Category Archives: Economie

Eroul Eurostat

      Dl Dragnea, place-nu place, este eroul ultimelor date ale Eurostat (statistica UE).

România figurează, în estimările pe 2018, cu o masă salarială în echivalent de peste 80 miliarde euro, reprezentînd aproape 40% din PIB! Să nu ne facem că am uitat: în 2012, cînd PSD a revenit la guvernare, salariile ajunseseră să reprezinte în PIB nici 32%, în cădere vertiginoasă de la intrarea României în UE și de la 43-44% la ieșirea din comunism. În șase ani, politica dlui Dragnea de creștere a salariilor direct la stat și indirect în mediul privat prin „inducție” sau prin majorarea salariului minim a dus la o recuperare s-ar putea spune remarcabilă, ale cărei consecințe nu pot fi precizate deocamdată.

Să vedem despre ce este de fapt vorba. Ponderea masei salariale în PIB este unul din cei mai ilustrativi indicatori economici. Pentru starea de dezvoltare a unei țări și mai ales pentru statutul ei în economia și politica mondială este chiar cel mai semnificativ!

Dacă PIB-ul este expresia producției ca act economico-social – relevantă sau nu este o altă problemă, destul de controversată, pe care nu o discutăm acum și aici –, ponderea masei salariale în PIB este fotografia la un moment dat a împărțirii roadelor producției între muncă și capital. În statistica actuală la nivelul practic al tuturor țărilor și teritoriilor, PIB-ul însumează ceea ce revine muncii, respectiv masa salarială (denumită statistic „compensarea salariaților”), și ceea ce revine capitalului (denumită statistic „excedentul brut de exploatare”), adăugîndu-se bilanțul net al intervenției statului (impozite de producție minus subvenții). Primele două, respectiv compensarea salariaților și excedentul brut de exploatare, formează baza PIB-ului, constituind, mai simplu spus, salarii și profituri, care reprezintă, aproape fără excepții, peste 85% din PIB.

Cum într-o țară sunt împărțite între muncă și capital aceste 85 procente din PIB spune aproape totul despre țara în discuție. În țările dezvoltate, care sunt și centrele din sistemele centru-periferie din rînduielile actuale de tip colonial din lume, munca preia peste 50%, chiar mult peste 50%, din PIB, iar capitalul 30-35% (repetăm, vreo 15% constituie bilanțul net al intervenției statului). Dimpotrivă, în țările de la periferii situația ­este inversă: peste 50% din PIB preia capitalul, iar munca doar 30-35%, în unele cazuri maximum 40% (cotele spre 40% fiind înregistrate în general pe seama unui bilanț net mai scăzut al intervenției statale)! La doar 30-32% pondere a masei salariale în PIB este vorba fără echivoc de o colonie în toată puterea cuvîntului.

În 2012 era dezastru. Masa salarială în PIB coborîse sub 32%. Nu doar o cotă de colonie pură, dar această cotă se afla într-o continuă și vertiginoasă scădere de la intrarea României în UE. De mirare nu era! Coborîrea părții din PIB pe care o prelua munca era produsul colonializării dramatice și rapide a țării sub faldurile UE și cu concursul enorm al guvernării Băsescu, ce, printre altele, procedase și la o tăiere fizică a salariilor bugetarilor. Este momentul în care PSD, spre cinstea sa, a pornit cruciada sporirii salariilor în România, care a început pe vremea premierului Ponta cu recuperarea nivelurilor salariale după tăierile Băsescu și care a continuat cu ceea ce a constituit baza cruciadei, respectiv majorarea salariului minim care să împingă în sus întreaga grilă de sa­larizare și sporirea salariilor la stat pentru ca, prin impulsul creat, să antreneze și creșterea salariilor în mediul privat, copleșitor preponderent în economie, și în care statul n-are nicio jurisdicție!

În cartea „România, o colonie la periferia Europei”, apărută în 2016 la Editura „Roza vînturilor”, am subliniat importanța crucială a încercării de majorare a salariilor în situația în care a ajuns România, după ce a fost transformată într-o colonie și nu are putința și, din păcate, așa cum se dovedește, nici măcar aspirația de a schimba rînduielile care au adus-o aici: „Este singura supapă pe care o mai poate cît de cît influenţa statul român şi a cărei îngustare mai poate împiedica firmele străine să nu scoată chiar tot în afară, lăsînd ceva şi în ţară. Şi deci să se mai permită ţării să se aleagă cu ceva din activitatea capitalului străin pe teritoriul ei. (…) Operaţiunea trebuie întreprinsă cu orice costuri, respectiv cu acceptarea eventualităţii şi a unei reduceri a investiţiilor străine şi a unei gîtuiri a multor afaceri româneşti. Prosteala menţinerii salariilor mici ca atractivitate pentru capitalul străin trebuie definitiv aruncată la coş.

Ca orice prosteală! Salariile mici înseamnă contribuţii sociale neîndestulătoare, oricît de ridicată ar fi cota lor procentuală, şi mai ales înseamnă piaţă internă restrînsă şi deci şanse slabe de dezvoltare” (pag. 124). Guvernarea PSD-ALDE a mers pe această cale. Și, în cîțiva ani, a inversat tendința de prăbușire a masei salariale în PIB. Împărțirea PIB-ului între muncă și capital a devenit mai rezonabilă. Nu poate fi vorba de o „decolonializare” a României, pentru că simpla creștere a salariilor nu are o asemenea capacitate de schimbare. Să nu confundăm efectele cu cauzele. Capacitatea de schimbare în domeniu n-o poate avea decît răsturnarea rînduielilor, începînd cu proprietatea. Schimbare de rînduieli pe care promotorii cruciadei creșterii salariilor nici nu o au în vedere și nici nu o aduc măcar în discuție.

Dincolo de aceasta, guvernarea PSD-ALDE, în frunte cu dl Dragnea, n-a rezistat, din păcate, tentației de a se întinde în multe domenii pe lîngă cel al salariilor și pensiilor, riscînd să rămînă fără resurse pentru ceea ce trebuia a urmări în principal. De asemenea, s-a mizat exagerat de mult pe creșterea economică. Ea este obținută nu în economia românească, ci în economia străină de pe teritoriul României și aceasta n-o împarte cu nimeni! Ca atare, nu se poate miza pe ea pentru finanțarea unor creșteri de salarii în zone ale economiei care nu au legătură cu capitalul străin. Mult mai acoperitor pentru finanțare este să deplasezi povara fiscală dinspre muncă înspre capital, după cum reclamă statisticile însele (de peste trei ori mai mare fiind în prezent povara asupra muncii decît asupra capitalului), căci dacă, așa cum s-a procedat, majorezi salariile continuînd în același timp să faci cadouri capitalului (prin așa-numitele relaxări fiscale) te împotmolești.

Creșterea cîștigurilor din salarii și pensii a fost un pas luminos în peisajul sumbru colonialist din România. Un pas mic pentru un balaur atît de mare! Beneficiind și de conjunctura unei penurii de forță de muncă, generată de halucinanta emigrație determinată tocmai de salariile mici, creșterea salariilor bugetarilor și urcarea abruptă a salariului minim au dat niște rezultate neașteptate, împingînd semnificativ ponderea salariilor în PIB.

Vom vedea ce va urma. Noile niveluri de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, sunt în defazaj față de statutul colonial neschimbat al României, care derivă din structura proprietății, deci a deciziei. Pericolul cel mai mare ca nivelurile de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, să coboare la cele „clasice” ale statutului colonial vine de la cel mai mare păcat pe care chiar promotorii cruciadei majorării salariilor, în frunte cu dl Dragnea, l-au făcut, hotărînd să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuțiilor sociale. În înfruntarea istorică dintre muncă și capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plății contribuțiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv. Capitalul cîștigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravașă în mînă și angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur și simplu în decor.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 2 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/eroul-eurostat-782300

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Reclame

În declararea profiturilor, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt!

       Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România.

Încercînd să evalueze prezența și performanțele firmelor autohtone în România actuală, rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România), împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), spulberă implicit, prin însăși prezentarea separată, pe segmente, a statisticilor globale, minciuna gogonată a așa-zisei „creșteri economice a României” (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019).

Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România, a căror pondere se mărește constant și substanțial în total, în timp ce firmele românești, culmea în chiar perioada de maximă creștere economică mult lăudată, dau înapoi. Rapoartele PIAROM-ZF – repetăm, prin însăși prezentarea pe segmente (românesc/străin), prezentare cu deplină justificare în economia reală (unde cele două segmente au puține conexiuni unul cu altul), „ansamblul economic” România fiind doar un amalgam statistic – dau jos vălul și de pe o altă realitate dramatică a României coloniale actuale, arătînd clar cu degetul, deși fără să vrea, cine fură de fapt România, acea Românie supraevazionată fiscal sub nasul ANAF și vlăguită de corupția împotriva căreia pretinde că se luptă DNA.

Ultimul raport al PIAROM-­ZF, cu date complete pe 2017, evidențiază că firmele cu capital privat românesc au ajuns să mai obțină doar 45% din cifra de afaceri contabilizată pe ansamblu, folosind 62,4% din forța de muncă ocupată, în timp ce firmele cu capital străin au trecut de 51%, utilizînd numai 30,7% din forța de muncă (firmele cu capital de stat avînd o pondere de circa 4% în cifra de afaceri și una de 6,9% în forța de muncă ocupată). Față de anii anteriori, ponderea capitalului românesc este în scădere, cea a capitalului străin în creștere.

Contrar acestei tendințe, datele arată că profitabilitatea, calculată ca raport între rezultatul net (profituri brute minus pierderi) și cifra de afaceri, a fost mult mai mare în cazul firmelor românești: 6,7%, față de 3,7%! Adică dublă! În anii anteriori, discrepanța a fost și mai pronunțată pentru că, în timp ce în 2016 a fost cam același lucru, în 2015 profitabilitatea firmelor românești a fost chiar de trei ori superioară, iar în 2014 infinit mai mare, deoarece nu mai aveai ce să compari, întrucît capitalul străin a lucrat atunci în România pe pierdere!

Una peste alta, capitalul românesc ar fi de peste 2-3 ori mai profitabil decît cel străin în România. Să vezi și să nu crezi! Aiureala depășește imaginația! Preluarea pur și simplu a unei asemenea evidențieri statistice este clar o prostie! Iar vînturarea ei în spațiul public o diversiune! Căci profitabilitatea mai mare a capitalului românesc decît cea a capitalului străin este, economic, o anomalie!

Nu poate fi mai profitabil capitalul românesc decît cel străin în România cel puțin în măsura în care, potrivit statisticilor însele, la același rezultat obținut, capitalul străin folosește de două ori mai puțină forță de muncă, avînd deci o productivitate a muncii mult superioară. În cazul capitalului străin, se obțin 51% din cifra de afaceri pe ansamblu cu nici 31% din forța de muncă, deci un coeficient 1,6, în timp ce în cazul capitalului privat românesc se obțin doar 45% din cifra de afaceri cu peste 62% din forța de muncă, deci un coeficient 0,7, respectiv de 2,3 ori mai mic!

Cu alte cuvinte, situația în realitate este inversă: capitalul străin funcționează cu o productivitate de 2,3 ori mai mare decît cel românesc și ar fi ilogic să fie mai puțin profitabil! Te-ai mira de ce își mai pierde timpul pe aici, prin România! Luînd ca bază de profitabilitate măcar diferența de productivitate a muncii evidențiată de statisticile însele, nu capitalul românesc este mai profitabil, ci cel străin este mai profitabil, și anume de cel puțin două ori.

Atunci de unde provine anomalia? Statisticile privind cifra de afaceri și ocuparea forței de muncă exprimă situația reală, concretă din teren. Statisticile privind profiturile exprimă ceea ce raportează ­companiile. Este vorba nu de profiturile reale, ci de profiturile raportate. Admițînd pentru simplificare că, față de cel românesc, capitalul străin nu ar avea niciun avantaj tehnologic care să se convertească direct în profit, înseamnă că, la cifra de afaceri obținută și forța de muncă folosită, capitalul străin realizează cel puțin 70% din totalul profiturilor. Iar cel românesc doar vreo 30% din total.

Cînd este însă vorba de profiturile raportate, capitalul străin a declarat în 2017 profituri brute de 46 miliarde lei, iar cel românesc de 61 miliarde lei. Respectiv, 43% și 57% din total. Vertijurile îl apucă pe orice om de bună-credință.

Profiturile brute declarate au fost doar de 107 miliarde lei în 2017, reprezentînd, ne spun de data aceasta chiar statisticile oficiale, doar vreo 20% din profiturile totale efectiv realizate, cifrate la sume, derivînd din însăși statistica PIB-ului, de peste 450 miliarde lei. Din acestea, capitalul străin, care a obținut profituri pe puțin de 300 miliarde lei, a declarat doar 46 miliarde lei, adică numai vreo 15%.

Capitalul românesc, care a obținut profituri brute de vreo 150 miliarde lei, a fost mai generos, declarînd 61 miliarde lei, adică peste 40%. Mai precis, din ceea ce statul român a putut fiscaliza în total din profiturile declarate, vreo 57% au provenit de la firmele românești, cu toate că aștepta de la acestea numai circa 30% din total. Și asta pentru că onor capitalul străin, prin profiturile declarate, a adus la fiscalizare sume ridicole, reprezentînd doar 15% din ceea ce se cuvenea și constituind din totalul profiturilor fiscalizate la nivelul statului doar 43%, în loc de 70%! Cine fură România? Căci de statul român nu mai este cazul să ne întrebăm! Acesta nu prea mai există, a fost ca și desființat!

Față de cît se fură prin evaziunea fiscalizării profitului, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt prin comparație cu capitalul străin, care este dracu’ gol, plătind doar vreo 10-15% din ceea ce ar trebui să plătească și trimițînd afară fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Este vorba de 40-50 miliarde euro anual! Ar trebui poate să ne întrebăm de rolul ANAF și DNA în toate acestea.

ANAF-ul nu trece decît pragul firmelor românești, neîndrăznind în cazul firmelor străine, iar DNA nu caută decît corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins! Și-au făcut sau nu treaba aceste instituții? Greu de răspuns, căci, după cum se vede, au transformat ­capitalul românesc, ăla hoțoman și corupt, într-un adevărat sfînt, prin comparație cu dracu’ gol, capitalul străin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-declararea-profiturilor-capitalul-romanesc-a-ajuns-un-fel-de-sfant-781531

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Spulberarea minciunii „creșterii economice a României“: capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

     Rapoartele privind capitalul privat românesc sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a Romîniei“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a României“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Fără să vrea, pentru că o face doar prin simplul fapt că nu amestecă statistic una cu alta două traiste, care sunt separate în viața însăși și ar trebui, ca atare, să fie evidențiate separat și în statistici. A le amesteca înseamnă a ascunde adevărul sau, și mai rău, trîmbițînd amestecătura, a propaga o gogoriță în spațiul public! Nu că nu ar exista creșterea economică de care se vorbește, dar nu există decît în imaginația statisticilor oficiale cu pricina acea Românie căreia îi este atribuită (ca generator) această creștere economică și deci acea Românie care s-ar bucura de ea (ca beneficiar)!

Ultima ediție (cea de-a IV-a) a rapoartelor PIAROM-ZF privind capitalul privat românesc, care conține date complete pe 2017, vine să confirme realitatea tragică pe care, în zilele noastre, o trăiește de fapt România, dar pe care, din păcate, statisticile oficiale o ascund. Și o ascund fără greutate doar printr-o simplă agregare a cifrelor, fără o prezentare a lor și pe segmentele ­componente: în perioada creșterii economice maxime din ultimii ani, capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

Este o realitate că în România colonială actuală operează două economii, care nu prea au mari legături între ele. Oricum, au existențe diferite, posibilități diferite, conexiuni interne și externe diferite, dinamici diferite. Pe de o parte, economia străină din România, aparținînd capitalului străin, care este dominantă, deținînd punctele strategice, activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice, care nu este călcată de ANAF și care este bibelou de porțelan de neatins pentru DNA. Pe de altă parte, economia subalternă aparținînd capitalului românesc, cu posibilități tehnologice și financiare reduse, confruntată cu o gravă lipsă de finanțare, care, după ce că abia pune și ea pingele, reprezentanții ANAF o fac pe leii cu ea și este obiect de scormonire în căutare de corupți pentru DNA.

Adunînd mere cu pere, fără a prezenta distinct măcar care sunt merele și care sunt perele, statisticile oficiale privind PIB-ul ascund cine crește și cine scade. Rapoartele ­PIAROM-ZF, prezentînd separat, pe căprării cum se spune, performanțele capitalului românesc, respectiv ale capitalului străin din România dau jos vălul, arătînd cum stă de fapt treaba. Minunata creștere economică, cu care se laudă atîta lume din ­România prin lumea largă de afară, aparține de fapt economiei străine din România, nu economiei românești.

Iată cifrele. În cei patru ani de creștere economică maximă pe ansamblul fictivei (imaginarei) Românii statistice, respectiv 2014-2017, cifra de afaceri a firmelor cu capitalul privat românesc a crescut de la 509 miliarde lei la 611 miliarde lei, în timp ce cifra de afaceri a firmelor cu capital străin din România a sporit de la 536 miliarde lei la 697 miliarde lei. Ținînd cont că, pe toată perioada, capitalul de stat, prin creșterea modestă înregistrată, a păstrat o aceeași pondere (circa 4%), în 2017 capitalul străin a urcat la 51% (de la 49%), iar capitalul privat autohton a coborît la 45% (de la 47%). Cine a avansat, cine a dat înapoi?! Capitalul străin a mers cu toate pînzele sus înainte, cel românesc abia a reușit să nu se împotmolească.

Pierderea a două puncte procentuale din ansamblul statistic imaginar în numai patru ani este imensă! Mai ales că s-a produs în cea mai înfloritoare perioadă de creștere economică! Cele două puncte procentuale pierdute maschează fenomene dramatice, greu de estimat cu cît au cîntărit fiecare: nu doar că economia străină a crescut într-un ritm de aproape două ori mai rapid decît economia românească, dar este vorba de preluările străine ostile în anumite sectoare, îndeosebi ale industriei alimentare, pentru a tăia orice cap românesc care eventual se ridică, dar, vai, și valul de preluări străine în urma ofertelor mereu mai insistente și la prețuri mereu mai mici ale antreprenorilor români care sunt gata să-și abandoneze afacerile sub presiunea intruziunilor ANAF și DNA, dar și a lipsei de interes și ajutor din partea Guvernului român.

Mult cîntata creștere economică se obține, de fapt, în economia străină din România și nu în cea derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi. Cum se face că în economia străină din România se obține, de fapt, mult cîntata creștere economică? Nu doar mai bine înzestrată tehnologic, financiar și managerial decît cea autohtonă, aceasta a preluat și sectoarele și activitățile cu valoare adăugată ceva mai consistentă și ocupă și pozițiile care merg înainte indiferent de faza ciclului economic (precum utilitățile).

Oricum, economia străină din România nu plătește impozitele cuvenite: nu mai are de achitat taxe pe muncă, deși, la nivelul salariilor extrem de mici, aceste taxe, chiar dacă substanțiale procentual, cîntăreau derizoriu în totalul costurilor; în schimb, nu achită probabil nici 10-15% din impozitele pe cîștigurile lor din profit, grosul acestora externalizîndu-l înainte de fiscalizare și fiind astfel de departe cel mai mare evazionist fiscal din România. Economia străină a fost principalul beneficiar al politicilor guvernamentale post-criză, căci reglementările de reducere a poverilor fiscale n-au fost decît cadouri făcute capitalului și nu cumva degrevări ale impunerii muncii.

În sfîrșit, confiscînd retail-ul după ce au spulberat micii chioșcari români, capitalul străin a fost singurul care a profitat cu adevărat de pe urma măsurilor de stimulare a consumului, care a stat la baza creșterii economice. Agregînd însă mere cu pere – e adevărat, în baza legilor existente! –, statistica oficială ascunde de unde vine de fapt creșterea economică, trecînd-o în contul țării în ansamblu, dar, în ce privește împărțirea roadelor, statistica oficială, deși face o aceeași prezentare în devălmășie, este neputincioasă în a mai camufla realitățile. Pozițiile capitalului străin tot cresc, cele ale capitalului românesc tot scad. Cum dracu’ asemenea schimbări de poziție tocmai cînd PIB-ul crește sau, cum se spune, cînd există creștere economică?

Simplu: capitalul străin obține creșterea economică și o obține pentru el. Și nu pentru altcineva. N-o împarte cu nimeni, îi externalizează roadele în țările de origine sau în alte locuri care îi sunt de interes. În afară de ceva-ceva din roade care se duc la salariații proprii, restul, adică supergrosul, este externalizat. Capitalul străin folosește în România doar vreo 25-26% din totalul forței de muncă din țară. Restul de peste 70% „intră în sarcina“ capitalului privat românesc și a statului român. La aceștia – adică la majoritatea de pe piața muncii – nu ajunge aproape nimic din creșterea economică înregistrată. Și cu care cum naiba să te lauzi, cînd devine mereu mai evident și deci mai revoltător că românii și țara cu numele încă al lor nu se aleg cu nimic din ea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/spulberarea-minciunii-cresterii-economice-a-romaniei-capitalul-romanesc-a-dat-de-fapt-inapoi-780650

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Trebuie să ai mare tupeu să culpabilizezi ceea ce tu ai impus!

       În dezastrul politic, instituțional și identitar cu totul remarcabil din ultimul timp a ajuns, să vezi drăcie, să se aducă în discuție „modelul economic” pe care îl urmează România, de parcă asta ar fi problema actualității.

Mai exact spus, de parcă s-ar fi rezolvat toate dilemele și constrîngerile din societate, astfel încît climatul general ar permite abordarea la rece a acelei opțiuni strategice de fond care reclamă una din cele mai serioase și profunde dezbateri. Cînd te gîndești în ce mocirlă se află dezbaterea publică în România, ridicarea problemei „modelului economic” pe care îl urmează țara este nu numai ridicolă, dar, evident, suspectă. Mai ales în contextul unei campanii electorale în care forțele politice mai vechi sau mai noi au scăpat complet caii, făcînd loc rizibilului și deplorabilului. Chiar și numai a aduce în discuție în asemenea condiții „modelul economic” din România este halucinant.

S-ar putea să fie deci vorba de o diversiune, ca multe altele, urmărind să abată atenția – nu se știe cui?! – de la agenda sordidă a actualității. Și, foarte probabil, să contracareze prin apelul la o problemă „savantă” o discuție la obiect despre impactul măsurilor luate de guvern prin OUG 114 împotriva abuzurilor de monopol din energie, telecom și sistemul bancar. Rămîne un fapt că actuala discuție despre „modelul economic” a fost sugerată de investitorii străini cu interese în zona României, care, într-o reuniune la Viena, au apreciat că un ciclu s-a încheiat în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru Europa Centrală și de Est eliberată de comunism și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii vestici, fiind în căutarea lui. Menestrelii și susținătorii lor de pe aici, din România, s-au făcut imediat ecou și punerea în discuție a „modelului economic” a devenit temă aproape la modă.

„Modelul” este făcut culpabil de toate relele din economia și viața socială, rele lesne de sesizat la orice analiză: incapacitatea de a atinge standardele de trai din UE, dezechilibrele comerciale și de cont curent, disponibilitățile mereu mai limitate de forță de muncă calificată, slabele performanțe din sistemul de educație, insuficiențele grave din infrastructură, disparitățile regionale, inegalitatea socială și creșterea sărăciei etc. Reprezentanții sectorului privat românesc au profitat de prilej și au agățat la relele puse pe seama „modelului” problemele sufocante care îl confruntă: criza sistemului bazat pe forța de muncă ieftină (esența „modelului economic” din România), imposibilitatea tehnologică și financiară a sectorului privat românesc de a concura cu capitalul străin, absența notorie a efectelor la nivel de viață și dezvoltare ale creșterii economice consistente din ultimii ani.

Este greu să nu se facă o legătură între toate acestea și „modelul economic”. Dacă aprecierile ar fi făcute de pe poziții neutrale, poate că dezbaterea ar fi chiar utilă. Dar aprecierile bat într-o anumită direcție. Țintit! Sunt vizate politica economică a PSD și îndeosebi măsurile privind creșterile de salarii, în special la stat, dar și pe ansamblu prin majorarea salariului minim, precum și cele împotriva băncilor și companiilor din energie, care ar fi stricat echilibrele și ar fi alterat „modelul”. Acesta a fost bun, dar politica PSD l-a „disturbat”. Comisia de la Bruxelles intervine în forță și dă verdictul în raportul de țară privind România: creșterea economică din România a fost bazată pe consum, în timp ce investițiile s-au tot redus, ba în 2018 contribuția acestora la creșterea economică înregistrată a fost chiar negativă. De vină ar fi politicile guvernamentale în derulare, îndeosebi creșterile de salarii care, vezi Doamne, ar depăși creșterea productivității, precum și măsurile care descurajează investițiile și creditarea din OUG 114. Concluzia CE: modelul de creștere economică bazat pe consum afectează capacitatea României de a atinge standardele UE.

Măi să fie!!! Cine a inventat modelul bazat pe consum?! Dragnea, Dăncilă, Vîlcov sau chiar UE?! Nici de l-ar fi inventat tripleta pusă la zid n-ar fi avut puterea să oblige România să-l aplice! L-a inventat chiar UE, care a avut și puterea de a obliga România să-l practice! Cine a distrus selectiv industriile românești, alea proaste care erau, pentru a deschide ușa consumului, îndeosebi din importuri de pe piețele vestice?! Cine și-a plasat băncile în România să dea credite pentru consum la populație, și nu pentru investiții la firme, și o face tot așa de peste două decenii?! Cine a făcut investiții nu pentru producție, ci pentru consum în România?! Cine dezvoltă afaceri în lohn, mai întîi în textile și apoi în auto, care duc la creșterea consumului, și nu investițiilor?! Cu toată părerea de rău, „modelul economic” al României nu este eufemistic numitul „model bazat pe consum”, ci clasicul model colonial, impus de vestici și îndeosebi de UE!

Într-un moment mult mai solicitant al istoriei decît cel actual – cînd țările din Europa Centrală și de Est abia ieșiseră din comunism și erau proaspete pentru mîntuirea capitalistă – investitorii vestici n-au fost prea inventivi, ci au scos de la naftalină modelul arhiverificat al colonialismului clasic cu care, într-o perioadă superscurtă și fără ocupație militară, au preluat aceste țări, desființîndu-le economia națională, decizia națională, identitatea națională. Într-o măsură mai mare sau mai mică, succesul este general; în cazul României este total! Singura deosebire față de colonialismul clasic este o doză mai mare de diversionism, colonialismul actual fiind administrat, ce să vezi, în numele democrației! Că acum investitorii vestici ar căuta alt model este o aiureală! Cel mult investitorii occidentali vor căuta ustensile și mai eficiente, diversiuni și mai savante, deși peste invocarea democrației pentru oprimarea colonială este greu să dibuiești o demagogie care să răspîndească o duhoare mai mare! Se susține, de pildă, că modelul actual s-a bazat și se bazează pe investiții străine în țările central și est-europene, care produc exporturi absorbite de țările vestice și există semne de întrebare în legătură cu ceea ce se va întîmpla în condițiile în care țările vestice încetinesc economic și investițiile salvatoare în Est scad. Abordarea nici nu este de actualitate, investitorii mîntuitori vestici și-au creat deja de mult în Est o matrice colonială care generează profituri maxime cu cheltuieli minime (de exploatare, investiționale sau de creditare).

Probleme care s-ar pune acum există deja de mult. Și n-a fost nici o căutare a unui nou model. Cel colonial este aur curat, funcționează din plin și mereu. Astfel că, dincolo de ceva retușuri, nu va fi nici o căutare a unui nou model. Cel colonial va dudui în continuare! Căutarea unui nou model economic este o poveste pentru proști! Nu există în istorie caz de ieșire din modelul colonial. Acesta, odată instituit, dăinuie chiar dacă, într-un context internațional favorabil, colonia devine, teoretic, o țară independentă și suverană! Să nu ne amețim cu apă rece! Se spune că, pe baza actualului model, exporturile României, care vegetau pînă la aplicarea modelului sub 10 miliarde euro, au explodat la peste 70 miliarde euro și înaintează spre 90 miliarde euro.

Oameni buni, nici după 15 ani de model mîntuitor exporturile românești nu depășesc decît puțin să-i zicem bariera de 10 miliarde euro, restul, adică grosul, fiind produse și servicii realizate în România de capitalul străin, cea mai mare parte în sistem lohn. Din primii 100 exportatori, doar 3 sunt firme românești. Ce să se schimbe la acest model?! Să-i scoți din joc și pe cei 3 rătăciți?! Asta e simplu de făcut și cu actualul model! Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/trebuie-sa-ai-mare-tupeu-sa-culpabilizezi-ceea-ce-tu-ai-impus-779824

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi!

De-acum vestita Ordonanță de Urgență 114 a fost, pînă la urmă, modificată!

Din cea mai semeață măsură din ultimii 30 de ani vizînd taxarea flagrantelor abuzuri de monopol, practicate de capitalul străin ce a preluat controlul în domeniile de forță ale energiei și băncilor, a rămas un biet fîs! OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi! – variantă mai drăguță a unui vechi proverb românesc. Ceea ce a rămas nu va corecta practic nimic, iar abuzurile de monopol ale companiilor străine din respectivele domenii vor continua. Poate cu și mai mare intensitate! Am spus-o de atîtea ori, guvernarea din România actuală nu are forța să schimbe ceva în favoarea României în respectivele domenii strategice. Pur și simplu, pentru că nu deține puterea. Evident, nu este vorba de guvernarea PSD-ALDE, ci este vorba de orice guvernare ar fi. Pentru că așa este în firea lucrurilor. Puterea, decizia aparțin celor care dețin proprietatea în locurile, sectoarele, punctele și pîrghiile de control. Or, într-o colonie, precum a ajuns România, proprietatea, fiind preluată de către străini în toate acestea, controlul și deci decizia finală le aparțin. A încerca schimbarea împărțirii rezultatelor pe articulația menținerii structurilor existente de proprietate înseamnă eșec asigurat! Deținătorii proprietății și deci ai deciziei se impun pînă la urmă! Nu trebuie să fie răi, se impun în baza controlului, care derivă din proprietate! De aceea, dacă ești la guvernare – ceea ce înseamnă oricum o guvernare cu numele – este înțelept să te gîndești bine cînd vrei să schimbi ceva fără să afectezi articulația proprietății, pentru că s-ar putea să iasă mai rău decît era!

Este, din păcate, cazul OUG 114. Așa cum am spus-o de la adoptarea acesteia, OUG 114 viza, prin taxări sau plafonări, schimbarea în favoarea românilor (stat și indivizi) a efectelor resimțite în domeniile energetic și bancar, dar fără atacarea cauzelor, ceea ce este în afara logicii și concret este imposibil fizic! Toată politica PSD are ca esență nepunerea nici măcar în discuție a rînduielilor actuale. Păi, din aceste rînduieli – care au adus România în dezonorantul statut de colonie – derivă efectele pe care a tot încercat PSD să le schimbe, inclusiv prin OUG 114! Astfel, deznodămîntul final era previzibil, inclusiv în cazul OUG 114. Neatacîndu-se cauzele, efectele nu se vor schimba. Va rămîne aceeași Mărie, eventual cu altă pălărie. Poate chiar mai rea sau mai urîtă! Nu se schimbă proprietatea, nu se schimbă controlul! Nu se schimbă controlul, nu se schimbă efectele! Continuă cele anterioare. Poate chiar mai rău sau mai urît!

Politica PSD păcătuiește prin încercarea de a schimba efectele fără atacarea cauzelor. Și OUG 114 a excelat în această privință. Și a excelat prin aceea – așa cum am subliniat de la început prin mai multe accentuări – că nici măcar nu a țintit fondul abuzurilor de monopol vizate. Mă repet! În sistemul bancar, nu ROBOR-ul era problema, ci marja de dobînzi (diferența dintre dobînzile la credite și dobînzile la depozite), exorbitantă în România, față de una normală în țările de origine ale băncilor care o practică pe cea anormală aici, în România. Abuzul de monopol în domeniu este atît de evident și de incalificabil tocmai pentru că este vorba de absolut aceleași bănci. Și că, dacă aici, în România, aceste aceleași bănci practică o marjă exorbitantă este doar din abuz de monopol. Dar cum vrei tu să combați abuzul de monopol fără a ataca structura proprietății, respectiv controlul total pe care tu însuți, stat român, l-ai cedat capitalului străin în sistemul bancar și care control total exclude concurența și permite bătaia de joc de clienții fără nicio altă opțiune?!

A încerca să reduci marja de dobînzi pentru clienții români fără a schimba structura proprietății în sistemul bancar este o himeră. Iar a încerca s-o faci prin țintirea ROBOR – așa cum a făcut-o OUG 114 – este o aiureală, căci ROBOR-ul explică, eventual, doar vreo 20% din elucubranta marjă, și nu problema de fond. Băncile străine care jefuiesc pur și simplu fără vreo exagerare clienții români – obținînd în România cele mai mari profituri de la clienții cei mai săraci din Europa – n-au putut fi decît mulțumite că li se impută ROBOR-ul, căci aveau astfel cum să combată imputările și să le mai și respingă, ba chiar să facă și pe victimele! Și să iasă, pînă la urmă, basma curată și cu marja de dobînzi intactă, adică cu posibilitatea de a practica abuzul de monopol în continuare, poate și mai abitir! Nici vorbă de vreo taxare. Aceasta, potrivit modificărilor OUG 114, a rămas atît de mică, printr-o reducere de circa trei ori față de varianta inițială pentru cele mai multe dintre bănci, încît este ca și cum n-ar exista! De asemenea, în sistemul energetic, OUG 114 – din neînțelegere sau deliberat – nu a vizat fondul problemei. Abuzul de monopol pe care capitalul străin îl practică în domeniu nu este în producție, ci în distribuție! Degeaba pui plafoane de preț sau taxări pe cifra de afaceri în producție, cum a făcut OUG 114. Riști să iasă și mai rău decît era, cu toate că, pentru prima dată de la pierderea controlului asupra sistemului energetic, se încerca să se facă ceva! Capitalul străin nici n-a urmărit să ia producția din mîna statului. I-a luat distribuția și deci banul pe care-l plătesc pentru consum clienții, ban care vine și în avînt economic, și în criză. Și cu această preluare a lăsat statul român, care deține grosul producției, fără bani de modernizări și dezvoltări, cum s-ar spune coate-goale. Lașitatea PSD de a nu ataca fondul problemei a generat absurdități în OUG 114. Taxînd cifra de afaceri a producătorilor, statul își dădea peste mînă singur! Căci producătorii principali erau ai lui! Punînd plafoane de preț în această zonă, distribuitorii străini – care aveau cheia jumulirii românilor – jubilau, căci puteau achiziționa la prețuri plafonate ceea ce desfăceau liber către clienții necasnici. În energie, dacă se urmărește cumva a se face ceva, nu poate fi vorba decît de a se redobîndi controlul național în distribuție! Altfel, străinii, indiferent care vor fi aceia, vor practica în continuare la greu abuzul de monopol în distribuția de gaze, în distribuția de energie electrică sau în distribuția de carburanți. Nici o sută de OUG 114 nu ar folosi la nimic! Ba chiar modificarea OUG 114 aduce avantaje și mai mari tocmai distribuitorilor, care se aleg cu o mărire a profiturilor asigurate prin lege în raport cu cele asigurate anterior de deciziile ANRE (Autoritatea Națională de Reglementare în Energie). O rușine!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oug-114-s-a-avantat-ca-vulturul-si-a-cazut-in-noroi-778949

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bursa – o ficțiune la butoniera modelului colonial

        Îndrăzneala guvernului PSD-ALDE de a adopta cîteva măsuri împotriva abuzurilor de monopol ale companiilor din energie și din sistemul bancar a declanșat o adevărată sarabandă de avertismente din partea vizatelor firme străine.

Avertismente care merg toate pe ideea că ne va lua mama dracului, întrucît se vor sista investițiile și creditările. Dacă analizăm bine avertismentele de sistare a acestora, constatăm că ni se va retrage ceea ce oricum nu ni se dă. Care investiții, care creditări?! Spuzeală de adormit fraierii! Printre pierderile ce ne-ar paște figurează la loc de frunte Bursa, care pulsează aproape exclusiv pe seama unor tranzacții cu titluri ale unor companii bancare sau din energie.

Consemnînd reacțiile Bursei de la București la avertismentele cu pricina, Ziarul Financiar a titrat că Guvernul a inventat întoarcerea în timp la bursă, cotațiile acesteia coborînd spre nivelurile din 2015. Ce am pierde nu este însă foarte clar! Bursa – emblema capitalismului – nu prea folosește la nimic în România. Funcția sa – finanțarea economiei naționale mai ieftină prin bursă decît cea prin bănci – este atît de nerealizată aici, încît bursa este practic o ficțiune în România, putînd la fel de bine să nu existe, pe cît este doar act de prezență. Tot din Ziarul Financiar aflăm că, tocmai cînd guvernul PSD-ALDE a adoptat măsuri ce ar pune în pericol investițiile, creditarea și Bursa, la Viena mai-marii investitori vestici în Europa Centrală și de Est după căderea aici a comunismului constată că s-a cam încheiat un ciclu în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru zonă și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii, fiind în căutarea lui.

Vai, vai, în ce moment s-a găsit tripleta Dragnea-Dăncilă-Vâlcov să adopte măsuri care să strice rînduielile în investiții și creditare și chiar dinamica Bursei, cînd suntem pe cale de a pierde și modelul călăuzitor, iar investitorii, dar ce spunem noi investitorii, mîntuitorii caută febril un alt model care să ne ducă mai departe?! Mai departe unde? Căci, privind stările de lucruri și dintr-o altă perspectivă, suntem amenințați de sistarea unor investiții și creditări care oricum nu veneau, de dispariția Bursei care oricum nu exista decît cu numele, sau – chiar dacă exista cu numele – nu folosea de fapt la nimic și mai pierdem și modelul care ne-a dus din comunismul cel mai odios în mocirla colonialismului celui mai sălbatic!

Cît în privința ajungerii în capitalism, am pierdut demult și definitiv drumul, dacă nu ne dă cumva Aghiuță prin minte să suprapunem capitalismul la care am tînjit cu colonialismul în care trăim! Deci să ne întristăm sau să ne veselim?!

Deși lucrurile apar – și probabil și sunt – complexe și complicate, răspunsul este net și chiar foarte simplu. Doamne păzește să ne confrunte cumva dileme sau dubii! Avem numai certitudini! Trăim într-un model colonial. Și nu există vreo șansă sau vreo posibilitate de a ieși din acesta. Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Și, în context, să nu ne îngrijorăm cumva că pierdem Bursa! Aceasta n-a fost și nu va fi vreodată la noi o bursă cu adevărat! Bursa nu are loc în modelul colonial. Dacă este impusă politic a exista, ca să dea bine din punct de vedere capitalist, este doar o ficțiune! Nu intrăm acum și aici într-o analiză care să clarifice măcar puțin dacă onor colonialismul este o ipostază a capitalismului sau o rînduială economico-socială în sine ori una ce poate deriva eventual dintr-o alta, precum comunismul sau nazismul.

Ne rezumăm a remarca doar faptul că, în timp ce atît în capitalism, cît și în colonialism decizia de­curge din proprietate, în colonialism decizia aparținînd străinilor pentru că proprietatea principalelor active aparține străinilor, toată încrengătura instituțională (partide politice, alegeri, Parlament, Guvern) nu mai are rost. Iar dacă politic este impusă să existe, este doar o ficțiune. Ca și Bursa, instituție de bază, chiar emblematică, a capitalismului! Bursa este o piață, iar piețele aparțin proprietarilor. În colonialism, proprietarii străini au piețele, inclusiv bursa, în care lucrează în centrele de putere de unde vin, și nu la periferii!

În mod semnificativ, toate companiile străine implicate într-o colonie sunt înscrise la burse din centrele de putere, de regulă de la ele de acasă. Mai mult, dacă preiau dintr-o colonie o companie care se află înscrisă în bursa de pe piața locală, primul lucru pe care îl vizează este să iasă de pe această bursă. În România, de pildă, este cazul cîtorva zeci de companii străine de renume, în frunte cu Renault, denumită pe la noi Dacia. Explicația este că apartenența la o bursă implică anumite raportări oficiale de ordin public și numai cu acest lucru nu consideră că trebuie să se lege la cap o companie străină într-o colonie, unde se pot derula activități și manevre contabile care nici prin gînd să fie desfășurate pe acasă prin centrele de putere.

Și atunci, bursa locală dintr-o colonie este văduvită de prezența exact a osaturii economice de pe plan local, constituită tocmai de capitalul străin, rămînînd a se baza eventual pe companii din economia autohtonă, adică din economia subalternă, care, dacă are cumva corifei, și aceștia aspiră, după exemplul străin, să nu dea raport public asupra activității. Și atunci bursa dintr-o colonie este o ficțiune. Nu poate fi folosită pentru finanțarea economiei, oferind doar terenul pentru învîrtirea unor speculații locale de gradul 14.

În mod semnificativ, cei care acordă gradații burselor din lume n-au îndrăznit, știind bine despre ce este vorba, să treacă Bursa de la București în rîndul „burselor emergente“. Nu Dragnea și Dăncilă au întors în timp Bursa de la București. Aceasta, ca orice bursă dintr-o colonie, n-a depășit niciodată stadiul de ficțiune la butoniera modelului colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bursa-o-fictiune-la-butoniera-modelului-colonial-778037

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Cine și de ce fuge de investitorii străini?!

           Dna. Paula Pîrvănescu, secretar de stat în cadrul agenției InvestRomânia, parte a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, a făcut Ziarului Financiar, în cadrul emisiunii de business ZF Live, mărturisirea de-a dreptul halucinantă.

Că autoritățile locale din anumite județe, primari și chiar unii membri ai consiliilor județene, fug pur și simplu de investitorii străini. Detaliile oferite nu contribuie la clarificări. Ar fi vorba de faptul că agenția, în urma unor contacte cu investitorii străini, s-ar adresa, în ritmul unor circa 20-30 de solicitări pe lună, unor autorități locale pentru informații actualizate de la fața locului, dar nu primesc nici măcar răspunsuri, necum să angajeze un dialog instituțional pentru finalizarea demersurilor de investiții. Nu se dau exemple concrete, dar există o menționare a județelor în care stocul investițiilor străine nu depășește 10 milioane euro, precum Gorj sau Mehedinți, spre deosebire de județe precum Timiș, Cluj și Brașov, unde acest stoc este în fiecare caz peste 1 miliard de euro.

Pe ansamblu, se apreciază că „sub 10% este procentul autorităților locale cu care agenția lucrează bine“. Astfel încît studii sociologice ar trebui comandate pentru clarificările absolut necesare. Cu atît mai mult cu cît, dincolo de caracterul bizar și debusolant al faptului în sine cu care este confruntată agenția, nu este precizată nici o explicație pentru atitudinea pe care anumite autorități locale ar adopta-o: frustrare, dezinteres, demodare, lipsă de înțelegere, etc. Se vorbește doar de comunicare, la care, știm prea bine, se apelează cu caracter general în cazul cînd orice lucru nu apare ca fiind în regulă, de parcă aceasta ar putea explica singură de ce evită unii primari și alții nu investitorii străini, componența pe județe a acestora, evoluția în timp a unor asemenea atitudini, rolul în domeniu al agenției de promovare a investițiilor etc.

Deși evident o analiză economică nu poate înlocui în domeniu concluziile relevate de un studiu sociologic, această analiză poate oferi însă cîteva repere care să explice de ce s-a ajuns să se fugă de investitorii străini.

Concluziile din statisticile privind investițiile străine în România sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decît contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă. Căci să nu confundăm creșterea economică cu dezvoltarea.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinînd rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1)foloseşte capital ridicol de mic; 2)îşi realizează cîştigurile ameţitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România şi prin acces la resurse şi active la costuri reduse; 3)îşi sporeşte cu asupra de măsură rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 70 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lîngă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2017. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică  pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului  situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona ­furtului! Prin afaceri legale şi ­concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate.

Să mai amintim ceva foarte concret în legătură cu rolul investiţiilor străine într-o economie subdezvoltată, cum este şi cea a României. Este vorba de concluzii pe care le-au stabilit studii efectuate în cele mai diverse colţuri ale lumii şi în cele mai diferite perioade. Există un ciclu al investiţiilor străine. În general, valul de intrări durează 10-12 ani, după care, indiferent dacă intrările continuă, ieşirile prin repatrieri de profituri spre ţările de origine sau aiurea devin mai importante decît intrările. Dacă o ţară n-a apucat în cei 10-12 ani să fructifice intern şi realmente valul intrărilor, punând bazele unei ţesături industriale prin combinare cu eforturi proprii susţinute, tot impactul pozitiv al investiţiilor străine se pierde. În România lucrurile s-au desfăşurat cum nu se putea mai rău. Intrările în val au durat doar vreo 6 ani. Nici să fii genial nu poţi ajunge să profiţi în planul dezvoltării de pe urma investiţiilor străine, în condiţiile unui asemenea răgaz scurt. Nemaipunând la socoteală că investiţiile străine în România, fiind făcute cu prioritate în afaceri pe termen scurt sau cu profit rapid (imobiliar, comerţ) au ajuns deja în situaţia ca intrările să fie de mult compensate de ieşiri, cu un bilanţ net strict negativ şi din punct de vedere financiar, şi din punctul de vedere al urmelor lăsate în planul dezvoltării. Ciclul este închis. Rolul potenţial benefic este pierdut.

Restul, doar poveşti! Ce arată statisticile cu privire la situația concretă din România?! După numai 10 ani – care, probabil, nu întîmplător corespund cu cei de apartenență a României la UE – ieșirile au depășit intrările în privința investițiilor directe, și asta ținând cont de ieșirile raportate sub forma repatrierilor oficiale de profituri, care reprezintă un mizilic (probabil 10-15%) față de ieșirile efective de profituri externalizate fără fiscalizare, care constituie grosul, și cu a cărui luare în considerare, ieșirile compensează intrările în cazul investițiilor colonialiste în maxim 2-3 ani.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cine-si-de-ce-fuge-de-investitorii-straini-777197

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Capitalul străin amenință că ni-l răpește pe Godot

           Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Deși am ajuns superobișnuiți să fim bombardați zilnic și sistematic de tot felul de prostii și aiureli, nu cred să se fi atins altădată densitatea orară și la hectar de enormități ca în perioada după ce Guvernul PSD – ALDE a adoptat de altfel derizorii taxări împotriva flagrantelor abuzuri de monopol ale unor companii din sectoarele energetic și bancar. Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Cea mai gogonată aberație este aceea că firmele străine ce ar urma să plătească noile taxe își vor lua catrafusele și vor părăsi România, lipsind România de investițiile pe care le aveau în vedere aici, precum și de potențialele alte investiții pe care puteau să le aducă. Și de aici au curs diversiuni peste diversiuni în cascadă pînă la grețoasa întrebare retorică: nu mai are nevoie România de investiții străine?!

Nici nu știi care dintre laturile acestei retorici insidioase să fie mai întîi atacată și desființată! Amenințarea nu are nici un temei economic, ci rezultă doar din comportamentul pe care și-l asumă capitalul străin din România, care este comportamentul colonialist implicînd la loc de frunte răzbunarea față de orice sclav care încearcă să ridice cumva mîna împotriva stăpînului. Acesta însă n-ar fi adevărat stăpîn dacă s-ar supăra pe sclav și l-ar abandona, luîndu-și catrafusele și plecînd! El rămîne pe poziții pentru ca, la nivel de prioritate zero, să pedepsească sclavul și să-l învețe minte.

Cu atît mai mult cu cît noile taxe despre care ar fi vorba afectează atît de puțin profiturile reale ale companiilor vizate, obținute integral prin abuz de monopol, încît ar fi vorba de o prostie! Și capitalul străin poate fi acuzat de orice, dar nu de prostie. Articulația pe care capitalul străin și-a construit-o pentru obținerea de cîștiguri nete în România este atît de profitabilă – mai precis profiturile realizate sunt atît de mari prin comparație cu capitalul și mai ales cu investițiile noi puse în joc – încît riscul abandonării coloniei este pur și simplu exclus!

Mai mult, avînd în vedere profitabilitatea reală a acestei matrice coloniale instituite de capitalul străin în România, însăși premisa părăsirii izvorului de profit este greșită! Ca și cea a așteptărilor investiționale în România. A aștepta investiții noi de la capitalul străin – prezent deja aici sau potențial nou-venit – este tot atît de exclus cu a aștepta cumva ca acesta să plece! Capitalul aduce investiții doar acolo unde inputuri tehnologice au de înlocuit forță de muncă scumpă, adică la el acasă, nu într-o colonie unde profitabilitatea vine din exploatarea muncii ieftine.

Schema de profit a capitalului străin în România este de tip colonialist pur: profituri maxime la implicări investiționale minime. Amenințîndu-ne că nu mai vine cu investiții în România, capitalul străin ni-l răpește de fapt doar pe Godot, care, precum în piesa de teatru a lui Beckett, oricum nu vine niciodată! Dacă este realist, orice român – salahor-angajat, salahor-patron sau salahor-guvernant – trebuie să aibă în vedere că minunatul capital străin nici nu va pleca din România, nici nu va aduce bani noi în România. Este vorba de o încremenire în situația în care s-a ajuns, o încremenire pentru 15-20 de ani! Nu va fi nici o schimbare.

Dacă va mai exista, România nu va înregistra nici un progres, dar mult mai probabil schimbarea va fi una de stăpîn în cadrul aceleiași paradigme, schimbare de stăpîn rezultînd din dezmembrarea teritorială a țării și redistribuirea forțelor străine în noile configurații. Nu există în istorie exemple de ieșire din statutul de colonie. Chiar și coloniile cu statut oficial de colonii au rămas colonii de facto și după cucerirea eventuală a independenței politice. Singurele schimbări în colonii sunt de stăpîni, în urma împărțirii sferelor de influență între puterile coloniale. Și a aștepta mîntuirea de la stăpînul colonial – indiferent care ar fi acela – este o tîmpenie.

Nerecunoscînd statutul de colonie al României, unii analiști reclamă programe (nu se știe ale cui?!) care să vizeze stimulări ale creșterii valorii adăugate pe lanțurile de export, pornind de la constatarea că marele „boom“ al exporturilor din România este de fapt alimentat de livrările de componente auto, unde valoarea adăugată este mică și din care o parte încă și mai mică rămîne în țară.

O ipocrizie imensă caracterizează această cerere: ce pot face românii, inclusiv statul român, în domeniu, cînd peste 3/4 din exporturi sunt realizate de transnaționalele străine, care fac ceea ce le dictează interesele lor de profit, adică tocmai cele care au rezervat României doar rolul de vehicul pe traseul lohn-ului auto și nimic altceva!

Să mai demolăm o demagogie arhivehiculată, care nu numai interpretează mincinos o realitate, dar care, pornind de la această interpretare, are cerințe periculoase pentru politicile economice. Constatîndu-se că România este ultima dintre țările Europei Centrale și de Est în ce privește ponderea investițiilor străine în PIB (sub 40%, cînd în zonă se ating 60% și chiar 70%), se trage concluzia că prea se bazează totul în domeniu pe profitul reinvestit și că ar trebui luate măsuri de stimulare pentru ca firmele străine să aducă în România și capital nou.

Ce să li se mai ofere acestora, față de ceea ce li se oferă deja? Nici cu luna de pe cer nu s-ar schimba situația! Această situație are explicații și coordonate precise: profiturile uriașe realizate de capitalul străin în România au ca sorginte salariile mici de aici, simbolul aservirii și jecmănirii coloniale. Investițiile și capitalurile noi nu sunt aduse decît acolo unde înlocuiesc salarii mari.

Investitorii nu-și irosesc potențele și armele: unde sunt salarii mici nu aduc capitaluri noi, pentru că nu este nevoie! Ei nu fac acte de caritate. Ăsta-i capitalismul! Darămite colonialismul! Să punem colonialismul să ne edifice „societatea multilateral dezvoltată“ este o himeră, dacă nu chiar o prostie cu P!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/capitalul-strain-ameninta-ca-ni-l-rapeste-pe-godot-776394

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O bizarerie colonială în ­România: „riscul de țară“ – aplicat ­privaților, și nu statului!

 

        Cu lacrimi de crocodil, băncile străine din România – care domină supercopleșitor sistemul bancar – se plîng că taxa pe active ar aduce pur și simplu criza în România! Prin ce?

Prin descurajarea investițiilor străine în România și prin încetinirea creditării economice. Astea sunt idioțenii de-a binelea! Băncile străine din România n-au nici o legătură cu finanțarea economiei existente în România, nici a celei românești, nici chiar a celei străine din ­România (vezi „România liberă“ – 27.02.2019). În prea iubita și prea mărita UE, mereu dată de exemplu, lumea creditului bancar reprezintă 200% din PIB, ca expresie a finanțării economiei de către bănci. În România, nu se ating 50%! Băncile străine din România practică de ani de zile în România dezangajarea – numită ­demagogic „dezintermediere“  –, nu aducerea de bani și investiții! Stocul de credite scade de la an la an în raport cu stocul de depozite, ajungînd la 75%, ceea ce înseamnă că nici măcar slaba economisire din România (cea pe care o poate permite o economie subdezvoltată) nu este reciclată în economie, spre folosul economiei, și că argumentul că băncile străine au venit în România pentru a aduce investiții și finanțare deoarece România n-are bani este o biată balivernă doar pentru a pune mîna pe sistemul bancar din România ca să țină în chingi România. Este o pură nerușinare, o obrăznicie să pretinzi că o nenorocită de taxă descurajează finanțarea economiei din România, prin reducerea investițiilor și creditării, cînd pur și simplu nu finanțezi economia, nu creditezi economia și de ani de zile practici sistematic dezangajarea față de România!

Nimeni nu poate spune cumva că o nouă criză nu va veni în România. Ba s-ar putea ca aceasta chiar să bată la ușă. Dar nu va veni adusă de taxa pe active bancare! Va fi adusă chiar de băncile străine, ca să iasă din constrîngerile crizei cît mai abitir pe seama periferiei România, după cutuma dintotdeauna a ieșirii din criză a bogaților pe seama săracilor!

Sau transferul crizei în România este atît de aproape, încît băncile străine vor să folosească prilejul taxei pe active spre a o face responsabilă de criza ce va veni?!

Mărirea ROBOR – adică a dobînzii cu care băncile se împrumută între ele pe piață – este canalul cel mai convenabil și eficient al aducerii crizei în România. Mărirea ROBOR-ului –  care se obține prin înțelegeri bancare de tip cartel (azi te împrumut eu pe tine, mîine îmi dai banii înapoi împrumutîndu-mă eu de la tine!) – suplimentează dobînda la credite și deci descurajează finanțarea și stimulează dezangajarea. Cine-i de vină? Taxa?! Aceasta, s-ar putea spune, vine doar mănușă băncilor străine în prag de criză, căci au astfel băncile străine pe cine să arunce vina! De altminteri, ROBOR-ul nu poate explica nici 20% din dobînda abominabilă cu care băncile străine acordă credite în România. De aceea demersurile senatorului Zamfir, secondate de cele ale avocatului Piperea, de incriminare a manipulărilor de pe piața ROBOR și a altor manevre bancare sunt mai mult decît lăudabile, dar să fim conștienți că sunt colaterale, neatacînd fondul problemei. Grosul dobînzii incalificabile provine de la penalitatea de „risc de țară“. Mărirea ROBOR poate abate atenția de la incriminarea acestei penalități inadmisibile de „risc de țară“. Dacă creditarea s-ar face din afara României – din Franța sau din Bulgaria, chiar din Bangladesh –, penalitatea de „risc de țară“, chiar oricît de mare și indiferent dacă este justificată sau nu, este admisibilă. Dacă însă creditarea se face de pe plan intern de către bănci înscrise juridic intern, penalitatea de „risc de țară“ este o anomalie. Dacă debitorul nu-i convine creditorului, nimeni nu-l obligă pe acesta din urmă să-i intre în casă debitorului spre a-l împrumuta. Dar se pare că asta este tehnologia sistemului bancar colonialist: te îndatorez spre a te jecmăni!

Bizar – dar ca orice lucru bizar foarte interesant – este faptul că băncile străine din România aplică penalitatea de „risc de țară“ tuturor privaților români, fie firme sau indivizi, dar nu și statului român. Te-ai aștepta să fie invers, avînd în vedere că, potrivit preceptelor colonialiste arhivînturate, privatul este bun, iar statul este rău, oricum cel mai prost administrator. Dar, în ipocrizia lor dolofană, preceptele colonialiste una spun (pentru proști) și alta fac! În zilele actuale, băncile din România creditează firmele românești (dacă o fac) cu 8-9%, persoanele fizice române cu 9-10%, iar statul cu 3-5%. În funcție de dobînda de referință, cifrele au putut fi diferite, dar ecarturile au fost aceleași!

Pe privații români băncile străine îi jefuiesc prin abuzul de monopol avut la dispoziție și lipsa de opțiune a acestora: dobînzi derizorii la depozite, comisioane halucinante la operațiunile pe care aceștia sunt obligați să le facă prin bănci, credite cu dobînzi prohibitive, încărcate cu penalitatea de a fi român. Mai ales că pe privații români nu-i împrumută nimeni din străinătate. În cazul statului, care are alte mijloace de luptă și mai are și posibilitatea să se adreseze pentru împrumuturi piețelor externe, adică acelorași bănci, dar în regimul de creditare de la ele de acasă, subsidiarele băncilor străine din România adoptă tactica inversă: dă-i credite cu dobînzi rezonabile, spre a-l putea jecmăni tocmai prin îndatorare! Vreți să vedeți ce spun statisticile? Sunt foarte limpezi. Aproape jumătate din finanțarea datoriei publice (adică a statului) este asigurată de băncile străine din România, iar 22% din ansamblul creditelor acordate de acestea sunt achiziții de către respectivele bănci ale titlurilor emise de statul român, cu alte cuvinte, o expunere mare, dar fără risc. Ce poate fi mai murdar decît un credit colonialist?! Nimic altceva, dacă asta poate constitui o consolare!

Este lesne de identificat replica băncilor străine la îndrăzneala, finalizată sau nu, a introducerii unei taxe de altfel complet colaterale ca importanță împotriva lor. Evident, măsurile de retorsiune se vor îndrepta către cei cu care băncile străine din România au o legătură, respectiv cu bieții oameni, mai împiciorogați sau mai de rînd, și poate mai ales cu statul român. Răzbunarea va fi aprigă. Dobînzile la depozite vor fi coborîte, devenind ridicole în raport cu rata inflației, comisioanele pe indiferent ce operațiuni vor fi crescute, iar dobînzile la orice credite vor fi majorate. O declarație mai veche a președintelui Consiliului Fiscal, agentură a capitalului străin de monitorizare a acțiunilor guvernamentale, dl Ionuț Dumitru, altfel economist-șef al unei bănci străine, sugerează despre ce va fi vorba. Pornind de la premisa că băncile străine sunt deja supraexpuse pe datoria publică a statului român, domnia-sa a spus că „o pondere de 60% a datoriei publice în PIB (criteriu al UE) nu ar trebui să fie un reper pentru România, căci n-ar avea cine să finanțeze o asemenea datorie publică“. Deci, băncile străine nu sunt, de fapt, dispuse să finanțeze încă și mai mult statul român, considerîndu-l deja bine îndatorat spre a fi jecmănit! Ca atare, dobînzile cu care se va putea împrumuta statul român pe propria piață vor fi din ce în ce mai mari.

Pe cale de consecință, rămîne o întrebare dacă taxarea activelor bancare se va solda cu efecte pozitive. Această taxare este perfect justificată, dar, în final, în urma replicii băncilor, s-ar putea ca efectele să se dovedească adverse. Ideea inițială a măsurii era ca băncile să cedeze ceva din profiturile cu totul nejustificate obținute. Cu puterea și cu pîrghiile pe care le au în colonia România, băncile străine, cu sprijinul neprecupețit al BNR, nu vor ceda nimic, ci vor încerca să se folosească de prilej pentru a lua ceva încă și mai mult. În atenția inițiatorilor taxei, nu poți spera să modifici efectele cînd nu ataci cauzele, mai curînd spus nepunînd nici măcar în discuție rînduielile care permit bătaia de joc!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-bizarerie-coloniala-in-romania-riscul-de-tara-aplicat-privatilor-si-nu-statului-775600

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Minunatele bănci străine din România: profituri fără finanțarea economiei

       După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor.

După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ băncilor, numită apoi oficial taxă asupra activelor (pentru că avea să fie calculată asupra activelor, care în cazul băncilor sunt constituite de creditele acordate de către acestea), s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor și menestrelilor acestora vizînd delegitimarea taxei prin pretinsa lipsă de temei, prin „ororile“ economice pe care le-ar produce și, ce să vezi!, chiar prin victimizarea ridicolă a stăpînilor din ecuație, respectiv a „bietelor“ bănci.

În vîltoarea întrecerii s-a apelat, și de o parte și de alta, la diverse scormoneli în măruntaiele bancare, mai puțin scoase la bătaie în mod uzual în spațiul public și oricum necunoscute de cei fără implicare în domeniu, care constituie majoritatea. Ceea ce știm în mod curent este că băncile onorează depozitele cu dobînzi derizorii, înjositor de mult sub rata inflației, că deci ținîndu-ți banii la bancă ești în pierdere, și că, dimpotrivă, dacă e vorba să iei un credit de la bancă, dobînda este exorbitantă, păscîndu-te riscul de a rămîne fără pantaloni.

După mine, era de ajuns să se știe chiar și numai atît, căci aceasta era esența și era suficient pentru o părere adecvată despre băncile din România! Nu se știe exact din ce motiv – fatalism față de soartă sau prostie pură – acest fapt esențial era ca și acceptat, în măsura în care nimeni nu reacționa cu ceva: nici autoritățile să se opună cumva jafului (căci despre jaf este vorba, băncile practicînd dobînzile respective prin abuz de monopolul deținut în domeniu), nici oamenii de rînd să recurgă la cît mai puține credite, singura modalitate de a se feri de a fi jefuiți în condițiile în care autoritățile girau jaful prin inacțiune. Pe frontispiciu trona figura eternului guvernator al Băncii Naționale fraudulos autointitulate a României, care permitea abuzul de monopol de o asemenea amplitudine din sistemul pe care îl parohia, fără ca cineva să-l conteste, cu toate că mereu mai mulți înțelegeau că eternitatea sa în funcție se datora nemijlocit tocmai faptului că permitea un astfel de abuz într-o activitate în care de o parte sunt băncile, practic toate reprezentînd stăpînul străin al țării, și de cealaltă parte salahorii români, fie ei indivizi sau firme.

Cînd măruntaiele bancare au fost puse pe masă sau pe tapet au început să se afle nu doar dimensiunile jafului, ci și ustensilele ca și diversiunile cu care este operaționalizat. S-a aflat, de pildă, că, la dobînzile abominabile percepute la creditele acordate, băncilor le este de ajuns să-și recupereze doar vreo 20% din acestea pentru a-și vedea returnați banii avansați, putîndu-și permite ca, în majoritatea lor, creditele nerecuperate să fie vîndute apoi la numai 10-15% din valoare ca neperformante, încasările din acestea constituind cîștig net. S-a mai putut afla că neperformantele se vînd înregistrîndu-se în contabilitate drept cheltuieli deductibile, fiind suportate astfel pe seama statului, adică de către noi toți, aflați în nici o legătură cu problema! Și mai rău că, provizioanele constituite pentru eventualitatea nerecuperării unor credite se fac tot ca deductibilități fiscale pe seama statului, în timp ce, dacă creditele sunt ulterior recuperate, cîștigurile rămîn la bănci. E tare, nu!

În asemenea condiții, argumentele aruncate în spațiul public de către bănci sau menestrelii lor despre impactul taxei pe active bancare sunt absolut ridicole. Băncile se plîng demagogic de plăți care vor exista doar dacă va cădea drobul de sare, căci taxa ar urma să intervină numai dacă ROBOR-ul depășește 2%. Dacă nu depășește, ar urma să nu se plătească nimic. Taxa cel mult ar încerca să contracareze încărcarea suplimentară a actualelor absolut fabuloase dobînzi la credite, care are cu totul alte cauze, pe care taxa nu le atacă în vreun fel, neafectînd-o cu nimic. Taxa este proastă dar nu din motivele invocate de bănci, ci din motivul că nu atacă fondul problemei!

Rar însă au putut fi auzite atîtea ciudățenii sau idioțenii de-a binelea pe tema cu pricina! Căci este vorba de ocoliri cu bună știință ale incalificabilei existențe a unor anomalii și de răul pe care l-ar face eliminarea unor anomalii și mai mari. Cum poți tu să spui că taxa, afectînd profiturile bancare, va bloca creditarea economică din România și deci dezvoltarea acesteia cînd realitatea – evidențiată de statisticile nimănui altcuiva decît ale Băncii Naționale zise a României – arată că băncile aproape nici nu finanțează, ba s-ar putea spune aproape deloc, economia din România?! Toată, dar absolut toată economia străină din România, care deține peste jumătate din cifra de afaceri și ocupă vreo 30% din forța de muncă ocupată în România, nu se finanțează deloc de la băncile străine din România.

Căci ar fi nebună la cap s-o facă la dobînzile aiuritoare percepute de aceste bănci. O face apelînd la aceleași bănci, dar la mamele lor din străinătate, care dau credite cu dobînzi normale. Aceste finanțări formează grosul datoriei externe considerate a României, căci este contractată de pe teritoriul României. La rîndul ei, economia românească din România, care ocupă 70% din forța de muncă și dă doar jumătate din cifra de afaceri – mai precis peste 90% din firmele înscrise juridic în România – abia dacă se finanțează de la băncile din România! Este vorba de o finanțare care nu reprezintă decît 8% din total! Peste 80% din firmele respective n-au apelat vreodată la un credit bancar. 97% din acestea sunt considerate nebancabile de către chiar băncile respective. Și cu 8% și fără 8% din total este absolut același lucru! Economia cu capital românesc se finanțează din ce poate genera la nivel propriu (autofinanțare) sau, dacă nu poate, apelează la „frații“ din sistem, adică la furnizori. Creditul furnizor este cel mai mare finanțator al economiei cu capital românesc. Băncile străine și de-ar pleca n-ar avea cu ce afecta economia cu capital românesc! Amenințările în domeniu ale băncilor străine sunt baliverne! Prostii pentru fraieri!

Problema este alta. Orice măsuri de retorsiune ar adopta băncile străine din România, acestea n-ar putea face cine știe ce rău economiei din România, pur și simplu pentru că băncile străine din România n-au aproape nici o legătură cu finanțarea economiei din România. Nici economia românească, nici economia străină din România! Băncile au legătură cu altceva: cu statutul de colonie al României, statut al cărei placă turnantă o constituie. De aici va izvorî și replica băncilor (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/minunatele-banci-straine-din-romania-profituri-fara-finantarea-economiei-774753

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Repatrierea rezervei de aur a României

Cît costă de fapt ținerea aurului la Londra

Păstrarea celor 61 de tone de aur la Banca Angliei costă România 309 mii lei anual, adică 60.000 de euro. Repatrierea acestei cantități ar putea costa probabil cît taxa de custodie respectivă pe 50 de ani. Și dacă România vrea să tranzacționeze aurul, ar trebui să îl ducă înapoi. Proiectul de lege depus la Senat de Liviu Dragnea și Şerban Nicolae prevede modificarea Legii de funcţionare a BNR. Un singur articol conţine acest proiect. Iniţiatorii vor ca 95% din aurul României să fie repatriat.

Potrivit proiectului de lege, BNR mai poate lăsa în băncile din afara ţării doar 5% din rezerva totală a României. Aceste procent e condiţionat de obţinerea de venituri. Dacă nu obţinem dobîndă din aurul depozitat în bănci din afara ţării, atunci cantitatea de aur depozitat în afara ţării va fi zero. „(4) Din rezerva constituită, Banca Naţională a României poate depozita aur în străinătate EXCLUSIV în scopul obţinerii de venituri prin tranzacţionare şi alte operaţiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Naţională a României în străinătate NU POT DEPĂŞI 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă.”, potrivit articolului propus.

Expunerea de motive care însoțește proiectul de lege al lui Dragnea și Șerban Nicolae nu are decît o pagină, iar principalul argument invocat de șeful PSD ține de „costurile de depozitare deloc de neglijat”.

Articolul semnat de Cosmin Pam Matei a apărut în ediția online a Cotidianului din 28 februarie 2019

Sursa: https://www.cotidianul.ro/cat-costa-de-fapt-tinerea-aurului-la-londra/

Dragnea vrea să aducă aurul în România. Analistul Ilie Șerbănescu, reacție

Analistul economic, Ilie Șerbănescu, a explicat, pentru DC News, care este motivul pentru care BNR ține marea parte din aurul României în Marea Britanie și de ce noul proiect de lege propus de Liviu Dragnea și Șerban Nicolae este potrivit.

„Nu vi se pare normal să îți păstrezi tezaurul la tine în țară, mai ales într-un moment în care lupta este mare pe plan internațional?! Marea Britanie iese din UE ca să nu mai stea sub talpa germană. Este cel mai bine să păstrezi aurul în țara ta. În contextul externalizării aurului, s-a constatat, în istoria noastră, că l-am pierdut.

Să ni-l fure în cazul ăsta, dacă ne opunem la legea respectivă. În ceea ce privește motivul pentru care l-am ținut acolo, întrebați-l pe Isărescu. Altfel cum ar fi fost un guvernator etern? Acesta este tributul pentru a beneficia de așa-zisa putere. Dar tu tot nu ai putere. Ești un vătaf”, ne-a explicat Șerbănescu.

Articolul semnat de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DCNews în 28 februarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/dragnea-vrea-sa-aduca-aurul-in-romania-analistul-ilie-serbanescu-reactie_639780.html

Vezi și articolul Devalizarea României din 16 septembrie 2016. Sursa: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2016/09/18/devalizarea-romaniei/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Emblematic pentru statutul ­colonial: dezastrul din energie al unei țări cu resurse energetice

       Distrugerea sistemului energetic al României a fost obiectiv de fond al puterilor coloniale care au luat „în grijă” România postcomunistă.

Această distrugere era esențială în oricare variantă de dependență colonială sau, mai precis, scop pentru oricare dintre puterile coloniale în a căror parohie va fi ajuns pînă la urmă România. Distrugerea sistemului energetic a fost astfel, încă din anii ‘90, în vizorul Băncii Mondiale, care a jucat, în perioada de după căderea comunismului în centrul și  estul Europei, rolul brokerului principal, împreună cu FMI, al colonialismului internațional actual. Broker principal în perioada în care țările central și est-europene nu fuseseră încă „distribuite”, în împărțirea sferelor de influență, între mai-marii colonialiști ai perioadei! După anul 2000, cînd România a fost „repartizată” centrului de influență vest-european, obiectivul de distrugere a sistemului energetic a fost preluat de UE, care, într-un deceniu, folosind deschiderea făcută de FMI și Banca Mondială, a obținut realizarea deplină a obiectivului: sistemul energetic românesc este la final!

Privind acum retrospectiv, schema de distrugere a fost deosebit de simplă și de eficientă. Contribuția Băncii Mondiale a fost enormă, căci aceasta a impus dezmembrarea sistemului energetic, care, prin sinea lui, trebuie să existe și să funcționeze integrat (resurse/producție/distribuție/consum), și sfărîmarea industriei cărbunelui, nuca tare din sistemul energetic românesc care îl ținea în viață și care i-a prelungit supraviețuirea în ciuda atacurilor furibunde de pretutindeni și îndeosebi de la FMI/Banca Mondială, Bruxelles, Berlin. Această dezmembrare și corespondenta organizare a sistemului pe resurse au pus în opoziție resursele care participau împreună la acoperirea consumului, situație în care programele de așa-zisă „liberalizare” a pieței, impuse de UE, au împlîntat pumnalul! Aceste programe de „liberalizare” au plasat în concurență, în mod absurd, resursele care se completau reciproc în acoperirea consumului, scoțînd treptat și definitiv din joc, prin preț, resursele mai scumpe, dar necesare deopotrivă consumului (respectiv cărbunele). Ceea ce nu se reușise pe căi administrative a făcut piața însăși în cîțiva ani: vulnerabilizarea totală a producției de cărbune.

Capitalul străin a prins ca într-un corset sistemul energetic românesc. I-a luat distribuțiile – și pe cele de gaze, și pe cele de electricitate, și pe cele de carburanți – și, o dată cu acestea, sursele de bani pentru dezvoltare și modernizare. Producția, rămasă în mîna fostului proprietar (statul român), a fost vîrîtă într-un proces inexorabil de demodare și chiar de distrugere fizică și, oricum, într-o imposibilitate de a se reînnoi. A păcălit, în mai multe rînduri, statul român că va participa la proiectele avansate de acesta pentru extinderi, modernizări și dezvoltări de capacități noi. Au fost semnate în acest scop memorandumuri de investiții. Din toate acestea, capitalul străin s-a retras, lăsînd statul român, cel fără bani, cu buza umflată! Iar acum întregul parc de producție este învechit sau în paragină, în timp ce proiecte precum reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, centrala pe gaze de la Brăila, hidrocentrala cu dublă pompare de la Tarnița-Lăpuștești sunt doar biete povești. Pe hîrtie sunt instalați peste 24.000 MW. Sunt oficial considerați disponibili doar vreo 20.000 MW. Cînd aceștia sunt luați însă la bani mărunți, se contabilizează, tot oficial, că numai 12.000 MW sunt funcționali, restul capacităților neavînd avize de mediu și licențe de comercializare. Deci nu se poate conta, de fapt, decît pe jumătate din ceea ce este pe hîrtie!

Lovitura de grație a dat-o însă programul corelativ al UE de extindere, întru acoperirea consumului, a energiei regenerabile. Doamne păzește ca dezvoltarea acesteia să fie vreun rău în sine, dar energia regenerabilă (eoliană și solară) nu are deocamdată nici o formulă de stocare. Ca urmare, capacități de producție pe deplin operaționale de energie convențională sunt necesare „în oglindă” pentru toate capacitățile de producție de energie regenerabilă spre a se asigura funcționarea sistemului în situațiile obiective cînd soarele nu strălucește sau vîntul nu bate. Și, din cele 12.000 MW, au ajuns instalați în eoliene și solare 4.500 MW. Deci, cînd soarele nu strălucește și vîntul nu bate se poate conta doar pe vreo 8.000 MW, adică pe nici 40% din puterea teoretic instalată. Trebuie înțeles în mod clar că, pentru existența unui sistem energetic cu mare contribuție din partea energiei regenerabile, cineva trebuie să întrețină, cu cheltuieli considerabile, capacități de producție de energie convențională în stand by, pentru a se putea apela la aceasta din urmă în cazuri pe care le impun condițiile naturale. Piața nu poate ține în viață asemenea capacități de energie convențională, ci, dimpotrivă, le scoate din joc din înseși rațiuni de preț! Ținerea în viață a unor asemenea capacități de producție este obligatorie dacă vrei să menții operațional, funcțional și fără dependențe absurde de alții sistemul energetic! Dimpotrivă, însă, dacă vrei să-l distrugi este de ajuns a lăsa piața să scoată din joc capacitățile de producție de energie convențională! Cazul românesc!

Obișnuită în mod curent cu o contribuție a energiei regenerabile ajunsă spre 20% din total, piața s-a dispensat treptat de contribuția cărbunelui în sistem (a cărei menținere în viață costa, dar era necesară, fiind asiguratorie la o adică!), astfel încît atunci cînd, din cauze naturale (frig, înnorări persistente și vînturi slabe), contribuția energiei regenerabile a coborît la 4-5% în acoperirea consumului n-a mai existat (chiar și fizic) producția de energie convențională ce scotea sistemul din restriște! În centralele pe cărbune sunt instalați vreo 3.500 MW. De utilizat au ajuns să poată fi utilizați doar 1.800 MW, din motive de lipsă de avize de mediu sau comercializare sau, și mai grav, din lipsă fizică de cărbune. Deja în 2017 s-a văzut cum stă de fapt problema și, deși de atunci nu prea mai era ceva de făcut, nu s-a făcut oricum nimic, iar acum, în iarna lui 2019, s-a ajuns la potou. Pe perioadele de frig și fără vînt, România trăiește energetic din importuri din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, importuri care reprezintă chiar și 20% din consum. Întregul dezastru din energie se evidențiază articulat: singura țară cu resurse energetice din zonă trăiește din importuri de la țări fără resurse energetice! Exploziile de preț sunt inevitabile. Pînă cînd prețul va sugruma tot! Deși pe hîrtie România figurează cu potențial de export în energie. Hai să rîdem!

Tot pe hîrtie este independentă energetic, adunînd teoretic capacități de producție fictive prin indisponibilitate sau neoperaționalitate. Care „independență” în măsura în care trebuie să imporți pentru acoperirea consumului de electricitate 20% din necesar cînd ți-e lumea mai dragă, deoarece nu funcționează decît 40% din parcul de producție?! Și cînd, în cazul gazelor, este și mai și: la frig se importă cam tot 20% din necesarul de consum, în timp ce străinii care îți exploatează resursele tale le exportă și se pregătesc intens să livreze altora ceea ce vor scoate din zăcămintele submarine! Despre ce „independență” poate fi vorba cînd soarta gazelor este pecetluită, iar în cazul electricității este nevoie de cel puțin 35 miliarde euro investiții pentru o redresare a sistemului energetic?! N-ar fi mult, căci este vorba de ceea ce fură României firmele străine doar prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor realizate aici în numai un an! Dar este o sumă pe care statul român n-o va deține niciodată! Asta cu „să acționăm măcar în ceasul al 12-lea” este o prostie. Ceasul al 12-lea a trecut. UE și-a realizat obiectivul de lichidare a sistemului energetic al României, iar soarta gazelor este, repetăm, pecetluită. Condiție a colonializării sale depline și definitive, România nu trebuie să aibă nici o independență, în nici un domeniu! Oricum nu în domeniul crucial al energiei! Ci trebuie să stea în toate cele cu mîna întinsă la cheremul stăpînului extern, indiferent dacă de la Bruxelles sau din altă parte! Nu cred că există ceva mai semnificativ pentru statutul colonial al României decît dezastrul din energie al unei țări (sau, mai degrabă spus, fostei țări) deținătoare de resurse energetice!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/emblematic-pentru-statutul-colonial-dezastrul-din-energie-al-unei-tari-cu-resurse-energetice-773795

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Marii emergenți n-au ales încă tabăra

         America vs Germania este, fără îndoială, marele conflict al lumii zilelor noastre (vezi „Romînia liberă”, 06.02.2019).

Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitîndu-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întîmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, o dată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți cîștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi pînă cînd marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decît sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decît cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptînd ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc cînd alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decît în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au cîștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cît au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cît au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cît le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mînă pîrghiile strategice. Și, puțin cîte puțin – iar cu timpul, miliardele de rîulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atîtea din ele ­folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dîndu-și arama pe față deopotrivă că minunatele cîntări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate cînd este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atît de ferm la masa puterilor mondiale încît, avînd de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegînd tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amîndoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/marii-emergenti-n-au-ales-inca-tabara-772810

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Conflictul major al lumii actuale: America vs Germania

   

     Totul probabil a pornit de pe piețele financiare.

În timpul crizei din 2007-2011 – cu cauze preponderent financiare – America a încercat din tot ceea ce a întreprins să nu se schimbe cumva regulile scrise și mai ales nescrise ce guvernează piețele financiare, care o avantajează în mod detașat. Nu întîmplător, pentru că în America sistemul financiar-bancar confiscă peste 40% din profiturile realizate în economie, iar ţara a ajuns rentier pe baza cupoanelor financiare obţinute de pe toate continentele lumii de către transnaţionalele sale.

Dar nu numai atît. Impunînd prin supremaţia sa economică, politică şi militară la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial moneda proprie ca mijloc de plată cu acceptare internaţională deplină, America a dobîndit privilegiul de a-şi finanţa expansiunea mondială cu emisiuni monetare proprii şi de a-şi acoperi cu aceleaşi emisiuni deficitele externe, fiind singura ţară din lume care poate realiza acest lucru cu moneda proprie, şi nu cu moneda altcuiva. Pentru a mai face rost de ceva resurse financiare, America nu trebuie să muncească în plus, ci doar să tipărească niscai dolari în plus. Alte popoare muncesc din greu, exportă pe piaţa americană, de acolo iau dolari pe care, dacă nu găsesc ce să facă cu ei, plătind mărfuri luate de la alţii sau investind banii aiurea, îi întorc pe piaţa americană sub formă de plasamente financiare şi contribuie astfel chiar la finanţarea deficitelor americane, comercial şi bugetar.

Deşi acest circuit a luat o amploare explozivă, America nici nu se gîndeşte să renunţe la el sau să-l restrîngă măcar cît de cît. Îndatorarea statului american – cheia acestui circuit – este deja mai mare decît marele PIB american şi oricum depăşeşte îndatorarea, atît de incriminată, a întregii zone a euro. Din punct de vedere american, remediul prescris îl constituie noi datorii, cu bază în noi emisiuni monetare! Singura ţară care-şi poate permite însă un asemenea lux este America.

Oarecum la antipozi se află Germania. Ajutată de cumpătarea şi disciplina proverbiale ale nemţilor în cheltuirea banului public şi a banului în general şi mai ales de strategia rămînerii în aria capitalismului de producţie, aproape în contracurent faţă de tentaţia ruinătoare spre cazinou financiar din capitalismul contemporan, Germania a cîştigat treptat teren şi soliditate. A recucerit Europa şi în Vest, şi în Est şi, în contextul crizei euro, a pus piciorul în prag, forţînd Uniunea Europeană să adopte un pact fiscal care în principiu urmăreşte s-o alinieze la comportamentul financiar german. Marea Britanie a mers integral pe mîna Americii şi a pozat în rolul de acum 70 de ani al singurei oponente pentru o perioadă a Germaniei din Europa. Acest pact fiscal era de natură a afecta complet rînduielile de pe piețele financiare. Pe toate căile, americanii au declanșat marea bătălie pentru blocarea implementării efective a planului Merkel de guvernanţă fiscal-bugetară. Acest plan, la care Germania a obţinut, în contextul crizei, o amplă aliniere europeană, însemna eliminarea deficitelor bugetare şi, prin consecinţă, scoaterea, într-o proporţie substanţială, a întregii Europe dintre clienţii împrumutătorilor privaţi, aşa-zişii „investitori“ financiari, care din aceste împrumuturi către alţii, îndeosebi către state, trăiesc! Îngenunchind „pieţele“, Germania putea începe să toace în dreapta şi-n stînga!

Restul făcea timpul. Pe termen lung, gogoaşa lacomă a capitalului financiar nu va fi putut rezista, în ciuda acaparării puterii în prezent de către reprezentanţii ei.

Nu era greu de întrezărit că pactul Merkel îi viza pe americani și scopul lor nemijlocit ca, în caz de criză, investitorii financiari să fie protejați, adică plătiți indiferent de ceea ce făcuseră, respectiv să-și încaseze tainul prevăzut, indiferent dacă pe seama nevinovaților: salariați, pensionari, contribuabili.

Numai că pactul Merkel înlocuia o injustiție cu alta. După ce Germania, împreună cu alte cîteva ţări vestice, a folosit deficitul bugetar pentru a impulsiona şi dezvolta economia, ajungînd la stadiul de ţară industrială dezvoltată, a obligat aşa-zişii parteneri din blocul economic pe care îl conduce să încremenească în stadiul de subdezvoltare existent, spre a respecta o disciplină bugetară care sună bine, dar care face rău dezvoltării. Sau, mai degrabă spus, pe care dezvoltaţii şi-o pot permite, dar subdezvoltaţii, nu! Germania şi eventual alţi cîţiva vor fi cîştigătorii şi toţi ceilalţi – pierzători.

Bizareria acestui pact stă însă în altceva.  Datoriile uriaşe ale statelor – în faţa cărora se deduce că s-ar fi adoptat în replică pactul cu pricina – au ajuns la nivelul de criză poate doar în cazul Greciei din cauza „lăbărţării“ sau indisciplinei statelor în scopuri politice şi sociale! Pe plan general însă, au ajuns aici pur şi simplu din cauza absorbţiei de către state a consecinţelor ravagiilor făcute în economie de sistemul financiar-bancar prin speculaţii, credite riscante şi tranzacţii cu produse toxice. Chestia asta cu „de vină-i statul“ este un fals vehiculat deliberat pentru a putea pune să plătească statul (adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii)! Este un montaj al marii finanţe private transnaţionale tocmai pentru a nu plăti cei cu adevărat vinovaţi (adică cei din sistemul financiar-bancar). Dna Merkel, sub presiunea contribuabililor votanţi germani, a găsit soluţia: neîndrăznind să-i pună la plată decît parţial, derizoriu şi doar în cazul zis special al Greciei pe cei vinovaţi, a aruncat factura tot asupra populaţiei, dar sub forma restrîngerilor bugetare reclamate de un mit cu priză la germani: disciplina financiară, pe care, spre satisfacţia acestora, dna Merkel a impus-o „über alles“!

Prin aplicarea pactului cu pricina se lăsa în timp fără obiectul muncii toată marea finanţă privată transnaţională. Aceasta – constituită din grupuri financiare de diferite stirpe şi de diferite profile – trăieşte exclusiv din împrumutarea altora, în frunte cu statele. Şi dna Merkel credea că o să fie lăsată să răpească acestei finanţe dintre clienţi toată Europa! Să fim realişti! Asta cam însemna război! Să nu se uite că Ceauşescu a fost lichidat pentru că şi-a plătit datoriile, nu pentru că le-a făcut! Credea doamna Merkel că poate veni de hac marii finanțe mondiale printr-un simplu pact la care asocia niscai vărgăleţi din Est?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/conflictul-major-al-lumii-actuale-america-vs-germania-771856

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Gazul natural, miza noilor conflicte (IV) – Salvă de tun OMV în războiul gazelor

       Două luări de poziție ale oficialilor OMV din ultimele zile sunt de-a dreptul fulminante. Ele aparțin capilor grupului austriac, sunt lansate la Sankt Petersburg, în conivență cu conducătorii Gazprom și lezează în cel mai înalt grad interesele României. Sub pretextul că România nu are politici adecvate pentru investiții în Marea Neagră, șefii OMV Petrom anunță că amînă sine die exploatarea perimetrului offshore de la Neptun Deep și că, în același timp, susțin finalizarea proiectului ruso-german Nord Stream 2. Este anunțat un război total. Și vom vedea de ce.

Uriașele bogății de gaze ale României din platforma continentală a Mării Negre au fost încredințate cu ani în urmă spre explorare unor companii străine, în special multinaționale, sub pretextul că noi nu dispunem de tehnologia adecvată unor asemenea cercetări. Apoi, utilizînd un argument la fel de inconsistent, aceste contracte de explorare s-au transformat în contracte de exploatare, unul dintre cei mai importanți beneficiari devenind astfel OMV Petrom. Pînă și un analfabet din România știe că Austria nu dispune de rezerve de petrol și gaze iar OMV, înainte de a achiziționa compania românească, avea o forță și o capacitate de câteva ori mai mică decît Petrom. Printr-un ciudat aranjament între statul român și cel austriac, sub șantajul legat de aderarea noastră la Uniunea Europeană, peștele cel mic a înghițit peștele cel mare și, în felul acesta, s-a ajuns la concluzia falsă că o companie oarecare din Europa, OMV, în realitate cu expertiză precară în domeniul explorării și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze, ar putea depăși tehnologic compania Petrom, cu o experiență de zeci de ani în domeniu și aparținînd unui stat, România, care se plasează printre primele state din lume, care au exploatat în condiții de maximă performanță zăcămintele de petrol și gaze. Să trecem însă peste asta și să vedem în ce constă războiul deschis, pe care OMV îl declară statului român.

După cum se știe, unul dintre motivele conflictului politic americano-german, care riscă să degenereze într-un război economic, este decizia strategică luată la Berlin de a finaliza proiectul Nord Stream 2. Este vorba practic de un gazoduct, care urmează să lege Federația Rusă de Berlin și prin intermediul căruia Germania urmează să primească în viitor, așa cu a primit și pînă acum, gaz rusesc în condiții preferențiale față de statele europene mai mici, în special cele din Europa de sud-est. Austria s-a afiliat și ea politic acestui proiect și, economic, prin intermediul OMV. Se creează o axă Moscova-Berlin, la care vor adera cîteva state din nucleul dur al Europei, printre care și Austria, și care, sub pretextul asigurării independenței energetice a Europei pe termen lung, încearcă de fapt să pună Uniunea Europeană la cheremul Moscovei. Dar ce alternativă are Europa de a-și asigura în viitorii an aprovizionarea cu gaze? Una dintre soluții este exploatarea în condiții avantajoase pentru statul român, dar și pentru multinaționalele implicate, a uriașelor zăcăminte de gaze din subsolul românesc al Mării Negre. O soluție complementară este utilizarea gazelor lichefiate, care urmează să fie furnizate de Statele Unite prin intermediul Portului Constanța, ambele proiecte urmînd să transforme România într-un important hub al comerțului cu gaze din Europa. Înțelegînd că finalizarea proiectului ruso-german poate face dependentă Uniunea Europeană de Federația Rusă, Statele Unite au reacționat, au transmis numeroase avertismente Berlinului iar în ultimă instanță au amenințat că vor sancționa toate firmele germane care participă la proiectul Nord Stream 2. Iată însă că nu sunt numai firme germane.

România este prinsă la mijloc în acest debut al unui război energetic, care riscă să se transforme într-un război economic între Statele Unite și Uniunea Europeană, condusă hegemonic de Germania, și nu se poate plasa în altă tabără decît în cea americană, nu numai fiindcă suntem aliați strategici cu Statele Unite, ci și deoarece Nord Stream 2 lezează în mod direct interesele pe termen mediu și lung ale țării noastre.

Iar OMV iese la atac. Și amenință. Este mai mult decît un șantaj. Practic, perimetrul offshore cedat la Neptun Deep de către România în beneficul OMV Petrom urmează să fie înghețat, în mod intenționat neexploatat, în scopul de a susține interesele germano-ruse vizînd Nord Stream 2, interese în care Austria este parte. Este un război murdar, în care statul român, vrea nu vrea, este silit să se implice. Dar cum? În termeni legali, economici și politici, soluția nu este prea complicată. Ne-o oferă pe tavă chiar OMV, în al cărui acționariat, după cum se știe, au intrat și rușii, prin Gazprom. Cînd peștele cel mai mic a înghițit peștele cel mare, cînd OMV a achiziționat Petrom, în contractul de privatizare, semnat atît de partea română cît și de partea austriacă, au fost prevăzute o serie de clauze obligatorii, extrem de importante pentru protejarea statului român. Între aceste clauze, două sunt cele mai relevante, pentru că ele vizau menținerea în funcțiune de către OMV a două rafinării, care, la rîndul lor, garantau securitatea financiară și buna funcționare a Oltchim. Această clauză a fost încălcată flagrant de către OMV, aducînd uriașe prejudicii statului român. A doua clauză vizează reabilitarea mediului. Statul român a vîndut ieftin Petromul în beneficiul OMV, dar, la schimb, OMV s-a angajat să facă investiții masive pentru reabilitarea terenurilor din proximitatea rafinăriilor. OMV nu și-a respectat aceste obligații. Ca atare, statul român are nu numai dreptul, ci și obligația de a lua măsuri. Cea mai simplă și cea mai corectă măsură este rezilierea contractului de privatizare, stabilirea penalităților care urmează să fie plătite de către OMV, scăderea acestora din investițiile făcute de partenerul austriac, punerea în balanță, pentru obținerea unui rezultat final a ceea ce s-a investit în acești ani cu veniturile reale – nu și cele ascunse – realizate de OMV pe seama Petrom. Preluarea tuturor acțiunilor deținute de OMV de către statul român ne poate asigura, pe termen mediu și lung, o mai mare independență energetică. Putem exploata bine merci singuri sau în cooperare cu alte companii perimetrul offshore de la Neptun Deep, devenind exportatori de gaze pentru întreaga Europă și putem exploata tot bine merci, așa cum am făcut și înaintea privatizării, uriașele zăcăminte de petrol din România și din străinătate deținute de statul român, cele mai multe aflîndu-se în subsolul României, precum și întreaga producție de gaze de sondă. De care în prezent beneficiază exclusiv OMV.

Este bine ca Guvernul Austriei să știe că, dacă a scos sabia, declanșînd un conflict economic și politic cu România, de sabie va pieri.

Articolul semnat Sorin Roșca Stănescu a apărut pe site-ul Corectnews în 1 februarie 2019.

Sursa: http://www.corectnews.com/business/salv-de-tun-omv-n-r-zboiul-gazelor

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

       Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI.

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun.

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist. Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervîndu-și fiefurile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsînd Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a cîștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atît economic încît să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe articulația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobînzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vînturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decît încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decît împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decît situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 30 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-noua-impartire-a-sferelor-de-influenta-este-inevitabila-770915

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

În România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit

Șerbănescu, avertisment pentru românii care vor credite: Să aștepte. Este JAF!

Ilie Șerbănescu dă un sfat românilor care vor să ia credite de la bănci.

Ilie Șerbănescu a declarat, pentru DCNews, că ROBOR-ul nu reprezintă reala problemă a creditării în România. Analistul susține că românii trebuie să plătească o dobîndă foarte mare pentru că băncile care activează în România percep penalitate de risc de țară pe care BNR nu intervine.

„Acest lucru este inadmisibil”

„După părerea mea, ROBOR-ul nu va crește pentru că esența acestei măsuri este că dacă nu există un ROBOR de peste 2%, băncile nu plătesc nimic. Ele se victimizează acum după un program foarte bine ticluit, în sensul că, băi, cum vă permiteți voi să ne puneți nouă vreo restricție? Vreau să spun foarte clar că ROBOR-ul nu poate fi făcut responsabil decît de vreo 20% maximum din dobînda înspăimîntătoare cu care băncile străine dau credite românilor. Restul, și cînd ROBOR-ul era sub 2%, DAE era 10% fără ROBOR. Zece puncte procentuale înseamnă cu șapte puncte mai mult decît cum dau credite aceleași bănci la ele în țară. Taxa asta nu atacă fondul problemei care este această discrepanță. Iar această discrepanță există pentru că jumătate cel puțin din ea este penalitate de risc de țară. Dacă românul va fi luat credit din Bulgaria sau din Franța, banca din Bulgaria sau din Franța are dreptul să îi pună orice fel de penalitate de risc de țară vrea. Așa este logic. Dar dacă românul ăsta e din România și banca este este tot din România, acest lucru este inadmisibil. Asta e treaba BNR”, a declarat Ilie Șerbănescu.

Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui

Ilie Șerbănescu îi sfătuiește pe români să nu ia credite o perioadă de timp pentru a determina băncile să scadă dobînzile.

„Părerea mea este că singura modalitate ca românii să aibă credite mai ieftine este să nu ia credite o perioadă. Din păcate, lipsa de educație bancară este o realitate, pentru că în mod normal, nici un român care are ce mînca nu ar trebui să ia credite la bănci în condițiile date. Domnule, nu vreți să îmi dați cu 3 sau 4% cît îmi dă mama ta din Occident, nu iau credit. Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui. Cu 10% dobîndă, ceea ce e inadmisibil cînd dobînda de referință a fost pe tot mapamondul 0, este jaf, domnule. La jaf nu ai ce să faci, decît să de abții dacă nu ai putere și nu ai o bancă națională care să te apere. Românii să aștepte pînă cînd o să scadă pentru că o să scadă. Băncile au venit aici la jaf”, a mai spus analistul.

Articolul scris de Vlad Manolache a apărut pe site-ul DC News în 22 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/serbanescu-avertisment-pentru-romanii-care-vor-credite-sa-astepte-este-jaf_633431.html

*

Euro, în EXPLOZIE. Ilie Șerbănescu: Cînd apare pericolul real

Economistul Ilie Șerbănescu a vorbit, în exclusivitate pentru DC News, despre deprecierea leului.

Analistul economic spune că din dorința de a proteja afacerile străine, BNR nu va lăsa leul să se dezaprecieze considerabil.

„Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spune teoria, cursul valutar urmează economia. Dar în România acest lucru nu mai este demult valabil. La noi, este o economie subalternă care urmează pe cea dominantă, care se află tot aici, în România. Realitatea este aceasta și astfel, lucrurile sunt condiționate de alți factori decît ar fi normal.

Este o înfruntare politică care nu are legătură cu forțele politice, ci cu cei care sunt în spatele taberelor. În plus, mai este vorba și despre scandalul acesta cu Isărescu.

Acum, BNR lasă puțin leul să se devalorizeze și în curînd îi va pune stop. De ce? Pentru că grija pe care o are domnul Isărescu este pentru cei care produc cea mai mare parte a capitalului românesc, adică străinii. Acești oameni de afaceri își calculează afacerile în euro sau dolari, dar încasează în lei și Isărescu va avea grijă să nu piardă prea mult la schimbul în euro. Așadar, ei, reprezentînd economia dominantă, vor să nu încaseze mai puțin și de acest lucru are mereu grijă BNR -ul”, ne-a explicat Șerbănescu.

Cînd apare pericolul real

„A fost cursul 4,6 lei pentru un euro, îl poate lăsa la 4,8, dar apoi îl va stabiliza pentru că acum este doar un joc al lui Isărescu pentru interesele lui în acest scandal cu Parlamentul. Putem vorbi despre probleme ale cursului după ce vedem mai multe săptămîni că se conturează această tendință. Părerea mea este că între 4,6 și 4,8 este nimica toată. Dacă ajunge spre 5, atunci ori s-a stricat jucăria și Isărescu a scăpat hățurile sau caută un alt palier. Dacă ar fi după cum merge economia, ar trebui să fim de mult la 5 lei pentru un euro. Este greu de explicat acest lucru oamenilor care au credite în euro, însă este realitatea”, a adăugat Șerbănescu pentru DC News.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/euro-in-explozie-ilie-serbanescu-cand-apare-pericolul-real_633655.html

*

România și cele două economii. Ilie Șerbănescu: Trebuie să fii idiot să investești!

Analistul economic Ilie Șerbănescu a explicat, pentru DC News, că în România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit.

„În România vorbim despre două economii distincte. În primul rînd, vorbim despre economia celor care dețin controlul, care au toate resursele strategice și marile afaceri din România. Aceștia sunt în marea majoritate străini. Petrolul, gazele, toate industriile, băncile, toate sunt la ei, nu la noi. Această economie este profitabilă. Noi, românii, suntem consumatori concreți. Adică cei care mastichează după ce alții fac jocurile. Românii sunt în deficit. Ei reprezintă cealaltă economie. Dacă m-aș raporta doar la români, un euro ar trebui să fie spre 5 sau 6 lei pentru că importurile sunt mult mai mari decît exporturilor și peste tot este deficit. Cei care reprezintă economia dominantă nu au interes să fie un curs mare. Aceste două economii nu au legătură una cu cealaltă”, ne-a spus Șerbănescu.

Așteptăm degeaba investițiile străine

„Florin Georgescu a scos o carte despre capitalul din România. El spune cam același lucru, însă nu o poate spune ca mine. Eu sunt mai direct. Concluzia la care ajunge este că economia din România nu are capital. Eu zic că sunt două economii și totul devine mai explicit. Străinii folosesc formula simplă – investiții minime, profituri mari. Noi tot așteptăm investițiile lor. Nu vor veni. Investițiile vin doar acolo unde înlocuiesc forța de muncă scumpă. Altfel, trebuie să fii idiot să investești, tu avînd profit mare din forța de muncă slab plătită. Nu are nevoie. Ceilalți, adică românii, fac ce pot. Așa că soluția lui Georgescu este să capitalizăm economia românească. De unde bani?” , a completat analistul economic.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 24 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/romania-si-cele-doua-economii-ilie-serbanescu-trebuie-sa-fii-idiot-sa-investesti_633662.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Un caraghioslîc: adversarii politici își revendică deopotrivă UE care a luat României tot!

      Lucrurile s-au cam alterat pe la Bruxelles. Semn că lucrurile s-au cam alterat pe la Bruxelles și, de fapt, pe la Berlin sau Paris, adevăratele centre de putere din UE – în urma înfruntărilor dintre marii colonialiști ai zilelor noastre, dar și a învierii neanticipate a contestărilor din partea oamenilor de rînd din aceste centre –, menestrelii de la București au scos orchestrele reunite întru cîntarea UE!

Ca niciodată! Pînă acum au cam tăcut, bazîndu-se pe aparent indescifrabila, dar reala adeziune populară din România la UE. Adeziune explicabilă doar prin suprapunerea, în mintea românilor, a UE cu ieșirea în lumea largă, la muncă, în călătorii – cu alte cuvinte, cu supraviețuirea și petrecerea timpului liber.

Că UE a ajuns un bastion colonial, că are două viteze (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altora  (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată este important doar că UE în­seamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

Că menestrelii și-au scos orchestrele întru cîntarea UE înseamnă nimic altceva că prea măritei UE nu îi este prea bine. Să nu credeți cumva însă că menestrelii s-au decis în sfîrșit să prezinte românilor bilanțurile (pitite pînă acum) ale apartenenței țării lor la UE. Rușinea falsurilor comandate în domeniu continuă să existe: în afara mult flașnetatelor fonduri europene, niciun beneficiu nu este contabilizat pe talgerul de activ și, culmea ilogicii, niciun  cost, dar chiar niciunul, nu este consemnat pe talgerul de pasiv!

În schimb, există din abundență fraze idioate de genul „ne este bine în UE”, „ce ne-am face dacă n-am fi în UE?!” sau „la adăpostul UE” ori „sub protecția UE”! Cu alte cuvinte, cîntări peste cîntări, fără nimic concret. Și apoi despre ce adăpost al UE este vorba? Cînd România a fost în criză, UE nici nu s-a sinchisit de proaspătul pe atunci partener, ci l-a dat pe mîna FMI, care, printr-un spurcat „acord”, l-a făcut harcea-parcea! Și apoi protecție față de cine? Se lasă a se subînțelege că față de Rusia! Păi, oameni buni, dacă Rusia rîvnește la resursele de toate felurile din România, atunci trebuie să le ia pe toate acestea de la corifeii UE, în mîna cărora se află acum, și nu de la români! Pe cine păcălim?!

Un adevărat caraghioslîc a ajuns tema UE în bătălia politică din România. Iohannis îl acuză pe Dragnea că, prin ceea ce face, riscă să scoată România din UE. Dragnea și PSD – care sunt calul de bătaie al Bruxelles-ului (ba că modifică legile justiției, ba că, mai rău, gazează demonstranții pașnici pentru politici proeuropene!) – se strofoacă să demonstreze cît sunt de atașați UE și cauzei europene, mai nou prin pregătirea (chiar efectivă și nu doar mimată) privind asigurarea președinției rotative a UE – o procedură de fanfară care nu merită cine știe ce atenție și oricum nu vreo abandonare a demnității. Toată lumea politică de la București se străduiește, nevoie mare, în aceste zile de început de an nou, să-și revendice UE! Măcar pe Iohannis Bruxelles-ul îl lasă să-l pupe-n fund, pe Dragnea nici măcar atît!

Menestrelii ca menestrelii, dar politicienii?! Ce tragedie! Nu numai că nici unul dintre aceștia din urmă nu pune cumva în discuție rînduielile prin care UE a luat totul României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), ținîndu-o la coadă în toate cele, dar se mai și străduiesc s-o ridice în slăvi în legătură exact cu ceea ce este contestat de oamenii de rînd în chiar centrele ei de putere! De fapt, UE face un pas înainte – iar dacă expresia nu pare concludentă, atunci să-i spunem un pas și mai departe – în evoluția colonialismului din zilele noastre. Oricum, este o tipologie distinctă: „colonialism colectiv”. Mai mulți colonialiști, mai vechi sau mai noi, hărtănesc colonia, cooperează între ei s-o jefuiască la sînge, iar acolo unde nu se înțeleg între ei cum să-și împartă halcanele își trag preșurile de sub picioare unii altora.

Iată, de pildă, România. Dacă stăpînul străin ar fi doar dintr-o țară, încă n-ar fi așa de rău cum este! Și-ar stoarce colonia – căci asta este România, o colonie! – ca pe lămîie, dar măcar ar feri-o să fie stoarsă și de alții! Din păcate, România este o colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE, făcînd obiectul unui „colonialism colectiv”. De aici și haosul din România! Haosul este chiar starea cea mai folositoare stăpînului străin, chiar dacă neunitar și necoeziv! Ce poate fi mai minunat pentru un stăpîn decît ca sclavii săi să se certe între ei, să dovedească astfel că nu sunt buni de altceva decît de a fi umiliți, biciuiți și jecmăniți.

„Colonialismul colectiv” nu se deosebește de colonialismul-matrice contemporan din care derivă: aceleași obiective, aceleași ustensile, aceleași diversiuni. Totuși, componenta statală este vădit sau oficial mai prezentă. Ceea ce nu reușește privatul colonialist face statul colonialist! La primirea în „club”, coloniile sunt obligate să consimtă la cedări oficiale de suveranitate. Și să-și modifice Constituția, astfel încît să se dea oficial prioritate reglementărilor zis „europene” în fața reglementărilor naționale. Nu mai vorbim că, pe parcurs, instrumentele statale ale puterilor coloniale intervin, direct, fără nici o jenă și reținere, să înfăptuiască politica stabilită de centrele de putere colonială din organizație.

UE a luat totul României: economia națională, decizia națională, identitatea națională. Și asta într-un răstimp istoric deosebit de scurt. Cum? Prin presiuni statale, a condiționat primirea în UE de tot ceea ce putea afecta succesul rapid al centrului vest-european în periferia România. Negocierile de intrare în UE s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia”. Astfel România a intrat în UE fără economie, neavînd cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj de pe urma participării la UE. Iar în perioada ce a urmat, în timp ce pe fluxul UE-România economia din UE a putut beneficia de toate avantajele implicate, pe fluxul invers România-UE avantajele au fost trase tot de economia din UE, instalată de capitalul din UE în România, și nu de cea românească, desființată încă de la început spre a nu scoate cumva capul. Halal parteneriat! Halal partener!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/un-caraghioslac-adversarii-politici-isi-revendica-deopotriva-ue-care-a-luat-romaniei-tot-769964

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Oficializarea statutului de ­colonie al României devine presantă ­pentru capitalul străin

        În ciuda caracterului lor excepțional – atît prin conținut, cît și prin unicitatea promovării lor într-o țară care s-a remarcat, din păcate, doar printr-o obediență frizînd ridicolul –, măsurile antiabuz de monopol adoptate de coaliția PSD-ALDE au șanse mici de reușită.

Asta pentru că ating capitalul străin, deoarece acesta, și nu altcineva, s-a așezat, prin presiuni și impuneri de condiții, în fotoliul domeniilor care oferă posibilități de abuz de monopol și îl practică jenant de la instalare, dovedind că tocmai de aceea a vizat de la început domeniile cu pricina. Capitalul străin va replica! Nu este un termen prea potrivit. De fapt, se va răzbuna, în virtutea obligației colonialiste pe care și-o asumă de a-i pedepsi pe cei ce îndrăznesc să nu-i cînte osanale. Lupta este complet inegală: de o parte, guvernul, cît l-o ține Dumnezeu, fără nici o putere efectivă, de cealaltă parte capitalul străin, care a preluat sub control toate punctele și pîrghiile strategice din economie, transformînd România într-o colonie și tratînd-o ca atare. Guvernul nu va avea să lupte doar cu vizatele companii din domeniile unde se practică la greu abuzul de monopol, ci cu toată floarea cea vestită a întregului Apus.

Căci, după ce a preluat cele trei domenii monopoliste (resursele naturale, distribuțiile de energie și băncile), restul economiei s-a prăbușit ca popicele la picioarele sale. Iar acum, de fapt, deține tot! Guvernul care va alege să se lupte va trebui s-o facă cu întregul moloh al capitalului străin, care este neunitar doar cînd este vorba de interesele disjuncte ale componentelor sale, dar care este coeziv cînd este vorba de a pune cu botul pe labe vreo colonie recalcitrantă.

Dacă-l vor ține baierele și nu va da înapoi, guvernul va trebui inevitabil să extindă aria luptei, ceea ce-l va pune în conflict cu întreg capitalul străin din România, mai ales că nedreptățile comise de acesta din urmă în România sunt incalificabile, iar unele din ele le întrec chiar și pe cele de abuz de monopol, singurele vizate deocamdată.

În mod obiectiv, nu vor putea fi trecute cu vederea, de pildă, externalizările de profituri fără fiscalizare, desfășurarea de activități cu pierderi false și altele asemenea, care constituie grosul furtului (căci trebuie să-i spunem pe nume!) pe care-l derulează capitalul străin în România! Și despre care doar se vorbește pînă acum, nici un fel de măsuri de contracarare nefiind luate.

Nu este greu de a identifica replica – de fapt, mai bine spus răzbunarea – capitalului străin. Acesta n-are ce face economiei cu capital românesc, pe care s-ar putea crede că ar viza-o înainte de toate, pur și simplu pentru că a distrus-o deja de mult. Nu o vor mai finanța băncile străine care fac jocurile în România?! Și așa n-o finanțează, iar cu doar cele 8 procente cu cît contribuie la finanțarea ei se poate foarte bine și fără! Iar de va limita extracția de gaze offshore (ca replică la plafonarea tarifelor de vînzare), prin amînarea investițiilor în exploatare, nimic altceva nu poate fi mai minunat!

Și așa România nu se alege mai cu nimic din gazele lăsate de Dumnezeu românilor, încît ar fi o blagoslovire ca zăcămintele să rămînă cît mai intacte în așteptarea tot de la Dumnezeu a unor vremuri mai bune! Și atunci capitalul străin își va vărsa paraponul pe populație prin forțarea unor tarife mai mari la tot ceea ce ajunge la aceasta fără ca guvernul să poată face ceva, respectiv prețurile la carburanți (fixate de cele patru companii cu poziții dominante pe piață, toate străine), tarifele în telecomunicații (unde nici nu poate fi considerat că există vreo piață, în măsura în care totul este dirijat de trei jucători, bineînțeles toți străini), dobînzile la depozite (integral la cheremul cartelului băncilor străine), ca și dobînzile la credite.

În acest ultim domeniu, să fie clar: ­ROBOR-ului vizat de măsurile punitive ale guvernului nu-i pot fi imputate nici în proporție de 20% dobînzile aiuritoare cu care dau credite băncile străine din România, grosul reprezentîndu-l penalitatea de „risc de țară”.

Inacceptabilitatea impunerii unei asemenea penalități la credite date intern de către bănci care sunt înscrise juridic tot intern în România nu este taxată de noile măsuri și de altfel înlăturarea acesteia nici nu poate fi treaba guvernului, ci cade în responsabilitatea guvernatorului BNR, care ar trebui s-o combată pur și simplu prin retragerea autorizației de funcționare a băncilor care practică o asemenea anomalie.

Presiunile directe în creștere ale capitalului străin asupra populației îi vor determina, poate, în sfîrșit, pe români să conștientizeze de unde vine jaful resurselor țării. Dar mai important va fi altceva. Intrarea fără echivoc în coliziune a măsurilor adoptate de guvernarea română cu politicile pretinse de capitalul străin și acțiunile în clar ale acestuia va aduce în mod obiectiv în atenția publică marea problemă a României actuale: contradicția dintre statutul ei oficial de țară suverană, membră a NATO și UE, și statutul ei real de colonie, fără economie națională, fără decizie națională, fără identitate națională.

Din motive nedeclarate, dar perfect identificabile, capitalul străin, care a preluat controlul proprietăților și pîrghiilor strategice din România și deci decizia, evită să preia, după cum s-ar cuveni, și administrarea țării, la care îi dau dreptul ­proprietățile și deciziile deținute. Îl costă nu doar mai ieftin lăsînd administrarea în seama românilor, dar mai ales în acest fel nu-și ­asumă vreo responsabilitate, putîndu-i face pe români vinovați de toate relele din lume. De aici haosul existent!

Nu poate fi condusă o mașină de cel care nu se află la volan, ba este chiar înghesuit în portbagaj! Preluarea administrării țării de către stăpînul străin care deține proprietatea și decizia ­ne-ar scuti de mascarada alegerilor, a înfruntărilor între partide politice și între instituțiile țării (guverne, președinții, parlamente și curți constituționale). O colonie este condusă de un guvernator străin. Și cu asta, basta! N-ar fi frumos și onorant, ar fi însă mai onest și poate chiar mai bine. Am scăpa de jocul de glezne al unui Dragnea și de crizele de autoritate comandate extern ale unui Iohannis.

Stăpînul străin ne-ar jecmăni desigur în continuare, dar mai cu responsabilitate. În condițiile unor politici pro-românești ale unor guvernări oficial românești, stăpînului extern îi va fi mereu mai dificil să mențină în viață minciuna existentă acum și să nu recunoască faptul de netăgăduit că România este o colonie. Recentele măsuri antiabuz de monopol obligă, de fapt, capitalul străin să oficializeze statutul de colonie al României pentru a-și putea continua cel puțin la ratele de pînă acum exploatarea colonială în România.

Adevărul, oricît de crunt, este oricum mai bun decît ­minciuna. Va mai rămîne însă o ­problemă: colonia cui? Cîțiva corifei sunt ­gata, dar nu prea se înțeleg între ei! Doamne, ce vremuri vin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 16 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oficializarea-statutului-de-colonie-al-romaniei-devine-presanta-pentru-capitalul-strain-768939

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Uimitoare măsuri după trei decenii

            2018 – deh, an centenar – s-a încheiat cu uimitoare măsuri adoptate de guvernarea în exercițiu. Uimitoare, pentru că sunt printre puținele măsuri pro-România din perioada care s-a scurs de la evenimentele din 1989 și oricum singurele în mod net cu acest caracter de la revenirea la guvernare a PSD în 2012. Să fie clar: au mai existat, în ambele perioade menționate, măsuri cu o asemenea alură, dar toate au avut o tentă defensivă. Așa a fost cazul genialei măsuri luate de președintele Iliescu de a transfera, contra costuri derizorii, apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora, ceea ce, în perspectiva teribilelor scumpiri impuse de capitalul străin utilităților publice preluate, a permis românilor, pentru vreo 20-25 de ani, să trăiască mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din Europa, prin transformarea lor în proprietari și menținerea scăzută a impozitelor pe proprietățile locative. Așa a fost și cazul majorărilor de salarii (în sectorul de stat și pe ansamblu prin salariul minim), decise de guvernările PSD pe vremea lui Dragnea, dar făcute comestibile pentru capitalul străin, care între timp preluase cu totul România, prin costisitoare și complet nejustificate cadouri acordate acestuia (relaxări fiscale și mutarea contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului). Ultimele măsuri însă vizează direct și fără nuanțări țintele urmărite.

Companiile vizate și, bineînțeles, menestrelii lor s-au repezit să pună flașneta dogită că noile măsuri sunt îndreptate împotriva capitalului străin și să-l răstignească – a nu știu cîta oară! – pe Dragnea pentru o asemenea „lèse-majesté”. Inexact! Vizat nu este capitalul străin, ci abuzul de monopol. Este cumva afectat capitalul străin atotdominant în domenii de forță precum construcțiile auto, componente auto, IT, retail sau consultanță? Nu! Se poate lesne observa că este vorba doar de domenii unde nu există concurență și unde reglementarea trebuie să oprească abuzul de poziție dominantă care poate rezulta tocmai din absența concurenței și utilizarea monopolului deținut în fața unor consumatori fără opțiuni. Că onor capitalul străin a ales să preia cu prioritate aceste domenii și să apeleze mai mult decît deșucheat la abuzul pe care îl permite tocmai monopolul din respectivele domenii nu sunt de vină nici România, nici Dragnea! „Vinovatul de serviciu” Dragnea este într-adevăr de vină, dar nu pentru că a inițiat și adoptat aceste măsuri, ci pentru că nu le-a luat mai demult!

Privind retrospectiv, capitalul străin a forțat, de la începutul începuturilor, preluarea acestor domenii, tocmai pentru a putea abuza, în interes propriu, de monopolul care exista în respectivele domenii. Preluarea resurselor de petrol și gaze a fost condiționalitate în admiterea în UE, preluarea distribuțiilor de energie a condiționat acordarea statutului de economie de piață funcțională, iar de preluarea sistemului bancar a depins accesul României pe piețele financiare. De altfel, să nu ne mai ascundem după deget: preluarea de către capitalul străin a acestor sectoare, ceea ce echivalează cu controlul asupra rulajului banului în economie, înseamnă transformarea unei țări într-o colonie, ceea ce s-a vizat de fapt și s-a realizat în cazul României! Este posibil ca băncile străine din România – căci cele românești nici nu prea sunt! – să realizeze profituri de cîteva ori mai mari decît aceleași bănci la ele acasă în condițiile în care aici au relații cu clienți mult mai săraci decît în țările de origine? Este posibil: prin abuz de monopol, compensînd depozitele cu dobînzi derizorii și impunînd dobînzi exorbitante la credite. Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca statul român să nu încaseze măcar ceva cît de cît de pe urma găzduirii unor giganți telecom care fac aici profituri uriașe și constante? Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca românii să nu se aleagă mai cu nimic de pe urma gazelor naturale cu care i-a blagoslovit Dumnezeu, peste jumătate din ei continuînd să se încălzească cu lemne, în timp ce se pregătesc conducte pentru exportarea acestor gaze, nemaivorbind de sumele derizorii pe care le încasează statul român ca redevențe? Este posibil prin abuz de monopol. Dar este inadmisibil! Este posibil ca, după preluarea monopolului din distribuțiile de energie și în general din utilități publice de către companii străine, prețurile atît la gaze, cît și la electricitate sau apă să se fi dublat sau chiar triplat, în timp ce serviciile s-au înrăutățit, și nu îmbunătățit, iar branșamentele, trecute în regim privat, să fi devenit prohibitive prin tarifele impuse? România se află în frunte la întreruperile de curent electric în UE, ca și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale. Este posibil prin abuz de monopol, respectiv prin impunerea unor prețuri mărite, fără îmbunătățirea serviciilor, niciuna din companiile străine preluatoare de utilități nefăcînd măcar investițiile de întreținere la care se angajase cu prilejul privatizării! Este posibil după cum se vede, dar este inadmisibil!

Că va urma o urgie asupra românilor, declanșată de mult stimatul și iubitul capital străin, asta este sigur. Colonialismul nu tolerează ieșiri din front. Motivația replicii nu va fi cumva faptul în sine că măsurile îi vor afecta profiturile obținute! Ci obligația pe care și-o arogă de a penaliza crunt îndrăzneala sclavului de a ridica mîna împotriva stăpînului! Amenințările că-și ia catrafusele și pleacă sunt povești pentru fraieri! N-ar fi rău, că așa am mai respira și noi ușurați, dar dulăii nu pleacă de la măcelărie! Lamentările că măsurile introduc haos și incertitudini în piață sunt baliverne! În care piață? Ce, asta-i piață?! „Piața” telecom este guvernată de trei jucători mari și lați! „Piața” distribuției de gaze de doi mari și lați! „Piața” distribuției de energie electrică de trei-patru mari și lați! „Piața” distribuției de carburanți de patru mari și lați! „Piața” bancară de cîteva grupuri mari și late, mai înfrățite între ele decît gemenii! Vai, am uitat să precizăm că în toate cazurile – de la companii telecom și distribuțiile de gaze și electricitate la benzinari și bănci – este vorba de jucători străini!

Încercarea de recuperare a efectelor măsurilor pe seama consumatorilor – căci asta va fi replica! – este de natură să genereze capitalului străin în ansamblu din România dureri de cap pe care le au pînă și cei mai versați stăpîni de sclavi. Capitalul străin a ajuns în România nu numai la o matrice colonială de exploatare a țării, dar și la o anumită optimizare a acestei matrice, respectiv la o maximizare a profiturilor cu cheltuieli de lucru și investiționale minime! Măsurile adoptate de coaliția PSD-ALDE strică ploile, în sensul că ori capitalul străin se mulțumește cu mai puțin ori trebuie să acutizeze exploatarea directă a oamenilor de rînd pentru a menține aceeași rată de optimizare a matricei coloniale. Și aceasta pune problema abandonării măștii de țară suverană a României și oficializarea statutului ei de colonie (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 9 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/uimitoare-masuri-dupa-trei-decenii-768049

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Vestele galbene“ și extincția clasei mijlocii

         În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“, apărută recent la Editura Mica Valahie, subliniam că actualmente capitalul internațional este într-o perioadă de ofensivă puternică.

Mărturii și efecte pot fi întîlnite la tot pasul, pretutindeni în lume, dar că rămîn necunoscute consecințele pe termen lung, întrucît istoria modernă demonstrează că, după perioade de ofensivă masivă din partea capitalului, au venit, în urma tensiunilor acumulate, replici fie pe plan național, din partea muncii, fie pe plan internațional, din partea națiunilor afectate.

Mișcarea „vestelor galbene“ vine să confirme că în privința replicilor aproape nu poți ști de unde sare iepurele. Este o mișcare oarecum neașteptată. Și, oricum, de o amploare neașteptată. Și iată de ce. Se poate spune că marea depresiune economică din anii ’30 ai secolului trecut s-a soldat cu o cedare de anvergură din partea capitalului în fața muncii în țările capitalismului dezvoltat, moment ce aparent a marcat mutarea, cel puțin pînă acum necontrazisă de realități, a accentului în expansiunea capitalului pe seama țărilor mai slab dezvoltate. În zilele noastre, lumea subdezvoltată pare a fi interfața ofensivei capitalului internațional și ar fi de presupus că, dacă va exista o replică față de o asemenea ofensivă, aceasta va veni din lumea subdezvoltată. Aceasta, cu atît mai mult cu cît munca din țările capitalismului dezvoltat beneficiază de pe urma expansiunii capitalului din aceste țări în țările mai slab dezvoltate. Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective.

Iată însă că mișcarea „vestelor galbene“ atrage atenția că munca din țările „diriguitoare“ mai are ceva de spus și nu a adormit cloroformizată de nivelul de trai incomparabil cu cel din lumea subdezvoltată și de tratamentul de care se bucură din partea capitalului, și mai de necomparat cu cel la care este supusă forța de muncă din colonii. „Vestele galbene“ sunt săracii lumii bogate. Deosebit de important de subliniat, săracii nu din zona excluziunii sociale, ci chiar din zona forței de muncă ocupate. De aceea sunt numiți „muncitorii săraci“, indiferent dacă sunt din Franța, SUA, Germania sau Marea Britanie. Sunt cei cu loc de muncă, dar care, după ce plătesc chiria, abia se descurcă din cîștigurile salariale. Ca urmare, mulți trăiesc în rulote. Sunt deosebit de sensibili la inflație și la prezența în sine a imigranților, care se mulțumesc cu și mai puțin. Sunt adversarii globalizării, căci nu conștientizează ceva concret cu care s-ar alege de pe urma acesteia. Sunt, în ultimă instanță, un subprodus al marii polarizări sociale generate de colonialismul actual. Polarizarea de pe vremea colonialismului clasic – cînd sistemul centru/periferie era oficializat – se dovedește a fi fost un biet bebeluș în raport cu ceea ce există în momentul de față.

Polarizarea socială – pe deplin măsurabilă și măsurată – a ajuns halucinantă pe plan internațional, luînd în considerare veniturile din cadrul puterilor coloniale și respectiv din teritoriile coloniale (țări emergente sau în curs de dezvoltare). Dar polarizarea este consemnată de statistici și în cadrul intern din statele-puteri coloniale, semn că profită de pe urma transferurilor de bogăție dinspre colonii spre statele-puteri coloniale înainte de toate capitalul și îndeosebi vîrfurile lui. Nu numai lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci. Dar și în cadrul intern al statelor-puteri coloniale se derulează același fenomen, evident la alte dimensiuni și la alte amplitudini. Niciodată însă în Occident bogații n-au concentrat mai multă bogăție, iar sărăcia n-a afectat mai mulți membri ai societății, atît în termeni relativi, cît și în termeni absoluți, prin comparație cu același Occident, să zicem din anii ‚70-’80!

Polarizarea absolut halucinantă a bogăției a dus la „alungirea“ pînă la ridicol a așa-numitei „reguli 80/20%“. De peste un secol, economiști de renume ai lumii au fundamentat „regula celor 80/20%“ cu aplicabilitate în distribuția veniturilor, dar nu numai, într-o economie, indiferent care ar fi aceea. 80% din venituri se concentrează la dispoziția a doar 20% din populație, în timp ce 80% din populație abia dispune de 20% din ansamblul veniturilor. Regula este valabilă și în țările bogate, și în țările sărace, diferite fiind doar nivelurile absolute, dar în ce privește ponderile situația este aceeași. Ei bine, polarizarea bogăției determinată de colonialismul actual a adîncit discrepanțele de o manieră aproape înfricoșătoare în sensul că regula, apocaliptic întărită, funcționează la parametrii 90/10% și chiar 99/1%! Paroxismul 99/1% este consemnat, în materie de averi, între cetățenii centrelor coloniale și cetățenii periferiilor coloniale. Același paroxism este lucru comun în colonii! Dar și înlăuntrul centrelor-puteri coloniale regula a ajuns să opereze în parametrii 90/10%!

Deosebit de interesant este că în interiorul centrelor-puteri coloniale regula are parametri diferiți în materie de venituri salariale, respectiv de averi, îndreptîndu-se spre paroxism și aici în cazul averilor! Faptul pune în evidență intervenționismul statal din centrele-puteri coloniale care limitează discrepanțele salariale, prin difuzarea resurselor captate din transferul de bogății din colonii către păturile mai sărace, îndeosebi prin ridicarea salariilor mici (care apar fabuloase în raport cu cele din colonii!) și prin susținerea unor consistente programe sociale. Dar care nu oprește accentuarea polarizării în materie de averi.

Alungirea piramidei veniturilor și trimiterea regulii în distribuția acestora să opereze în parametrii 90/10% și chiar mai discrepant au dus, în centrele-puteri coloniale, la una dintre cele mai tulburătoare schimbări economico-sociale: subțierea, pînă aproape de extincție, în unele dintre acestea, a clasei mijlocii, pînă nu de mult cîntată ca osatura societății capitaliste moderne și baza democrației, dincolo de mai vechile atribute de coloană vertebrală a moralei creștine și chezășie a păstrării virtuților și valorilor familiale. Veniturile și mai ales averile se aglomerează atît de amețitor în vîrf și, dimpotrivă, se sfrijesc atît de grav la nivelul celor care devin mereu și mereu mai mulți, încît nu mai există prezență semnificativă în zona clasei mijlocii. Toate abordările sociologice să le zicem clasice trebuie abandonate.

Readucerea pe frontispiciul social a clasei mijlocii a fost prezentată de Donald Trump ca reprezentînd reînvierea „măreței Americi“ și a fost transformată în sloganul electoral cu care de altfel a devenit președinte. În Europa Occidentală, fenomenul nu a înaintat atît de puternic precum în America, dar sociologii au spus de mult că se așteaptă la evoluții și reacții similare. Mișcările „vestelor galbene“ din Franța și alte țări vest-europene arată că regiunea „recuperează“. Va reveni capitalul vest-european la politicile naționale sau persistă în delirul globalismului favorizant doar pentru puțini, pentru cei mereu mai puțini?! Va fi revitalizată sau definitiv îngropată clasa mijlocie?! Greu de răspuns, căci revitalizarea clasei mijlocii este incompatibilă cu alura luată de colonialismul actual.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/vestele-galbene-si-extinctia-clasei-mijlocii-765834

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Utilitățile – cea mai colonială dependență a românilor!

         Potrivit datelor Eurostat (agenția de statistică a UE), românii au destinat în 2017 aproape un sfert din cheltuielile totale pe gospodărie pentru utilități (locuire, apă, electricitate, gaze și alți combustibili).

Cu o asemenea cotă, România se situează la mijlocul clasamentului în domeniu din țările UE. Cote superioare (26-29%) înregistrează finlandezii, suedezii sau danezii, în cazul cărora condițiile climatice joacă, fără îndoială, un rol.

Pentru a avea semnificația cifrelor, trebuie ținut cont că PIB-ul pe locuitor la nivelul parității puterii de cumpărare este în România doar de 60% din media UE, ceea ce arată că pentru un român nota de plată a utilităților, chiar dacă eventual mai mică decît în alte țări în cifre absolute, atîrnă mult mai greu în balanța cheltuielilor. Consemnînd, de asemenea, creșterea severă din perioada 2007-2017 a ponderii cheltuielilor cu utilitățile în totalul cheltuielilor, să-i sugerăm măcar în principiu adevăratul impact, în condițiile în care în 2017 jumătate dintre români au rămas să se încălzească cu lemne și cel puțin o treime din ei au closetul în curte, nebeneficiind de apă curentă și canalizare!

Să ne amintim obligatoriu de faptul că în România locuințele sunt în proporție de 94% în proprietatea celor care stau în ele, în urma deciziei președintelui Iliescu de a se vinde apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora. Implicația a constat într-o factură derizorie pe ansamblu a chiriilor în totalul cheltuielilor gospodăriilor, precum și o dependență masivă a acestor cheltuieli de nivelul impozitelor pe proprietăți, menținut scăzut deocamdată. Dar este vorba și de o pondere apăsătoare a cheltuielilor cu utilitățile propriu-zise în totalul cheltuielilor de locuire.

Acest tablou evidențiază clar că pentru atîția români cheltuielile cu utilitățile au ajuns să atîrne deja dramatic din cauză că prețurile acestora au sporit fără încetare în ultimii zece ani. Cine le-a mărit? Proprietarii lor! Cine sunt aceștia? Este vorba în toate cazurile de companii străine.

În tranziția de la comunism la capitalism, costul scăzut al locuirii în România s-a păstrat nu numai prin menționatul transfer (practic gratuit) de proprietate imobiliară de la stat la oamenii de rînd, ci și prin menținerea, pentru o bună bucată de vreme, a unei facturi rezonabile la utilitățile în sine, în esență la gaze și electricitate. La intrarea României în UE s-a produs însă ruptura. Cedarea de către statul român a monopolului asupra utilităților a fost condiționalitate a admiterii în UE.

Această cedare a făcut obiectul principal al capitolului „Concurență” din cadrul negocierilor de aderare. Capitolul de negociere a rămas blocat pînă cînd România a consimțit să vîndă distribuțiile de energie unor companii străine.

Și s-a întîmplat ceva absolut caraghios: de îndată ce România a acceptat să vîndă distribuțiile de gaze jumătate la nemți și jumătate la francezi, ea a căpătat, ca prin farmec, calificativul de economie de piață funcțională, de unde era pînă atunci pusă la zid pentru „obstacolele” și „întîrzierile” în trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Această ruptură a deschis calea  colonializării rapide a României, dar și a scoaterii treptate a românilor din ultima poziție de proprietari în România, cea în privința locuințelor.

Utilitățile constituie piesă centrală în rulajul banului într-o economie, căci funcționează din plin indiferent de ciclul economic sau politic, aducînd profit și în avînt și în criză. De aceea, în colonializarea unei țări, preluarea utilităților este vizată în prim-plan. O dată cu rulajul banului, care pe lîngă utilități implică preluarea băncilor și resurselor subsolului, restul din economie cade în mîna preluatorului aproape de la sine. Ceea ce s-a și întîmplat deosebit de rapid în România! Acordurile de preluare a utilităților, zise privatizări, includ libertatea preluatorului de a proceda la creșterea prețurilor sau asigurarea pentru acesta a unor profituri prestabilite (de pildă, ca procente de circa 8-12% din încasări)!

Ceea ce oricum avea să lichideze pentru români conservarea unor tarife rezonabile la utilități, rezonabilitate asigurată ani de zile de către statul român pînă la cedarea proprietății acestuia asupra utilităților. Așa-numitele „liberalizări” impuse de la Bruxelles – cele mai multe fără vreo justificare economică și deci vizînd doar creșteri ale prețurilor la consumatori – au împins tarifele la utilități la niveluri dramatice. Românii au pierdut astfel pîrghia prin care, grație unor prețuri mai scăzute ale energiei, de altfel produsă în țară (atît în ce privește gazele, cît și în ce privește electricitatea), reușeau să trăiască ceva mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din UE. Mai grav este altceva: preluînd un monopol, companiile străine din utilități și-au jucat integral monopolul, adică au impus prețuri mai mari la servicii neschimbate!

După 10-12 ani de la privatizarea către străini, calitatea serviciilor, de acum „private, și nu de stat”, n-a crescut, prin comparație cu serviciile oferite anterior de mult hulitul stat, dar tarifele sunt acum duble sau chiar triple! Mai rău, lipsa de investiții – în pofida profiturilor obținute și obligațiilor din contractele de privatizare – a dus la deteriorarea instalațiilor, astfel încît acum România se află de departe pe primul loc în UE atît la numărul de ore de întreruperi de curent în rețea, cît și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale.

Scumpirea utilităților vizează nu numai obținerea fără merit de profituri mai mari pentru proprietarii străini, dar și obligarea în timp a consumatorilor săraci la vînzarea proprietăților pe care le au din timpul comunismului și la transformarea lor în chiriași, la cheremul unor fonduri de investiții străine deja pregătite pentru acest transfer. Proprietatea pe locuințe este, de fapt, pojghița care ascunde românilor că au ajuns de mult chiriași în propria lor țară, în măsura în care resursele, industriile, băncile și pămînturile le-au fost acaparate de străini. Cînd vor ajunge chiriași în propriile case, atunci de abia își vor da seama că România, țara fostă a lor, nu mai există decît cu numele, dacă nu cumva aceasta va fi destrămată teritorial între timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/utilitatile-cea-mai-coloniala-dependenta-a-romanilor-764941

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

România: profil colonial clasic

         A trecut Ziua Națională! Care, în acest an, a fost o zi cu totul specială prin marcarea a 100 de ani de la Marea Unire.

A trecut cu bine, avînd în vedere haosul și clivajul politic din România, cu mult mai bine decît ne așteptam sau ne temeam. Trecerea acestei zile ne descarcă de grija de a lăsa la o parte lucrurile rele adunînd doar lucrurile bune. Acum, la rece, le putem privi cum sunt ele în realitate.

În România nu s-a putut merge, în anul centenar, de la Est spre Vest (spre Vestul mult iubit) pe o autostradă. În România centenară, nici una dintre provinciile istorice ale țării nu este legată de vreuna din celelalte și nici de Capitala țării printr-un drum modern! România centenară n-are nici măcar un număr dublu de kilometri de drumuri față de acum 100 de ani. Iar 10% din drumurile existente sunt cu pămînt. Și să fie limpede, rețeaua feroviară este într-o stare mai gravă decît cea rutieră! Viteza medie în rețeaua feroviară este mai mică decît în perioada interbelică. Toată Europa a investit masiv în feroviar, pur și simplu ca să salveze rutierul. Numai România, nu! Nu este deloc de mirare că rutierul este în dezastru, iar în feroviar este chiar mai rău! Numărul de kilometri de căi ferate este același ca acum 100 de ani, iar jumătate din ceea ce exista în 1990 s-a dus la fier vechi. Viteza medie în transportul de călători este de 45 km/h, iar în transportul de marfă coboară sub 20 km/h. Gradul de electrificare în rețea este doar de 38% și nu există trenuri de mare viteză.

Nici baza minimă a infrastructurii de ocrotire a sănătății nu este constituită. Iar în materie de infrastructură a gospodăriilor situația este jenantă. În România centenară, peste jumătate din populație se încălzește cu lemne și cel puțin o treime are closetul în curte, fără canalizare și fără apă curentă. România centenară privește de pe ultimul loc al clasamentului toate celelalte țări ale minunatei UE, care i-a luat tot, răpindu-i orice șansă de a-și schimba poziția codașă. Cu anatemele de hoți sau corupți, românii sunt stigmatizați, de fapt, pentru a fi jecmăniți! Jecmăneala este abominabilă, echivalînd cu cel puțin o pătrime din PIB anual prin luarea în considerare chiar și numai a profiturilor externalizate fără fiscalizare de mîntuitoarele companii vestice aciuate prin România. România centenară este, potrivit ONU, și nu vreunei instituții răuvoitoare de pe malurile Moscovei, țara cu cea mai mare rată de depopulare din lume după Siria, adică după o biată țară în război! Și din Siria se pleacă, din cauza războiului, cu cățel și purcel, în timp ce din România nu pleacă decît forța de muncă în vîrf biologic de activitate. România a ajuns să piardă între 200.000 și 140.000 de oameni pe an. Ca expresie a lipsei totale de încredere în țara lor, o părăsesc și cei care ar putea continua aici o afacere de familie! Ca urmare, business-ul românesc este pe ducă. În România centenară se migrează nu de la sat la oraș, ci de la orașe la sate. România centenară are cele mai mici salarii din Europa, este în frunte la capitolul sărăcie, are rata cea mai ridicată de abandon școlar și cele mai mici alocații pentru Educație. Care sunt perspectivele unei asemenea țări?!

România este, în anul centenar, o biată colonie la periferia Europei. Să întregim profilul colonial al României actuale, așa cum se conturează acesta, fără echivocuri și nuanțe, din înseși statisticile interne și internaționale, în special ale UE:

  1. Potrivit INS, economia de pe teritoriul României este controlată de circa 78.000 grupuri de firme, dintre care doar 5.000 sunt rezidente, respectiv cu capital românesc, iar 73.000 sunt nerezidente, 93% din totalul economic aparținînd străinilor.
  2. Această proporție halucinantă în care economia se află în mîna străinilor este confirmată de orice alte date statistice care privesc diferite aspecte: în Top 100 companii din România (ierarhizate după cifra de afaceri) figurează doar 9 firme cu capital românesc, iar România este cea mai dependentă din Europa de transnaționale: 48% din cifra de afaceri și 44% din valoarea adăugată brută provin de la transnaționalele implantate în țară, față de numai 30%, respectiv 29% în Polonia și 28%, respectiv 24% media pe ansamblul UE.
  3. Nu totul se rezumă la controlul străin/autohton în economie, ci la fel de ilustrativă pentru profilul colonial este însăși configurația economică sectorială. Comerțul este de departe cea mai mare „industrie“ din România. 100 miliarde euro din cele 280 miliarde euro cifră de afaceri se obțin în comerț. 220.000 din cele circa 600.000 de companii acționează în comerț. Toți marii retaileri europeni sunt prezenți în România. Hipermarketurile dețin numai 10% din magazine, dar 45% din rulajul vînzărilor cu amănuntul.
  4. Sunt și alte aspecte, la fel, dacă nu și mai semnificative. Din Top 15 companii din România, numai una este din producție. România are cea mai monopolistă piață de carburanți, primele patru companii din domeniu (de altfel, nu întîmplător, toate străine și niciuna românească, deși România este singura deținătoare de petrol din regiune) controlează peste 80% din piață, dictînd condițiile și prețurile de pe aceasta.
  5. Datele statistice arată că, o dată cu creșterea numărului și prezenței pe piață a supermarketurilor și hipermarketurilor străine, au sporit și importurile, îndeosebi în sectorul alimentar, iar deficitul agroalimentar se tot mărește și se mărește la miliarde de euro, în ciuda potențialului agricol recunoscut și adesea trîmbițat al României.
  6. Deosebit de semnificativ pentru statutul de colonie este că România exportă grîne și importă carne, în timp ce șeptelul se prăbușește. Diferența de valoare adăugată între exporturile de materii prime agricole și importurile de produse alimentare prelucrate explică majorarea vertiginoasă a deficitului agroalimentar.
  7. În fiscalitate, statutul colonial este exprimat elocvent de existența unei cote zise unice, neprogresive pe venituri (oferită ca atractivitate pentru capitalul străin), dar, în vederea alimentării bugetului, trebuie să se impoziteze sever munca, în România avînd de-a face, ca urmare, cu cele mai ridicate impozite pe salariile mici din UE. Expresie grotescă a statutului de colonie, România era considerată, încă dinainte de transferul contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului, ca o țară „low tax jurisdiction“, grație costului scăzut de operare reclamat fiscal; după acest transfer, este de presupus că și paradisurile fiscale invidiază România! Să nu se îngrijoreze însă, coloniile nu au rolul rezervat paradisurilor fiscale, ele fiind doar de jecmănit.
  8. În domeniul bancar este apocalips colonial: băncile, practic toate străine, nici nu finanțează economia (cea străină finanțîndu-se direct din străinătate), România avînd, în consecință, cel mai mic grad de intermediere bancară din UE. În schimb, în materie de „performanțe“ băncile străine, aceleași din Occident, obțin cele mai substanțiale profituri în România pentru că practică aici comisioane și marje de dobînzi exorbitante (de cîteva ori mai mari decît în țările de origine), „performanța“ fiind tocmai aceea că realizează cîștigurile cele mai înalte pe seama celor mai săraci clienți.
  9. În România, ca expresie notorie a matricei coloniale, există cele mai mici salarii din UE, cele mai mici costuri cu forța de muncă și cele mai mici costuri cu concedierea angajaților. În România există cel mai mic salariu minim din UE, doar 1/5 din cel, de exemplu, din Germania.
  10. În condițiile veniturilor mici, o șesime (1/6) din acestea se duce pe mîncare, față de numai 1/12, de pildă, în Germania.
  11. Românii sunt cei mai plecați de acasă din țările europene. Jumătate din cei plecați au numai între 20 și 35 de ani. Viitorul României este în bejenie!

Cea mai mare realizare a României centenare este că a rămas încă în fruntariile în care se găsește. Pentru viitor, din acest punct de vedere, numai Dumnezeu știe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 5 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-profil-colonial-clasic-763974

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Colonialismul zilelor ­noastre: cine profită din țările profitoare

         Uriașul transfer de bogăție care are loc anual dinspre vastul areal colonial spre cele cîteva centre-puteri coloniale ale lumii actuale poate fi mai relevant pus în evidență urmărind traseul acestui transfer, pierzătorii și beneficiarii lui, inclusiv cine, de fapt, profită de el din țările profitoare.

Traseul colonial începe din centru. Aici, costul de funcționare al unei companii este ridicat: costul salarial este deosebit de înalt, din cauza salariilor mari; costul cu materiile prime și materialele este rezonabil pentru că foarte multe din acestea sunt aduse din afară, din vastul areal colonial; costul tehnologic este ridicat pentru a compensa salariile mari (investițiile în tehnologie se fac spre a înlocui forță de muncă scumpă, nu ieftină); costul fiscal este masiv (statul colonial trebuie să aibă resurse pentru finanțarea politicilor sociale interne și a politicilor coloniale represive externe).

În urmărirea profitului, companiile din centru pleacă spre alte zări în căutarea unor salarii mai mici, de unde poate proveni cea mai lesnicioasă maximizare a profitului. Desigur, de la o activitate la alta, costurile cu forța de muncă diferă mult, dar, pe ansamblu, reprezintă cea mai importantă pondere în totalul costurilor. Teritoriul colonial este teritoriul ideal.

Aici salariile sunt mici, tocmai de aceea cheltuielile cu tehnologiile sunt mici pentru că investițiile în tehnologii înalte sunt inutile, materiile prime sunt de la fața locului, iar costul fiscal este supermic, din așa-numitele motive de asigurare a atractivității investițiilor străine și, într-un mod aproape ­idiot, este legat nu de impozitarea profiturilor realizate, ci de impozitarea muncii. Iar munca fiind slab retribuită, impozitele asupra acesteia, oricît de mari procentual ar fi, reprezintă sume derizorii pentru costurile companiei străine. Din toate aceste motive, nu prea există deplasări pe contrasens, pur și simplu pentru că s-ar face dinspre salarii mici înspre salarii mari, ceea ce ar fi împotriva firii și a sensului de existență a capitalului.

După valorificare în teritoriul colonial, roadele o iau pe traseul invers spre statele-puteri coloniale. Dar traseul nu este tocmai același. Se tranzitează în cea mai mare parte paradisurile fiscale, dar nu pentru evaziune în sine, ci pentru „albire”, avînd în vedere puzderia de mașinațiuni făcute pe parcurs, îndeosebi legate de suprafacturările la intrările în arealul colonial și subfacturările la ieșirea din acesta. De abia din paradisurile fiscale se ajunge înapoi acasă. Aici se întorc, evident, mult mai mulți bani decît au plecat. Grosul revine, la fel de evident, celor care au avansat banii.

O adevărată dijmă – se poate spune substanțială – își însușește capitalul financiar, regele capitalului, chezașul continuării afacerii și al prezenței „investitorului” în schema de cîștig. Încasările investitorului și tutorelui său financiar surclasează valoarea investiției. Totul pe seama salariilor mici din colonii – baza sistemului colonial, sursa transferurilor de resurse fără compensație, garanția perpetuării și adîncirii acestui sistem! Puterile coloniale devin state-rentier pe seama coloniilor lor.

În cadrul intern al statelor-puteri coloniale are loc o intervenție de amploare a statului în scopuri corective și, de fapt, în interesul pe termen lung al capitalului și al colonialismului ca politică. O parte din cîștigurile fabuloase de pe urma transferurilor de bogăție din colonii este „cedată” muncii de aici, prin diferite mecanisme fiscale și ­monetare. O probează nivelul înalt al salariilor de aici și configurația fiscalității care promovează impozitarea scăzută a muncii și impozitarea severă a capitalului.

În acest fel, de o parte din transferul de bogăție din colonii beneficiază și forța de muncă din cadrul statelor-puteri coloniale. În mod semnificativ, aici, din PIB, munca ia mai mult decît capitalul, spre deosebire de colonii, unde din puținul PIB realizat capitalul ia mult mai mult decît munca, iar statul este pus să adîncească odioasa împărțire a PIB-ului, supraimpozitînd tocmai munca, adică cea căreia îi revine partea minoritară din PIB, și aproape neimpozitînd capitalul, în ciuda faptului că acesta și așa preia partea majoritară din PIB.

Dezbătută intens în faza luptei acerbe dintre muncă și capital de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, această problemă este acum ca și îngropată de propaganda colonialismului actual. Atunci se discuta deschis dacă și clasa muncitoare din statele-puteri coloniale profită de pe urma colonialismului, teza predilectă fiind aceea că da, avînd de-a face cu așa-numita „aristocrație muncitorească”.

Acum, cînd pare că lupta de clasă a pierit – toți avînd parte de capitalismul rîvnit și construindu-l în mod victorios –, problema este aruncată în siajul tehnologiei pe rol de explicații la orice, dar cu care respectiva problemă n-are nici o legătură, pretinzîndu-se că salariile mari din țările-puteri coloniale ar proveni din înalta productivitate a muncii de aici, nu din faptul că ar beneficia de ceva din transferul de bogăție din colonii. Realitatea este că salariații și populația din statele-puteri coloniale profită, la rîndu-le, pe diferite căi, de pe urma aservirii vastului areal colonial.

Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii în teritoriile coloniale, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective. Dacă am „înghiți” pe nemestecate diversiunea cu productivitatea muncii ca explicație – deși condiționările acesteia cu nivelul salariilor sunt inverse –, de ce atunci tocmai în țările puteri-coloniale împărțirea PIB-ului este în favoarea muncii, iar în țările coloniale împărțirea PIB-ului este, dimpotrivă, în favoarea capitalului, aici avînd loc, de fapt, un jaf al capitalului pe seama muncii?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 28 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/colonialismul-zilelor-noastre-cine-profita-din-tarile-profitoare-762998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Va apăra cineva, cumva, România de intolerabila ei înjosire de către Bruxelles?

         Deși, ori de cîte ori a fost nevoie din punctul de vedere al intereselor pe care le urmăresc, n-au ezitat să-și dea arama pe față pentru a trata România așa cum o consideră, o colonie, mai zilele trecute komisarii de tip sovietic de la Bruxelles au făcut-o de oaie rău de tot.

Au impus României cerințe imperative care, fără înconjur spus, nu pot fi adresate decît unei colonii, și nu unui stat măcar cît de cît suveran sau, cum pretind ei înșiși pe la UE, partener.

Au ordonat pur și simplu retragerea unor legi deja adoptate de Parlament și aprobate de Curtea Constituțională, au cerut oprirea procedurilor deja declanșate de revocare a procurorului general, precum și alte asemenea care implică fără echivoc nerespectarea Constituției sau a unor proceduri stabilite prin legi, ceea ce este nu numai inacceptabil pentru un stat suveran, dar și imposibil de aplicat din punct de vedere juridic și chiar tehnic. Să nu delirăm însă: toate aceste cerințe sunt perfect potrivite, teoretic și practic, în cazul unei colonii!

Abandonarea posturii curente de părinți „mîntuitori“ în favoarea posturii de stăpîni colonialiști, atunci cînd nu le convine ceva, dar nu mai au altă cale, îi expune de fapt situației de a recunoaște, vrînd-nevrînd, că România este o colonie! Indiferent dacă se vor face că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase, erijarea fără echivoc în stăpîni de sclavi le deranjează, oricît ar părea de curios, treburile.

Mai precis, propriile minciuni! În ruptul capului nu vor să recunoască România drept o colonie, chiar dacă așa o consideră și așa se comportă cu ea! Recunoscînd-o drept colonie, ar trebui să-i preia administrarea! Țările vestice, ale căror interese le reprezintă, dețin proprietatea în punctele și sectoarele strategice din România.

Și, deci, decizia! Dar fug, precum dracu’ de tămîie, de preluarea administrației! De ce? Sunt trei motive. Lăsînd-o în seama românilor, îi costă mai puțin (decît, de pildă, o administrație străină plătită ca în țările de origine). Și, mai ales, se evită astfel orice răspundere, românii putînd fi, ca atare, făcuți ei de vină de toate relele din lume. Vinovații de serviciu! Justiția este cheia lor de interes, căci aceasta descoperă doar infractori români și nici un străin. Ceea ce este ilogic, în măsura în care străinii sunt la butoanele deciziei.

În sfîrșit, mai este vorba de înspăimîntătoarea ipocrizie a komisarilor de la Bruxelles. Cum să se mai vorbească în secolul XXI de colonii?! De fapt, însă, la adăpostul falsei suveranități a României, i se pot impune acesteia experimente descalificante, care ar suna rău pentru stăpînii înșiși în cazul coloniilor, dar care așa pot părea asumate de statele, chipurile, suverane!

Recunoașterea statutului de colonie al României ar pune capăt circului care se joacă aici cu alegeri, partide politice, Parlament, Președinție sau Guvern! Ar exista un guvernator străin care ar indica ceea ce să se facă și cu asta basta! Dar, vai!, așa ceva ar însemna asumarea de responsabilități și abandonarea profitabilei ipocrizii de tip Bruxelles care cere supunere în numele democrației. O incompatibilitate grețoasă!

Preocupați pînă la Dumnezeu de a opri cu orice preț în momentul actual proliferarea unor experiențe pentru ei periculoase, precum cele de la Varșovia sau Budapesta, stăpînii de la Bruxelles ai unei Românii ce apare că fluieră în biserică nu puteau lăsa în mîna acesteia președinția semestrială rotativă a UE, chiar dacă aceasta este o pură formalitate, cu nici un rol real sau vreun impact.

A impune oficial un asemenea lucru – eventual prin vot în Consiliul European – punea probleme, putînd genera efecte adverse în contextul Brexit și al atitudinilor de pe la Varșovia și Budapesta: în locul vizatei pedepsiri a României se putea obține, dimpotrivă, o zgîndărire a tendințelor de independentizare sau chiar de dezertare! Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece în legătură cu vreo solidarizare cu România, dar există teama că poți fi tu mîine în locul ei.

Și-atunci s-a apelat la soluția de a se miza pe extraordinarul concurs politic trădător intern, fără egal în țările din UE: o forțare a căderii Guvernului, chiar prin organizarea unui anumit fel de lovitură de stat susținută extern, urmînd ca noua formulă guvernamentală să facă tot ceea ce îi cere Bruxelles-ul. Și aici este însă un risc. Dărîmarea impusă din afară a guvernării ar victimiza PSD și i-ar crea atuuri la viitoarele alegeri. Ce contează însă pentru komisarii sovietici de la Bruxelles! Vor anula rezultatele votului popular care nu le convin! Păi ce, n-au mai făcut-o deja la referendumul din 2012?! Nu este clar?! România este o colonie!

Actualul episod al raporturilor cu komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles subliniază obligația imperativă, de bun-simț, a despărțirii de UE. În mod normal, la cît de răi și nocivi suntem considerați, ar trebui să ne așteptăm să ne dea ei afară, ca să scape de noi, ei, neprihăniții, „mîntuitorii“! Dar degeaba ne-am aștepta la așa ceva, căci cum ne-ar mai putea jughini și jecmăni?! Doar dinlăuntrul UE au certitudinea că ne pot mînca de vii! Așa că hotărîrea aparține României.

E o chestiune de demnitate națională, de demnitate umană! Cine însă s-o inițieze și s-o înfăptuiască?! Neamțul Iohannis? Sau teleormăneanul Dragnea, fabricantul pe bandă rulantă de cadouri pentru capitalul străin (de la așa-zisele „relaxări“ fiscale și înjositoarele redevențe în exploatările gazeifere pînă la deresponsabilizarea socială totală a capitalului prin aruncarea contribuțiilor sociale doar în cîrca angajatului)?

Realist privind lucrurile, România de fapt nu poate face mai nimic singură, chiar dacă ar fi plină de eroi. Internațional, însă, dacă România va fi lăsată să fie înjosită, precum au conceput Timmermans și alți komisari de tip sovietic, de către cizma nemțească și lustruitorii ei de pe la Bruxelles și Viena, înseamnă că minunatele și mult cîntatele parteneriate strategice ale României cu SUA și Israelul nu valorează nici cît o ceapă degerată sau reprezintă doar o gogoriță din punctul de vedere al intereselor reale, și nu al celor trîmbițate, ale respectivelor puteri față de România.

Ba, în contextul tensionat al zilelor noastre, la care România nu a contribuit cu nimic, ci în care doar plătește oalele sparte, ­înseamnă de fapt că, pentru România, Donald Trump ori Bibi Netanyahu spun ei că există, dar nici nu există!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 21 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-apara-cineva-cumva-romania-de-intolerabila-ei-injosire-de-catre-bruxelles-761973

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Fondurile europene și transferul colonial de bogăție

           Cea care le întrece însă pe toate este, probabil, cîntarea menestrelilor autohtoni ai UE care acuză România că nu accesează fondurile oferite cu generozitate de UE pentru dezvoltare. Nu contează motivele, nu contează condițiile! România – și, prin implicație, așa-zișii cei de la putere – n-ar ști sau n-ar fi în stare să folosească fondurile puse gratis la dispoziție de UE! A mai văzut însă cineva în istorie resurse oferite gratis?! Cîntăreții nu se întreabă. De practica întoarcerii pe diferite căi a cel puțin 80% din fondurile oferite de „donatori” cîntăreții se fac a nu fi auzit!

Dar ce importanță au asemenea probleme de principiu sau foarte concrete în măsura în care în bilanțurile apartenenței României la UE fondurile europene constituie singurul element pus de cîntăreții cu pricina pe talgerul de activ (alte avantaje nu prea inventariază), în timp ce bilanțurile respective sunt fără corespondent în întreaga experiență contabilă mondială: n-au pasiv!

Cîntăreții nu descoperă nici o deficiență, nici o neîmplinire, nici un dezavantaj al apartenenței la UE: nici desființarea economiei naționale, nici pierderea deciziei naționale, nici generalizarea prețurilor din UE, dar nu și a salariilor din UE, care sunt în România cele mai mici din UE, nici depopularea țării și plecarea tinerilor în bejenie, nici suprimarea identității naționale! Pentru acești cîntăreți apartenența la UE n-are costuri. De fapt, dacă analizăm bine, n-are nici beneficii! Căci nu prea menționează vreunul! Poate nu există sau n-au timp domniile lor să le caute.

Mult mai simplu pentru ei este să rezume beneficiile la fondurile europene. Și, astfel, fondurile europene ajung un fel de „bomboană” a apartenenței la UE, în măsura în care de alte beneficii nu se vorbește, iar bilanțurile apartenenței n-au pasiv! O „bomboană” indiferent cît reprezintă și ce conținut concret are! Spre a ne referi la România, cele 4 miliarde euro alocate de UE anual, dincolo de problemele de accesare și cheltuire, nu reprezintă, de fapt, decît 10% din ceea ce, la o evaluare chiar și sumară, extrage anual în favoarea sa din România nucleul vestic al UE! Cu alte cuvinte, un biet mărunțiș aruncat sclavilor de către stăpînii lor. Și asta luînd în considerare chiar și numai ceea ce firmele vest-europene implicate în România externalizează anual fără fiscalizare, respectiv 85-90% din profiturile lor realmente obținute în România, ceea ce echivalează cu cel puțin 40 miliarde euro anual.

În fapt, cîntăreții autohtoni ai UE fac în materie de fonduri zise europene ceea ce fac cîntăreții colonialismului internațional actual cu evaluarea raporturilor dintre puterile coloniale și arealul lor colonial planetar: vorbesc doar de ceea ce eventual pleacă sub formă de așa-zise ajutoare din statele-puteri coloniale spre colonii – și dacă nu există așa ceva, atunci contabilizează investițiile pe această direcție (desigur considerate pentru „dezvoltarea periferiilor”) –, dar uită ceea ce extrag puterile coloniale din vastul lor areal colonial. Și, evident, ca și în cazul bilanțurilor fără pasiv ale apartenenței la UE, dacă nu se fac referiri la această extracție înseamnă că nu există!

Consecința concretă a politicilor coloniale din lumea zilelor noastre este un transfer uriaș de resurse din vastul areal colonial în cele cîteva centre de putere colonială. Un transfer uriaș, sistematic și continuu, necunoscut în istorie ca dimensiune și profunzime, în comparație cu care cel din perioada colonialismului clasic pălește și ca amploare și ca implicații.

Avînd în vedere gradul înalt de transnaționalitate a vehiculului principal prin care se  realizează (respectiv corporațiile transnaționale sau multinaționale), dar mai ales caracterul ilicit prin care se înfăptuiește, transferul cu pricina este greu de estimat. Luînd de bună reprezentativitatea indicatorului PIB pentru capacitatea de furnizare de valoare și, implicit, de bunăstare dintr-un anumit teritoriu – deci trecînd peste nerelevanțele respectivului indicator în legătură cu aceste aspecte –, o evaluare a transferului ar fi dată fie de măsura a cît din PIB-ul arealului colonial reprezintă extracție fără compensare în favoarea puterilor coloniale, fie de măsura a cît din PIB-ul acestora din urmă provine din respectiva extracție fără compensare din arealul teritoriului lor colonial. Or, în ambele cazuri,  transferurile propriu-zise sunt efectuate prin evaziuni fiscale, false încărcări de costuri contabile, subfacturări pe direcția colonii-puteri coloniale, dar suprafacturări pe direcția puteri coloniale-colonii, intermedieri obligatorii ale unor paradisuri fiscale, ceea ce îngreunează o evaluare cît mai aproape de realitate.

Oricum, cu reper PIB, este vorba de cel puțin 20-25% extracție de sevă economică anual din PIB-ul arealului colonial în favoarea puterilor coloniale și de 10% din PIB-ul puterilor coloniale ca beneficiu anual de pe urma roadelor acestui transfer. La o rată de 20-25% din PIB, pentru arealul colonial transferurile echivalează, într-un deceniu, cu distrugerea produsă de mai multe războaie ruinătoare. Pentru puterile coloniale, cîștigul anual de 10% pe seama coloniilor duce la cel puțin o dublare a prosperității într-un deceniu, fără nici un efort, ci doar pe baza însușirii de rente. Evident, evaluările globale sunt dificile în condițiile unei multitudini de cazuri diferite în vastul areal colonial. Dar, ca ordin de mărime, transferul de ansamblu se situează în parametrii menționați! ­Altfel spus, în termeni populari, puterile coloniale trăiesc într-o importantă măsură, chiar revoltătoare, pe seama popoarelor din colonii, relativ mereu mai sărăcite și mai fără perspective.

Uriașul transfer colonial de resurse este probat, indirect, de fabuloasa polarizare a bogăției pe plan mondial în ultimii 25-30 de ani, de adîncirea decalajelor economico-financiare în aceeași perioadă, fenomene mai măsurabile și măsurate de ONU și alte organizații internaționale. Lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 14 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondurile-europene-si-transferul-colonial-de-bogatie-760930

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Gazul românesc: mai adînc în noroi, dar nu mult, căci eram deja pînă-n gît!

        Clasa politică românească s-a folosit de – dacă nu cumva chiar a provocat special – declanșarea aparent teribilului conflict între ministrul Justiției și procurorul general, conflict cu potențial de a abate atenția publică de la orice altceva, pentru a vota, cum s-ar spune cît mai după paravan, legea care pecetluiește pe decenii jefuirea de către companii străine a principalei bogății a subsolului țării: gazele naturale din platoul Mării Negre. Jefuire, spre a nu ne mai încurca în termeni, căci, potrivit legii în cauză, din exploatarea acestei bogății România nu se va alege mai cu nimic! Dacă nu era vorba de o jefuire, legea ar fi fost adoptată cu tam-tam și nu ar fi avut nevoie de un bruiaj de abatere a atenției publice. De altfel, despre semnificația legii spune aproape totul scorul cvasiunanim cu care a fost votată. În condițiile clivajului politic aparent existent, opoziția parlamentară, care între altele joacă deschis și cu zgomot cartea capitalului străin, nu s-ar fi situat la vot alături de majoritatea parlamentară decît dacă și aceasta din urmă făcea, în speța cu pricina, absolut același lucru. De fapt, pentru a fi drepți, doar majoritatea parlamentară, care probabil din motive vizînd păcălirea electoratului propriu țintește să lase impresia că apără interesele românești, a făcut un penibil joc de glezne: după o alba-neagră cu legea respectivă, spre a crea senzația că păzește interesele țării, s-a repezit să voteze legea cînd tocmai fusese abătută atenția publică de la ea! Să fie clar: nu opoziția, ci majoritatea parlamentară avea nevoie de un bruiaj! Legea, dincolo de redevențele stabilite, presupusele impuneri suplimentare prevăzute și unele ficțiuni de indus în eroare – care nu aduc mai nimic în vistieria țării – mai include și un amendament al opoziției parlamentare care stipulează înghețarea la nivelul actual a redevențelor pe întreaga perioadă a concesiunilor, adică pentru vreo cel puțin 30 de ani de aici înainte. E clar, nu?!

Aducerea obligatoriu în discuție a reglementărilor de fiscalizare a activităților offshore în contextul unei apropiate deschideri a acestor activități și, bineînțeles, adoptarea unei legi în domeniu au prilejuit lansarea în spațiul public a mai multor bazaconii, care includ interpretări în cheia unui târg politic. Acesta i-ar avea ca preopinenți, pe de o parte, pe dl Dragnea ca vânzător al intereselor României (în speță ale celor legate de gazele din Marea Neagră) și, pe de altă parte, pe concesionarii acestui gaz, care trag foloasele de pe urma intereselor încălcate ale României.

Ce vinde dl Dragnea în această ecuație? Se subînțelege că gazul poporului român! Ce primește în schimb? Cale liberă pentru legile justiției cu care, iarăși se subînțelege, scapă de pușcărie el și camarila lui și, practic, se pune capăt „luptei anticorupție”! Concesionarii gazului iau gazul și lasă România să se spele pe cap cu corupția sa! Care sunt interesele încălcate ale României? Păi, atît gazul, cît și lupta anticorupție! Cred că nici cele mai formidabile minți de matematicieni ai lumii nu pot rezolva ecuația respectivă! Căci, cu alte cuvinte, dl Dragnea, ca să-și salveze pielea, vinde gazul românesc: un act de o genialitate din zona divinului, întrucît vinde ceva de care nu dispune! Gazul românesc a fost concesionat (cel onshore din 2004, cel offshore din 2008) de către alții și de atunci aparține concesionarilor, și nu statului român. Deci, prima premisă este falsă: genialul Dragnea își scapă pielea vînzând ceea ce nu are! Premisa a doua este și mai falsă: concesionarii sunt atât de proști încât cumpără încă o dată ceea ce au deja! Și, presupunînd că dispun de cheia justiției din România, o predau dlui Dragnea ca să nu le deranjeze cumva profiturile același Dragnea! Hai că-i tare! Deci Dragnea, mai tare decât toți, îi joacă pe degete pe americani, ruși și austrieci (ăștia sunt concesionarii!), iar aceștia apar în afaceri nu numai dezgustător de aserviți banului, dar și foarte proști! În fapt, indiferent ce ar viza dl Dragnea, acesta n-are în mână vreun as care să-i permită să „negocieze” cu stăpânii străini ai țării! Lucru care se vede de la o poștă prin politica de cadouri fiscale pe care a tot promovat-o față de capitalul străin, doar, doar de-i va intra în voie, cadouri de care acesta n-are deloc nevoie, avînd la dispoziție în România salariul mic, cel mai mic din Europa, precum și decapitanta externalizare fără fiscalizare a profiturilor (pe care nu o deranjează nimeni în România zilelor noastre).

Predecesori ai săi au vîndut de mult pe nimic gazul românesc. Garagața pe care a făcut-o dl Dragnea cu prilejul fiscalizării exploatării gazelor offshore din Marea Neagră este doar pentru bieții săi votanți. Care nu prea înțeleg exact cum stau lucrurile. Indiferent cît din gazul exploatat va ajunge în România, consumatorii români vor plăti gazul concesionarilor străini, și nu cumva statului român! Mai direct spus, își vor cumpăra de la alții propriile resurse. Cu ce se vor alege în mod net din afacerea gazului din Marea Neagră? Din calculele difuzate de dl Dragnea în spațiul public, cică ar fi vorba de vreun miliard de dolari pe an în următoarele două decenii! De unde provine această sumă nu prea înțelege nimeni. Acum, din exploatarea a peste 10 miliarde mc de gaze naturale, statul român obține din redevențe nici 200 milioane de dolari. Pentru încă 5 miliarde mc (cât se estimează a fi producția offshore pe an în următoarele decenii) se mai pot adăuga vreo 100 milioane de dolari. Hai să zicem mai mult, întrucît ar urma să opereze și un impozit suplimentar în cazul vînzării gazului peste prețul standard stabilit. Deci, hai să zicem 200 milioane de dolari, deși ar fi o totală exagerare! De aici însă și pînă la 1 miliard de dolari este ca de la cer la pământ. În  20 de ani afacerea ar genera vreo 60 miliarde de dolari, din care România ar lua vreo 20 miliarde de dolari și concesionarii vreo 40 miliarde de dolari. Adică vreo 2 miliarde de dolari pe an concesionarii! Păi, dacă ar fi fost vorba doar de atît, nici n-ar fi venit! La asemenea proporții ar însemna că România se alege cu 1/3 și concesionarii străini cu 2/3. Or, în sistemul de concesiune/redevențe, după calcule pe baza tuturor cazurilor și în toate locurile din colonii, posesorul inițial de resurse (în cazul de față România) se alege cu o singură parte din 16-17 părți per total sau chiar cu numai o parte din 20 de părți, respectiv cu 1/7 sau chiar numai 1/10, și nu cu 1/3. Diferența este politichie. Pentru fraieri! Cu gazul din Marea Neagră, colonia România se va mai afunda puțin în noroi! Puțin, pentru că era deja vîrîtă în noroi pînă-n gît!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 7 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/gazul-romanesc-mai-adanc-in-noroi-dar-nu-mult-caci-eram-deja-pana-n-gat-759940

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Va salva NATO România de la dezmembrare?

          În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“ (recent apărută la editura Mica Valahie) ridicam – în contextul teribilului clivaj politic intern și al înfruntărilor ca niciodată intensificate între puterile externe cu interese în zona Europei Centrale și de Est – problema tulburătoarei perspective a unei dezmembrări a țării. Și în finalul cărții mă întrebam, nu doar retoric, ci cu îngrijorare practică, dacă apartenența României la NATO, cea considerată pilonul securității actuale a țării, va salva România de la o dezmembrare.

România a ajuns în anul centenar practic fără economie proprie. Este o performanță istorică, dar ce spunem istorică, este ­superistorică! În ultimii 15 ani, România a reușit, fără s-o fi cotropit cineva militar, să rămână practic fără economie – repetăm: fără economie, și nu cu o economie distrusă –, ceea ce n-ar fi realizat nici vreo 2-3 războaie.  Ceea ce mai există ca „economie națională“ este ceva atît de mic și de dezlînat și fără nici un control asupra vreunui punct strategic încît este numai o pipernicită cizmărie de pus pingele prin comparație cu fabrica străină pe care actualul teritoriu al României doar o găzduiește, fără a se alege cu ceva serios de pe urma ei.

Consecințele sunt toate dramatice. Din noianul lor, cel puțin una poate înfricoșa, dar este obiectivă și de neoprit. Și mai bate și la ușă! România este produsul unui colonialism colectiv, cel inaugurat în istorie de sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Fiecare dintre colonialiștii UE – de altfel, experți de veacuri în ale colonialismului – are cîte o bucățică din „bucățica“ numită România. Dacă proprietățile economice din România ar aparține unei singure puteri coloniale, lucrurile ar fi mai simple și mai clare. Puterea colonială respectivă ar stoarce ­România ca pe o lămîie, dar ar păzi-o să fie stoarsă și de alții, căci s-ar comporta cu ea precum cu un bun propriu. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații! Și tot ca frații, aceștia se înțeleg de minune între ei s-o hărtănească! Frații se mai ceartă însă între ei. Și nu doar pe România și în România, ci te miri pe unde prin lume, căci este vorba de puteri coloniale sau transnaționale cu anvergură mondială. Și, vai!, cînd frații se ceartă, ce fac ei înainte de toate?! Își împart bunul deținut în comun sau moștenirea pe care și-o revendică deopotrivă. Ca frații!

Dezmembrarea teritorială a României nu este vreo ficțiune a vreunui patriot îngrozit de faptul că românii nu mai dețin nimic din țara cu numele încă al lor, ci un pericol real și palpabil. Cine o va împărți? Exact cine o deține! Frații colonialiști între ei.

Că vor veni rușii s-o ia este o diversiune! Ce să ia rușii din România?! Tot ceea ce ar putea rîvni nu mai este la români, ci la occidentali. Așa că, dacă ar vrea să ia ceva, ar trebui să ia de la occidentali. Și ar trebui să plătească, întrucît Rusia, deși puternică, nu este de-ajuns de puternică pentru a schimba regulile jocului mondial. Iar, potrivit acestor reguli, este nevoie să plătești proprietățile sau bunurile naționalizate. Și occidentalii îi vor cere vreo 100 miliarde euro pe ceea ce au dat doar vreo 10 miliarde euro în România. Hai să nu-i facem și proști pe ruși – căci nu sunt! Rușii au intrat în Crimeea pentru că nu fuseseră mai înainte occidentalii pe acolo să ia tot caimacul! Din România, de unde occidentalii au luat tot caimacul, dar și sufletul oamenilor, rușii ce să mai ia?! Poate doar datorii și experiența unei administrații la fel de minunate ca a lor!

Oricum, în privința împărțirii României, nimic nu va depinde de români! Ca întotdeauna! Iar acum cu atît mai mult cu cît bieții români, dacă îi va întreba cumva cineva, nici nu mai au nimic în mână cu care să poată eventual negocia! Pe cine să se sprijine românii ca țara lor să nu fie dezmembrată teritorial? Altfel spus, va păzi NATO cumva România de o dezmembrare?! Dacă aiurăm împreună cu elucubrațiile vînturate prin spațiul public, apartenența României la NATO, cu rachete și scuturi antirachetă, o păzește de proiectilele nord-coreene și iraniene! Dacă nu ne plac aiurelile, atunci aliniamentele NATO de prin România vizează Rusia. În ce fel Rusia amenință România nu se știe exact, iar în ce fel ar urma NATO să apere România de Rusia se știe și mai puțin. Ceea ce se știe absolut sigur este că șeful NATO – adică America – nu s-a războit niciodată cu Rusia. Decît în șicanări pe seama altora! Și, personal, nici nu cred că SUA își vor strica vreodată relațiile cu Rusia de dragul României! Cei doi mari vor găsi întotdeauna privitor la o țară ca România un compromis de interes reciproc, nu pe seama lor, ci pe seama țării respective. Așa că mai ușor cu pianul pe scări! N-am murit încă, dar nici să nu ne îmbătăm cu apă rece că va veni NATO să ne salveze de la moarte!

De altfel, problema este alta. Mai activi dintre cei ce urmăresc dezmembrarea României actuale sau secționarea ori fragmentarea ei teritorială sunt, din păcate, nu adversari din afara NATO, ci mai degrabă chiar membri ai NATO. În centrul dezmembrării se află Transilvania. Ungaria o reclamă aproape în clar, fără ascunzișuri. Nici Germania nu este departe de aceeași abordare. Investițiile germane, instrumentul principal al unui nou Reich (parcă al IV-lea), se opresc la arcul Carpaților; pentru ele nu există Moldova sau Oltenia. Și se pare că vor s-o ia cu autostrăzi făcute, căci doar presiuni germano-bruxelleze inimaginabile asupra statului român, condus, de altfel, de un etnic neamț, ar putea explica faptul că, din puținul care se cheltuie în România pentru autostrăzi, totul merge la autostrăzile din Ardeal, care îl leagă de Occident, și nu de București!

Prin tot ce face, inclusiv prin instituțiile de la Bruxelles, atît de adesea țintit împotriva României, Germania a devenit mai-marele vrăjmaș al României actuale! Desigur, la împărțire pot apărea și alți actori. Așa cum se întîmplă la orice împărțeală. Ne va apăra NATO de o împărțeală? Cu atîția pretendenți chiar din NATO?! Tare mi-e teamă că România se află într-o situație-limită în care nu se poate sprijini nici măcar pe tîlcul proverbului „Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“! România actuală nu are nici o posibilitate să se ferească de prezumtivii dușmani! Cît despre prieteni, Dumnezeu cu mila!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 31 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-salva-nato-romania-de-la-dezmembrare-758948

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Băncile străine în România – colonialism la pătrat

       Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nici o legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nicio legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Cu un tupeu incredibil, dl Isărescu vine în 2018 și, după ce constată fără măcar o articulare clară că băncile au ajuns să nu finanțeze economia, recomandă băncilor străine să-și creeze „o altă piață, de creditare a firmelor”, căci retail-ul bancar și-ar fi epuizat potențialul de creștere! Te apucă durerea de bilă, adică de vezică biliară, căci durerea de cap o ai deja de mult, de la minciuna gogonată a aceluiași etern guvernator care ne spunea, cu 10-12 ani în urmă, că trebuie să vină bănci străine, cît mai multe, căci România n-are bani de finanțare. Cum stăm cu tromboanele, dle Isărescu? De ani de zile deja, se vede că România, aia fără bani, finanțează băncile străine, și nicidecum invers, și că băncile străine cel mult intermediază banii românilor, ăia care nu existau! La ce bun atunci bănci străine?! N-ar putea să intermedieze acești bani niște bănci românești?! Pentru că un răspuns nu-l avantajează, dl Isărescu îl pune pe consilierul său, dl Vasilescu, să ne spună idioțenia că băncile străine ar fi bănci românești deoarece sunt înscrise juridic în ­România. Cîtă tristețe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bancile-straine-in-romania-colonialism-la-patrat-757872

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții – o rudă a Fondului Proprietatea

       Distanța este atît de mare între ceea ce în intenții se vizează în legătură cu înființarea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții și ceea ce se poate întîmpla în practică încît, în domeniu, s-ar putea avea de-a face exact cu tipul de problemă generat de mutarea contribuțiilor sociale în sarcina integrală a salariatului, spre a se obține încasări fiscale mai bune, în timp ce se realizează o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor, cu consecințe dramatice asupra relațiilor dintre muncă și capital.

De acest tip de abordări este, din păcate, plină experiența României în etapa ei colonială. S-a procedat masiv la privatizări argumentîndu-se că astfel se scapă de încăpușări ale companiilor de stat și de alte hoții din patrimoniul acestora și s-a obținut, de fapt, în loc de distrugerea hoților, distrugerea statului însuși. Poate cel mai tragic exemplu este înființarea Fondului Proprietatea pentru scopul altminteri nobil al despăgubirii celor naționalizați de regimul comunist, în timp ce fondul s-a transformat, în numai cîțiva ani, într-o a doua deposedare a acestora, iar prin implicarea capitalului străin la care au ajuns rapid acțiunile fondului (reprezentînd părți din cele mai performante active ale statului) devenind rușinea capitalismului internațional contemporan.

În cazul Fondului Suveran, riscul imens prin constituirea și funcționarea acestuia în parametrii proiectați este ca statul român, deja rămas fără pantaloni în urma privatizărilor nenecesare și a dezmembrărilor sistemelor integrate din căile ferate și producția și distribuția energiei electrice, să ajungă în scurt timp chiar și fără chiloți, după ce și-a pus la bătaie pe piață și puținul pe care îl mai are în posesie.

Realitatea este că, în urma iureșului colonialist la care a fost supus, statul român mai are atît de puține active, încît acestea trebuie pur și simplu doar vajnic protejate – subliniem, administrativ, dacă economic s-a cam pierdut orice șansă -, și nu puse la bătaie pe piață, cum ar face un fond suveran constituit de fapt din acestea, căci ar fi pulverizate rapid de comparativ giganții străini de pe piață. Să nu ne ferim a atrage atenția că întotdeauna piața nu dă cîștig de cauză decît celor mai puternici, mai ales dacă aceștia au deja ocupate poziții de forță în piață.

Or, după cum reiese din proiectul care vizează constituirea și funcționarea  Fondului Suveran, precum și obiectivele sale, se urmărește tocmai punerea la bătaie pe piață a activelor rentabile care mai există în deținerea statului român, prin depășirea unor limitări și proceduri actuale, a unor plafonări bugetare și aprobări de pe la Bruxelles. Folosirea unor resurse reprezentînd active ale companiilor de stat rentabile ar fi independentizată prin înscrierea lor în mijloacele Fondului Suveran și ar fi scoasă din corsetul cheltuirii sub faldurile bugetului de stat. În plus, s-ar putea lesne asocia cu alte resurse, generate potențial de fondul însuși sau atrase din surse private, și ar putea fi îndreptate spre obiective de dezvoltare precise din domeniile infrastructurii rutiere, feroviare sau a celei de educație ori ocrotirea sănătății. Punem banii statului în comun și construim drumuri, școli, spitale! Sună frumos! Dar în practică lucrurile pot lua o cu totul altă turnură.

Să fim obiectivi. Statul român nu mai are active decît să nu moară complet. Căci ca factor-jucător pe piață a murit deja! Prezența companiilor de stat constituie nici 4% din cifra de afaceri din economie. Aceste 4% trebuie protejate, administrativ dacă nu se mai poate economic, căci – obiectiv privind lucrurile – nu există economic protecție pentru o frunză în bătaia vîntului! Trebuie, cu subiect și predicat spus, interzise pur și simplu orice alte privatizări, cele ce s-au făcut distrugînd deja mai mult decît suficient. Trebuie aruncate la coș strategiile din ministere care nu cunosc altceva decît obiectivul privatizării. Companiile de stat trebuie abilitate legal să cumpere active, reglementări legale pentru așa ceva neexistînd în momentul de față, în mod absolut incredibil.

În prezent, statul nu poate legal, în anumite domenii, nici măcar să-și recupereze ceva din ceea ce a pierdut, dacă apare cumva vreo oportunitate, chiar și teoretică! Trebuie, de asemenea, limitate cu bariere precise angajarea în bursă a companiilor de stat, implicarea lor în acțiuni cu riscuri și vulnerabilități, spre a se elimina din principiu orice posibilități de restrîngere și mai mare a controlului statului. Tot din principiu trebuie excluse recurgerea de către aceste companii de stat la împrumuturi (altele decît cele guvernamentale), precum și implicarea lor în relații financiare de tip public-privat care pot genera resurse și succese, dar tot atît de bine pot crea vulnerabilități și riscuri și duce în final la pierderea de către stat și a puținului existent. Să nu ne amăgim: chiar și puse împreună, actualele active ale statului român, aruncate în luptă pe piață, nu reprezintă mai mult decît un biet chioșcar scos la bătaie cu hipermarketurile străine.

Or, tocmai acestea sunt vulnerabilități ce ar rezulta din ceea ce însuși Fondul Suveran ar face cu puținele active rămase în proprietatea statului. Marile fonduri suverane care există în lume urmăresc profiturile și o fac încercînd să înmulțească niște bani care vin din anumite surse, pentru ca bani să existe și pe timpul cînd aceste surse se vor închide. Cu alte cuvinte, înmulțim bani albi pentru zile negre! Ca, de pildă, bani din petrol pentru perioada de după petrol!

În cazul Fondului Suveran proiectat, nu poate fi vorba de gestionarea și înmulțirea vreunui surplus de bani, căci acest surplus nu există. Iar a urmări profitul, după cum se pretinde în obiectivele fondului, folosind resursele acestuia pentru construcția de drumuri, de școli și spitale, este un total nonsens. Pe cît de necesare sunt drumurile, școlile și spitalele, pe atît acestea nu aduc profit decît peste decenii. Altcineva n-are a le construi decît statul, dar nu printr-o structură căreia să i se pretindă profit, căci astfel nu le mai construiește

niciodată.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondul-suveran-de-dezvoltare-si-investitii-o-ruda-a-fondului-proprietatea-756878

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Iliberalismul“ – o dezgustătoare diversiune colonialistă

         Poate de „liberalism” va veni răspunsul indirect din partea cuiva care crede că s-a strecurat o greșeală din vreo corectură ce nu și-a făcut treaba! Întrebarea se referă însă nu la „liberalism”, ci la „iliberalism”! Și rămîne o curiozitate ce ar răspunde (sau cum ar formula un răspuns) cei ce au întîlnit prin limbajul politic vest-european referirile la „iliberalism”. Pînă la vreo definiție, să constatăm că marii preoți ai UE de pe la Bruxelles și corifei politici precum cancelarul Merkel de la Berlin sau președintele Macron de la Paris îi dau tare cu „iliberalismul” de fiecare dată cînd vor să încondeieze tendințe ori abordări care nu le convin, ca, de pildă, promovarea de linii independente pe la Varșovia sau Budapesta, respingeri de politici impuse de la Bruxelles în materie de imigrație și, ce să mai vorbim, de incriminări ale ”Europei cu două viteze” sau de susțineri ale unei „Europe a națiunilor”. Tot ce nu împărtășește directivele de la Bruxelles, distrugătoare de economii naționale și identități naționale, este ­taxat ca ­„iliberalism”. Adică, ­vezi Doamne, colonialismul central de la Bruxelles este depozitarul mîntuirii prin liberalism și tot ceea ce încearcă să discute directivele, darămite să le contrazică în vreun fel, se face vinovat de „iliberalism”.

Dacă tu din Est, adică din colonii, îndrăznești cumva să îți aperi utilitățile proprii, resursele subsolului propriu sau vreo industrie în dezvoltare, te faci vinovat de „iliberalism”. Chiar și în cazul în care folosești resurse financiare dincolo de cele pe care ți le permite Comisia de la Bruxelles prin impuneri de reguli, proceduri sau plafoane de deficit bugetar ești „iliberalist”! Și acum atenție! Dacă asemenea abordări sunt făcute de autorități din Vest, la Bruxelles se tace, se consimte fără nici o garagață și, oricum, acuzele de „iliberalism” nu există! Preceptul care funcționează este „ceea ce îi este permis lui Jupiter… nu-i permis boului”!

Încă și mai rău, dacă tu din Est nu vrei să-ți înstrăinezi stăpînului din Vest monopoluri ale statului din energie ori alte utilități publice sau intervii în interesul consumatorului pe piețele neconcurențiale ești „iliberalist”! Dacă însă nu deschizi pliscul la preluarea monopolurilor de stat din țara din Est de către o corporație privată din Vest sau chiar de un stat din Vest, făcînd ceea ce este cel mai rău, anume să schimbi un monopol de stat cu unul privat, adică ceva împotriva regulilor minime ale economiei de piață, nu mai ești acuzat de „iliberalism”! Dacă, în plină criză, încerci să majorezi cu numai cîteva zeci de milioane de euro capitalul singurei bănci rămase în posesie autohtonă, pentru a sprijini ­IMM-urile, ești taxat ca „iliberalist”, deoarece utilizezi ajutorul de stat pentru privați! Că, exact în același timp, vesticii foloseau mii de miliarde de euro din banii contribuabililor pentru a împrumuta sau chiar cumpăra bănci private, ăsta era „liberalism”, și nu „iliberalism”! Probabil depinde de dimensiune! De dimensiunea grotescului și spurcăciunii!

Deși definiția „iliberalismului” e ca și conturată, să mai menționăm cîteva fapte. După ce România, pe bază de „liberalism” comandat din Vest, a ajuns și fără resurse românești și fără capital românesc în economie și deci fără vreo perspectivă, președintele Macron – unul din propovăduitorii combaterii „iliberalismului”, în timp ce folosește miliarde din fonduri publice pentru salvarea de întreprinderi franțuzești nu numai de stat, dar și private de la faliment – are obrăznicia să le spună românilor că ar trebui să fie mulțumiți că au fost acceptați (ei proștii, cum s-ar deduce!) în clubul celor cu inițiativă, adică cei din Vest. Vai, Doamne, cîtă duhoare! Cînd toate economiile estice sunt cotropite integral de corporațiile vestice în numele „liberalismului”, Germania și Franța vor să adopte restricții severe pentru ca sectoare strategice vestice să nu ajungă în mîinile investitorilor chinezi! Ăsta ce este – „liberalism” sau „iliberalism”? Sau „iliberalismul este cu referire doar la unii?! La proști, desigur, la ăia fără inițiativă ca să folosim argoul descalificant al președintelui Macron! Cînd în România doar s-a evocat, căci de făcut nu s-a făcut nimic, că s-ar putea înlocui impozitul pe profit (a cărui evaziune este pîinea caldă a companiilor vestice care operează aici) cu un derizoriu impozit pe cifra de afaceri (care nu poate fi însă evazionat), toată floarea cea vestită a întregului Apus s-a năpustit asupra „iliberaliștilor” din România. Și, bineînțeles, guvernanții României actuale au preferat să-și trădeze țara și neamul decît „liberalismul”. La nici cîteva luni, campionii luptei împotriva „iliberalismului”, adică Germania și Franța, au inițiat înlocuirea, pe ansamblul UE, a impozitării profitului cu un impozit pe cifra de afaceri pentru companiile americane din IT! Să vezi și să nu crezi! Preoții UE folosesc „liberalismul” și „iliberalismul” după cum le convine, și nu după niște criterii minime. Ultima găselniță este că Germania și Franța vor să pedepsească vinovații estici de „iliberalism” cu tăierea fondurilor zise de coeziune acordate în cadrul bugetului UE pe 2021-2027! Stăpînii UE au luat-o razna sau, mai degrabă spus, oricum ai da-o, colonialismul tot colonialism rămîne!

„Iliberalismul” se autodefinește limpede, fără echivocuri: este diversiunea colonialistă cea mai dezgustătoare, folosită de cel mai scîrbavnic colonialism din istorie în scopul împilării popoarelor coloniale. Colonialismul practicat de Uniunea Europeană este cel mai scîrbavnic din istorie nu pentru că ar fi mai rău decît altele, mai vechi sau mai recente, ci pentru că utilizează ca principală ustensilă colonială diversiunea, în cadrul căreia „iliberalismul” stă alături de „statul de drept”, „corectitudinea politică”, „europenismul” și „dezvoltarea prin globalizare”!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/iliberalismul-o-dezgustatoare-diversiune-colonialista-755945

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Pe seama cui patronii din România sunt cei mai fericiți patroni din lume?!

         În România, salariile sunt cele mai mici din UE! Normal, pentru că în România – pretind acei politicieni sau analiști pe care eu unul nu ezit să-i numesc trădători de neam și țară – productivitatea muncii, adică producția pe salariat, este cea mai mică!

Să vezi, însă, drăcia dracului, că, prin comparație cu situația din țările occidentale din UE, salariile în România sunt cu mult mai mici decît este mai mică productivitatea muncii în România! Cu alte cuvinte, dacă ar fi după productivitatea muncii, salariile în România ar trebui să fie mai mari decît sunt! De ce nu sunt?!

Trădătorii de neam și țară tac! Știu bine de ce, dar preferă s-o facă pe niznaii, pentru că, dacă ne-ar spune de ce, n-ar mai putea ține predica diversionistă de a se majora salariile numai și numai dacă în prealabil a fost mărită productivitatea muncii! Adică, o predică pentru proști, căci o asemenea prioritizare înseamnă practic cam niciodată! Statisticile naționale (INS) sau europene (Eurostat), care în domeniu sunt bineînțeles ignorate de predicatori, ne spun cum stă, de fapt, treaba: din produsul numit la nivel național PIB, munca ia în România doar puțin peste o treime, dar în țările vestice peste jumătate!

Deci, din unitatea de valoare adăugată obținută (mai mică, în mod obiectiv, în România), salariile culeg în România încă și mai puțin, în timp ce în țările vestice, din obiectiv mai ridicata unitate de valoare adăugată, salariile iau încă și mai mult! Altfel spus, în țările occidentale salariile sunt mai mari nu numai pentru că produsul unitar este mai mare, ci și pentru că din acesta salariile se aleg cu mai mult, în timp ce în România salariile sunt mai mici nu numai pentru că unitatea de produs este mai mică, dar și pentru că din aceasta salariile preiau încă și mai puțin. Cum s-ar spune – precum în colonii!

Căci doar în colonii capitalul acaparează mai mult decît munca din valoarea adăugată obținută, cîteodată chiar punînd mîna aproape pe tot, doar așa explicîndu-se obținerea aici de creștere economică (adică de PIB) fără ca salariații să se aleagă și ei cu ceva! Deci, să fie clar: există un spațiu ­imens de creștere a salariilor în România fără creșterea productivității muncii, deoarece, pînă la un punct, prin aceste creșteri nu se atacă decît „abaterea colonială” din împărțirea PIB-ului între muncă și capital, și nu ordinea economică firească a lucrurilor din relația ce există (și trebuie să existe) între creșterea salariilor și creșterea productivității muncii. Or, tocmai acest lucru vor să-l ascundă trădătorii de neam și țară! Oare de ce? Din trădare de neam și țară! Căci salariul mic constituie, de fapt, emblema și osatura colonială!

În obsedanta lor împotrivire față de creșterea salariilor, pe care o acuză de destabilizarea financiară a țării și de afectarea atractivității ei pentru investițiile străine, trădătorii de neam și țară din România s-au năpustit, bineînțeles, pe majorările de salarii din ultimii ani. Pregătiți să le facă harcea-parcea!

Unii mai simandicoși – care se prezintă a face știință, și nu politichie, cum sunt cei de pe la Banca Națională zisă a României, în frunte cu guvernatorul –, constatînd că remediul-cheie al stabilității pe care îl reclamă (anume creșterea salariilor doar în măsura creșterii productivității muncii) nu numai că nu a fost respectat, ba chiar a fost ridiculizat, n-au putut însă trece pur și simplu cu vederea faptul că în ecuație a intervenit un intrus care le-a cam încurcat socotelile.

Și, ca urmare, au numit situația nou-intervenită nu vreo simplă încălcare a normelor economice din obsesiile lor, ci un paradox! Iată ce consideră „paradox” dl Lazea, economistul-șef al BNR: creșterea între 2008 și 2017 a salariilor nete cu 45%, dar a costului unitar al muncii cu mai puțin de 27%! Ce spune acest lucru? Că patronii au putut finanța creșterea salariilor nete ale angajaților lor deoarece pentru ei, de fapt, costul cu forța de muncă nu numai că nu a crescut corespondent, dar relativ chiar a scăzut. Este evident efectul cohortei de „relaxări fiscale” pentru angajatori din vremurile Ponta-Dragnea (de la reducerile de TVA la diminuarea impozitului pe venit și a cotelor de CAS). Și în calculele dlui Lazea n-a putut intra în mod obiectiv întregul impact al măsurilor ce operează din 2018, an începînd cu care „costul unitar al muncii” pentru angajator pur și simplu se evaporă (căci impozitul pe venit scade de la 16% la 10% și, mai ales, contribuțiile pentru pensii și sănătate, din care 60% erau pînă atunci suportate de angajator, trec integral în cîrca angajatului).

O anume discuție în ce privește așa-numitul „cost unitar al muncii” va deveni complet falsă din 2018 și următorii ani! Patronii nu se vor mai putea jeli în continuare că ei suportă atât impozitul pe venit al angajatului, cît și contribuțiile sale sociale pentru pensii și sănătate. Căci, în mod clar, angajatorul doar le strînge spre a le transfera Fiscului. Costul unitar al muncii începînd din 2018 este doar salariul brut contractual! Atît și numai atît, la care se adaugă acea cotă derizorie de vreo două procente pentru șomaj, concedii! Patronii din România trebuie să fie fericiți: nicăieri în Europa costul muncii pentru angajator nu se rezumă ca în România doar la salariul brut! Este foarte rău că este așa în România, creîndu-se o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor care nu opera decît în capitalismul primitiv și care nu operează prin alte părți în capitalismul contemporan. E minunat să ai în costuri numai salariul brut al angajatului și mai nimic de plătit la stat (doar un eventual impozit pe profit și așa mic, dar care în majoritate este evazionat). Asta este însă situația! Ca revers al medaliei, patronii din România nu se vor mai putea de acum lamenta că nu pot mări, deși chipurile ar vrea, salariile angajaților pentru că trebuie să dea și mai mult la stat! Cît vor da, vor da! Restul reprezintă o relație între salariați și stat, patronul nemaiavînd nici o responsabilitate! Nu poate fi decît fericit! Cel mai fericit patron din lume! Pe seama cui? A statului român?! Sau a salariatului român?! Sau a amîndurora?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pe-seama-cui-patronii-din-romania-sunt-cei-mai-fericiti-patroni-din-lume-754980

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

E ieftin… De ce să-l schimbi?!

 

         „Aller guten Dinge sind Drei“, spune neamțul. Cred că și dl Dragnea spune la fel: Lucrurile bune sunt mereu trei! Dl Dragnea a depășit și a treia oară, tot cu brio, absolut aceeași problemă din partidul pe care-l conduce.

Prima dată: contestarea retragerii sprijinului politic pentru premierul Grindeanu, uns chiar de către el, Dragnea! A doua oară: similara contestare a asemănătoarei retrageri a sprijinului politic pentru un alt premier, Tudose, uns tot de către el, Dragnea. În ambele cazuri acuza era că preopinenții s-au cam dat cu „sistemul“. Care preopinenți, după votul zdrobitor pro-Dragnea din conducerea partidului, au rămas de fazani. A treia oară, mai zilele trecute, un grup de tovarăși, trecuți la atac împotriva autocrației lui Dragnea, au intrat și ei la vot și au pierdut.

De fazan a rămas o făzăniță: dna Firea. Care, cu toată părerea de rău pentru domnia sa, n-a prea înțeles cum stau de fapt lucrurile. Să fim serioși cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu și Tudose, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-au dat cu „sistemul“ sau chiar izvorau de la acesta, atunci mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! Douăzeci care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea! Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai demult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și, oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru. Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România.

Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume, ca proprietar și decident, o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele Pămîntului. Iar dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin. Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare!

„Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! DNA că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde SRI, cu Coldea sau succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar de ce s-o facă atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Și-apoi de la cine ar mai putea primi acesta chiar atît de mult cît a primit în anii din urmă?!

Singurul lucru care mai costă în România îl reprezintă accesul la resurse și utilități publice! Costă, însă, pentru că acestea sunt nu în mîna statului român, ci în mîna capitalului străin, care exploatează din plin monopolul pe care-l are în domeniu pe piețele de carburanți, gaze, apă și electricitate. Dacă nu cumva, fără să știm noi, capitalului străin i se fac rabaturi de către frații săi întru colonialism. Și de plătit scump, plătesc doar românii!

Altfel, după numai cîțiva ani de epocă Dragnea, capitalul a ajuns să plătească statului român pentru funcționare pe teritoriul (încă al) său aproape nimic! Firmele plătesc statului TVA în contul consumatorului, contribuții sociale și impozite pe venit în contul angajaților, iar în contul lor propriu-zis doar impozit pe profit. Știți cît plătesc în această ultimă privință? Statul încasează la buget din impozitul pe profit doar vreo 3 miliarde euro. Cu 16% impozit procentual, înseamnă că se impozitează doar vreo 20 ­miliarde euro profituri. Ceea ce, la 200 miliarde euro PIB – în care profiturile, potrivit statisticilor oficiale naționale și europene (INS și Eurostat), reprezintă peste jumătate, adică vreo 100 miliarde euro – 20 miliarde euro constituie numai o cincime. Restul se evaporă!

Statul încasează din partea capitalului pentru funcționare pe teritoriul său nici 1,5% din PIB și doar puțin peste 1% din cifra de afaceri totală. În cazul capitalului străin, sumele în discuție sunt de-a dreptul ridicole. Acesta realizează, la rata de rentabilitate la care funcționează, vreo 70% din totalul profiturilor. Evazionează 85-90% din acestea prin externalizare înainte de fiscalizare și plățile sale la buget repre­zintă astfel doar 1/3 din ceea ce încasează statul din impozitul pe profit, celelalte două treimi plătindu-le mult mai puțin performantul (hulitul și coruptul) capital românesc.

Cu alte cuvinte, cam 1 miliard euro la profituri efective de peste 75 miliarde euro și la o cifră de afaceri de 125 miliarde euro. Iad pentru statul român, Rai pentru batjocoritorii săi. Chiar, de ce să-l schimbi pe Dragnea?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/e-ieftin-de-ce-sa-l-schimbi-753998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene

          România, în mod obiectiv, nu putea scăpa urgiei declanșate după 1990 de colonialismul vestic în zona Europei Centrale și de Est. A devenit rapid și, remarcabil istoricește, fără ocupație militară străină o biată colonie. Într-o perioadă extrem de scurtă! Și, fără echivoc, a ajuns o colonie într-un mai înalt grad decît celelalte foste surate comuniste ale zonei. Motivele s-ar putea considera că sunt în esență două.

Unul este legat de „atenția specială” de care s-a bucurat din partea colonialiștilor vremii și locurilor. Se pot distinge trei posibile (probabile) explicații ale acestei „atenții speciale”: a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generînd acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace; b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatîrnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.

Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.

Colonializarea României a început în forță prin preluarea de către capitalul străin a resurselor subsolului, utilităților publice și băncilor, adică a întregului rulaj al banului, restul – respectiv industrii și comerț – căzînd apoi precum popicele în mîna celui mai puternic. Capitalului românesc i-au rămas ciurucurile. De fapt, după un fals avînt, prin ceea ce a pus mîna de la stat pe daiboj, capitalul privat românesc a început o lungă cursă de dat înapoi în fața capitalului străin, mult mai puternic, mult mai bine finanțat, mult mai înzestrat tehnologic și managerial și, important de subliniat, de sute de ani în piață, prin comparație cu cel autohton care era începător.

Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est. România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez. Mult întîrziat istoric, capitalul în formare românesc n-a mai avut unde migra spre Est. Pentru că spre Est întîlnește marele zid rusesc. Nu are cum să-l cucerească. S-a adăugat imbecilitatea relațiilor politice proaste cu Rusia. Dar, economic, acestea pot constitui doar o scuză pentru impotența obiectivă a capitalului românesc în fața zidului rusesc.

Cît privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune.

Și colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii. Un studiu al Ernst&Young arată, în mod semnificativ, despre ce este vorba. Analizînd preluările (prin fuziuni și achiziții) ce au avut loc în economiile regiunii și contabilizîndu-le în trei mari categorii – preluări de către capitalul străin, preluări în care și vînzătorul și cumpărătorul sunt autohtoni și preluări în afară (în care cumpărătorul autohton iese pe piețe externe) – constată, nu întîmplător, că România deține un record colonial nefericit.

Ocupă de departe primul loc la preluările de către capitalul străin în totalul preluărilor, 67%, și de departe ultimul loc la preluările în afară: 3% din totalul preluărilor (30% fiind preluări interne). Nici o altă țară din regiune nu înregistrează o asemenea discrepanță de peste 22 de ori între ceea ce capitalul autohton a cedat, pe propriile piețe, capitalului străin și ceea ce a reușit să preia capitalului străin pe piețele sale. Iată, potrivit aceluiași studiu, matricea în cazul Ungariei (28/63/9) și în cazul Poloniei (37/51/12), matrice care în cazul României este 67/30/3!

După o analiză a BNR pe baza datelor UNCTAD, capitalul românesc plasat în străinătate abia atinge 750 milioane euro, în timp ce capitalul polonez are plasamente în străinătate de peste 25 miliarde euro, iar cele ceh și maghiar, de peste 20 miliarde euro fiecare.

Concluzia, din două una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care cîştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre, dar atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf.

Şi anume, avînd în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decît cu proporţia în care s-a ales pînă la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămîne un biet bebeluş!

Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Nici un sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învîrte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decît cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămîn prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sîmbetei, fără întoarcere!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-cea-mai-colonie-dintre-coloniile-est-europene-752840

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bizareria „Inițiativei celor trei Mări“

        Comuniunea de interese leagă într-un tot puterile coloniale ale vremurilor actuale.

Colonialismul este o politică a tuturor acestor puteri și interesele lor absolut similare în practicarea politicii respective pentru culegerea rezultatelor ei probate și extrem de avantajoase fac să existe un front comun al acestor puteri, în ciuda disensiunilor dintre ele, în fața oricărei ieșiri din linie de pe vastul teritoriu colonial, oriunde s-ar petrece încercarea. Altfel spus, în fața coloniilor, puterile coloniale, din interese de fond și pe termen lung, sunt strîns unite, și în cuget și simțiri, și în acțiuni. Evident, însă, puterile coloniale au fiecare și interese specifice, pe sectoare, pe zone, care, la orice interferențe, generează confruntări sau duc chiar la încăierări de-a binelea. Istoria arată că așa s-a ajuns la războaie. Altele sunt perfect posibile sau chiar de așteptat. Interesele comune și, respectiv, interesele specifice dau naștere la situații cîteodată de neînțeles la prima vedere, total ridicole de multe ori, cînd ajung să se întîlnească pe teritoriul unei colonii, iar puterile coloniale care se înfruntă nu știu ele însele la ce să dea curs mai întîi: intereselor comune sau intereselor specifice, a căror urmărire cu prioritate ar putea lăsa coloniilor iluzia că pot ieși din chingă. Totdeauna, înfruntările dintr-o colonie ale puterilor coloniale se închid pe seama coloniei cu pricina, adesea prin dezmembrări și împărțiri.

Poate cea mai bizară expresie actuală a comuniunii de interese și, în același timp, de încăierare a intereselor coloniale este proiectul „Inițiativa celor trei Mări” (Baltica, Neagră, Adriatica). Proiectul a demarat în 2017 cu un summit al țărilor participante desfășurat în Polonia, țară inițiatoare. Al doilea summit se desfășoară în România, țară susținătoare de la Marea Neagră. La capătul celălalt al culoarului, susținător este Croația de la Marea Adriatică. La prima ediție a participat însuși președintele Donald Trump, care a ținut un discurs istoric privind angajamentul SUA de a apăra țările din Europa Centrală și de Est. De cine? Întrebarea este perfect potrivită. Dincolo de ipocriziile și demagogiile vremurilor noastre, dincolo de diversiunile de azi care n-au egal în istorie, să luăm o hartă și să privim realitățile din acest culoar fermecat despre care nu se înțelege tocmai bine dacă trebuie să păzească pe cineva sau dacă trebuie păzit de cineva! Dacă treaba se face cu ajutor american și vrăjmașul este Rusia, atunci este pur și simplu ilogic, căci exact pentru asta există deja NATO! Dacă amenințarea nu vine de la Est, ci de la Vest, nu se prea poate explica de ce ar face SUA cadou Rusiei, adică adversarului NATO, un asemenea coridor de apărare. Și atunci, chiar nu poate fi vorba decît de ceea ce vorbește cu subiect și predicat dl George Friedman, proeminent geostrateg american de la Stratfor Austin, Texas, în viziunea căruia coridorul țărilor aflate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică este singura „barieră” care se poate interpune în calea unei alianțe germano-ruse, în care Rusia vine cu resursele naturale, iar Germania cu tehnologia. Deci, negru pe alb „barieră” în calea unei alianțe ruso-germane! O „barieră” în calea unei înțelegeri între două amenințări. Altfel spus, voi aștia de pe culoar, dacă vreți să vă scăpați pielea, veniți, nu mai contează de unde veniți, sub parohia americană, că de nu cade paraponul împărțirii voastre între ruși și nemți, după cum v-a arătat de atîtea ori propria voastră istorie! Cui adresează proiectul acest mesaj?! Sunt 12 țări pe culoar: Austria, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Este imposibil să-ți reții un zîmbet în colțul gurii! Toate aceste țări, cu excepția specială a Austriei, care a jucat pe vremea bipolarismului americano-sovietic cartea neutralității, sunt membre ale NATO, alături deci de Germania. Austria este însă țară de vocație germană și vorbitoare de limbă germană. Alte două țări de la sud sunt locotenente ale Austriei, rezultă din dezmembrarea Iugoslaviei și își datorează existența actuală Germaniei și Austriei, care au făcut presiuni inimaginabile pentru ca acestea să se independentizeze prin desființarea Iugoslaviei. Alte două țări sunt hinterlandul german, indiferent că vor sau nu vor. Ungaria, deși are o politică aparent cu o mare încărcătură independentă, copiază strict politica germană, înainte de toate în ce privește relațiile cu Rusia. România are președinte de etnie germană, care nu mișcă un deget fără aprobare de la Berlin și care este o colonie UE și cînd respiră. Doar țările baltice, care, din păcate, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, cîntăresc prea puțin, și Polonia se „potrivesc” proiectului. Și acestea și toate celelalte din culoar sunt însă membre ale UE și deci sub papucul Germaniei. Culoarul cu pricina, despre care nu prea se înțelege exact dacă trebuie să păzească pe cineva sau trebuie să fie păzit de cineva, este integral zona de influență a Germaniei. E tare încurcată treaba cu „Inițiativa celor trei Mări”: este ceva diplomație, ceva mai multă demagogie și foarte, foarte multă diversiune, nu se știe a cui împotriva cui!

Orice pas în direcția consolidării să zicem americane a „culoarului” în sine echivalează cu o răpire din ceva ajuns deja „fief” german. America încearcă să blocheze construirea unui nou imperiu german. Acesta, chiar dacă n-a ajuns acolo unde urmărește, deja există și va replica pentru a nu se opri să ajungă acolo unde vizează. Zona culoarului celor trei mări nu este una a liniștii și prosperității în anii ce vin. Ea poate anunța conflicte globale, așa cum a făcut-o și în cazul celorlalte două anterioare. Prin zonă vor avea loc războaiele „stilate”, cu diplomaticale și diversiuni!

Hoardele săracilor lumii vor porni din alte zone. Sunt miliarde. Și n-au ce pierde! Doar lanțurile și ­sărăcia!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bizareria-initiativei-celor-trei-mari-751719

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

În relațiile de muncă, România s-a întors în capitalismul primitiv de dinaintea Marii Uniri

          Din 2018, România intră în istorie, dar nu pentru că împlinește un secol de existență întregită de sine stătătoare, ci pentru că, după patru decenii și jumătate de comunism și aproape trei decenii de la revenirea la capitalism, realizează performanța absolut remarcabilă a întoarcerii la capitalismul primitiv din lumea de dinainte de acum 100 de ani.

În îndelungata și crîncena luptă dintre muncă și capital, toate cuceririle istorice ale muncii (de la ziua de lucru de 8 ore și recunoașterea concediului de odihnă la principiul egalității în drepturi a femeilor cu bărbații) au mai puțin de 100 de ani și au fost obținute în contextul prăbușirii unor mari imperii în urma primului război mondial.

Responsabilizarea socială directă a angajatorului prin participarea sa la contribuțiile pentru șomaj, sănătate și pensii în contul angajatului făcea parte dintre aceste cuceriri istorice ale muncii, acceptate și validate în capitalismul să-i zicem modern din contemporaneitatea noastră. Prin transferul din 2018 al contribuțiilor sociale pentru sănătate și pensii integral în sarcina salariatului, România se întoarce în capitalismul primitiv existent pe plan general înaintea Marii Uniri.

În urma acestui transfer, capitalul în România rămîne degrevat de orice responsabilitate socială, transformînd procesul muncii într-un fel de sclavagism de tip nou, pe care participarea angajatorului la contribuțiile sociale ale angajatului tocmai încerca să-l evite! Este un lucru dramatic că acest transfer a fost inițiat și efectuat de un partid care se dă de stînga.

Iar faptul că transferul este experimentat în țara care reprezintă de departe veriga din colonialismul actual cea mai asemănătoare cu colonialismul din capitalismul primitiv sugerează și o conivență a inițiatorului cu capitalul transnațional, vehiculul actual al colonialismului mondial.

Cu alte cuvinte, un experiment care, în funcție de rezultate (mai ales în funcție de reacția muncii), să fie extins la scară internațională întru profitul capitalului și sclavagizarea muncii. Căci să fie clar, cazul românesc este deocamdată unic în Europa! Ceea ce subliniază și mai mult trădarea valorilor stîngii de către PSD, așa-zisul partid de stînga din România!

Este doar speculație și oricum nu o certitudine că, prin mutarea fiscală prevăzută, se vor încasa mai mulți bani la buget din contribuțiile sociale pentru pensii și sănătate, îndeosebi grație faptului că neîncasarea și nevirarea către Fisc devin pentru angajatorul implicat infracțiune (penalizată cu închisoarea).

Asta poate pentru o scurtă perioadă, deoarece, în timp, baza de impozitare riscă să scadă! La efectuarea mutării fiscale, pericolul era ca mulți angajatori din sectorul privat să nu mărească salariile brute (neputînd fi obligați în acest sens), iar și mai mulți să nu le crească cu cel puțin 22% (minimul necesar spre a nu se afecta salariul net).

De asemenea, exista riscul că foarte mulți vor folosi prilejul de a proceda selectiv, nemărind salariul brut celor de care vor să scape, mai ales că vor putea să scape de aceștia fără salarii compensatorii. Putea fi vorba aproape de o majoritate care avea să se abțină să se lege contractual de salarii brute mărite, utilizînd pentru neafectarea salariilor nete bonusuri cu caracter pasager sau temporar pînă la noi „clarificări”.

Pentru angajatorii privați era o oportunitate de restructurare fără costuri salariale care nu avea să fie ratată. Se putea repeta ceea ce s-a întîmplat cu mult trîmbițatele privatizări! S-a spus „privatizăm ca să scăpăm de căpușe”, ceea ce a însemnat de fapt: în loc să distrugem hoții, am distrus statul însuși!

Așa se putea întîmpla și acum: în loc să venim de hac evazioniștilor, distrugem socialul relațiilor de muncă! Cui folosește acest lucru?! Doar capitalului!  Și anume numai aceluia puternic: adică onor capitalului străin!

Nici la mijlocul anului 2018, deci după șase luni, consecințele mutării contribuțiilor sociale în cîrca angajaților nu erau pe deplin conturate, în ciuda comunicărilor statistice care arătau că salariul mediu net crescuse în lunile ce trecuseră după 1 ianuarie 2018, ceea ce exprima în ultimă instanță faptul că angajatorii protejaseră cîștigurile nete ale salariaților lor.

În mod bizar însă, capitalul străin, prin Consiliul Investitorilor Străini, cerea insistent Guvernului „clarificarea” situației, solicitînd legi și reglementări precise privind transferul contribuțiilor. În iunie, într-o declarație publică, Ionuț Mișa, șeful ANAF, adîncea misterul acestui demers: „De acum, a spus domnia sa, angajatorii pot trece la majorarea salariilor brute, pentru că va fi adoptată legea cu pricina și nu se mai poate întîmpla nimic”.

Misterul era, de fapt, că angajatorilor din sistemul privat nici prin gînd nu le trecuse să majoreze salariile brute pentru menținerea salariilor nete, folosind în acest scop bonusuri cu caracter pasager sau temporar spre a nu se lega contractual.

S-a confirmat apoi prin datele comunicate de INS că, la trecerea contribuțiilor în sarcina exclusivă a angajatului, angajatorii de la stat au mărit salariile brute cu peste 24% – deci peste pragul de 22% care să nu afecteze salariul net –, în timp ce angajatorii privați au majorat salariile brute cu doar 11% în medie, adică mult sub limita de compensare.

Au acoperit însă diferența cu bonusuri, cu caracter temporar sau pasager, în condițiile crizei de forță de muncă, dar, nelegîndu-se contractual, pot recurge oricînd la reducerea cîștigurilor salariale în bloc și mai ales selectiv, adică la restructurări fără costuri, în cursul anului 2018 sau al următorilor.

Încasările la buget din contribuțiile sociale, deocamdată în creștere la început de 2018 față de 2017, pot fi amenințate oricînd în perioada ulterioară de dări înapoi în urma scăderii bazei de impozitare (salariul brut) care n-a fost contractual mărită la nivelul celei mai mari părți a angajaților din România.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-relatiile-de-munca-romania-s-a-intors-in-capitalismul-primitiv-de-dinaintea-marii-uniri-750660

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Apelul deputatului Liviu Pleșoianu cu privire la legea offshore

    Liviu Pleșoianu, deputat PSD, fiind blocat pe Facebook, a transmis un comunicat de presă către DC News vizavi de legea offshore.

„Români, dați mai departe! Pe scurt, povestea reală a resurselor de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent… Acum cîteva zile, după ce au boicotat Legea Offshore în Parlament, cei de la ALDE mi-au transmis, prin deputatul Toma Petcu (fost ministru al Energiei), că fac dovada unei „informări precare” atunci cînd vorbesc despre trecutul glorios al unor colegi de-ai săi în materie de concesionări la Marea Neagră.

Pentru ca românii să știe tot adevărul și pentru ca domnul Petcu să nu mai fie el însuși informat precar, voi prezenta pe scurt povestea resurselor de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent:

1. Voi începe prin a demonta rapid afirmațiile domnilor Petcu, Vosganian, Gerea și Tăriceanu cu privire la faptul că ALDE a refuzat să voteze Legea Offshore la Camera Deputaților pentru că pe marginea modificărilor nu au existat „note explicative” și „evaluări”.

Cu regret, trebuie să vă informez că varianta de la Senat (unde Legea a fost substanțial modificată în favoarea investitorilor străini) a fost votată de ALDE fără nici o problemă și fără a mai pune vreunul dintre dumneavoastră problema „notelor explicative” și a „evaluărilor”. Exact ca și data trecută, cînd la Senat a trecut o variantă în favoarea Exxon și OMV, n-ați avut absolut NICI O problemă! Și tot ca data trecută, cînd la Camera Deputaților au fost aduse modificări în favoarea României, v-ați oțărît major. Vreți, nu vreți, rămîn următoarele întrebări: Dacă nu existau date de la Guvern, cum spuneți în prezent, de ce a votat ALDE legea de două ori la Senat (în variante clar în avantajul companiilor străine)? Varianta votată de ALDE, recent, la Senat – unde Președinte al Senatului este domnul C.P. Tăriceanu –, avea calcule știute de ALDE? A votat la Senat domnul Tăriceanu în baza unor „note explicative” și „evaluări”?

Dacă nu se modifica varianta votată de ALDE la Senat, o vota ALDE și la Cameră, chiar dacă nu erau calcule asumate de Guvern, chiar dacă lipseau „notele explicative” și „evaluările”? De ce s-a supărat ALDE de fiecare dată simultan cu supărarea companiilor străine, atunci cînd s-a anunțat că urmează să scadă pragul de deductibilitate de la 60% la 30% și că urmează să crească beneficiul financiar al României?

2. Cînd am vorbit despre faptul că domnul Tăriceanu și-a asumat în 2008 o Hotărîre de Guvern privind petrolul și gazele de la Marea Neagră prin care a stabilit (secretizat) minusculele redevențe, ALDE mi-a răspuns prin domnul Petcu spunîndu-mi cu emfază infatuată că ei de fapt au respectat prevederile din Legea Petrolului din 2004… Doar că am verificat minuțios și am descoperit că Legea Petrolului din 2004 nu figura printre cele 10 Porunci, nu apărea în nici o scriptură, a nici unei religii, ca fiind o Lege Imuabilă, o Lege Divină pe care nici un muritor de rînd n-o poate modifica. Cu alte cuvinte, dacă domnul Tăriceanu considera că nu e bună Legea, că redevențele sunt prea mici, putea să emită o Ordonanță de Urgență și rezolva cazul. Foarte simplu… Dovadă că domnul Tăriceanu putea să modifice prin OUG Legea Petrolului din 2004 este chiar faptul că a și… făcut-o.

…Ups! Cum? …Da, chiar așa. Legea Divină și Imuabilă a Petrolului a fost modificată chiar de domnul premier Tăriceanu, încă din 2007, prin Ordonanță de Urgență. …„Și, a modificat în favoarea României redevențele sau alte prevederi?”, mă veți întreba. „Nu, nicidecum!”, vă voi răspunde. Domnul Tăriceanu – premier la acea vreme – a modificat Legea Minelor și Legea Divină și Imuabilă a Petrolului prin Ordonanța de Urgență nr. 101/2007. Prin respectiva Ordonanță, a fost abrogat Art. 61 alin. (1) din Legea Petrolului (din cadrul Capitolului IX – Dispoziții tranzitorii și finale). Ce spunea sărmanul alineat? Spunea așa: „ART. 61 (1) Prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămîn valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate”… Ce face, practic, Guvernul Tăriceanu prin această OUG? Anulează acel articol din Legea Petrolului din 2004 care obliga la păstrarea în forma inițială a tuturor acordurilor petroliere anterioare. …Printre care – ați ghicit! – și Contractul din 1992 privind resursele de la Marea Neagră!!!

Practic, deși spun acum reprezentanții ALDE că Guvernul Tăriceanu a fost nevoit să modifice radical contractul privind resursele de la Marea Neagră pentru că așa îl obliga Legea Imuabilă și Divină a Petrolului, realitatea este cu totul alta. În fapt, tocmai Guvernul Tăriceanu (cu semnătura domnului Tăriceanu – ca premier – și a domnului Vosganian – ca ministru al Economiei și Finanțelor) este cel care a modificat Legea Divină și Imuabilă a Petrolului care zicea, săraca de ea, la Dispoziții Tranzitorii și Finale, că toate acordurile petroliere aprobate anterior rămîn în vigoare ÎN CONDIȚIILE ÎN CARE FUSESERĂ ÎNCHEIATE INIȚIAL! De asemenea, ca să fie treaba oablă, OUG nr. 101/2007 (semnată de Tăriceanu și Vosganian) mai modifică legislația resurselor și prin următorul articol esențial: „Art. IV (1) Licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență.”…Deci abrogă mai întîi domnii Tăriceanu și Vosganian articolul din Legea Divină și Imuabilă a Petrolului care spunea că vechiul contract petrolier rămîne valabil așa cum a fost semnat încă din anul 1992, după care întăresc adăugînd un articol care impune clar RENEGOCIEREA respectivului contract…Iar respectivul contract chiar e renegociat și modificat radical. Și e vremea să aflați cu toții în ce a constat MODIFICAREA ESENȚIALĂ:

3. Prin Ordonanța de Urgență nr. 101 din 2007 și prin acordul petrolier secretizat din 2008, România pierde cota-parte din PRODUCȚIE și se alege cu redevențe minuscule! Vedeți dumneavoastră, în 1992 s-a semnat un „Contract de explorare și ÎMPĂRȚIRE A PRODUCȚIEI” între statul român și companiile străine care urmau să exploreze și să extragă petrol și gaze naturale din subsolul Mării Negre. Iar în respectivul contract (cel din 1992), așa cum se poate deduce încă din titlu, nu era vorba despre redevențe, ci despre ÎMPĂRȚIREA PRODUCȚIEI! Statul român primea resursa extrasă, în proporție de 45%. Deci nu redevențe, nu dreptul de a tranzacționa pe bursa din România 50% din producție (cum e acum, cînd nu avem și resursa efectivă), ci chiar RESURSA EFECTIVĂ! Prin contractul din 1992, România primea 45% din ce se extrăgea! Vine apoi Legea Petrolului din 2004, care stabilește anumite redevențe, dar care stabilește ȘI că acordurile deja semnate rămîn așa cum au fost semnate!

Cu alte cuvinte, Contractul de Împărțire a Producției din anul 1992 rămînea în picioare! Însă intervine OUG 101/2007 care anulează prevederea respectivă din Legea Petrolului și care obligă la renegocierea contractului privind resursele de la Marea Neagră. Iar renegocierea se întîmplă și e urmată de un act adițional (Actul adițional nr. 11), pe care domnul premier Tăriceanu îl secretizează prin Hotărîrea de Guvern nr. 1446 din 12.11.2008. Prin respectivul Act adițional (secretizat), „Contractul de Explorare și ÎMPĂRȚIRE a Producției” este înlocuit cu un „Acord de CONCESIUNE pentru Explorare, Dezvoltare și Exploatare Petrolieră” (pentru 30 de ani!)…Deci, după OUG 101/2007 și Actul adițional 11 (anexă secretizată la HG 1446/2008), nu mai vorbim despre ÎMPĂRȚIRE A PRODUCȚIEI, ci despre CONCESIONARE, nu mai primim 45% din producția efectivă, din RESURSA NOASTRĂ de la Marea Neagră, ci rămînem cu acele infime redevențe!…Aceasta, dragi români, este istoria pe foarte scurt a RESURSELOR de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent. Aceiași actori principali din 2007 și 2008, domnii Tăriceanu și Vosganian, sunt cei care #BOICOTEAZĂ în prezent Legea Offshore (care a fost modificată pentru a aduce mai mulți bani pentru România) și care preiau emoționant pe propriile chipuri lacrimile amare ale EXXON și OMV, aceste micuțe, sărăcuțe și lipsite de protecție companii pe care PSD-ul cel rău vrea să le năpăstuiască la Camera Deputaților…

Aceasta este varianta scurtă. La nevoie, dacă ALDE ține neapărat, revin și cu varianta foarte lungă (ancheta parlamentară din 2009, note de fundamentare, comparații între actele adiționale ș.a.m.d.).

P.S.

Îi rog pe toți românii cărora le pasă de RESURSELE țării lor, indiferent ce partid politic susțin, să dea mai departe pînă află toată lumea! Eu nu o pot face, deoarece contul meu de Facebook este blocat chiar acum, adică la momentul… oportun. La ce presiuni sunt exercitate (domnul Tăriceanu nu mai vrea să aștepte revenirea domnului Iulian Iancu din spital în Parlament!), vă spun un lucru cert: Legea Offshore NU va fi în beneficiul poporului român dacă poporul român nu se implică. Scrieți-le deputaților, faceți petiții, organizați mitinguri – e vorba despre RESURSELE țării noastre! Eu am inima împăcată că fac tot ce e omenește posibil…

Sursa: https://www.dcnews.ro/legea-offshore-plesoianu-interzis-pe-facebook-romani-dati-mai-departe-faceti-petitii-organizati-mitinguri_617335.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Îmbulzeala „jumătăților de măsură“ în problematica UE

      Problematica UE și a apartenenței României la aceasta este terenul poate cel mai dramatic al manevrării „jumătăților de măsură“ pentru ascunderea adevărului și promovarea minciunii, în care se disting comanda externă și concursul nu doar trădător, dar și aproape idiot, al forțelor politice interne. Ecuația apartenenței României la UE este prezentată a avea numai părți minunate; pe cele rele nu le discutăm, deci nici nu există! De fapt, dacă stăm bine să analizăm lucrurile, este o ecuație a „sferturilor de măsură“, pentru că nici părțile bune nu sunt cumva prezentate; sunt doar presupuse și asumate, fără a se ști de fapt care sunt acestea! Despre terifiantele fals numite negocieri de aderare nu se spune nimic în legătură cu miza, derularea și rezultatele lor, căci s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia“, și că, în consecință, România a intrat în UE fără economie, neavînd cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj din participarea la piața deschisă a celor peste jumătate de miliard de consumatori. Și că deci, în confruntare cu cei nu doar mai puternici, dar și deja în piață pe poziții forte, era inevitabil să ajungă rapid o biată anexă de tip bananier (nici măcar un atelier), o colonie în sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Cea mai sinistră fațetă a jumătăților de măsură folosite în prezentarea și analizarea apartenenței României la UE și a rezultatelor ei concrete o reprezintă bilanțurile oficiale ale respectivei apartenențe: la activ, fondurile zise europene puse la dispoziția României; la pasiv, cota financiară de contribuție a României pentru participarea la UE. Reiese că activul este mai mare decît pasivul și deci bilanțul ar fi pozitiv, umbrele fiind doar acelea legate de incapacitatea României de a utiliza integral și corespunzător fondurile europene ce-i sunt puse cu generozitate la îndemînă. Prostul proștilor de-ai fi, îți dai seama că activul nu se poate rezuma la niște fonduri pe care le poți folosi sau nu, ci ar trebui, dacă activul realmente există, să includă modificări structurale în economie, schimbări în calitatea educației și ocrotirii sănătății, modernizări în infrastructură și, nu în ultimul rînd, repoziționări în ierarhiile europene și mondiale. Știe însă și Grivei că la toate aceste capitole se stă rău, chiar rău de tot, oricum, mai rău decît la intrarea în UE, și că prezumtivele realizări de la activ ar avea loc mai degrabă în talgerul de pasiv, ca, de pildă, prăbușirea educației, situația dramatică a infrastructurii rutiere și feroviare sau consolidarea poziției codașe a țării în Europa. „Suprema“ jumătate de măsură este absența totală – de-a dreptul ridicolă – a vreunui pasiv în legătură cu apartenența României la UE în bilanțurile oficiale! În timp ce acest pasiv este în practică aproape halucinant (vezi Cotidianul, 27 dec. 2016): 1) Dispariția economiei naționale și înlocuirea ei cu o combinație bizară între o economie străină, ce deține controlul, și o economie subalternă derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi; 2) Pierderea proprietății românești asupra țării, românii devenind chiriași pe pămînturile strămoșești; 3) Transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE; 4) Lichidarea deciziei naționale în plan politic; 5) Efect maxim al alinierii prețurilor și disjuncției salariilor din UE, cel mai important mecanism de extracție de sevă economică din țările periferice de către țările din centru; 6) De la rezonabil la odios în împărțirea PIB-ului între muncă și capital; salariile cele mai mici din UE; 7) Deposedarea „administrativă“ mai împovărătoare decît cea economică (răpirea dreptului de a beneficia de resursele proprii, falsele liberalizări fără temei economic și fără condiții concurențiale, impuneri de creșteri de tarife în utilitățile publice); 8) Punct final impus agriculturii și șanselor oferite de aceasta României; 9) Marea expropriere istorică a românilor de pămînturile lor; 10) Îndatorare externă pentru nimic; amanetarea statului pentru finanțarea băncilor străine; 11) Depopularea țării, tragedia bejeniei naționale; 12) Sărăcirea țării, declasarea socială și tratamentul dezonorant al românilor în UE; 13) Minciuna în staniol a fondurilor europene; 14) Anularea perspectivelor de ieșire din subdezvoltare și consolidarea poziției codașe în Europa; 15) Agresiunea asupra identității naționale. Despre toate acestea, nici un cuvînt în bilanțurile oficiale! Cu toate că fiecare dintre acestea rezultă strict din apartenența României la UE!

Și nu cred că, din arealul atît de vast al problematicii UE, există vreun alt aspect decît cel al fondurilor europene care să se „bucure“ de o tratare mai cu jumătăți de măsură pentru mascarea adevărului și promovarea minciunii interesate. Cică fondurile europene sunt nerambursabile. Cine a mai auzit în istorie de resurse gratis?!  Resursele se alocă mereu și mereu cu un scop! Și cu un preț! Să nu fim idioți: cele circa 4 miliarde euro repartizate anual României de UE sunt un biet mărunțiș din cele peste 40 miliarde euro pe care anual firmele vest-europene le extrag din România prin externalizare fără fiscalizare. Structura fondurilor europene este stabilită de pretinsul „donator“ și este neschimbabilă: destinațiile corespund nu nevoilor de dezvoltare ale României, ci nevoilor specifice ale expansiunii companiilor din centru în periferia Romînia. Și 80% din alocații trebuie să se întoarcă la „donator“ prin comenzi ale beneficiarului în țările donatorului. Să ținem cont, de asemenea, că fondurile europene nu se avansează, ci se decontează: în consecință, fericitul căruia i se aprobă un proiect finanțat din fondurile europene trebuie să se împrumute la o bancă în regim comercial, ca să-și realizeze proiectul, pentru ca în final să primească fondurile vizate (ale cui sunt băncile de la care se contractează împrumuturile, nu tot ale donatorului, și cu cît se iau aceste împrumuturi, că din beneficiar ajungi tu donator?!). Și apoi, chiar fără costuri sunt aceste fonduri? Probabil se procedează ca și în celelalte cazuri care nu convin: nevorbind despre costuri, înseamnă că nu există! O adevărată armată de birocrați se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicați în toate aceste proceduri, mult mai bine plătiți decît restul birocraților, se cheltuieşte mai mult decît fondurile europene alocate! Punct.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 august 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/imbulzeala-jumatatilor-de-masura-in-problematica-ue/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Statul și justiția, care pe care în lațul „jumătăților de măsură“?!

         Statul era principalul obstacol în tranziția după 1989 de la economia de comandă la economia de piață și apoi, din anii 2000, în colonializarea României.

Statul era singurul proprietar de active productive și, prin puterea ca atare deținută, singurul care se putea opune comenzii externe, însușită intern, „totul de la stat la privat“. Statul era, de asemenea, singurul care putea pune o anume rezistență în fața acaparării de către puternicul capital străin a tuturor sectoarelor și punctelor strategice din economie, altfel de neoprit, în condițiile în care capitalul privat românesc era la început și fără posibilități tehnologice și financiare. Statul trebuia deci incapacitat: nu desființat, pentru că era nevoie de el să „legifereze“ și să parafeze cu acte în regulă propria distrugere spre asigurarea transferului către privat și, de fapt, în final către capitalul privat străin, cel cu mai mari potențe și cu poziții de forță deja ocupate în piață, pe plan european și internațional. Statul trebuia făcut incapabil de-a mai face ceva eventual neconvenabil! Și, ca atare, a devenit de la început și mereu și mereu după aceea subiectul și obiectul diversiunilor care, cu instrumentul etern al jumătăților de măsură, să-l anatemizeze spre a-l putea jecmăni. Diversiunea, s-ar putea spune supremă, a fost „statul, cel mai prost administrator“ – jumătatea de măsură aruncată în eter spre a justifica deposedarea sa, fără vreo justificare a afirmației în sine. Nici unul dintre promotorii asidui ai formulei nu s-a străduit vreodată să cuantifice cît din această „administrare proastă“, evidențiată, de pildă, de pierderi în exploatare, provine dintr-o manageriere proastă și cît din folosirea structurii de stat avute în vedere pentru diverse politici sociale și, mai ales și mai ales, cît reprezintă din total devalizarea statului (furt, furt) din partea unor privați (firme sau indivizi), prin hoții financiare sau chiar fizice cu valiza.

Diversiunea a reușit neverosimil de mult. După numai 20 și ceva de ani, statul a ajuns să mai reprezinte doar 4% din cifra de afaceri obținută în economie. Restul se află la privat, împărțit cam în proporție de jumătate între capitalul românesc și capitalul străin, cu deosebirea că cel din urmă taie și spînzură în jumătatea strategică. Tulburător, dar nu întîmplător, poate peste 80% din crearea și dezvoltarea sectorului privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Nu furtul sau alte mijloace să le zicem „ilegale“ au cîntărit preponderent în devalizarea statului, ci mecanismul „legal“ al subfacturării cînd statul este vînzător și suprafacturării cînd statul este cumpărător. Ridicol – absolut ridicol –, diversiunea „statul este de vină“ continuă, cu toate că evident vina nu mai poate proveni de la cel ajuns copleșitor minoritar. Statul român a devenit atît de insignifiant, încît, într-adevăr, nu mai poate face bine, dar, să fie clar, nici rău!

În istoria ultimului sfert de veac al statului român ca instituție, justiția a avut un rol crucial. Să-l privim obiectiv! Un rol care face din justiție campioana jumătăților de măsură. Comanda externă – însușită intern – „totul de la stat la privat“ a fost, după numai vreo 20 de ani, aproape integral înfăptuită! Și, după cum subliniam, cel puțin în proporție de 80%, transferul de la stat la privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Fără îndoială, oricît ar fi fost, așa cum se pretinde, sub papucul ingerințelor politice, dacă justiția intervenea cît de cît pentru legalitate, procesul dura vreo 200 de ani, și nu 20 de ani! Intervenția justiției s-a produs efectiv abia după ce procesul era ca și încheiat. Consecințele sunt dramatice. În loc de distrugerea hoților, s-a produs distrugerea statului, cu repercusiuni ireversibile. Venind la spartul tîrgului, intervenția justiției nu mai poate urmări, cum este normal, banul (după preceptul prea binecunoscut „follow the money“). Între timp, banul s-a dus pe Apa Sîmbetei ori s-a ascuns bine, prin diferite străinătățuri, ori zace în active productive din România, dar deținute de străinii de neatins. Urmărindu-se oamenii, și nu banul, pe de o parte, recuperările de prejudicii sunt obiectiv derizorii, iar, pe de altă parte, la fel de obiectiv, se face politică, alegîndu-se unii sau alții pentru investigare juridică și instrumentare de dosare. S-a ajuns rapid în faza în care justiția face mai degrabă jocurile în sfera politică, decît invers cîndva, nu de mult. Se adaugă un ingredient apocaliptic. Pur și simplu, justiția română nu are voie să se atingă de noii stăpîni ai țării, adică de străini. Altfel nu se poate explica de ce justiția nu găsește vinovați decît români, în timp ce la butoane, adică acolo unde se pot petrece infracțiunile, sunt străini. Nu întîmplător dosarele atacate de justiție vizează fapte nu curente, ci din urmă cu 8-10 ani, pe cînd la butoane erau români, sau sunt instrumentate presupuse infracțiuni vizînd sume absolut fără semnificație prin comparație cu amploarea devalizărilor și jafului economic. Dacă peste 70% din contractele de achiziție cu statul sunt angajate cu străini, atunci, din două una: ori corupție nu există, ori dacă există, așa cum se susține, în aceasta sunt implicați îndeosebi străini!

Sunt pur și simplu obiective, în asemenea condiții, dosarele aiuritoare, în afara standardelor firescului și logicului, care fac din justiția română campioana jumătăților de măsură: dosare de dare și luare de mită, doar cu mituiți, dar fără mituitori (cazul emblematic este dosarul numit „Microsoft“, din care lipsesc mituitorii, probabil pentru simplul motiv că aceștia nu puteau fi decît americani și, desigur, „mîntuitorii“ nu pot fi instrumentați); dosare de trafic de influență în care nu există fapta, pentru că aceasta a fost inventată, deși neprobată, doar pentru a discredita! Că se face politică și nimic altceva este că un Adrian Năstase, care poate fi vinovat de înstrăinarea economiei naționale, a fost cercetat penal și condamnat pentru trafic de influență cu niște termopane, iar Liviu Dragnea, care ar putea fi suspect că deține averi peste averile județului din care provine, este condamnat pentru însușirea de foloase nepatrimoniale (voturi!) în cadrul unui referendum politic! Dacă nici asta nu este o jumătate de măsură, atunci de ce dracu’ anume este vorba? Și de ce o „jumătate de măsură“? Un răspuns îl oferă poate încercarea disperată de menținere a incriminării așa-zisului „abuz în serviciu“ fără prag, pentru a-i putea avea în laț pe găinarii români, căci oricum de baștanii străini care fură miliarde justiția română nu are voie să se atingă.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 august 2018.

Dl Vasilică și centenarul

        Nu trecuse mult timp de la începutul anului 2018 – deh, cel centenar – că dl Vasilică Florin, de la tribuna sa de partner and head of transaction advisory services din cadrul companiei de audit și consultanță Ernst&Young, ne-a transmis, prin intermediul Ziarului Financiar, că „niciodată în ultimii 100 de ani România nu s-a aflat într-o conjunctură mai favorabilă”, atît din punct de vedere macroeconomic, cît și geopolitic.

Mărturisesc că am mai auzit povești din astea, în general înscrise în ecuația „aflată la adăpostul politico-militar al NATO și celui economic al UE”, adică apucîndu-l în sfîrșit pe Dumnezeu de picior, România nu poate aștepta decît minunata invazie a cîinilor cu covrigi în coadă! Dar, ca să spun drept, ceva chiar ca în formularea dlui Vasilică n-am mai auzit! Viitorul luminos care ar urma să se pogoare asupra României din ceruri sau, ce să ne mai complicăm cu Cerurile, direct de la „mîntuitorii” occidentali, apare ca un fel de năzbîtie în raport cu realitățile prezente și „sună ca dracu” (pentru a prelua expresia unui fost prim-ministru) în anul centenar, cînd România întregită în urmă cu 100 de ani este mai aproape decît oricînd să fie pur și simplu pulverizată teritorial după ce a fost deja desființată economic ca entitate.

România centenară a reușit performanța de a o pune complet de mămăligă cu economia. Nu mai are economie națională ca ansamblu organic integrat. De fapt, România găzduiește teritorial o economie aparținînd capitalului străin, dominantă și ocupînd toate punctele și sectoarele strategice (petrol, gaze, industrii, bănci, telecomunicații, utilități publice, comerț, păduri, pămînturi agricole), căreia îi revine deci decizia și capacitatea de a face jocurile pe piață. Alături de aceasta și practic în nici o legătură organică cu ea există o economie subalternă, deținută de capitalul românesc, care de fapt pune pingele. România a devenit astfel o biată colonie în brațele vestice mult dorite și rîvnite și, istoricește absolut remarcabil, fără ca stăpînul străin să folosească arma ocupării militare. Totul este produsul presiunilor și condiționărilor externe inimaginabile și al concursului fără egal în istorie al trădărilor de neam și țară interne.

E bine așa, dle Vasilică? Păi, dacă-i bine, atunci România stă chiar minunat! S-ar putea ca dl Vasilică să nu fie deranjat de statutul de colonie al României, ba chiar să nici nu-l recunoască, interpretînd situația ca marcînd o integrare a României în economia mondială și în sistemul UE (pe care probabil îl consideră ca produs al globalizării). La urma urmei, dl Vasilică lucrează la E&Y, unul din principalii certificatori ai puterilor vestice. Să intrăm atunci pe tărîmul realizărilor concrete, a căror relevanță nu depinde de viziuni sau interpretări diferențiate de la unii la alții. În anul „conjuncturii celei mai favorabile” din istorie, România n-are cel puțin baza minimă a infrastructurii rutiere și feroviare. În România nu se poate merge, în anul centenar, de la Est spre Vest (spre Vestul mult iubit) pe o autostradă. În România centenară, nici una din provinciile istorice ale țării nu este legată de nici una din celelalte și nici de capitala țării cu un drum modern! România centenară n-are nici măcar un număr dublu de kilometri de drumuri față de acum 100 de ani. Iar 10% din cele existente sunt cu pămînt. Și să fie limpede, rețeaua feroviară este într-o stare mai rea decît cea rutieră! Viteza medie în rețeaua feroviară este mai mică decît în perioada interbelică.

Nici baza minimă a infrastructurii de ocrotire a sănătății nu este constituită. În România centenară, peste jumătate din populație se încălzește cu lemne și cel puțin o treime are closetul în curte, fără canalizare și fără apă curentă. România centenară privește de pe ultimul loc al clasamentului toate celelalte țări ale minunatei UE care i-a luat tot, răpindu-i orice șansă de a-și schimba poziția codașă. Singurul lucru pe care UE îl acordă cu generozitate României îl reprezintă anatemele: românii sunt hoți, corupți, în ultimă instanță de vină de toate relele! Sunt stigmatizați de fapt pentru a fi jecmăniți! Jecmăneala este abominabilă, echivalînd cu cel puțin o pătrime din PIB anual prin luarea în considerare chiar și numai a profiturilor externalizate fără fiscalizare de mîntuitoarele companii vestice aciuiate prin România. De aceste realități cred că dl Vasilică știe bine, căci E&Y dă consultanță în materie de „prețuri de transfer”! În sfîrșit, însă, pentru a nu-l plictisi cumva pe dl Vasilică, să amintim așa într-o doară că România centenară este, potrivit ONU și nu vreunei instituții răuvoitoare de pe malurile Moscovei, țara cu cea mai mare rată de depopulare din lume după Siria, adică după o biată țară în război! Și din Siria se pleacă, din cauza războiului, cu cățel și purcel, în timp ce din România nu pleacă decît forța de muncă în vîrf biologic de activitate. România a ajuns să piardă între 200.000 și 140.000 de oameni pe an. Ca expresie a lipsei totale de încredere în țara lor, o părăsesc și cei care ar putea continua aici o afacere de familie! Ca urmare, business-ul românesc este pe ducă. În România centenară se migrează nu de la sat la oraș, ci de la orașe la sate. Previziunile demografice spun că prin 2050  vor mai rămîne în fruntariile actuale ale țării doar vreo 14-15 milioane. România centenară are cele mai mici salarii din Europa, este în frunte la capitolul sărăcie, are rata cea mai ridicată de abandon școlar și cele mai mici alocații pentru educație. Care sunt perspectivele unei asemenea țări?! Care este contextul minunat în care se află România actuală?! Poate doar în iluziile dlui Vasilică! Mă tem că o paște mai degrabă dezmembrarea, cea teritorială, căci distrugerea economică este deja înfăptuită!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 august 2018.

Din gazul de la Marea Neagră izvorăște obligația ieșirii din UE

     

        Ce să-i replici dlui Terhes? (vezi „Gazul românesc – emblema trădării naționale”, Cotidianul, 16 iulie 2018) Că a fost desființată petrochimia pentru că așa ne-a dictat Banca Mondială, pentru că așa a fost programul UE pentru România, pentru că așa a vizat OMV preluînd și apoi închizînd Doljchim și Arpechim, pentru că așa a urmărit DNA băgînd la pușcărie pe supraviețuitorii dictatului Băncii Mondiale, care mai acționau prin industria de îngrășăminte?! Ce să mai replici?! Consumul de gaze în România s-a prăbușit de la 40 miliarde mc în 1990, la circa 12 miliarde mc anual în deceniul al doilea al anilor 2000. Demolarea ultimei redute – producția de îngrășăminte chimice – a dus consumul industrial de gaze de la 3 miliarde mc în 2008 la doar 1,2 miliarde în 2017. Consumul industrial de gaze a fost surclasat de consumul casnic. Și nu există nici un program de industrializare sau măcar de extindere a utilizării casnice a gazelor. De altfel, ce s-ar mai putea face așa bătînd din palme cînd gazul din Marea Neagră ar putea ajunge pe piață încă din 2019?! Ce semnificație practică are, într-o asemenea situație, condiția pusă concesionarilor de a vinde în România 50% din gazul exploatat?! Prevalîndu-se de faptul că n-au cui să vîndă în România, concesionarii vor trimite gazul tot unde au vizat proiectele lor, mai ales că legea nu prevede nici un fel de sancțiuni dacă nu se conformează condiției de 50%.

Are vreun program pentru oameni statul român al lui Iohannis și Dragnea? România, posesoare de gaze, are o rețea de distribuție de gaze de 53000 km. Ungaria hulitului Viktor Orban, neposesoare de gaze și cu un teritoriu mult mai mic decît cel al României, are 89000 km de rețele de distribuție de gaze. Aici 95% din gospodării se încălzesc cu gaze. În România nici măcar 1/3. Peste 4 milioane de gospodării, deci o jumătate din total, se încălzesc cu vreascuri și lemne de foc. Un program de alimentare cu gaze a acestora ar fi totuși ceva, în ciuda faptului că nu reprezintă o cine știe ce valorificare a gazelor naturale cum este în petrochimie sau în industria farmaceutică! Complotul – căci altfel nu poate fi numit – al colonialiștilor de stirpe germană împotriva României funcționează la maximum. Șeful E.ON Germania pentru România, care deține jumătate din distribuția de gaze de pe teritoriul românesc, a anunțat că nu are în vedere extinderi ale rețelei de distribuție decît dacă se vor dovedi strict rentabile, adică să nu deranjeze cumva proiectele OMV de furnizor regional pe seama resurselor României sau, mai explicit, să asigure toate condițiile ca gazul din Marea Neagră să fie exportat și nu utilizat în România. Îi împiedică vreun program al României lui Dragnea și Iohannis cu ceva să-și atingă scopul cu gazul românesc?! Populația României, care trebuie să plătească sume exorbitante ca să se racordeze la rețeaua de gaze – fără vreo facilitate de la statul român al lui Iohannis și Dragnea, care nu au încetat vreun moment să se înfrunte pe prostia diversionistă a pragului de 1900 lei din infracțiunea de abuz în serviciu – să fie sigură că va rămîne captivă, fără alternativă la încălzirea cu lemne, în România lui Iohannis și Dragnea, chiar dacă aceștia vor dispărea de pe scena politică, deoarece în România dictatul aparține fără echivocuri unora de genul celor de la OMV și E.ON, sub parohia colonială a Bruxelles-ului.

Spusele atît de deranjante ale responsabililor în domeniul gazelor de la Budapesta țintesc realitatea și nimic altceva! Diversiunea Budapestei este alta. Aceea că se adresează Bucureștiului! Adresant fals! De parcă la București ar fi decizia, cînd nu este deloc așa! Budapesta de fapt a bătut șaua ca să priceapă iapa. Budapesta s-a adresat de fapt adevăraților posesori (deținătorii concesiunilor) cu mesajul: nu vă mai strofocați să găsiți cumpărători, vindeți-mi-l mie! Sunt pregătită. Fac un hub în Ungaria pentru Europa de Est, așa cum s-a erijat Austria în hub pentru dirijările de gaze rusești spre Vest.

De acum, cei mari vor decide. Oricum, după cum se desfășoară lucrurile, Bucureștiul nu va lua mare lucru! Ba, dacă gazul din Marea Neagră va fi vîndut acum, oricui va fi vîndut, sub contracte pe 10-15 ani, românii vor plăti nu doar oricum mai mult ca membrii ai UE, dar în plus și mai mult ca importatori de gaze rusești! Căci, dacă zăcămintele interne de gaze se vor subția, așa cum sunt toate estimările, iar livrările de gaze din Marea Neagră vor merge potrivit contractelor de acum la alții, deficitul care atît de sigur va apărea va trebui să fie acoperit de importuri din Rusia. Și România va ajunge în situația ridicolă de importator cu toate zăcămintele lăsate de Dumnezeu românilor în largul coastelor românești din Marea Neagră, de fapt de furnizor ieftin de gaze pentru ștabii din UE, dar importator de gaze din Rusia! Cît de spurcat, vomant ce mai tura-vura, sună, în aceste condiții, diversiunea că gazul din Marea Neagră ar ajuta România să devină independentă energetic, mai ales în raport cu Rusia, cînd, de fapt, după cum va fi valorificat, acest gaz creează tocmai o periculoasă dependență energetică de Rusia.

Dacă la cîrma Românei ar fi oameni nu numai responsabili dar și cu dragoste de țară, episodul sinistru al gazului românesc ar putea trezi conștiințe și determina decizii fără îndoială cu caracter eroic avînd în vedere contextul internațional. Ieșirea din mecanismul sordid al redevențelor – din care posesorul de resurse, după calculele pe cazurile din toate timpurile și din toate locurile, nu se alege cu mai mult decît numai o parte din 20 – este deocamdată nerealistă. Dar ieșirea din UE – DA! Cu atît mai mult cu cît cel puțin 80% din contenciosul dezastruos pentru țară al gazului românesc din Marea Neagră se află în mecanismele „colonialismului colectiv” al UE: condiționalitatea aderării de externalizarea resurselor; răpirea de către Bruxelles a dreptului fiecărui posesor de resurse de a beneficia într-un fel sau altul, prin prețuri sau prin aprovizionare, de înzestrarea de la Dumnezeu cu aceste resurse; impunerea fără temeiuri și condiții economice a așa-numitei liberalizări a pieței și prețurilor, care a dus la creșteri nejustificate de tarife (independent de episodul Marea Neagră); distrugerea petrochimiei și industriei în general, pentru forțarea exporturilor de resurse în locul valorificării lor interne; finanțarea pe seama consumatorilor a conductelor pentru aceste exporturi; privarea românilor de accesul la propriile resurse, indiferent dacă pentru valorificări industriale sau pentru încălzire etc.

În ciuda complicațiilor și durerilor, retragerea din UE – implicînd anularea tuturor acestor servituți înspăimîntătoare – este o obligație de respect față de sine și demnitate pe care o impune nu numai emblematica trădare de neam și țară reprezentată de cazul gazelor românești din Marea Neagră, ci și adevăratul bilanț al apartenenței României la UE, organizație care, prin mecanismele celui mai odios colonialism actual, cel colectiv, și fluturînd povești despre democrație, stat de drept și corectitudine politică, a luat tot României (economia națională, decizia națională, identitatea națională) în beneficiul altor popoare, nu contează cît de meritorii sau nu.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 iulie 2018.

Gazul românesc – emblema trădării naționale

       Cînd, la mijlocul anului 2018, a ajuns să se discute în Parlament problema gazului din Marea Neagră, deja nu mai era nimic de făcut! Răul fusese făcut de mult. Și, în 2018, în Parlament nu se discuta cumva, așa cum erau tentați unii să creadă și cum trădătorii de neam și țară se străduiau a-i convinge să creadă, regimul de ansamblu privind exploatarea offshore a gazelor, ci de fapt fiscalitatea acestuia.

Gazul extras din Marea Neagră nu mai aparținea de mult românilor, respectiv de la concesionarea perimetrelor marine în care s-au găsit gazele. Să nu delirăm cumva! Nu există concesiuni doar pentru explorare și prospectare. Concesiunile sunt de explorare, prospectare și exploatare. Pur și simplu, pentru că cel care investește bani serioși spre a face explorări și prospecțiuni și deține și tehnologiile corespunzătoare vrea să fie sigur că, dacă găsește, poate trece la exploatare! Altfel nu vine! Este exclus să cheltuiască bani cu explorări și prospecțiuni și, dacă eventual a găsit hidrocarburi, să vină altul, indiferent cine, să tragă foloasele prin exploatare! Să fie clar: gazul din Marea Neagră nu aparține românilor, ci concesionarilor. Aceștia au drept exclusiv să-l utilizeze cum doresc și să-l vîndă cui doresc! România, dacă vrea ceva din acest gaz, trebuie să-l cumpere la prețul pretins de proprietarul concesiunii. Și să fie de asemenea clar: pentru ca regimul concesiunilor (și prin implicație al redevențelor) să opereze, România, la indicațiile externe de rigoare, a fost nevoită să modifice legi care, să nu ne dăm după plop!, trebuiau să încalce Constituția, care prevede negru pe alb că resursele subsolului sunt proprietate publică a statului român. Or, acordarea unei concesiuni implică transferul folosinței resursei către concesionar, la libera lui alegere. Acest transfer s-a făcut prin șiretlicul priorității legilor zis europene asupra legilor naționale. Și cu asta, basta! Reglementările privind concesiunile/redevențele (taxele pentru concesionare) sunt formulate și impuse de cei ce n-au resurse, dar care sunt puternicii lumii. În Parlament s-a discutat, nu numai ca metaforă, dar foarte practic, doar dacă statul român va lua din redevențe 2 lei sau 3 lei pentru această afacere. Și hai să fim serioși și să admitem că n-avea nici o importanță și dacă era vorba de 3 lei sau de 2 lei! Și cu 3 lei, România și românii se aleg tot cu mai nimic, față de tezaurul reprezentat de gazul (zis românesc) din Marea Neagră.

Condiția impusă prin lege a desfacerii în România a cel puțin 50% din gazul extras – față de care, vai!, concesionarii s-au arătat atît de nemulțumiți – nu schimbă cu ceva faptul esențial că, oricare ar fi aceia, consumatorii din România vor trebui să plătească gazul, nu statului român ca reprezentant al poporului român (fost) posesor al gazelor, ci concesionarului. Mai direct spus, românii vor trebui să cumpere de la alții propriile resurse. În rest, concesionarul LukOil este liber, dacă își va construi conductă, să expedieze gazul exploatat direct în Rusia sau să-l asocieze traseelor care duc gazele rusești spre Europa occidentală, iar concesionarul Exxon poate, cu aceeași condiție a construcției unei conducte, să dirijeze gazul spre orice țărm apropiat, de pildă, la o stație de lichefiere. Doar OMV și-a făcut deja rost de conductă cu ajutorul UE. Se numește BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). De la Tuzla pînă la granița cu Ungaria s-a trecut deja la construcția unei conducte – să precizăm, conductă separată, subliniem, separată, față de cea curentă pe care operează Transgaz – și, atenție mare!, cu excepția unui tronson finanțat din fonduri europene, va fi plătită de consumatorii români din creșterea tarifelor! Ei vor suporta în final 60% din costul pentru cei aproape 800 km de conductă nouă de pe teritoriul românesc. Cît vor plăti pînă la urmă consumatorii români în viitor? Cumva mai puțin decît acum pentru că s-au descoperit gaze „românești” în Marea Neagră? Nu, nicidecum! Deja prețul gazelor românești pentru consumatorii români s-a mărit cu 50% din 2014 doar pentru că așa a vrut Comisia de la Bruxelles! Procesul este numit la Bruxelles liberalizarea pieței. Ce fel de economie de piață o fi în capul comisarilor de la Bruxelles, deoarece în România, împotriva oricăror reguli ale cererii și ofertei, prețurile au crescut, deși consumul de gaze a tot scăzut?! Calendarele de creșteri de prețuri nu țin cont de nimic altceva decît de așa-zisa nevoie de a se alinia prețurile în UE, de fapt de a le asuma pe cele plătite de economia dominantă din UE, respectiv Germania, furnizorului dominant care este Rusia. O spurcăciune à la Bruxelles! Că nu se ține cont de greutatea cu care atîrnă factura la gaze în veniturile consumatorilor (de departe cel mai greu în cazul românilor), mai treacă-meargă, dar că nu se ține seama dacă ești posesor sau nu de resurse, asta este strigător la cer! După creșterile fără încetare ale tarifelor, românii au pierdut deja orice avantaj că le-a lăsat Dumnezeu niște resurse de gaze! Mai mult, prețul de referință la gaze în România a fost stabilit a fi cel de pe bursa de gaze de la Viena, ceea ce va băga în spirală prețurile de pe piața românească, întrucît acestea nu vor mai avea nici o legătură cu producția și desfacerea internă.

Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești). Unii naivi de pe traseul românesc al BRUA s-au bucurat că vor putea și ei să se conecteze la conductă, scăpînd de încălzirea cu lemne. Săracii, n-au înțeles că gazul din BRUA nu este al României și că Transgaz, care a aranjat exproprierile pentru conductă, n-are niciun drept să hotărască vreo conectare. Totul trebuie înțeles în cheia stăpînilor. OMV, stăpîn în domeniu în România, și-a comunicat în 2018 strategia: vrea să devină mare furnizor de gaze regional, bazîndu-se pe resursele românești din Marea Neagră, strategie din care România nu se alege cu nimic. Să fie oare întîmplător faptul că OMV și-a început anul 2018 – an decisiv și pentru anunțarea debutului exploatărilor din Marea Neagră – scoțînd din dispozitivul executiv al companiei Petrom toți românii care mai erau pe acolo, în frunte cu Mariana Gheorghe, CEO-ul Petrom, și cu șeful departamentului care avea în grijă tocmai exploatările la mare adîncime din Marea Neagră?!

Pe ce mizează OMV în realizarea strategiei stabilite? Pe aceleași lucruri pe care mizează și Ungaria în intervenția aparent ciudată pe care a avut-o exact cînd politicienii români, întîrziați înainte de toate într-ale mentalului, își făcuseră în sfîrșit timp să discute fiscalitatea offshore din Marea Neagră! Pe aservirea totală a României, pe lipsa oricărei reacții din partea acesteia la terfelirea elucubrantă a intereselor ei minime. Mai concret, că, în starea jalnică în care a adus-o colonialismul colectiv vest-european și colaboraționismul trădător intern, nu mai are ce să facă, din păcate, cu gazul din Marea Neagră, care i-a devenit de fapt o pacoste și nu o mîntuire? După ce a plasat în forță, la o licitație organizată de Transgaz, două companii pe care le controlează (una de stocare a gazului și alta de negociere pe piață a gazului), care au rezervat împreună întreaga capacitate de transport a viitoarei conducte pe 15 ani, începînd din 2022, statul maghiar a trimis la București un reprezentant al transportatorului de gaze din Ungaria, „să ia legătura cu presa”. Acesta a jucat cartea jignirii și umilirii României, pe baza însă a unui fapt cu totul și cu totul real. „Nu puteți consuma gazele în România – a spus dl Kristof Terhes. Nu aveți petrochimie, nu aveți industrie, nu știu de ce ați închis petrochimia. Ce să faceți acum cu gazele?! Un mare foc?! Nu aveți altceva de făcut decît să-l vindeți!” Ce să-i replici dlui Terhes? (continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 iulie 2018.

 

 

Diversiunea „jumătăților de măsură“

     Cea mai relevantă mărturie a folosirii jumătăților de măsură ca mijloc de camuflare a adevărurilor deranjante din politică și economie și chiar ca principală cheie diversionistă a guvernării o depune partidul cel mai mare din România – PSD –, singurul care colectează un număr semnificativ de voturi. PSD, se poate spune, este înfrățit cu jumătățile de măsură: se dă de stînga, dar se laudă cu măsuri de dreapta; lasă impresia că face ceva pentru nevoiași, dar dă cadouri peste cadouri pentru bogați; pretinde că acționează pentru capitalul autohton, dar din tot ceea ce întreprinde, unicul cîștigător este capitalul străin! Cea mai aiuritoare jumătate de măsură pe care o utilizează este proiectarea unor obiective cu mize de anvergură națională (precum creșterea salariilor, majorarea pensiilor, dezvoltarea economiei, stoparea emigrației), fără a pune măcar în discuție statutul de colonie al României, ignorînd, desigur, cu bună știință, că nu se ajunge nicăieri dacă se atacă numai efectele, nu și cauzele. Vrînd să dea la săraci, neluînd însă de la bogați, ba mai făcîndu-le acestora și cadouri, programele PSD se împotmolesc în lipsă de resurse. Cu jumătățile de măsură, PSD trădează valorile stîngii, înșală speranțele celor nevoiași, dar, cu cît o face mai abitir, cîștigă în spațiul electoral, pentru că opoziția, de altfel, ridicolă, îl acuză de populism, iar justiția îl victimizează prin transformarea sa în vinovatul de serviciu. Mostra jumătăților de măsură promovate de PSD este programul de guvernare păstorit de artizanul jumătăților de măsură, Liviu Dragnea, care una spune și alta face, care amenință de formă băncile și multinaționalele, băgîndu-le de fapt și mai adînc în buzunare efectele relaxărilor fiscale și ale sclavagizării relațiilor de muncă. Semnificativ este faptul că guvernele PSD ale României cheltuiesc de ani de zile cu ajutorul de stat, încasat aproape integral de multinaționale, de 30 ori mai mult decît acordă oficial sprijin pentru IMM-uri.

Cu politica jumătăților de măsură – nici statutul de colonie nu e contestat, dar nici nu i se pretinde stăpînului extern să-l recunoască pentru a-și asuma responsabilitățile aferente! –, România a ajuns, nu întîmplător, în extincție! Dispare pur și simplu, prin căderea demografică și apocaliptica emigrație, ca națiune, căci ca stat și economie națională a murit deja. Rezultatul net: de cînd cu „mîntuitorii“ occidentali, România tot în subdezvoltare a rămas și tot pe ultimul loc în Europa se află. Iar de furat din România nu s-a furat niciodată mai dramatic decît în anii colonializării. Jaful din bogățiile țării nu are egal în istorie. Este vorba despre resursele subsolului, activele industriale, roadele pămîntului! Este vorba despre oameni cu milioanele în bejenie! Cu jumătățile de măsură, românii, ca cetățeni privați și firme private, n-au reușit nici măcar să-și fure ei țara de la statul lor ca și distrus. România se află aproape integralmente în mîna străinilor. Și pe cînd furau românii, tot mai rămînea ceva prin țară; de cînd fură însă străinii, totul se scurge în afară, ducîndu-se pe Apa Sîmbetei. Românii au ajuns deja chiriași în țara lor. Nu realizează tocmai exact tragedia, fiind proprietari pe locuințele în care stau. În rest, nu mai au aproape nimic din țară. Aceste locuințe sunt însă ca o pojghiță. Cînd stăpînul străin va dori, pojghița va dispărea. Va fi însă deja tîrziu pentru români să-și dea seama de tragedia istorică pe care o trăiesc. Dacă nu cumva stăpînii străini, care sunt proprietarii preponderenți ai actualei Românii, o vor împărți, și nu din vreo răutate a lor, ci din faptul obiectiv că proprietarii, cînd nu se înțeleg între ei, își împart între ei bunurile, cu salahori cu tot.

Economia este evident înțesată de jumătățile de măsură diversioniste. Pentru că aici este banul! Și, ca atare, e îmbulzeală de jumătăți de măsură care să ascundă adevărul privind proveniența și traseul resurselor, configurația rezultatelor, destinația profiturilor, care să-i amețească pe fraieri cu minciuni despre incapacitatea internă și mîntuirea externă.

Cea mai sinistră jumătate de măsură este în ceea ce privește chiar prezentarea configurației economiei. Se strigă în gura mare despre minunăția investițiilor străine și faptul că nu ne-am descurca în România fără ele, dar nu se spune nici măcar cu jumătate de gură despre pozițiile pe care capitalul străin a ajuns să le ocupe în teritoriul economic al României pe baza investițiilor implicate. Evident, pentru ca nu cumva să se dezvăluie în clar rolul acestuia în decizia pe plan național! Realitatea ce se caută a fi ascunsă astfel este legată de „splitarea“ (iată un cuvînt la modă!) aproape completă a economiei din România: pe de o parte, componenta deținută de capitalul străin, mereu mai înfloritoare, iar, pe de altă parte, componenta deținută de capitalul românesc, ce dă mereu înapoi. Și atunci, soluția este găsită, culmea!, în prezentarea asamblată a celor două componente care au trăsături cu totul și cu totul distincte și care nu prea au legături între ele. Statistic, dar evident numai statistic, avem o economie națională și o singură creștere economică, deși economie națională nu mai există de mult, iar creșterea economică se obține de fapt în economia străină, în timp ce economia românească, în cel mai fericit caz, stagnează! Studii (accentuăm: studii, nu statistici!) oficiale vorbesc despre faptul că, din ansamblul agregat, economia străină deține cel puțin o jumătate, dar important de subliniat jumătatea în care se găsesc toate punctele și sectoarele strategice, în timp ce economia românească reprezintă jumătatea care pune pingele. Aceleași studii ne spun că economia străină nu constituia decît circa o cincime din total acum 10 ani, iar în prezent a trecut de jumătate! Unde s-a obținut de fapt creșterea economică despre care se tot vorbește?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2018.

România: indescifrabila adeziune populară la UE

       Dl Iohannis, în disputa sa cu dl Dragnea, l-a acuzat pe acesta că, prin politica sa, riscă să scoată România din UE, în timp ce românii ar fi „proeuropeni”. Nu este clar ce înseamnă a fi „proeuropean”, dar dl Iohannis n-a făcut altceva în legătură cu acuzațiile aduse decît să apeleze la un fapt real, care îi convenea în disputa respectivă: adeziunea populară la UE! De altminteri, absența oricărei împotriviri politice față de statutul fără echivoc, indiferent dacă recunoscut sau nu, al României de colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE aduce inevitabil în cîmpul discuției problema teribilă a adeziunii populare în legătură cu multiplele fațete și aspecte ale respectivului statut și implicațiilor lui. Nu poți să critici făcîndu-te că nu vezi că te încumeți să critici ceea ce adeziunea populară tocmai ridică în slăvi! De altfel, criticii statutului colonial dezonorant, descalificant și antiproductiv al României sunt puțini, iar audiența lor populară nici nu se pune ca problemă, deoarece respectivii nu reprezintă pe cineva în termeni instituționali. Ca atare, pentru autorități este preferabil ca ei să fie ignorați pur și simplu decît să fie cumva combătuți propagandistic, mai ales că știe și Grivei că orice argumente s-ar prezenta ar fi de partea acestor critici și nu de partea propagandei ce ar încerca măcar și numai să-i contrazică. S-ar obține efectul exact invers celui dorit! Și atunci se întîmplă întocmai ceea ce se întîmplă. Criticii vorbesc în van (dacă ajung cumva să intervină în spațiul public) și este suficient ca propaganda (despre care nu trebuie să existe nicio ezitare în a o numi colonialistă) să-și pună flașneta, mereu aceeași, indiferent de subiect sau dată din calendar, cu „partenerii” noștri care, în calitate de îngeri, au venit să ne salveze de Diavolul pe care îl reprezintă corupții români! Într-o nebuloasă totală, în care nimeni nu vrea să afle cum stă concret treaba, adeziunea populară rămîne neclintită la ceva, nu tocmai clar și palpabil numit generalizat UE, și pe care respectiva propagandă se bazează! România este practic singura țară din UE în care se înregistrează un raport serios supraunitar de încredere în UE, de adeziune populară la UE. Este un fapt. Și să fie clar: dacă este așa, propaganda n-are nevoie de prea multe argumente în ceea ce susține. Dacă n-ar fi așa ar trebui să-și schimbe obiectul muncii căci, orice ar spune, ar fi tot degeaba. Așa, însă, poate să facă din UE pilon și să-l folosească la ceea ce stăpînii externi ai propagandei sunt interesați politic: de pildă, să vîndă povești sau baliverne pure, să sugereze că România face politic corect să confunde icoanele cu fundurile bombate, că e bine și nu rău să plătești gazul românesc consumat nu unui român ci unui neamț și apa românească unui francez, că e modern să nu mai poți cumpăra ceapă de la un biet țăran din Oltenia, ci de la nu știu ce trust olandez! Nemaivorbind că – lucru și mai și – petrolul poporului tău nu-ți mai aparține ci aparține unor austrieci! Este de ajuns să nu insiste și propaganda și-a realizat menirea: tace pur și simplu că UE i-a luat totul României, iar românii cu adeziunea sunt fericiți: se pot face că nici nu știu, iar, dacă știu, se pot face că nu-i treaba lor!

Comunicarea și, prin consecință, propaganda, de un sens sau altul, au desigur rolul lor în modelarea și influențarea opiniilor oamenilor. Dar nu pot explica în întregime părerea oamenilor, fie de un sens fie de altul; aceste păreri se formează de fapt în creuzetul intereselor lor și, mai ales, dacă oamenii se împiedică de pragul de jos sau dau cu capul de pragul de sus. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze” (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

UE își poate păstra acest statut în mintea românilor pentru că de fapt a luat totul statului lor direct din desaga acestuia și, deocamdată, nu de la gura lor. Lucrurile tind să se schimbe curînd! Desaga cu active a statului s-a golit și corifeii UE, pentru a-și prelua din România profiturile cu care s-au obișnuit, vor lua de-acum direct de la gura românilor. Atunci românii își vor schimba brusc și abrupt părerea despre UE. Colonialismul nu-și poate ascunde tot timpul fața adevărată. Și nici nu se poate farda spre a tot păcăli pe fraieri!

Și percepția celor deja aciuați pe afară se va schimba, pe măsură ce fosta țară a lor va ajunge în sapă de lemn, și nu din cauza corupților români, contra cărora puteau fi manevrați să iasă în stradă fără să înțeleagă prea exact de ce! Dacă nu cumva fosta țară a lor va fi împărțită între proprietarii străini ce se vor certa între ei sau va fi transformată într-o zonă tampon între vechi puteri vestice și estice, respectiv între mîntuitori și Diavol!

Actualului soi de dependență de bejenie al românilor, care explică poziționarea favorabilă – total nejustificată față de UE –, îi va lua locul percepția reală, masiv critică! Central-europenii, mai realiști și mai aproape deja de o percepție corectă, sunt mai pregătiți pentru noile vremuri. Românii – situați aproape complet anapoda și cu mentalitatea „să-i periem că doar, doar ne vor îngădui și nouă să-i pupăm în fund” – sunt complet nepregătiți pentru ceea ce va veni. Istoria îi va face harcea-parcea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2018.

Șerbănescu, acuzații explozive: Lui Dragnea ar trebui să i se facă dosare pentru lansarea FSDI!

        Economistul Ilie Șerbănescu – fost ministru al Reformei în Cabinetul Ciorbea, doctor în Economie și vicepreședinte al Societății Române de Economie – declanșează, în exclusivitate pentru PSnews.ro, un atac vehement la adresa șefului PSD, Liviu Dragnea, pe care-l acuză că „face cadouri capitalului străin“, prin intermediul sinecurii Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI), care reprezintă „o metodă de furt“

Întrebat care este, în opinia sa, adevăratul motiv pentru care șeful PSD a lansat Fondul Suveran, Ilie Șerbănescu ne-a edificat cu franchețe: „Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în …! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga!“. De asemenea, fostul ministru susține că Liviu Dragnea ar trebui să aibă probleme în instanță pentru jaful pe care-l girează și avertizează că, tot din pricina practicilor reprobabile ale teleormăneanului, România riscă să rămînă „fără stat“și asta peste doar doi ani! PSnews.ro vă prezintă acuzațiile lui Ilie Șerbănescu.

Pe înțelesul tuturor: hipermarket versus chioșc amărît

„România nu are nevoie de Fondul Suveran. În realitate, România este o țară jerpelită care nu mai are decît extrem de puține proprietăți în mîna statului. Restul au fost jefuite, prăduite într-o manieră barbară. Din punct de vedere economic, ar fi rațional ca România să păstreze puținul pe care îl mai are, să-l coordoneze inteligent, în conformitate cu o strategie serioasă, și să facă totul pentru a face bani. Însă, prin intermediul acestei tîmpenii numite Fondul Suveran, România va pierde, în mod inevitabil, toți acești bani. De asemenea, avem de-a face și cu un aspect caraghios – ce deține România este prea puțin ca să fie pus pe piață. Sunt alții care au sute de miliarde. Comparația dintre un hipermarket și un chioșc amărît care nu poate face față concurenței este cît se poate de grăitoare în acest sens.

Motivul lui Dragnea

Unica soluție este ca România să prezerve puținul pe care îl mai are, să încerce să genereze niște profituri pe care să le dea statului și să încropească ceva cu ele, în concordanță cu un proiect realist. Altă cale nu-i! Dar statul român – în frunte cu domnul Liviu Dragnea – nu are un astfel de proiect. De cînd s-a cocoțat în fruntea PSD, Dragnea nu a avut o altă ocupație decît să facă o grămadă de cadouri capitalului străin, chiar prin minunatul său program de guvernare! Da, cadouri din foarte puținul care mai există! De ce face Dragnea aceste cadouri intolerabile? Părerea mea: ca să-l lase și pe el să-i pupe în …! Dar asta-i o miză mult prea mică în comparație cu ce pierde România.

Aventurierul și jaful a 4% din PIB-ul României

Prin sinecura Fondul Suveran, statul român s-a transformat, oficial, într-un teritoriu pentru jefuit. El nu mai pretinde absolut nimic. 90% din profitul multinaționalelor este expatriat fără fiscalizare, dar, în loc să clarifice acest aspect, Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în ..! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga. Pînă în acest moment, cel mai mare cadou făcut de Dragnea multinaționalelor a fost trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, în condițiile în care o astfel de măsură abia dacă mai există prin cîteva țări, dar este raportată la alte realități. Cînd comiți «revoluții» de genul ăsta în România, asta-i consecința: ne-am întors la o formă de capitalism primitiv. Ceea ce face Dragnea este spurcat. Fondul Suveran nu este altceva decît o metodă de a fura puținii bani care mai reveneau statului. PIB-ul României mai primește doar 4% de la stat. Ei bine, Dragnea vrea să ia și banii ăștia, ultimii!

„În doi ani, rămînem fără stat!“

Fondul nu este altceva decît o modalitate de a jecmăni, fura, distruge – eu sunt convins că, în numai doi ani, nu va mai exista nici măcar acest 4%. În doi ani, vom fi singura țară fără stat! E halucinant ce este în stare să facă Liviu Dragnea! El pentru nenorocirile aste uriașe ar trebui să aibă probleme în instanță. Dragnea distruge ultimul lucru care mai există“, a declarat Ilie Șerbănescu, în exclusivitate pentru PSnews.ro.

Articolul semnat de Răzvan Gheorghe a apărut pe site-ul PSnews.ro în 10 iunie 2018.

Sursa: https://psnews.ro/serbanescu-acuzatii-explozive-lui-dragnea-ar-trebui-sa-i-se-faca-dosare-pentru-lansarea-fsdi-exclusiv-217568/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Dacă n-ar fi tragic, ar fi chiar hazliu!

         Nu cred că există vreun alt tîlc care să se potrivească mai bine înfruntării dintre taberele, să le spunem, Iohannis și respectiv Dragnea. Le denumim astfel doar pentru identificare, căci în spate se află cu totul alții, mult mai mari și nu de pe malurile Dîmboviței. Mai de curînd, s-au luat pe tema mutării la Ierusalim a ambasadei României.

Doar în capul fraierilor s-a trezit, așa deodată, expertul în politică globală Dragnea să inițieze această mutare pe care o fac Statele Unite și s-a grăbit, tot așa deodată, celălalt expert din România în politică globală, Iohannis, să-l combată, cînd acesta nu cred că merge nici la schi în Șureanu fără să primească încuviințare din Germania. Berlinul s-a supărat atît de tare pe „recalcitrantul“ Dragnea, încît l-a pus pe Iohannis să ceară demisia omului acestuia, respectiv a premierului Dăncilă! Și ca să dea substanță acestei cereri, în care constituțional n-are o îndrituire mai mare decît a unui manifestant de rînd în piața publică, dl Iohannis s-a lansat în acuze la politica economică a dlui Dragnea. Și dintr-o dată – după ce înfruntarea, avînd în vedere tema ei,  păstra o notă gravă în ciuda marionetismului protagoniștilor de la București – s-a intrat pe tărîmul caraghioslîcului!

Dl Iohannis, devenit și expert economic, a dat de pămînt cu politica dlui Dragnea, acuzîndu-l că prin măriri de salarii (se subînțelege nejustificate și artificiale) îmbolnăvește economia de hipertensiune, cu consecința „destabilizării“ bugetului, prețurilor, perspectivelor. Imediat, și tot la televizor, dl Dragnea, devenit și el expert economic, a replicat că, de fapt, prin politica sa, vindecă economia de grava gripă moștenită de la guvernarea băsistă. Aspectele hazlii ale înfruntării abundă, părțile vorbind altfel despre absolut aceleași lucruri sau recurgînd la aceleași date, dar din luni diferite pentru a-și susține tezele.

Ar fi însă doar de rîs, dacă n-ar fi de plîns! De fapt, în timp ce pentru dl Iohannis economia este amenințată de hipertensiunea pe care o induce politica PSD, iar pentru dl Dragnea această politică vindecă economia de o gripă prelungită moștenită de la alții, România este bolnavă de cancer de-a binelea și, cel mai probabil, fără întoarcere! Pierzînd proprietatea asupra punctelor, sectoarelor și pîrghiilor strategice din economie, predînd deci străinilor decizia, România a devenit o biată colonie. Și este o colonie subdezvoltată, fără baza minimă  în infrastructură și în ocrotirea sănătății, cu o depopulare de tip sirian, cu o îmbătrînire dramatică a populației (rezultînd nu numai din prăbușirea nașterilor, dar și din exodul pur și simplu apocaliptic), codașă în toate domeniile în UE (cele mai mici salarii, cele mai mici pensii, cele mai mici alocații pentru educație, cea mai înaltă rată de sărăcie, cea mai slabă rețea de canalizare, cele mai multe locuințe cu closet în curte și încălzire cu lemne etc). Și fără vreo perspectivă de corectare în vreun domeniu dintre cele menționate, în măsura în care statul are de departe cele mai mici încasări la buget (sub 30% din PIB, față de aproape 45% în medie în UE). Ăsta-i cancer generalizat! De ce nici dl Iohannis, nici dl Dragnea nu se referă la aceste realități dramatice este de bănuit. Nu au voie de la cei de afară sau vor să intre în voia celor de afară ce trag foloasele de pe urma coloniei România! În orice caz, să fie clar: nu știm dacă mai este ceva de făcut pentru a salva România, dar, fără un diagnostic pertinent, putem fi siguri că va muri. Dacă va fi tratată de gripă sau de hipertensiune, cînd are cancer, drumul spre groapă este cert!

În condițiile acestei boli grave de cancer avansat, argumentele folosite în înfruntarea între hipertensiune și gripă sunt pur și simplu ridicole! Ce relevanță are creșterea economică, fie că ar fi de 2% sau de 7%, fie că accelerează sau dimpotrivă slăbește, cînd aceasta nu este obținută de capitalul românesc ce dă de fapt înapoi, ci de capitalul străin, care îi consideră roadele ale lui și nu vrea să le împartă cu nimeni?! Cum poate dl Iohannis să incrimineze creșterea salariilor în țara cu cele mai mici salarii din „Europa“ și să riște a se face de rîs intrînd în propria capcană, căci, acuzînd PSD că, prin „țopăială fiscală“, salariile prevăzute a crește de fapt au scăzut, cum ar mai putea atunci salariile să inoculeze tensiune și destabilizare?! Cum se poate lăuda dl Dragnea cu scăderea șomajului, cînd din România au plecat aproape 4 milioane de oameni în vîrstă aptă de muncă și cînd, ținîndu-se cont de această ­crudă realitate, neocuparea ­forței de muncă este nu de 4-5%, ci de 40-50%?!

Înțelegem însă prea bine de ce lipsa autostrăzilor și spitalelor, externalizarea profiturilor fără fiscalizare de către multinaționale, batjocura redevențelor (probabil cele mai mici din lume), minciuna ­sprijinirii IMM-urilor, desconsiderarea și umilirea capitalului românesc, scoaterea din joc a acestuia prin dosare montate în justiție, mascarada anticorupției care ilogic nu găsește decît corupți români într-o țară deținută economic de străini, tragedia gazului românesc care urmează a fi exportat fără ca românii să aibă acces la el, ei bine, de ce toate acestea nu fac obiect de controversă între dnii Iohannis și Dragnea: cei doi sunt deopotrivă uniți în cuget și simțiri în a se face că nu văd tot ceea ce decurge din ­rînduielile coloniale care guvernează România actuală și care, ca un cancer generalizat, vor duce la dezmembrarea teritorială a țării, după pierderea deja a ­economiei naționale și a deciziei naționale!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 14 mai 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/daca-n-ar-fi-tragic-ar-fi-chiar-hazliu/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bravo, dle Mișa, pentru desecretizare: slăbănogii țin bugetul, grașii își bat joc!

        După ce și-a pierdut postul de ministru de Finanțe în contextul schimbării guvernului Tudose cu cabinetul Dăncilă, dl Ionuț Mișa s-a întors în forță în fruntea ANAF, inaugurîdu-și mandatul cu un interviu acordat Ziarului Financiar, în care i-a scăpat o păsărică, vajnic ferecată prin cuștile guvernamentale, să nu se afle cumva cum stau de fapt treburile prin România.

O desecretizare mai tare decît toate celelalte ale perioadei: în România, așa-numiții „mari contribuabili“, care realizează peste 70% din cifra de afaceri pe ansamblul economiei, participă la taxele și contribuțiile culese la buget din activitățile economice cu numai 43%! Spre deosebire de situația din țări precum Franța, Germania sau Marea Britanie, unde participarea „marilor contribuabili“ la încasările bugetare este în parametrii participării lor (65-75%) la cifra de afaceri! Mamma mia! Să vezi și să nu crezi! Cu alte cuvinte, vreo 4.500 de firme (considerate prin cifra de afaceri „mari contribuabili“) își bat pur și simplu joc de statul român.

Inutil de precizat că este vorba copleșitor de firme străine (multinaționale), căci, cu excepția cîtorva companii de stat (care nu reprezintă pe ansamblu mai mult de 4% din economie), numai firme străine îndeplinesc standardele de „mari contribuabili“. Acestea deci folosesc condițiile oferite de statul român să-și realizeze activitățile dorite și să obțină profiturile vizate, dar achită acestuia doar vreo jumătate din ceea ce s-ar cuveni potrivit normelor stabilite. Avînd în vedere că aceste norme sunt, oficial, unice, adică aceleași pentru toți participanții, din ce provine atunci discrepanța?!

În urmă cu 11 ani, la intrarea României în UE, capitalul străin deținea nici 25% din cifra de afaceri din economie. Acum deține peste 50%. Adică el este cel ce a înregistrat creșterea economică de care se tot vorbește pe ansamblul economiei, în timp ce capitalul românesc a dat de fapt înapoi. Iar dacă ținem cont de randamentele cu care lucrează, capitalul străin realizează acum cel puțin 70% din profiturile obținute în total în economie. Raportează însă doar vreo 10% din acestea, restul, adică grosul, evazionîndu-l prin externalizare înainte de fiscalizare.

Evaziunea prin externalizare reprezintă anual peste 40 miliarde euro, respectiv pe puțin 20% din PIB. La o asemenea evaziune, cota de contribuție la buget se prăbușește la un nivel care nu mai are nici o legătură cu cota capitalului străin în economie, fiind cu 10-15% mai mică (circa 40% față de 55-70%, cît ar fi normal)! Iar după transferul contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului, cota aceasta urcă probabil la peste 25%, pur și simplu o bătaie de joc!

Deci să nu-l uităm pe dl Dragnea! Dar și pe predecesorul său Ponta. Din 2012, de la revenirea la guvernare, PSD a promovat o politică idioată – alt termen nu-i poate fi atribuit – de așa-numită „relaxare fiscală“, absolut decapitantă în contextul dat. Ca urmare a acesteia, încasările bugetare, în ciuda creșterii economice, s-au menținut sub 30% din PIB, față de 44% în medie în UE și peste 50% în țările nordice. Cu asemenea încasări bugetare, statul român nu mai poate face nimic, oricum nu investiții. Ceea ce se și vede! Cu atît mai tragic cu cît România nu are construită baza minimă nici în infrastructură, nici în ocrotirea sănătății!

Capitalul străin a profitat cel mai mult de pe urma politicii de așa-zisă „relaxare fiscală“, de fapt de demolare a statului român. Și pe măsură ce acesta a profitat mai mult, capitalul românesc și românii ca persoane fizice au fost obligați să preia susținerea bugetului batjocorit de capitalul străin. Cifrele devoalate de dl Mișa spulberă pur și simplu diversiunea la care apelează mereu trădătorii de neam și țară, că să nu critici cumva multinaționalele deoarece ele ne țin în viață susținînd bugetul!

Pe orice listă de contribuabili, o multinațională va figura, desigur, cu participare la buget sensibil mai ridicată decît cea a chioșcarului din colț, pentru că este de o mie sau chiar de zeci de mii de ori mai mare, dar, după cum se vede, la puterea lui, bietul chioșcar susține bugetul nu doar mai mult, ci de două ori mai mult decît multinaționala (la puterea ei)! Este penibil, jenant, dramatic! La actualele cote, capitalul românesc, care este mai mult prezent în jumătatea care pune pingele în economie, susține de fapt bugetul statului. 400-000 de mici contribuabili, care abia răsuflă, participă cu 57% la finanțarea bugetului, de două ori mai mult decît participarea lor în economie, potrivit chiar dlui Mișa. E bine, dlor Ponta și Dragnea?!

Întrebarea poate fi adresată deopotrivă PNL și USR, precum și băsiștilor și cioloșiștilor, cu toții animați de grija pentru capitalul străin și desconsiderarea și umilirea capitalului românesc, toți, împreună cu PSD și ALDE, propagatori ai minciunii spurcate că se urmărește, chiar cu prioritate, ajutarea capitalului autohton, dar și sprijinirea IMM-urilor. Bravo, dle Mișa, nu știm dacă nu cumva vă va călca tramvaiul – căci tramvaiele, de la cele ale multinaționalelor la cele ale șefului dv, dl Dragnea, ăla cu cadourile pentru multinaționale, vor ieși de-acum spre dv și din corturi –, dar ați făcut o faptă minunată, patriotică, divulgînd cine și cu cît susține bugetul României!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/bravo-dle-misa-pentru-desecretizare-slabanogii-tin-bugetul-grasii-isi-bat-joc/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

 

Cățelușul bosniac și șenila germană

      O poveste cu tîlcuri dramatice s-a petrecut anul trecut, ajungînd însă în presă abia anul acesta. O companie bosniacă de componente auto, furnizor al marelui concern german Volkswagen, a îndrăznit să răspundă nerespectării unor obligații contractuale de către acesta cu întreruperea livrărilor. Forțat de pierderile pe care le înregistra, VW s-a înțeles pînă la urmă cu compania bosniacă, dar, ca pedeapsă, a scos-o dintre furnizori din anul următor. Cazul a ajuns în presă și cunoscuta revistă germană Bild l-a prezentat în cheia „nu muști mîna care te hrănește!“. O liotă întreagă de menestreli din diferite țări, inclusiv din România, ai colonialismului vest-european și multinațional au reluat mediatizarea cazului în cheia respectivă, în atenția periferiilor recalcitrante: iată ce vă așteaptă dacă protestați cumva! Ba, intrate pe mîna trădătorilor de neam și țară de prin colonii, relatările privind cazul cu pricina au ajuns să prilejuiască nu numai avertismente despre soarta nefericită ce-i poate paște pe cei care nu se înregimentează fără crîcnire, dar și excursuri savante despre mîncarea pe care o oferă multinaționalele salahorilor lor (indiferent dacă state, companii private sau pur și simplu angajați) și despre lipsa oricum de alternativă dacă statutul de salahor nu le convine! Adică, dacă nu-ți dă de mîncare colonialistul, tu, colonie, riști să mori și, decît să mori, mai bine îi pupi mîna stăpînului! Această mizerie este vehiculată în diferite variante: ce șanse ai tu Polonie sau Românie fără investiții străine (citește occidentale) sau ce dracu’ făceai dacă nu intrai în UE: te aruncai în brațele rusului ori mîncai scovergi?!

Condamnat în poziția cățelușului care dacă nu-i dă vreun stăpîn de mîncare ar urma să moară de foame, țările est-europene, căci despre ele este vorba în chestiune, ar fi chiar idioate să muște mîna care le hrănește! Întrucît, să fie clar: proverbul cu pricina este pe deplin valabil! Proverbul este proverb și tîlcul lui de necontestat vine din străfundurile experienței istorice. Numai că nu despre asta e vorba în ecuație! Cățelușul bosniac nu s-a împăcat cu condamnarea pe care i-a trasat-o șenila germană și nu pentru că ar fi el mai cu moț sau pentru că ar fi avut iluzia, desigur deșartă, că s-ar împiedica de el șenila germană, ci pentru că a avut cutezanța de a atrage atenția, cu propriul sacrificiu, asupra imensei, inimaginabilei demagogii cu care actualii stăpîni ai economiei mondiale – în timp ce vorbesc de democrație, corectitudine politică și dezvoltare prin globalizare – îi  calcă în picioare pe sclavii lor într-adevăr multinaționali, în ale căror rînduri est-europenii s-au adăugat în ultimele două decenii mai vechilor africani, asiatici și latino-americani. Poate cel mult cățelușul bosniac să se fi încumetat să facă ce-a făcut și în ideea, probabil de asemenea deșartă, că, în condițiile acestei nesfîrșite demagogii, s-o găsi cineva, tocmai în numele valorilor trîmbițate, să-i țină partea! Mai ales că dreptatea era de partea lui și a împilaților cățeluși de pretutindeni! Cu atît mai mult cu cît tîlcul proverbului nu era cîtuși de puțin pus în discuție. Căci miliarde de cățeluși – bosniaci, români, polonezi, marocani, indieni, vietnamezi etc. – sunt cei ce hrănesc multinaționalele și prosperitatea acestora (scîrboasă tocmai pentru că este pe seama altora), și nici pomeneală cumva invers! Forța de muncă ieftină, grotesc remunerată a cățelușilor este izvorul „rentabilității“ de care fac atît caz multinaționalele. Cățelușul nici nu poate mușca mîna care-i dă de mîncare pentru că tocmai bietul de el este cel care-i dă de mîncare stăpînului scrobit, dar odios.

Și multinaționalele, forma actuală a colonialismului celui mai veros, știu bine aceste lucruri. Ca și menestrelii lor de pretutindeni! Și tocmai de aceea au reacționat atît de prompt, de abrupt și de parșiv! S-au grăbit să-l condamne încă o dată pe bietul cățeluș bosniac, care era deja pus la zid de șenila germană, acuzîndu-l că a mușcat mîna care-l hrănea, dar nu pentru că era așa, ci pentru ca nu cumva vreun alt cățeluș, cine știe de pe unde, să îndrăznească a-și cere dreptatea.

Cățelușul bosniac poate a mizat și pe o solidaritate a cățelușilor de pretutindeni. Că n-a avut parte de ea este o altă problemă! E păcat! Dramatic de păcat! Subjugarea cățelușilor a ajuns însă revoltător de murdară și devine mereu mai grețoasă pe măsură ce rapacitatea ei nu este asociată cu o opresiune recunoscută în clar, indiferent cît de sugrumătoare ar fi, ci cu o mereu mai scabroasă demagogie, care, întru sfidarea lui Dumnezeu, vorbește de democrație și dezvoltare! Astfel încît cățelușul bosniac va putea fi, nu după mult timp, arhievocatul deschizător de noi drumuri în cernita istorie a colonialismului mondial. În mod sigur, dar absolut sigur, cățelușii români vor fi ultimii pe un eventual nou drum, căci, pînă la sfinții colonialismului european și mondial, îi oprimă înghesuiala de trădători de neam și țară din România actuală.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 2 mai 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/catelusul-bosniac-si-senila-germana/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Capitulațiile medievale din România centenară

         Istoriografia românească tinde să prezinte faptul că, în secolele de dominaţie otomană asupra ţărilor române, acestea n-au fost transformate în paşalîc (adică nu au fost preluate în administrare turcească directă), ca un fel de dibăcie victorioasă a românilor pentru supravieţuire în vremuri de restrişte, în timp ce în realitate nu era nimic altceva decît o modalitate prin care opresorul străin obţinea acelaşi efect, dar cu un cost infinit mai mic, în măsura în care – şi este de accentuat! – exista o administraţie românească gata să-şi oprime propriul popor chiar mai abitir decît o administraţie străină. Forma juridică prin care puterea străină își impunea condițiile o constituiau așa-numitele „capitulații“.

La bază, regimul „capitulațiilor“ a izvorît din ­necesitatea reglementării într-un fel a relațiilor dintre statele europene creștine și Poarta Otomană (islamică), inclusiv a prezenței cetățenilor celor dintîi pe teritoriul acesteia din urmă, unde dreptul comun se confunda cu cel religios. Și atunci Poarta consimțea să acorde un ­statut intermediar (ahdname) – respectiv nici teritoriu înglobat islamului (dar al islam), nici teritoriu de cucerit (dar al harb) – care consta într-o serie de privilegii privind ­practicarea negoțului sau drepturi pentru cetățenii din statele europene prezenți în Imperiul Otoman (de a fi judecați de consulii proprii ori de a-și profesa religia etc.). Dacă însă țara europeană creștină (cum a fost cazul Ţărilor Române) era una slabă în raport cu puternica Poartă Otomană, statutul intermediar (ahdname) acordat era citit și opera în cheie inversă: respectiva țară era considerată ca acceptată într-un fel de vasalitate, presupusele privilegii (precum autonomia administrativă și alegerea domnilor) erau în fapt contra cost (un tribut mai mare sau mai mic, în funcție de conjunctura politică din zonă), iar adevăratele privilegii erau ale otomanilor prezenți pe teritoriul țării respective (practic, nu intrau sub jurisdicția locală).

Nu seamănă tulburător de mult situația aceasta din ­Ţările Române medievale cu situația actuală din România, parte a NATO, membră a UE și care mai împlinește și centenarul existenței sale întregite de sine stătătoare?!

După ce au simțit, veacuri de-a rîndul, strînsoarea brațelor estice, românii au ajuns, din anii 2000, în mult rîvnitele brațe vestice. Acestea, în numai cîțiva ani, ­le-au luat totul de atîta iubire: resursele subsolului, industriile, băncile, telecomunicațiile, utilitățile, comerțul, pădurile și cea mai mare parte din pămînturile agricole. Ca urmare, în baza proprietăților dobîndite, au preluat, în virtutea regulilor capitaliste însele, decizia, transformînd rapid și, foarte important de menționat fără ocupație militară, România într-o biată colonie! Dar, mirare!, nu i-a luat, așa cum ar fi firesc, și administrarea, după preluarea proprietății și deci deciziei. De ce ? Păi, brațele vestice, care combină inteligent forța cu eficiența (de trăiesc astfel bine-mersi de secole pe seama altora), au trei motive. Lăsînd administrarea în cîrca românilor, stăpînii străini ies mai ieftin (o ­administrație străină plătită ca la ea acasă ar necesita cheltuieli copleșitor mai mari). Dar, mai ales, stăpînul străin nu răspunde de nimic, ba poate arunca în capul românilor toate relele din lume. Românul devine vinovatul de serviciu, iar culpabilizarea permanentă este condiția jecmănirii culpabilului. Neasumarea administrării de către stăpîni nu înseamnă cumva delegarea către vătafii români a vreunei fărîme din decizie, ci doar lăsarea acestora să fure ceva milioane pentru ca stăpînii să poată fura ei, în liniște și în aplauzele generale, miliarde peste miliarde. Și mai este vorba de ceva: de imensa, inimaginabila ipocrizie a puterilor coloniale; nu „cadrează“ a mai pune pe tapet în secolul XXI existența cu acte în regulă a unor colonii, și încă unde, în Europa! De fapt însă, falsa suveranitate a ­României este folosită ca paravan pentru montarea unor mașinațiuni și experimente economice și politice, care ar fi descalificante și compromițătoare dacă ar fi vizat colonii oficial recunoscute (ca, de pildă, guvernări de „tehnocrați“ fără parlament și fără partide politice sau deresponsabilizarea socială completă a capitalului prin transferul integral al contribuțiilor sociale asupra muncii).

Cît privește statutul în periferia România al străinilor din centrele puterii ­vestice, lucrurile sunt clare, fără echivoc. Există peste 30.000 de firme din aceste centre în România. Folosesc, bineînțeles, salariați ­români (peste un milion), dar șefii fiecăreia din firme sunt străini. Aceștia manevrează jumătate din economia din România și, atenție mare, 70-80% din contractele din bani publici românești. Ținînd cont de rata de randament la care lucrează, dispun de peste două treimi din profiturile obținute în România. ­Raportează însă Fiscului doar vreo 10-15% din ­acestea. Restul, adică grosul, îl evazionează înainte de ­fiscalizare, în total vreo 40-50 miliarde euro anual! ANAF și DNA nu descoperă nici un evazionist străin, nici un corupt străin! Acești șefi, venind din țările „mîntuitoare“, sunt, desigur, niște îngeri! Dar chiar toți?! Și de te calcă vreunul din ei cu mașina pe trecerea de pietoni, este scos repede din țară de ai lui, să nu-i pună cumva nici măcar o întrebare vreun polițist sau procuror român! Trai nineacă în România centenară în virtutea unor „capitulații“, scrise sau mai ales nescrise, dar operaționale, din Evul Mediu. Chiar și pentru salahorii români este mai bine: oricum, e altceva să te calce în picioare un „mister“ în ­numele democrației, ­decît un „tovarișci“ în numele dictaturii proletariatului sau un „bey“ în numele Sublimei Porți.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/capitulatiile-medievale-din-romania-centenara/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Iluziile demagogilor, mai fanteziste decît ale naivilor

          În visele nocturne sau diurne ale celor care pretind că se luptă cu „statul paralel“ – vise iscate de valul de dezvăluiri, devoalări, deconspirări și chiar desecretizări de protocoale și „liste negre“ cu persoane de condamnat – se arată zeițe de pe Pămînt care se retrag din scenă ori sunt chiar revocate de zeii dreptății din Ceruri; ba, mai mult, se zărește cum românii pășesc pe tărîmurile fericirii, în care justiția este justă și fără abuzuri și în care cei ce au făcut nelegiuiri și măsluiri nu numai că se căiesc ori sunt trași la răspundere, dar fac loc cavalerilor ce îl au pe Dumnezeu în frunte și în suflet. În mare, există două categorii care experimentează asemenea vise. Unii care cred că, după toate cîte s-au întîmplat, trebuie să se și schimbe ceva, lucrurile neputînd rămîne la fel. Sunt cei mai naivi, cei care nu înțeleg mai nimic. A doua categorie este a vocalizatorilor sau vociferatorilor, care se dau drept cei ce se luptă cu răul, care trăiesc senzația că au pus umărul la incriminarea acestuia în spațiul public și care își așteaptă victoria. Aceștia nu sunt naivi, înțeleg cum stau de fapt lucrurile, dar au un teribil simț al ierarhiei, afișîndu-se în luptă cu vătafii, în timp ce le cîntă la vioară adevăraților stăpîni – mai pe scurt, demagogii! În materie de deznodămînt, naivii probabil nici nu vor sesiza esența vreunei schimbări, dacă vreo schimbare va avea cumva loc, iar demagogii rezumă, în mod deliberat, schimbarea la înlocuirea vătafilor, făcuți vinovați de toate relele pămîntului, după care, în sfîrșit, stăpînii cei buni ar urma să aducă fericirea în pace și dreptate tuturor românilor!

Asemenea vise, cu deznodămintele aferente, s-ar putea înfăptui doar dacă am trăi în vreo societate ideală, care nu există nicăieri pe Pămînt. În capitalism, rîvnit și votat de locuitorii acestor meleaguri, proprietatea este sfîntă. Și, ca atare, proprietarul este decidentul! Precum în apartamentul în care locuiești! Decizi tu reamenajări sau modernizări, dacă și numai dacă ești proprietar! Dacă nu ești proprietar, renunți de vrei ceva anume sau, în caz că ții cu tot dinadinsul la acel ceva, te muți în altă parte. Dar în apartamentul cu pricina decide proprietarul! Așa și în cazul unei țări: decide proprietarul! Respectiv, aceia care dețin proprietatea celei mai mari și importante părți din activele din țara cu pricina, „cea mai mare și importantă parte“ însemnînd ponderea precumpănitoare sau/și nodurile strategice ale activității. În cazul României nu există posibilități de controversă: peste 60% din active și peste 50% din cifra de afaceri din economie aparțin capitalului străin, nu românesc, și, foarte-foarte important, toate punctele și sectoarele strategice (petrol, gaze, industrii, bănci, telecomunicații, comerț și, tot mai mult, păduri și pămînturi) sunt controlate de acesta! Și, la fel foarte-foarte important și fără echivoc, jumătatea din economie care a mai rămas în mîna capitalului românesc pune de fapt doar pingele! Așa că nu pot exista semne de întrebare: e clar cine decide în economie! Și, în capitalism, cine decide în economie decide și în politică, și în justiție! Deși nu prea place acest adevăr celor cu rucsăcel în spate și smartphone în mînă, precum și demagogilor de profesie, asta este situația! Așa-i în capitalism! Nu place poate uneltelor, dar place de minune stăpînilor! Și stăpînii nu vor renunța la nici o fărîmă din decizia pe care le-o conferă proprietatea pe care o dețin.

Astfel că schimbarea vătafilor nu va schimba nimic din rînduieli! Acestea vor rămîne la fel în măsura în care petrolul, gazele, utilitățile, telecomunicațiile, industriile, băncile, pădurile și pămînturile vor rămîne tot la cei la care se află! Nu se va schimba nimic! După cum este și firesc! Și, evident, nu se va schimba nimic nici în decizie și, prin incidență, nici în justiție! Pot pleca din funcție nu una, ci zeci de dne Kovesi, că toate lucrurile și rînduielile în justiție vor rămîne la fel. Să nu plutim în depărtări albastre! N-o să cedeze proprietarii economiei din România controlul asupra pîrghiilor din politică și societate, inclusiv din justiție! De dragul cui s-o facă? Și apoi, de ce s-o facă? Îi constrînge cumva cineva cu ceva?! Dimpotrivă, proprietatea și puterea îi obligă să mențină hățurile așa cum sunt. O să se apuce DNA, eventual sub o altă conducere, să descopere corupți străini, în loc să-i caute de zor pe corupții români din urmă cu 6-7 ani, căci pe cei din zilele noastre nu mai are cum să-i găsească vinovați întrucît nu românii mai sunt la butoane și nu românii mai capătă contracte din bani publici?! Să fim mai bine serioși! Contribuția justiției astfel dirijată de stăpînul străin al țării a fost crucială în colonializarea României, în scoaterea din joc a capitalului autohton și mai ales a statului român, ca posibil apărător al capitalului românesc și singură pavăză a acestuia în fața capitalului străin, în mod obiectiv mai puternic și de mult împiciorogat în piață. De ce să schimbe lucrurile și rînduielile tocmai beneficiarul lor?! Ar fi ilogic! Dimpotrivă, stimați demagogi care confundați deliberat înlocuirea vătafilor cu schimbarea, fiți atenți că prilejul valului de dezvăluiri și deconspirări este strașnic folosit, cu concursul trădătorilor de neam și țară care se înghesuie prin guvernările ascunse sau la vedere, pentru a vinde pe daiboj ce mai este de vîndut din biata Românie și, încă și mai rău, pentru a da stăpînilor străini cadouri peste cadouri finanțate prin sustrageri directe din castronul de la gura românilor!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/iluziile-demagogilor-mai-fanteziste-decat-ale-naivilor/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-