca tare din sistemul energetic românesc care îl ținea în viață și care i-a prelungit supraviețuirea în ciuda atacurilor furibunde de pretutindeni și îndeosebi de la FMI/Banca Mondială, Bruxelles, Berlin. Această dezmembrare și corespondenta organizare a sistemului pe resurse au pus în opoziție resursele care participau împreună la acoperirea consumului, situație în care programele de așa-zisă „liberalizare” a pieței, impuse de UE, au împlîntat pumnalul! Aceste programe de „liberalizare” au plasat în concurență, în mod absurd, resursele care se completau reciproc în acoperirea consumului, scoțînd treptat și definitiv din joc, prin preț, resursele mai scumpe, dar necesare deopotrivă consumului (respectiv cărbunele). Ceea ce nu se reușise pe căi administrative a făcut piața însăși în cîțiva ani: vulnerabilizarea totală a producției de cărbune.

Capitalul străin a prins ca într-un corset sistemul energetic românesc. I-a luat distribuțiile – și pe cele de gaze, și pe cele de electricitate, și pe cele de carburanți – și, o dată cu acestea, sursele de bani pentru dezvoltare și modernizare. Producția, rămasă în mîna fostului proprietar (statul român), a fost vîrîtă într-un proces inexorabil de demodare și chiar de distrugere fizică și, oricum, într-o imposibilitate de a se reînnoi. A păcălit, în mai multe rînduri, statul român că va participa la proiectele avansate de acesta pentru extinderi, modernizări și dezvoltări de capacități noi. Au fost semnate în acest scop memorandumuri de investiții. Din toate acestea, capitalul străin s-a retras, lăsînd statul român, cel fără bani, cu buza umflată! Iar acum întregul parc de producție este învechit sau în paragină, în timp ce proiecte precum reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, centrala pe gaze de la Brăila, hidrocentrala cu dublă pompare de la Tarnița-Lăpuștești sunt doar biete povești. Pe hîrtie sunt instalați peste 24.000 MW. Sunt oficial considerați disponibili doar vreo 20.000 MW. Cînd aceștia sunt luați însă la bani mărunți, se contabilizează, tot oficial, că numai 12.000 MW sunt funcționali, restul capacităților neavînd avize de mediu și licențe de comercializare. Deci nu se poate conta, de fapt, decît pe jumătate din ceea ce este pe hîrtie!

Lovitura de grație a dat-o însă programul corelativ al UE de extindere, întru acoperirea consumului, a energiei regenerabile. Doamne păzește ca dezvoltarea acesteia să fie vreun rău în sine, dar energia regenerabilă (eoliană și solară) nu are deocamdată nici o formulă de stocare. Ca urmare, capacități de producție pe deplin operaționale de energie convențională sunt necesare „în oglindă” pentru toate capacitățile de producție de energie regenerabilă spre a se asigura funcționarea sistemului în situațiile obiective cînd soarele nu strălucește sau vîntul nu bate. Și, din cele 12.000 MW, au ajuns instalați în eoliene și solare 4.500 MW. Deci, cînd soarele nu strălucește și vîntul nu bate se poate conta doar pe vreo 8.000 MW, adică pe nici 40% din puterea teoretic instalată. Trebuie înțeles în mod clar că, pentru existența unui sistem energetic cu mare contribuție din partea energiei regenerabile, cineva trebuie să întrețină, cu cheltuieli considerabile, capacități de producție de energie convențională în stand by, pentru a se putea apela la aceasta din urmă în cazuri pe care le impun condițiile naturale. Piața nu poate ține în viață asemenea capacități de energie convențională, ci, dimpotrivă, le scoate din joc din înseși rațiuni de preț! Ținerea în viață a unor asemenea capacități de producție este obligatorie dacă vrei să menții operațional, funcțional și fără dependențe absurde de alții sistemul energetic! Dimpotrivă, însă, dacă vrei să-l distrugi este de ajuns a lăsa piața să scoată din joc capacitățile de producție de energie convențională! Cazul românesc!

Obișnuită în mod curent cu o contribuție a energiei regenerabile ajunsă spre 20% din total, piața s-a dispensat treptat de contribuția cărbunelui în sistem (a cărei menținere în viață costa, dar era necesară, fiind asiguratorie la o adică!), astfel încît atunci cînd, din cauze naturale (frig, înnorări persistente și vînturi slabe), contribuția energiei regenerabile a coborît la 4-5% în acoperirea consumului n-a mai existat (chiar și fizic) producția de energie convențională ce scotea sistemul din restriște! În centralele pe cărbune sunt instalați vreo 3.500 MW. De utilizat au ajuns să poată fi utilizați doar 1.800 MW, din motive de lipsă de avize de mediu sau comercializare sau, și mai grav, din lipsă fizică de cărbune. Deja în 2017 s-a văzut cum stă de fapt problema și, deși de atunci nu prea mai era ceva de făcut, nu s-a făcut oricum nimic, iar acum, în iarna lui 2019, s-a ajuns la potou. Pe perioadele de frig și fără vînt, România trăiește energetic din importuri din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, importuri care reprezintă chiar și 20% din consum. Întregul dezastru din energie se evidențiază articulat: singura țară cu resurse energetice din zonă trăiește din importuri de la țări fără resurse energetice! Exploziile de preț sunt inevitabile. Pînă cînd prețul va sugruma tot! Deși pe hîrtie România figurează cu potențial de export în energie. Hai să rîdem!

Tot pe hîrtie este independentă energetic, adunînd teoretic capacități de producție fictive prin indisponibilitate sau neoperaționalitate. Care „independență” în măsura în care trebuie să imporți pentru acoperirea consumului de electricitate 20% din necesar cînd ți-e lumea mai dragă, deoarece nu funcționează decît 40% din parcul de producție?! Și cînd, în cazul gazelor, este și mai și: la frig se importă cam tot 20% din necesarul de consum, în timp ce străinii care îți exploatează resursele tale le exportă și se pregătesc intens să livreze altora ceea ce vor scoate din zăcămintele submarine! Despre ce „independență” poate fi vorba cînd soarta gazelor este pecetluită, iar în cazul electricității este nevoie de cel puțin 35 miliarde euro investiții pentru o redresare a sistemului energetic?! N-ar fi mult, căci este vorba de ceea ce fură României firmele străine doar prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor realizate aici în numai un an! Dar este o sumă pe care statul român n-o va deține niciodată! Asta cu „să acționăm măcar în ceasul al 12-lea” este o prostie. Ceasul al 12-lea a trecut. UE și-a realizat obiectivul de lichidare a sistemului energetic al României, iar soarta gazelor este, repetăm, pecetluită. Condiție a colonializării sale depline și definitive, România nu trebuie să aibă nici o independență, în nici un domeniu! Oricum nu în domeniul crucial al energiei! Ci trebuie să stea în toate cele cu mîna întinsă la cheremul stăpînului extern, indiferent dacă de la Bruxelles sau din altă parte! Nu cred că există ceva mai semnificativ pentru statutul colonial al României decît dezastrul din energie al unei țări (sau, mai degrabă spus, fostei țări) deținătoare de resurse energetice!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/emblematic-pentru-statutul-colonial-dezastrul-din-energie-al-unei-tari-cu-resurse-energetice-773795

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Marii emergenți n-au ales încă tabăra

         America vs Germania este, fără îndoială, marele conflict al lumii zilelor noastre (vezi „Romînia liberă”, 06.02.2019).

Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitîndu-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întîmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, o dată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți cîștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi pînă cînd marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decît sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decît cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptînd ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc cînd alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decît în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au cîștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cît au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cît au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cît le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mînă pîrghiile strategice. Și, puțin cîte puțin – iar cu timpul, miliardele de rîulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atîtea din ele ­folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dîndu-și arama pe față deopotrivă că minunatele cîntări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate cînd este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atît de ferm la masa puterilor mondiale încît, avînd de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegînd tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amîndoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/marii-emergenti-n-au-ales-inca-tabara-772810

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Conflictul major al lumii actuale: America vs Germania

   

     Totul probabil a pornit de pe piețele financiare.

În timpul crizei din 2007-2011 – cu cauze preponderent financiare – America a încercat din tot ceea ce a întreprins să nu se schimbe cumva regulile scrise și mai ales nescrise ce guvernează piețele financiare, care o avantajează în mod detașat. Nu întîmplător, pentru că în America sistemul financiar-bancar confiscă peste 40% din profiturile realizate în economie, iar ţara a ajuns rentier pe baza cupoanelor financiare obţinute de pe toate continentele lumii de către transnaţionalele sale.

Dar nu numai atît. Impunînd prin supremaţia sa economică, politică şi militară la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial moneda proprie ca mijloc de plată cu acceptare internaţională deplină, America a dobîndit privilegiul de a-şi finanţa expansiunea mondială cu emisiuni monetare proprii şi de a-şi acoperi cu aceleaşi emisiuni deficitele externe, fiind singura ţară din lume care poate realiza acest lucru cu moneda proprie, şi nu cu moneda altcuiva. Pentru a mai face rost de ceva resurse financiare, America nu trebuie să muncească în plus, ci doar să tipărească niscai dolari în plus. Alte popoare muncesc din greu, exportă pe piaţa americană, de acolo iau dolari pe care, dacă nu găsesc ce să facă cu ei, plătind mărfuri luate de la alţii sau investind banii aiurea, îi întorc pe piaţa americană sub formă de plasamente financiare şi contribuie astfel chiar la finanţarea deficitelor americane, comercial şi bugetar.

Deşi acest circuit a luat o amploare explozivă, America nici nu se gîndeşte să renunţe la el sau să-l restrîngă măcar cît de cît. Îndatorarea statului american – cheia acestui circuit – este deja mai mare decît marele PIB american şi oricum depăşeşte îndatorarea, atît de incriminată, a întregii zone a euro. Din punct de vedere american, remediul prescris îl constituie noi datorii, cu bază în noi emisiuni monetare! Singura ţară care-şi poate permite însă un asemenea lux este America.

Oarecum la antipozi se află Germania. Ajutată de cumpătarea şi disciplina proverbiale ale nemţilor în cheltuirea banului public şi a banului în general şi mai ales de strategia rămînerii în aria capitalismului de producţie, aproape în contracurent faţă de tentaţia ruinătoare spre cazinou financiar din capitalismul contemporan, Germania a cîştigat treptat teren şi soliditate. A recucerit Europa şi în Vest, şi în Est şi, în contextul crizei euro, a pus piciorul în prag, forţînd Uniunea Europeană să adopte un pact fiscal care în principiu urmăreşte s-o alinieze la comportamentul financiar german. Marea Britanie a mers integral pe mîna Americii şi a pozat în rolul de acum 70 de ani al singurei oponente pentru o perioadă a Germaniei din Europa. Acest pact fiscal era de natură a afecta complet rînduielile de pe piețele financiare. Pe toate căile, americanii au declanșat marea bătălie pentru blocarea implementării efective a planului Merkel de guvernanţă fiscal-bugetară. Acest plan, la care Germania a obţinut, în contextul crizei, o amplă aliniere europeană, însemna eliminarea deficitelor bugetare şi, prin consecinţă, scoaterea, într-o proporţie substanţială, a întregii Europe dintre clienţii împrumutătorilor privaţi, aşa-zişii „investitori“ financiari, care din aceste împrumuturi către alţii, îndeosebi către state, trăiesc! Îngenunchind „pieţele“, Germania putea începe să toace în dreapta şi-n stînga!

Restul făcea timpul. Pe termen lung, gogoaşa lacomă a capitalului financiar nu va fi putut rezista, în ciuda acaparării puterii în prezent de către reprezentanţii ei.

Nu era greu de întrezărit că pactul Merkel îi viza pe americani și scopul lor nemijlocit ca, în caz de criză, investitorii financiari să fie protejați, adică plătiți indiferent de ceea ce făcuseră, respectiv să-și încaseze tainul prevăzut, indiferent dacă pe seama nevinovaților: salariați, pensionari, contribuabili.

Numai că pactul Merkel înlocuia o injustiție cu alta. După ce Germania, împreună cu alte cîteva ţări vestice, a folosit deficitul bugetar pentru a impulsiona şi dezvolta economia, ajungînd la stadiul de ţară industrială dezvoltată, a obligat aşa-zişii parteneri din blocul economic pe care îl conduce să încremenească în stadiul de subdezvoltare existent, spre a respecta o disciplină bugetară care sună bine, dar care face rău dezvoltării. Sau, mai degrabă spus, pe care dezvoltaţii şi-o pot permite, dar subdezvoltaţii, nu! Germania şi eventual alţi cîţiva vor fi cîştigătorii şi toţi ceilalţi – pierzători.

Bizareria acestui pact stă însă în altceva.  Datoriile uriaşe ale statelor – în faţa cărora se deduce că s-ar fi adoptat în replică pactul cu pricina – au ajuns la nivelul de criză poate doar în cazul Greciei din cauza „lăbărţării“ sau indisciplinei statelor în scopuri politice şi sociale! Pe plan general însă, au ajuns aici pur şi simplu din cauza absorbţiei de către state a consecinţelor ravagiilor făcute în economie de sistemul financiar-bancar prin speculaţii, credite riscante şi tranzacţii cu produse toxice. Chestia asta cu „de vină-i statul“ este un fals vehiculat deliberat pentru a putea pune să plătească statul (adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii)! Este un montaj al marii finanţe private transnaţionale tocmai pentru a nu plăti cei cu adevărat vinovaţi (adică cei din sistemul financiar-bancar). Dna Merkel, sub presiunea contribuabililor votanţi germani, a găsit soluţia: neîndrăznind să-i pună la plată decît parţial, derizoriu şi doar în cazul zis special al Greciei pe cei vinovaţi, a aruncat factura tot asupra populaţiei, dar sub forma restrîngerilor bugetare reclamate de un mit cu priză la germani: disciplina financiară, pe care, spre satisfacţia acestora, dna Merkel a impus-o „über alles“!

Prin aplicarea pactului cu pricina se lăsa în timp fără obiectul muncii toată marea finanţă privată transnaţională. Aceasta – constituită din grupuri financiare de diferite stirpe şi de diferite profile – trăieşte exclusiv din împrumutarea altora, în frunte cu statele. Şi dna Merkel credea că o să fie lăsată să răpească acestei finanţe dintre clienţi toată Europa! Să fim realişti! Asta cam însemna război! Să nu se uite că Ceauşescu a fost lichidat pentru că şi-a plătit datoriile, nu pentru că le-a făcut! Credea doamna Merkel că poate veni de hac marii finanțe mondiale printr-un simplu pact la care asocia niscai vărgăleţi din Est?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/conflictul-major-al-lumii-actuale-america-vs-germania-771856

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Gazul natural, miza noilor conflicte (IV) – Salvă de tun OMV în războiul gazelor

       Două luări de poziție ale oficialilor OMV din ultimele zile sunt de-a dreptul fulminante. Ele aparțin capilor grupului austriac, sunt lansate la Sankt Petersburg, în conivență cu conducătorii Gazprom și lezează în cel mai înalt grad interesele României. Sub pretextul că România nu are politici adecvate pentru investiții în Marea Neagră, șefii OMV Petrom anunță că amînă sine die exploatarea perimetrului offshore de la Neptun Deep și că, în același timp, susțin finalizarea proiectului ruso-german Nord Stream 2. Este anunțat un război total. Și vom vedea de ce.

Uriașele bogății de gaze ale României din platforma continentală a Mării Negre au fost încredințate cu ani în urmă spre explorare unor companii străine, în special multinaționale, sub pretextul că noi nu dispunem de tehnologia adecvată unor asemenea cercetări. Apoi, utilizînd un argument la fel de inconsistent, aceste contracte de explorare s-au transformat în contracte de exploatare, unul dintre cei mai importanți beneficiari devenind astfel OMV Petrom. Pînă și un analfabet din România știe că Austria nu dispune de rezerve de petrol și gaze iar OMV, înainte de a achiziționa compania românească, avea o forță și o capacitate de câteva ori mai mică decît Petrom. Printr-un ciudat aranjament între statul român și cel austriac, sub șantajul legat de aderarea noastră la Uniunea Europeană, peștele cel mic a înghițit peștele cel mare și, în felul acesta, s-a ajuns la concluzia falsă că o companie oarecare din Europa, OMV, în realitate cu expertiză precară în domeniul explorării și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze, ar putea depăși tehnologic compania Petrom, cu o experiență de zeci de ani în domeniu și aparținînd unui stat, România, care se plasează printre primele state din lume, care au exploatat în condiții de maximă performanță zăcămintele de petrol și gaze. Să trecem însă peste asta și să vedem în ce constă războiul deschis, pe care OMV îl declară statului român.

După cum se știe, unul dintre motivele conflictului politic americano-german, care riscă să degenereze într-un război economic, este decizia strategică luată la Berlin de a finaliza proiectul Nord Stream 2. Este vorba practic de un gazoduct, care urmează să lege Federația Rusă de Berlin și prin intermediul căruia Germania urmează să primească în viitor, așa cu a primit și pînă acum, gaz rusesc în condiții preferențiale față de statele europene mai mici, în special cele din Europa de sud-est. Austria s-a afiliat și ea politic acestui proiect și, economic, prin intermediul OMV. Se creează o axă Moscova-Berlin, la care vor adera cîteva state din nucleul dur al Europei, printre care și Austria, și care, sub pretextul asigurării independenței energetice a Europei pe termen lung, încearcă de fapt să pună Uniunea Europeană la cheremul Moscovei. Dar ce alternativă are Europa de a-și asigura în viitorii an aprovizionarea cu gaze? Una dintre soluții este exploatarea în condiții avantajoase pentru statul român, dar și pentru multinaționalele implicate, a uriașelor zăcăminte de gaze din subsolul românesc al Mării Negre. O soluție complementară este utilizarea gazelor lichefiate, care urmează să fie furnizate de Statele Unite prin intermediul Portului Constanța, ambele proiecte urmînd să transforme România într-un important hub al comerțului cu gaze din Europa. Înțelegînd că finalizarea proiectului ruso-german poate face dependentă Uniunea Europeană de Federația Rusă, Statele Unite au reacționat, au transmis numeroase avertismente Berlinului iar în ultimă instanță au amenințat că vor sancționa toate firmele germane care participă la proiectul Nord Stream 2. Iată însă că nu sunt numai firme germane.

România este prinsă la mijloc în acest debut al unui război energetic, care riscă să se transforme într-un război economic între Statele Unite și Uniunea Europeană, condusă hegemonic de Germania, și nu se poate plasa în altă tabără decît în cea americană, nu numai fiindcă suntem aliați strategici cu Statele Unite, ci și deoarece Nord Stream 2 lezează în mod direct interesele pe termen mediu și lung ale țării noastre.

Iar OMV iese la atac. Și amenință. Este mai mult decît un șantaj. Practic, perimetrul offshore cedat la Neptun Deep de către România în beneficul OMV Petrom urmează să fie înghețat, în mod intenționat neexploatat, în scopul de a susține interesele germano-ruse vizînd Nord Stream 2, interese în care Austria este parte. Este un război murdar, în care statul român, vrea nu vrea, este silit să se implice. Dar cum? În termeni legali, economici și politici, soluția nu este prea complicată. Ne-o oferă pe tavă chiar OMV, în al cărui acționariat, după cum se știe, au intrat și rușii, prin Gazprom. Cînd peștele cel mai mic a înghițit peștele cel mare, cînd OMV a achiziționat Petrom, în contractul de privatizare, semnat atît de partea română cît și de partea austriacă, au fost prevăzute o serie de clauze obligatorii, extrem de importante pentru protejarea statului român. Între aceste clauze, două sunt cele mai relevante, pentru că ele vizau menținerea în funcțiune de către OMV a două rafinării, care, la rîndul lor, garantau securitatea financiară și buna funcționare a Oltchim. Această clauză a fost încălcată flagrant de către OMV, aducînd uriașe prejudicii statului român. A doua clauză vizează reabilitarea mediului. Statul român a vîndut ieftin Petromul în beneficiul OMV, dar, la schimb, OMV s-a angajat să facă investiții masive pentru reabilitarea terenurilor din proximitatea rafinăriilor. OMV nu și-a respectat aceste obligații. Ca atare, statul român are nu numai dreptul, ci și obligația de a lua măsuri. Cea mai simplă și cea mai corectă măsură este rezilierea contractului de privatizare, stabilirea penalităților care urmează să fie plătite de către OMV, scăderea acestora din investițiile făcute de partenerul austriac, punerea în balanță, pentru obținerea unui rezultat final a ceea ce s-a investit în acești ani cu veniturile reale – nu și cele ascunse – realizate de OMV pe seama Petrom. Preluarea tuturor acțiunilor deținute de OMV de către statul român ne poate asigura, pe termen mediu și lung, o mai mare independență energetică. Putem exploata bine merci singuri sau în cooperare cu alte companii perimetrul offshore de la Neptun Deep, devenind exportatori de gaze pentru întreaga Europă și putem exploata tot bine merci, așa cum am făcut și înaintea privatizării, uriașele zăcăminte de petrol din România și din străinătate deținute de statul român, cele mai multe aflîndu-se în subsolul României, precum și întreaga producție de gaze de sondă. De care în prezent beneficiază exclusiv OMV.

Este bine ca Guvernul Austriei să știe că, dacă a scos sabia, declanșînd un conflict economic și politic cu România, de sabie va pieri.

Articolul semnat Sorin Roșca Stănescu a apărut pe site-ul Corectnews în 1 februarie 2019.

Sursa: http://www.corectnews.com/business/salv-de-tun-omv-n-r-zboiul-gazelor

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

       Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI.

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun.

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist. Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervîndu-și fiefurile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsînd Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a cîștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atît economic încît să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe articulația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobînzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vînturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decît încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decît împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decît situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 30 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-noua-impartire-a-sferelor-de-influenta-este-inevitabila-770915

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

În România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit

Șerbănescu, avertisment pentru românii care vor credite: Să aștepte. Este JAF!

Ilie Șerbănescu dă un sfat românilor care vor să ia credite de la bănci.

Ilie Șerbănescu a declarat, pentru DCNews, că ROBOR-ul nu reprezintă reala problemă a creditării în România. Analistul susține că românii trebuie să plătească o dobîndă foarte mare pentru că băncile care activează în România percep penalitate de risc de țară pe care BNR nu intervine.

„Acest lucru este inadmisibil”

„După părerea mea, ROBOR-ul nu va crește pentru că esența acestei măsuri este că dacă nu există un ROBOR de peste 2%, băncile nu plătesc nimic. Ele se victimizează acum după un program foarte bine ticluit, în sensul că, băi, cum vă permiteți voi să ne puneți nouă vreo restricție? Vreau să spun foarte clar că ROBOR-ul nu poate fi făcut responsabil decît de vreo 20% maximum din dobînda înspăimîntătoare cu care băncile străine dau credite românilor. Restul, și cînd ROBOR-ul era sub 2%, DAE era 10% fără ROBOR. Zece puncte procentuale înseamnă cu șapte puncte mai mult decît cum dau credite aceleași bănci la ele în țară. Taxa asta nu atacă fondul problemei care este această discrepanță. Iar această discrepanță există pentru că jumătate cel puțin din ea este penalitate de risc de țară. Dacă românul va fi luat credit din Bulgaria sau din Franța, banca din Bulgaria sau din Franța are dreptul să îi pună orice fel de penalitate de risc de țară vrea. Așa este logic. Dar dacă românul ăsta e din România și banca este este tot din România, acest lucru este inadmisibil. Asta e treaba BNR”, a declarat Ilie Șerbănescu.

Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui

Ilie Șerbănescu îi sfătuiește pe români să nu ia credite o perioadă de timp pentru a determina băncile să scadă dobînzile.

„Părerea mea este că singura modalitate ca românii să aibă credite mai ieftine este să nu ia credite o perioadă. Din păcate, lipsa de educație bancară este o realitate, pentru că în mod normal, nici un român care are ce mînca nu ar trebui să ia credite la bănci în condițiile date. Domnule, nu vreți să îmi dați cu 3 sau 4% cît îmi dă mama ta din Occident, nu iau credit. Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui. Cu 10% dobîndă, ceea ce e inadmisibil cînd dobînda de referință a fost pe tot mapamondul 0, este jaf, domnule. La jaf nu ai ce să faci, decît să de abții dacă nu ai putere și nu ai o bancă națională care să te apere. Românii să aștepte pînă cînd o să scadă pentru că o să scadă. Băncile au venit aici la jaf”, a mai spus analistul.

Articolul scris de Vlad Manolache a apărut pe site-ul DC News în 22 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/serbanescu-avertisment-pentru-romanii-care-vor-credite-sa-astepte-este-jaf_633431.html

*

Euro, în EXPLOZIE. Ilie Șerbănescu: Cînd apare pericolul real

Economistul Ilie Șerbănescu a vorbit, în exclusivitate pentru DC News, despre deprecierea leului.

Analistul economic spune că din dorința de a proteja afacerile străine, BNR nu va lăsa leul să se dezaprecieze considerabil.

„Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spune teoria, cursul valutar urmează economia. Dar în România acest lucru nu mai este demult valabil. La noi, este o economie subalternă care urmează pe cea dominantă, care se află tot aici, în România. Realitatea este aceasta și astfel, lucrurile sunt condiționate de alți factori decît ar fi normal.

Este o înfruntare politică care nu are legătură cu forțele politice, ci cu cei care sunt în spatele taberelor. În plus, mai este vorba și despre scandalul acesta cu Isărescu.

Acum, BNR lasă puțin leul să se devalorizeze și în curînd îi va pune stop. De ce? Pentru că grija pe care o are domnul Isărescu este pentru cei care produc cea mai mare parte a capitalului românesc, adică străinii. Acești oameni de afaceri își calculează afacerile în euro sau dolari, dar încasează în lei și Isărescu va avea grijă să nu piardă prea mult la schimbul în euro. Așadar, ei, reprezentînd economia dominantă, vor să nu încaseze mai puțin și de acest lucru are mereu grijă BNR -ul”, ne-a explicat Șerbănescu.

Cînd apare pericolul real

„A fost cursul 4,6 lei pentru un euro, îl poate lăsa la 4,8, dar apoi îl va stabiliza pentru că acum este doar un joc al lui Isărescu pentru interesele lui în acest scandal cu Parlamentul. Putem vorbi despre probleme ale cursului după ce vedem mai multe săptămîni că se conturează această tendință. Părerea mea este că între 4,6 și 4,8 este nimica toată. Dacă ajunge spre 5, atunci ori s-a stricat jucăria și Isărescu a scăpat hățurile sau caută un alt palier. Dacă ar fi după cum merge economia, ar trebui să fim de mult la 5 lei pentru un euro. Este greu de explicat acest lucru oamenilor care au credite în euro, însă este realitatea”, a adăugat Șerbănescu pentru DC News.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/euro-in-explozie-ilie-serbanescu-cand-apare-pericolul-real_633655.html

*

România și cele două economii. Ilie Șerbănescu: Trebuie să fii idiot să investești!

Analistul economic Ilie Șerbănescu a explicat, pentru DC News, că în România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit.

„În România vorbim despre două economii distincte. În primul rînd, vorbim despre economia celor care dețin controlul, care au toate resursele strategice și marile afaceri din România. Aceștia sunt în marea majoritate străini. Petrolul, gazele, toate industriile, băncile, toate sunt la ei, nu la noi. Această economie este profitabilă. Noi, românii, suntem consumatori concreți. Adică cei care mastichează după ce alții fac jocurile. Românii sunt în deficit. Ei reprezintă cealaltă economie. Dacă m-aș raporta doar la români, un euro ar trebui să fie spre 5 sau 6 lei pentru că importurile sunt mult mai mari decît exporturilor și peste tot este deficit. Cei care reprezintă economia dominantă nu au interes să fie un curs mare. Aceste două economii nu au legătură una cu cealaltă”, ne-a spus Șerbănescu.

Așteptăm degeaba investițiile străine

„Florin Georgescu a scos o carte despre capitalul din România. El spune cam același lucru, însă nu o poate spune ca mine. Eu sunt mai direct. Concluzia la care ajunge este că economia din România nu are capital. Eu zic că sunt două economii și totul devine mai explicit. Străinii folosesc formula simplă – investiții minime, profituri mari. Noi tot așteptăm investițiile lor. Nu vor veni. Investițiile vin doar acolo unde înlocuiesc forța de muncă scumpă. Altfel, trebuie să fii idiot să investești, tu avînd profit mare din forța de muncă slab plătită. Nu are nevoie. Ceilalți, adică românii, fac ce pot. Așa că soluția lui Georgescu este să capitalizăm economia românească. De unde bani?” , a completat analistul economic.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 24 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/romania-si-cele-doua-economii-ilie-serbanescu-trebuie-sa-fii-idiot-sa-investesti_633662.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/