Category Archives: Editorial

Avem o problemă

     Istoricul Adrian Majuru mi-a cerut să elimin un articol publicat în Cotidianul în 21 noiembrie 2011, intitulat „Ce vor khazarii?”.

De-a lungul anilor, acest articol a fost contestat și incriminat ca o expresie de antisemitism. Adrian Majuru a fost taxat de nenumărate ori, el nefiind un om cu apucături antisemite. Scurta descriere a istoriei khazarilor și supoziția că ei ar visa o patrie în România a deranjat peste măsură. Drept pentru care, nedorind să fim la baza unui rău provocat cuiva, cu atît mai mult lui Adrian Majuru, îmi asum decizia de retragere a articolului, în ciuda faptului că nu mi se pare corect. Nu sunt corecte nici incriminarea și presiunile exercitate asupra autorului, uneori, inclusiv asupra ziarului, după cum nu-i corectă nici retragerea acestui text de pe site-ul cotidianul.ro.

Cu atît mai mult cu cît articolul lui Adrian Majuru conține o descriere extrem de corectă a modalităților prin care poate fi destrămată o țară și aneantizat un popor. Cu riscul de a fi catalogat în fel și chip, și pe proprie răspundere, reproduc partea cu valoare de semnal de alarmă din articolul lui Adrian Majuru. Compatrioții noștri, elite sau oameni simpli, ar trebui să știe prin ce mijloace ar putea fi destrămată România. Cunoscînd modalitățile, ne putem apăra!

Iată pasajul amintit, de păstrat în mintea fiecărui cetățean român:

„Prin alterarea valorilor, un popor poate deveni foarte vulnerabil în perspectiva unei eventuale colonizări culturale din exterior. Valorile sunt forţele care modelează întreaga societate şi dau consistenţă rezistenţei în faţa presiunilor de schimbare venite din exterior. Când valorile din interior dispar prin marginalizare continuă, în vidul creat, pot fi aduse noi valori culturale, diferite etnic, dar şi confesional. În fond, procesul de romanizare s-a petrecut la fel în mai puţin de 200 de ani! România se va destrăma tocmai din această cauză: alterarea deliberată a valorilor.

Iar această destrămare are ca punct de plecare exact profeţia lui Milorad Pavič: „Se ştie că, atunci când e să dispară un popor, întâi dispare înalta societate şi odată cu ea şi literatura”. Pe internet circulă câteva articole cu argumente ample despre adevărul enunţat de Pavič. Iată care sunt realităţile care vor determina destrămarea ţării noastre:

„(…) în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

– crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate publică, creşterea ratei mortalităţii;

– îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecerea în umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă;

– distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

– disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastă finanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor instituţii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie –rezultatul s-a văzut!”.

Alterarea culturală este determinată pe trei căi:

  1. slăbirea şi aservirea economică, banul determinând chiar schimbarea etniei, după modelul clienţilor romani, care în schimbul stipendiilor se transformau în supuşi fideli ai patronului. Apoi avem precedentul Greciei, de stat falimentat şi apoi vândut la bucată.
  2. asimilarea cu altă etnie şi aici vezi asocierea dintre „rrom” şi „român”; mediatizarea spectacolelor subculturale a programelor de divertisment cu nuanţe de mahala de etnie rromă (miss piranda, nunţi şi petreceri cu interlopi), includem aici şi muzica ca factor cultural formator (manelele).
  3. diminuarea patriotismului care se manifestă prin promovarea obedienţilor politici ca mari valori pe când românii care au ceva de spus în profesia lor sunt marginalizaţi. Totul se aseamănă cu un genocid cultural foarte dibaci făcut.

Alterarea valorilor este primejdioasă cu atât mai mult cu cât se face cu mâna noastră. Cu sprijinul elitelor trădătoare care pentru zece arginti vând tot”.

Articolul semnat de Cornel Nistorescu a apărut pe site-ul Cotidianul.ro

Sursa: https://www.cotidianul.ro/avem-o-problema/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Reclame

(VIDEO) Dăncilă îi rade pe toți: „Nu am să permit”!

Viorica Dăncilă le-a dat miercuri o replică tăioasă liderilor europeni și ambasadelor, după avertismentele lansate de aceștia privind justiția și cazul Kovesi.

„Pentru că tot vorbim despre UE, instituțiile europene, m-au surprins azi declarațiile prim-vicepreședintelui Comisiei Europene Frans Timmermans avînd în vedere că există și a existat o deschidere totală în privința pașilor de urmat. Am format un grup de experți, s-a lucrat la nivel de experți, atît din partea Comisiei Europene cît și din partea noastră. Am specificat de fiecare dată că ne vom consulta și că va exista transparență. De aceea declarația lui Timmermans de astăzi a produs neclarități și nu i-am înțeles rostul pentru că nu este pliată pe realitățile existente. Am să am o discuție cu prim-vicepreședintele Comisiei Europene legată de aceste aspecte. Știu că a fost o discuție în Colegiul Comisarilor și sper că comisarul român a susținut de această dată România”, a declarat Viorica Dăncilă, în debutul ședinței de Guvern.

Totodată, Dăncilă a criticat, și declarațiile președintelui Parlamentului European Antonio Tajani în cazul Kovesi, precizând că nu se poate solicita începerea sau oprirea unei anchete penale.

„La fel de surprinsă am fost de declarațiile președintelui Parlamentului European, Antonio Tajani. Cred că nici factor sau decident politic, fie chiar și președintele Parlamentului European, nu poate solicita începerea sau oprirea anchetei penale. Ni se cere să nu intervenim în actul de justiție. Mi se pare un lucru corect, dar oficiali europeni ne cer să oprim anchete penale. Le spun clar că premierul României nu a intervenit și nu va interveni niciodată în actul de justiție”, a spus prim-ministrul.

Despre mesajul ambasadelor Viorica Dăncilă a spus că nu va permite ambasadorilor altor state să facă agenda premierului României.

„Tot astăzi (miercuri – n.r.) am văzut punctul de vedere a unor ambasadori a unui grup de ambasador. Am vrut să am o discuție individuală cu fiecare ambasador din acest grup, dar au refuzat. Le reamintesc doamnelor și domnilor ambasadori că suntem în România și că am dialog direct cu omologii mei ne recomandă să se adreseze autorităților din țara din care fac parte pentru că nici un stat ambasadorii nu fac agenda primului-ministru și eu nu am să permit acest lucru. Trebuie să arate respectul pentru România, așa cum fiecare ambasador român are respect pentru un stat terț”, a mai declarat Dăncilă, în debutul ședinței Executivului.

La finalul declarațiilor sale, Viorica Dăncilă a dat vina pe președintele Klaus Iohannis pentru tot ce se întâmplă.

Guvernul s-a întrunit în ședință de la ora 16.00 pe fondul zvonurilor privind adoptarea ordonanței de urgență privind Codurile penale, care a stârnit scandal cu Bruxelles-ul și cu mai multe ambasade.

Articolul scris de Ioana Radu a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 aprilie 2019

Sursa: https://www.cotidianul.ro/video-dancila-trei-dintr-o-lovitura-nu-am-sa-permit/

Notă : în ultimii 30 de ani Viorica Dăncilă este singura care, în calitatea sa de prim-ministru, îi pune la punct pe obraznicii de occidentali. (R.C.)

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Povestea torționarului Lazăr – oglinda României

       Procurorul general al României are semnătură pe acte care probează o atitudine de torționar. Unul dintre puținii anticomuniști români, maistrul militar Iulius Filip, a fost menținut în pușcăria de la Aiud și pe semnătura celui care astăzi dă lecții de legiferare, trage sforile pentru reglementările din Justiție și s-a dovedit a fi cheia și protectorul dosarelor lui Klaus Iohannis.

Am așteptat cu nerăbdare ziua de luni. Cum va reacționa România în fața unei asemenea bombe, mai puternică decît una rămasă din cel de-Al Doilea Război Mondial. În plină bătălie pentru putere, explodează una dintre bombele ideologice rămase din comunism: prestația de procuror de tip totalitar a lui Augustin Lazăr. Cazul este unic. Niciodată în Europa, de Est sau de Vest, un nazist sau un reprezentant al statului totalitar nu s-a ascuns atît de sus în vîrful piramidei de putere. Care au fost reacțiile? Numai Asociația 21 Decembrie, condusă de Doru Mărieș, a cerut demisia imediată a torționarului. Ziarele și televiziunile anticomuniste (de profesie, nu de convingere) au tăcut, așteptând să primească ordin. Și președintele a tăcut.

Toată duminica și-a mestecat tăcerea și a încercat să găsească un răspuns la întrebarea Primei Doamne. Ce ne facem Klaus? Dacă pică Lazăr ne iau casele, ne redeschid dosarele și mă arestează pentru fals în acte! Nu-i exclus ca aiureala cu o nouă consultare a Parlamentului să fie doar încercarea președinteui de a găsi un răspuns la întrebarea: „Ce ne facem, Klaus?“

Ce să facă? Încearcă să schimbe agenda publică, socotind că o a doua consultare a Parlamentului face mai mult zgomot decît referatele de poliție politică ale lui Augustin Lazăr. Luni dimineață, Tudorel Toader, ministrul Justiției, face spectacol la intrarea în insituție. De data aceasta, tăcere de mormînt. De ce să se amestece în scandal? Și așa, Augustin Lazăr este la un pas să își rupă gîtul.

Și apoi, și el a fost procuror? Dacă îi scot și lui din mapă cine știe ce arestare sau rechizitoriu? Și PSD-ul a tăcut. A fost la nuntă. Însănătoșit pe neașteptate pentru Ișalnița, Liviu Dragnea a dansat tandru și a ascultat șoapte rostite de Irina:

-Nu te băga, Iubi, că ăsta e pe-o mînă cu tot clanul procurorilor și te arestează! Lîngă el, Codrin Ștefănescu, secretarul general, rămas cu gura căscată în fața celei de-a doua rochii de mireasă a Liei Olguța Vasilescu și numărînd cotizațiile invitaților cu gîndul la nunta lui Traian Băsescu pentru EBBA.

-Sunt sigur că scoatem mai mult! Cine să protesteze luni dimineața? Pensionarii se tem de procurori. Organizația de tineret a PSD? Are PSD-ul organizație de tineret? Dacă n-are, n-ar trebui să existe! De ce n-a protestat primul-ministru? Pentru că se teme și de umbra ei și de limba română!

În fața Parchetului General, nu s-a strîns nimeni. Nici un intelectual n-a răspuns la scrisoarea lui Andrei Pleșu. Se spune că și acesta ar fi început cu „Mult stimate, iubite tovarășe secretar general….”. Cine să protesteze? Doar nu veți fi așteptat să protesteze Monica Macovei și Laura Codruța Kovesi? Mai bine fug în Costa Rica! Doar n-o să-l demaște pe Augustin Lazăr ca să spună cîte știe despre părinții lor și despre mapele lor profesionale. Cine și cum să se ridice la descoperirea acestui dinozaur al justiției de tip totalitar? George Maior din Washington să anunțe presa americană că un torționar conduce în România Ministerul Public?

Poate că a aflat ce a zis Cornel Dinu depre el și despre taică-su? Cine să protesteze și cine să îi ceară demisia acestui torționar bătrîn, strecurat în statul de drept cu pretenții democratice? Ludovic Orban și Rareș Bogdan? Victor Rebengiuc cu nevasta? Cei tineri care nu știu ce înseamnă dictatura, dar sunt de partea poliției politice și se cred drepți? Mă tem că România nu trece nici examenul memoriei. Încă îi mai așteaptă pe polonezi să apere onoarea celui care a fost condmnat pentru că l-a înfruntat pe Nicolae Ceaușescu și s-a solidarizat cu mișcarea lor anticomunistă.

După trezeci de ani, încă nu suntem în stare să ne ridicăm în apărarea onoarei unui maistru militar (nu ”umil maistru”, cum zicea prost comentatorul Coiță. Umili eram noi, pentru că nu ne-am ridicat împotriva dictaturii) care alături de Liviu Babeș, de Radu Filipescu, de Constantin Dobre și de alți cîțiva ne-au salvat obrazul de popor supus. Torționarul Lazăr este mai apărat decît un erou. Ba, pentru a îngropa nemernicia acestui supraviețuitor al abuzurilor din comunism, anunțăm o nouă consultare a Parlamentului, poate că aruncăm în aer și o fabrică sau un ziar, numai ca omul la care se află cheia caselor și dosarelorlui Klaus Iohannis să scape. Și ca partenerul noii Securități să nu fie aruncat peste bord. Documentele despre ticăloșiile lui Augustin Lazăr nu cutremură România. O scaldă în explicații cretine, în lașități și diversiuni.

O plasă invizibilă paralizează orice reacție. Cine știe, poate pe la periferie sau printr-o comună, un alt maistru militar sau un tehnician agricol mai zice în barbă:

-Fir-ați ai Dracului de nemernici!

Articolul semnat de Cornel Nistorescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 2 aprilie 2019.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/povestea-tortionarului-lazar-oglinda-romaniei/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Rusia trimite rachete nucleare împotriva României. Anunțul care pune pe jar întreaga Europă

       Șeful Comisiei pentru apărare și securitate rus, Viktor Bondarev, a declarat, luni, că Rusia a decis să desfășoare în Crimeea bombardiere capabile să transporte rachete nucleare, ca răspuns la instalarea bazei antirachetă din România.

Moscova intenţionează să desfăşoare escadrile de bombardiere strategice Tu-22M3 la baza aeriană Gvardeiskoie din Crimeea, a precizat Viktor Bondarev, afirmînd că instalarea mijloacelor sistemului de apărare antirachetă al SUA în România reprezintă o provocare serioasă pentru Rusia.

„Acest pas a schimbat în mod cardinal echilibrul de forţe în regiune”, a mai spus senatorul rus, potrivit căruia bombardierele desfăşurate în Crimeea urmează să fie modernizate în decurs de cîţiva ani, ceea ce va permite străpungerea sistemelor de apărare aeriană şi apărare antirachetă „oriunde în Europa”, conform RIA Novosti.

„Raza de acţiune a unui Tu-22M3 şi raza rachetelor de croazieră de la bordul său vor permite transportarea focosului nuclear oriunde în Europa, lovind astfel orice obiect al sistemelor de apărare antirachetă şi al sistemelor de apărare aeriană inamice, iar luînd în considerare şi modernizarea sa pe parcursul următorilor ani la nivelul M3M şi echiparea cu noi tipuri de arme de distrugere, acesta devine un vector universal pentru lovituri asupra tuturor tipurilor de ţinte la o distanţă de mii de kilometri”, a subliniat Bondarev în aceeaşi declaraţie.

În afară de bombardiere, flota aeriană rusă din Crimeea are în componenţa sa avioane de luptă MiG-29 şi Su-27, a adăugat el.

Bondarev a spus că acum în Crimeea se bazează o grupare puternică de trupe, care este întărită în mod constant. Astfel, în peninsulă sunt desfăşurate sisteme antiaeriene S-300 şi S-400, sisteme Buk-M2, Panţîri-S1 şi două versiuni de sisteme de rachete Iskander.

Sistemele de apărare antirachetă şi de apărare aeriană din peninsulă sunt capabile să acopere în mod sigur atacurile din aer. De asemenea, aici au fost instalate sisteme antirachetă de coastă „Ball” şi „Bastion”, echipate cu rachete ultramoderne, inclusiv cu rachete supersonice, submarinul „Novosibirsk” şi „Rostov pe Don”, a mai spus senatorul rus. El a subliniat totodată că la dezvoltarea potenţialului militar al regiunii, accentul este pus pe apărarea de coastă.

De asemenea, el a exclus eventuala sechestrare a navelor ruse de către inamic, întrucît sistemele de rachete Iskander desfăşurate în Crimeea controlează coasta Mării Negre pe întreaga sa lungime, inclusiv Bosforul.

„Dacă nu ar fi fost realipite cu promptitudine Crimeea şi Sevastopolul la Rusia, teritoriile ar fi fost supuse protectoratului Statelor Unite. ‘Metropola’ americană ar fi desfăşurat acolo complexele sale de luptă cu viteza fulgerului”, a spus Bondarev, reiterînd o mai veche teză în acest sens a Kremlinului pentru a justifica anexarea.

În mai 2016, a fost certificată capacitatea operaţională a sistemului de apărare antirachetă Aegis Ashore (AAMDS) la Deveselu, despre care Moscova susţine că ar fi adaptată pentru lansarea nu numai a rachetelor antirachetă, ci şi a rachetelor de croazieră cu rază lungă de acţiune. România a declarat în mai multe rînduri că nu are rachete balistice la Deveselu.

Moscova consideră că întărirea prezenţei militare americane la graniţele Rusiei reprezintă o ameninţare şi un element clar de destabilizare a situaţiei din lume, mai notează RIA Novosti, informează Agerpres.

Articolul semnat de Alex Dumitrescu a apărut în Evenimentul Zilei din 19 martie 2019.

Sursa: https://evz.ro/rusia-rachete-nucleare-romania.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

       Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI.

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun.

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist. Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervîndu-și fiefurile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsînd Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a cîștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atît economic încît să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe articulația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobînzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vînturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decît încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decît împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decît situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 30 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-noua-impartire-a-sferelor-de-influenta-este-inevitabila-770915

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

În România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit

Șerbănescu, avertisment pentru românii care vor credite: Să aștepte. Este JAF!

Ilie Șerbănescu dă un sfat românilor care vor să ia credite de la bănci.

Ilie Șerbănescu a declarat, pentru DCNews, că ROBOR-ul nu reprezintă reala problemă a creditării în România. Analistul susține că românii trebuie să plătească o dobîndă foarte mare pentru că băncile care activează în România percep penalitate de risc de țară pe care BNR nu intervine.

„Acest lucru este inadmisibil”

„După părerea mea, ROBOR-ul nu va crește pentru că esența acestei măsuri este că dacă nu există un ROBOR de peste 2%, băncile nu plătesc nimic. Ele se victimizează acum după un program foarte bine ticluit, în sensul că, băi, cum vă permiteți voi să ne puneți nouă vreo restricție? Vreau să spun foarte clar că ROBOR-ul nu poate fi făcut responsabil decît de vreo 20% maximum din dobînda înspăimîntătoare cu care băncile străine dau credite românilor. Restul, și cînd ROBOR-ul era sub 2%, DAE era 10% fără ROBOR. Zece puncte procentuale înseamnă cu șapte puncte mai mult decît cum dau credite aceleași bănci la ele în țară. Taxa asta nu atacă fondul problemei care este această discrepanță. Iar această discrepanță există pentru că jumătate cel puțin din ea este penalitate de risc de țară. Dacă românul va fi luat credit din Bulgaria sau din Franța, banca din Bulgaria sau din Franța are dreptul să îi pună orice fel de penalitate de risc de țară vrea. Așa este logic. Dar dacă românul ăsta e din România și banca este este tot din România, acest lucru este inadmisibil. Asta e treaba BNR”, a declarat Ilie Șerbănescu.

Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui

Ilie Șerbănescu îi sfătuiește pe români să nu ia credite o perioadă de timp pentru a determina băncile să scadă dobînzile.

„Părerea mea este că singura modalitate ca românii să aibă credite mai ieftine este să nu ia credite o perioadă. Din păcate, lipsa de educație bancară este o realitate, pentru că în mod normal, nici un român care are ce mînca nu ar trebui să ia credite la bănci în condițiile date. Domnule, nu vreți să îmi dați cu 3 sau 4% cît îmi dă mama ta din Occident, nu iau credit. Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui. Cu 10% dobîndă, ceea ce e inadmisibil cînd dobînda de referință a fost pe tot mapamondul 0, este jaf, domnule. La jaf nu ai ce să faci, decît să de abții dacă nu ai putere și nu ai o bancă națională care să te apere. Românii să aștepte pînă cînd o să scadă pentru că o să scadă. Băncile au venit aici la jaf”, a mai spus analistul.

Articolul scris de Vlad Manolache a apărut pe site-ul DC News în 22 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/serbanescu-avertisment-pentru-romanii-care-vor-credite-sa-astepte-este-jaf_633431.html

*

Euro, în EXPLOZIE. Ilie Șerbănescu: Cînd apare pericolul real

Economistul Ilie Șerbănescu a vorbit, în exclusivitate pentru DC News, despre deprecierea leului.

Analistul economic spune că din dorința de a proteja afacerile străine, BNR nu va lăsa leul să se dezaprecieze considerabil.

„Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spune teoria, cursul valutar urmează economia. Dar în România acest lucru nu mai este demult valabil. La noi, este o economie subalternă care urmează pe cea dominantă, care se află tot aici, în România. Realitatea este aceasta și astfel, lucrurile sunt condiționate de alți factori decît ar fi normal.

Este o înfruntare politică care nu are legătură cu forțele politice, ci cu cei care sunt în spatele taberelor. În plus, mai este vorba și despre scandalul acesta cu Isărescu.

Acum, BNR lasă puțin leul să se devalorizeze și în curînd îi va pune stop. De ce? Pentru că grija pe care o are domnul Isărescu este pentru cei care produc cea mai mare parte a capitalului românesc, adică străinii. Acești oameni de afaceri își calculează afacerile în euro sau dolari, dar încasează în lei și Isărescu va avea grijă să nu piardă prea mult la schimbul în euro. Așadar, ei, reprezentînd economia dominantă, vor să nu încaseze mai puțin și de acest lucru are mereu grijă BNR -ul”, ne-a explicat Șerbănescu.

Cînd apare pericolul real

„A fost cursul 4,6 lei pentru un euro, îl poate lăsa la 4,8, dar apoi îl va stabiliza pentru că acum este doar un joc al lui Isărescu pentru interesele lui în acest scandal cu Parlamentul. Putem vorbi despre probleme ale cursului după ce vedem mai multe săptămîni că se conturează această tendință. Părerea mea este că între 4,6 și 4,8 este nimica toată. Dacă ajunge spre 5, atunci ori s-a stricat jucăria și Isărescu a scăpat hățurile sau caută un alt palier. Dacă ar fi după cum merge economia, ar trebui să fim de mult la 5 lei pentru un euro. Este greu de explicat acest lucru oamenilor care au credite în euro, însă este realitatea”, a adăugat Șerbănescu pentru DC News.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/euro-in-explozie-ilie-serbanescu-cand-apare-pericolul-real_633655.html

*

România și cele două economii. Ilie Șerbănescu: Trebuie să fii idiot să investești!

Analistul economic Ilie Șerbănescu a explicat, pentru DC News, că în România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit.

„În România vorbim despre două economii distincte. În primul rînd, vorbim despre economia celor care dețin controlul, care au toate resursele strategice și marile afaceri din România. Aceștia sunt în marea majoritate străini. Petrolul, gazele, toate industriile, băncile, toate sunt la ei, nu la noi. Această economie este profitabilă. Noi, românii, suntem consumatori concreți. Adică cei care mastichează după ce alții fac jocurile. Românii sunt în deficit. Ei reprezintă cealaltă economie. Dacă m-aș raporta doar la români, un euro ar trebui să fie spre 5 sau 6 lei pentru că importurile sunt mult mai mari decît exporturilor și peste tot este deficit. Cei care reprezintă economia dominantă nu au interes să fie un curs mare. Aceste două economii nu au legătură una cu cealaltă”, ne-a spus Șerbănescu.

Așteptăm degeaba investițiile străine

„Florin Georgescu a scos o carte despre capitalul din România. El spune cam același lucru, însă nu o poate spune ca mine. Eu sunt mai direct. Concluzia la care ajunge este că economia din România nu are capital. Eu zic că sunt două economii și totul devine mai explicit. Străinii folosesc formula simplă – investiții minime, profituri mari. Noi tot așteptăm investițiile lor. Nu vor veni. Investițiile vin doar acolo unde înlocuiesc forța de muncă scumpă. Altfel, trebuie să fii idiot să investești, tu avînd profit mare din forța de muncă slab plătită. Nu are nevoie. Ceilalți, adică românii, fac ce pot. Așa că soluția lui Georgescu este să capitalizăm economia românească. De unde bani?” , a completat analistul economic.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 24 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/romania-si-cele-doua-economii-ilie-serbanescu-trebuie-sa-fii-idiot-sa-investesti_633662.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

1859-2019-160 de ani de la Unirea Principatelor Române

Theodor Aman – Proclamarea Unirii

Theodor Aman – Hora Unirii la Craiova

Theodor Aman – Unirea Prinipatelor

Nicolae Grigorescu – Unirea Principatelor

Gheorghe Tattarescu – Unirea Principatelor

Carol Pop De Szathmári – Portretul lui Alexandru Ioan Cuza

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Oficializarea statutului de ­colonie al României devine presantă ­pentru capitalul străin

        În ciuda caracterului lor excepțional – atît prin conținut, cît și prin unicitatea promovării lor într-o țară care s-a remarcat, din păcate, doar printr-o obediență frizînd ridicolul –, măsurile antiabuz de monopol adoptate de coaliția PSD-ALDE au șanse mici de reușită.

Asta pentru că ating capitalul străin, deoarece acesta, și nu altcineva, s-a așezat, prin presiuni și impuneri de condiții, în fotoliul domeniilor care oferă posibilități de abuz de monopol și îl practică jenant de la instalare, dovedind că tocmai de aceea a vizat de la început domeniile cu pricina. Capitalul străin va replica! Nu este un termen prea potrivit. De fapt, se va răzbuna, în virtutea obligației colonialiste pe care și-o asumă de a-i pedepsi pe cei ce îndrăznesc să nu-i cînte osanale. Lupta este complet inegală: de o parte, guvernul, cît l-o ține Dumnezeu, fără nici o putere efectivă, de cealaltă parte capitalul străin, care a preluat sub control toate punctele și pîrghiile strategice din economie, transformînd România într-o colonie și tratînd-o ca atare. Guvernul nu va avea să lupte doar cu vizatele companii din domeniile unde se practică la greu abuzul de monopol, ci cu toată floarea cea vestită a întregului Apus.

Căci, după ce a preluat cele trei domenii monopoliste (resursele naturale, distribuțiile de energie și băncile), restul economiei s-a prăbușit ca popicele la picioarele sale. Iar acum, de fapt, deține tot! Guvernul care va alege să se lupte va trebui s-o facă cu întregul moloh al capitalului străin, care este neunitar doar cînd este vorba de interesele disjuncte ale componentelor sale, dar care este coeziv cînd este vorba de a pune cu botul pe labe vreo colonie recalcitrantă.

Dacă-l vor ține baierele și nu va da înapoi, guvernul va trebui inevitabil să extindă aria luptei, ceea ce-l va pune în conflict cu întreg capitalul străin din România, mai ales că nedreptățile comise de acesta din urmă în România sunt incalificabile, iar unele din ele le întrec chiar și pe cele de abuz de monopol, singurele vizate deocamdată.

În mod obiectiv, nu vor putea fi trecute cu vederea, de pildă, externalizările de profituri fără fiscalizare, desfășurarea de activități cu pierderi false și altele asemenea, care constituie grosul furtului (căci trebuie să-i spunem pe nume!) pe care-l derulează capitalul străin în România! Și despre care doar se vorbește pînă acum, nici un fel de măsuri de contracarare nefiind luate.

Nu este greu de a identifica replica – de fapt, mai bine spus răzbunarea – capitalului străin. Acesta n-are ce face economiei cu capital românesc, pe care s-ar putea crede că ar viza-o înainte de toate, pur și simplu pentru că a distrus-o deja de mult. Nu o vor mai finanța băncile străine care fac jocurile în România?! Și așa n-o finanțează, iar cu doar cele 8 procente cu cît contribuie la finanțarea ei se poate foarte bine și fără! Iar de va limita extracția de gaze offshore (ca replică la plafonarea tarifelor de vînzare), prin amînarea investițiilor în exploatare, nimic altceva nu poate fi mai minunat!

Și așa România nu se alege mai cu nimic din gazele lăsate de Dumnezeu românilor, încît ar fi o blagoslovire ca zăcămintele să rămînă cît mai intacte în așteptarea tot de la Dumnezeu a unor vremuri mai bune! Și atunci capitalul străin își va vărsa paraponul pe populație prin forțarea unor tarife mai mari la tot ceea ce ajunge la aceasta fără ca guvernul să poată face ceva, respectiv prețurile la carburanți (fixate de cele patru companii cu poziții dominante pe piață, toate străine), tarifele în telecomunicații (unde nici nu poate fi considerat că există vreo piață, în măsura în care totul este dirijat de trei jucători, bineînțeles toți străini), dobînzile la depozite (integral la cheremul cartelului băncilor străine), ca și dobînzile la credite.

În acest ultim domeniu, să fie clar: ­ROBOR-ului vizat de măsurile punitive ale guvernului nu-i pot fi imputate nici în proporție de 20% dobînzile aiuritoare cu care dau credite băncile străine din România, grosul reprezentîndu-l penalitatea de „risc de țară”.

Inacceptabilitatea impunerii unei asemenea penalități la credite date intern de către bănci care sunt înscrise juridic tot intern în România nu este taxată de noile măsuri și de altfel înlăturarea acesteia nici nu poate fi treaba guvernului, ci cade în responsabilitatea guvernatorului BNR, care ar trebui s-o combată pur și simplu prin retragerea autorizației de funcționare a băncilor care practică o asemenea anomalie.

Presiunile directe în creștere ale capitalului străin asupra populației îi vor determina, poate, în sfîrșit, pe români să conștientizeze de unde vine jaful resurselor țării. Dar mai important va fi altceva. Intrarea fără echivoc în coliziune a măsurilor adoptate de guvernarea română cu politicile pretinse de capitalul străin și acțiunile în clar ale acestuia va aduce în mod obiectiv în atenția publică marea problemă a României actuale: contradicția dintre statutul ei oficial de țară suverană, membră a NATO și UE, și statutul ei real de colonie, fără economie națională, fără decizie națională, fără identitate națională.

Din motive nedeclarate, dar perfect identificabile, capitalul străin, care a preluat controlul proprietăților și pîrghiilor strategice din România și deci decizia, evită să preia, după cum s-ar cuveni, și administrarea țării, la care îi dau dreptul ­proprietățile și deciziile deținute. Îl costă nu doar mai ieftin lăsînd administrarea în seama românilor, dar mai ales în acest fel nu-și ­asumă vreo responsabilitate, putîndu-i face pe români vinovați de toate relele din lume. De aici haosul existent!

Nu poate fi condusă o mașină de cel care nu se află la volan, ba este chiar înghesuit în portbagaj! Preluarea administrării țării de către stăpînul străin care deține proprietatea și decizia ­ne-ar scuti de mascarada alegerilor, a înfruntărilor între partide politice și între instituțiile țării (guverne, președinții, parlamente și curți constituționale). O colonie este condusă de un guvernator străin. Și cu asta, basta! N-ar fi frumos și onorant, ar fi însă mai onest și poate chiar mai bine. Am scăpa de jocul de glezne al unui Dragnea și de crizele de autoritate comandate extern ale unui Iohannis.

Stăpînul străin ne-ar jecmăni desigur în continuare, dar mai cu responsabilitate. În condițiile unor politici pro-românești ale unor guvernări oficial românești, stăpînului extern îi va fi mereu mai dificil să mențină în viață minciuna existentă acum și să nu recunoască faptul de netăgăduit că România este o colonie. Recentele măsuri antiabuz de monopol obligă, de fapt, capitalul străin să oficializeze statutul de colonie al României pentru a-și putea continua cel puțin la ratele de pînă acum exploatarea colonială în România.

Adevărul, oricît de crunt, este oricum mai bun decît ­minciuna. Va mai rămîne însă o ­problemă: colonia cui? Cîțiva corifei sunt ­gata, dar nu prea se înțeleg între ei! Doamne, ce vremuri vin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 16 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oficializarea-statutului-de-colonie-al-romaniei-devine-presanta-pentru-capitalul-strain-768939

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Uimitoare măsuri după trei decenii

            2018 – deh, an centenar – s-a încheiat cu uimitoare măsuri adoptate de guvernarea în exercițiu. Uimitoare, pentru că sunt printre puținele măsuri pro-România din perioada care s-a scurs de la evenimentele din 1989 și oricum singurele în mod net cu acest caracter de la revenirea la guvernare a PSD în 2012. Să fie clar: au mai existat, în ambele perioade menționate, măsuri cu o asemenea alură, dar toate au avut o tentă defensivă. Așa a fost cazul genialei măsuri luate de președintele Iliescu de a transfera, contra costuri derizorii, apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora, ceea ce, în perspectiva teribilelor scumpiri impuse de capitalul străin utilităților publice preluate, a permis românilor, pentru vreo 20-25 de ani, să trăiască mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din Europa, prin transformarea lor în proprietari și menținerea scăzută a impozitelor pe proprietățile locative. Așa a fost și cazul majorărilor de salarii (în sectorul de stat și pe ansamblu prin salariul minim), decise de guvernările PSD pe vremea lui Dragnea, dar făcute comestibile pentru capitalul străin, care între timp preluase cu totul România, prin costisitoare și complet nejustificate cadouri acordate acestuia (relaxări fiscale și mutarea contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului). Ultimele măsuri însă vizează direct și fără nuanțări țintele urmărite.

Companiile vizate și, bineînțeles, menestrelii lor s-au repezit să pună flașneta dogită că noile măsuri sunt îndreptate împotriva capitalului străin și să-l răstignească – a nu știu cîta oară! – pe Dragnea pentru o asemenea „lèse-majesté”. Inexact! Vizat nu este capitalul străin, ci abuzul de monopol. Este cumva afectat capitalul străin atotdominant în domenii de forță precum construcțiile auto, componente auto, IT, retail sau consultanță? Nu! Se poate lesne observa că este vorba doar de domenii unde nu există concurență și unde reglementarea trebuie să oprească abuzul de poziție dominantă care poate rezulta tocmai din absența concurenței și utilizarea monopolului deținut în fața unor consumatori fără opțiuni. Că onor capitalul străin a ales să preia cu prioritate aceste domenii și să apeleze mai mult decît deșucheat la abuzul pe care îl permite tocmai monopolul din respectivele domenii nu sunt de vină nici România, nici Dragnea! „Vinovatul de serviciu” Dragnea este într-adevăr de vină, dar nu pentru că a inițiat și adoptat aceste măsuri, ci pentru că nu le-a luat mai demult!

Privind retrospectiv, capitalul străin a forțat, de la începutul începuturilor, preluarea acestor domenii, tocmai pentru a putea abuza, în interes propriu, de monopolul care exista în respectivele domenii. Preluarea resurselor de petrol și gaze a fost condiționalitate în admiterea în UE, preluarea distribuțiilor de energie a condiționat acordarea statutului de economie de piață funcțională, iar de preluarea sistemului bancar a depins accesul României pe piețele financiare. De altfel, să nu ne mai ascundem după deget: preluarea de către capitalul străin a acestor sectoare, ceea ce echivalează cu controlul asupra rulajului banului în economie, înseamnă transformarea unei țări într-o colonie, ceea ce s-a vizat de fapt și s-a realizat în cazul României! Este posibil ca băncile străine din România – căci cele românești nici nu prea sunt! – să realizeze profituri de cîteva ori mai mari decît aceleași bănci la ele acasă în condițiile în care aici au relații cu clienți mult mai săraci decît în țările de origine? Este posibil: prin abuz de monopol, compensînd depozitele cu dobînzi derizorii și impunînd dobînzi exorbitante la credite. Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca statul român să nu încaseze măcar ceva cît de cît de pe urma găzduirii unor giganți telecom care fac aici profituri uriașe și constante? Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca românii să nu se aleagă mai cu nimic de pe urma gazelor naturale cu care i-a blagoslovit Dumnezeu, peste jumătate din ei continuînd să se încălzească cu lemne, în timp ce se pregătesc conducte pentru exportarea acestor gaze, nemaivorbind de sumele derizorii pe care le încasează statul român ca redevențe? Este posibil prin abuz de monopol. Dar este inadmisibil! Este posibil ca, după preluarea monopolului din distribuțiile de energie și în general din utilități publice de către companii străine, prețurile atît la gaze, cît și la electricitate sau apă să se fi dublat sau chiar triplat, în timp ce serviciile s-au înrăutățit, și nu îmbunătățit, iar branșamentele, trecute în regim privat, să fi devenit prohibitive prin tarifele impuse? România se află în frunte la întreruperile de curent electric în UE, ca și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale. Este posibil prin abuz de monopol, respectiv prin impunerea unor prețuri mărite, fără îmbunătățirea serviciilor, niciuna din companiile străine preluatoare de utilități nefăcînd măcar investițiile de întreținere la care se angajase cu prilejul privatizării! Este posibil după cum se vede, dar este inadmisibil!

Că va urma o urgie asupra românilor, declanșată de mult stimatul și iubitul capital străin, asta este sigur. Colonialismul nu tolerează ieșiri din front. Motivația replicii nu va fi cumva faptul în sine că măsurile îi vor afecta profiturile obținute! Ci obligația pe care și-o arogă de a penaliza crunt îndrăzneala sclavului de a ridica mîna împotriva stăpînului! Amenințările că-și ia catrafusele și pleacă sunt povești pentru fraieri! N-ar fi rău, că așa am mai respira și noi ușurați, dar dulăii nu pleacă de la măcelărie! Lamentările că măsurile introduc haos și incertitudini în piață sunt baliverne! În care piață? Ce, asta-i piață?! „Piața” telecom este guvernată de trei jucători mari și lați! „Piața” distribuției de gaze de doi mari și lați! „Piața” distribuției de energie electrică de trei-patru mari și lați! „Piața” distribuției de carburanți de patru mari și lați! „Piața” bancară de cîteva grupuri mari și late, mai înfrățite între ele decît gemenii! Vai, am uitat să precizăm că în toate cazurile – de la companii telecom și distribuțiile de gaze și electricitate la benzinari și bănci – este vorba de jucători străini!

Încercarea de recuperare a efectelor măsurilor pe seama consumatorilor – căci asta va fi replica! – este de natură să genereze capitalului străin în ansamblu din România dureri de cap pe care le au pînă și cei mai versați stăpîni de sclavi. Capitalul străin a ajuns în România nu numai la o matrice colonială de exploatare a țării, dar și la o anumită optimizare a acestei matrice, respectiv la o maximizare a profiturilor cu cheltuieli de lucru și investiționale minime! Măsurile adoptate de coaliția PSD-ALDE strică ploile, în sensul că ori capitalul străin se mulțumește cu mai puțin ori trebuie să acutizeze exploatarea directă a oamenilor de rînd pentru a menține aceeași rată de optimizare a matricei coloniale. Și aceasta pune problema abandonării măștii de țară suverană a României și oficializarea statutului ei de colonie (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 9 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/uimitoare-masuri-dupa-trei-decenii-768049

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Vestele galbene“ și extincția clasei mijlocii

         În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“, apărută recent la Editura Mica Valahie, subliniam că actualmente capitalul internațional este într-o perioadă de ofensivă puternică.

Mărturii și efecte pot fi întîlnite la tot pasul, pretutindeni în lume, dar că rămîn necunoscute consecințele pe termen lung, întrucît istoria modernă demonstrează că, după perioade de ofensivă masivă din partea capitalului, au venit, în urma tensiunilor acumulate, replici fie pe plan național, din partea muncii, fie pe plan internațional, din partea națiunilor afectate.

Mișcarea „vestelor galbene“ vine să confirme că în privința replicilor aproape nu poți ști de unde sare iepurele. Este o mișcare oarecum neașteptată. Și, oricum, de o amploare neașteptată. Și iată de ce. Se poate spune că marea depresiune economică din anii ’30 ai secolului trecut s-a soldat cu o cedare de anvergură din partea capitalului în fața muncii în țările capitalismului dezvoltat, moment ce aparent a marcat mutarea, cel puțin pînă acum necontrazisă de realități, a accentului în expansiunea capitalului pe seama țărilor mai slab dezvoltate. În zilele noastre, lumea subdezvoltată pare a fi interfața ofensivei capitalului internațional și ar fi de presupus că, dacă va exista o replică față de o asemenea ofensivă, aceasta va veni din lumea subdezvoltată. Aceasta, cu atît mai mult cu cît munca din țările capitalismului dezvoltat beneficiază de pe urma expansiunii capitalului din aceste țări în țările mai slab dezvoltate. Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective.

Iată însă că mișcarea „vestelor galbene“ atrage atenția că munca din țările „diriguitoare“ mai are ceva de spus și nu a adormit cloroformizată de nivelul de trai incomparabil cu cel din lumea subdezvoltată și de tratamentul de care se bucură din partea capitalului, și mai de necomparat cu cel la care este supusă forța de muncă din colonii. „Vestele galbene“ sunt săracii lumii bogate. Deosebit de important de subliniat, săracii nu din zona excluziunii sociale, ci chiar din zona forței de muncă ocupate. De aceea sunt numiți „muncitorii săraci“, indiferent dacă sunt din Franța, SUA, Germania sau Marea Britanie. Sunt cei cu loc de muncă, dar care, după ce plătesc chiria, abia se descurcă din cîștigurile salariale. Ca urmare, mulți trăiesc în rulote. Sunt deosebit de sensibili la inflație și la prezența în sine a imigranților, care se mulțumesc cu și mai puțin. Sunt adversarii globalizării, căci nu conștientizează ceva concret cu care s-ar alege de pe urma acesteia. Sunt, în ultimă instanță, un subprodus al marii polarizări sociale generate de colonialismul actual. Polarizarea de pe vremea colonialismului clasic – cînd sistemul centru/periferie era oficializat – se dovedește a fi fost un biet bebeluș în raport cu ceea ce există în momentul de față.

Polarizarea socială – pe deplin măsurabilă și măsurată – a ajuns halucinantă pe plan internațional, luînd în considerare veniturile din cadrul puterilor coloniale și respectiv din teritoriile coloniale (țări emergente sau în curs de dezvoltare). Dar polarizarea este consemnată de statistici și în cadrul intern din statele-puteri coloniale, semn că profită de pe urma transferurilor de bogăție dinspre colonii spre statele-puteri coloniale înainte de toate capitalul și îndeosebi vîrfurile lui. Nu numai lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci. Dar și în cadrul intern al statelor-puteri coloniale se derulează același fenomen, evident la alte dimensiuni și la alte amplitudini. Niciodată însă în Occident bogații n-au concentrat mai multă bogăție, iar sărăcia n-a afectat mai mulți membri ai societății, atît în termeni relativi, cît și în termeni absoluți, prin comparație cu același Occident, să zicem din anii ‚70-’80!

Polarizarea absolut halucinantă a bogăției a dus la „alungirea“ pînă la ridicol a așa-numitei „reguli 80/20%“. De peste un secol, economiști de renume ai lumii au fundamentat „regula celor 80/20%“ cu aplicabilitate în distribuția veniturilor, dar nu numai, într-o economie, indiferent care ar fi aceea. 80% din venituri se concentrează la dispoziția a doar 20% din populație, în timp ce 80% din populație abia dispune de 20% din ansamblul veniturilor. Regula este valabilă și în țările bogate, și în țările sărace, diferite fiind doar nivelurile absolute, dar în ce privește ponderile situația este aceeași. Ei bine, polarizarea bogăției determinată de colonialismul actual a adîncit discrepanțele de o manieră aproape înfricoșătoare în sensul că regula, apocaliptic întărită, funcționează la parametrii 90/10% și chiar 99/1%! Paroxismul 99/1% este consemnat, în materie de averi, între cetățenii centrelor coloniale și cetățenii periferiilor coloniale. Același paroxism este lucru comun în colonii! Dar și înlăuntrul centrelor-puteri coloniale regula a ajuns să opereze în parametrii 90/10%!

Deosebit de interesant este că în interiorul centrelor-puteri coloniale regula are parametri diferiți în materie de venituri salariale, respectiv de averi, îndreptîndu-se spre paroxism și aici în cazul averilor! Faptul pune în evidență intervenționismul statal din centrele-puteri coloniale care limitează discrepanțele salariale, prin difuzarea resurselor captate din transferul de bogății din colonii către păturile mai sărace, îndeosebi prin ridicarea salariilor mici (care apar fabuloase în raport cu cele din colonii!) și prin susținerea unor consistente programe sociale. Dar care nu oprește accentuarea polarizării în materie de averi.

Alungirea piramidei veniturilor și trimiterea regulii în distribuția acestora să opereze în parametrii 90/10% și chiar mai discrepant au dus, în centrele-puteri coloniale, la una dintre cele mai tulburătoare schimbări economico-sociale: subțierea, pînă aproape de extincție, în unele dintre acestea, a clasei mijlocii, pînă nu de mult cîntată ca osatura societății capitaliste moderne și baza democrației, dincolo de mai vechile atribute de coloană vertebrală a moralei creștine și chezășie a păstrării virtuților și valorilor familiale. Veniturile și mai ales averile se aglomerează atît de amețitor în vîrf și, dimpotrivă, se sfrijesc atît de grav la nivelul celor care devin mereu și mereu mai mulți, încît nu mai există prezență semnificativă în zona clasei mijlocii. Toate abordările sociologice să le zicem clasice trebuie abandonate.

Readucerea pe frontispiciul social a clasei mijlocii a fost prezentată de Donald Trump ca reprezentînd reînvierea „măreței Americi“ și a fost transformată în sloganul electoral cu care de altfel a devenit președinte. În Europa Occidentală, fenomenul nu a înaintat atît de puternic precum în America, dar sociologii au spus de mult că se așteaptă la evoluții și reacții similare. Mișcările „vestelor galbene“ din Franța și alte țări vest-europene arată că regiunea „recuperează“. Va reveni capitalul vest-european la politicile naționale sau persistă în delirul globalismului favorizant doar pentru puțini, pentru cei mereu mai puțini?! Va fi revitalizată sau definitiv îngropată clasa mijlocie?! Greu de răspuns, căci revitalizarea clasei mijlocii este incompatibilă cu alura luată de colonialismul actual.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/vestele-galbene-si-extinctia-clasei-mijlocii-765834

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Utilitățile – cea mai colonială dependență a românilor!

         Potrivit datelor Eurostat (agenția de statistică a UE), românii au destinat în 2017 aproape un sfert din cheltuielile totale pe gospodărie pentru utilități (locuire, apă, electricitate, gaze și alți combustibili).

Cu o asemenea cotă, România se situează la mijlocul clasamentului în domeniu din țările UE. Cote superioare (26-29%) înregistrează finlandezii, suedezii sau danezii, în cazul cărora condițiile climatice joacă, fără îndoială, un rol.

Pentru a avea semnificația cifrelor, trebuie ținut cont că PIB-ul pe locuitor la nivelul parității puterii de cumpărare este în România doar de 60% din media UE, ceea ce arată că pentru un român nota de plată a utilităților, chiar dacă eventual mai mică decît în alte țări în cifre absolute, atîrnă mult mai greu în balanța cheltuielilor. Consemnînd, de asemenea, creșterea severă din perioada 2007-2017 a ponderii cheltuielilor cu utilitățile în totalul cheltuielilor, să-i sugerăm măcar în principiu adevăratul impact, în condițiile în care în 2017 jumătate dintre români au rămas să se încălzească cu lemne și cel puțin o treime din ei au closetul în curte, nebeneficiind de apă curentă și canalizare!

Să ne amintim obligatoriu de faptul că în România locuințele sunt în proporție de 94% în proprietatea celor care stau în ele, în urma deciziei președintelui Iliescu de a se vinde apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora. Implicația a constat într-o factură derizorie pe ansamblu a chiriilor în totalul cheltuielilor gospodăriilor, precum și o dependență masivă a acestor cheltuieli de nivelul impozitelor pe proprietăți, menținut scăzut deocamdată. Dar este vorba și de o pondere apăsătoare a cheltuielilor cu utilitățile propriu-zise în totalul cheltuielilor de locuire.

Acest tablou evidențiază clar că pentru atîția români cheltuielile cu utilitățile au ajuns să atîrne deja dramatic din cauză că prețurile acestora au sporit fără încetare în ultimii zece ani. Cine le-a mărit? Proprietarii lor! Cine sunt aceștia? Este vorba în toate cazurile de companii străine.

În tranziția de la comunism la capitalism, costul scăzut al locuirii în România s-a păstrat nu numai prin menționatul transfer (practic gratuit) de proprietate imobiliară de la stat la oamenii de rînd, ci și prin menținerea, pentru o bună bucată de vreme, a unei facturi rezonabile la utilitățile în sine, în esență la gaze și electricitate. La intrarea României în UE s-a produs însă ruptura. Cedarea de către statul român a monopolului asupra utilităților a fost condiționalitate a admiterii în UE.

Această cedare a făcut obiectul principal al capitolului „Concurență” din cadrul negocierilor de aderare. Capitolul de negociere a rămas blocat pînă cînd România a consimțit să vîndă distribuțiile de energie unor companii străine.

Și s-a întîmplat ceva absolut caraghios: de îndată ce România a acceptat să vîndă distribuțiile de gaze jumătate la nemți și jumătate la francezi, ea a căpătat, ca prin farmec, calificativul de economie de piață funcțională, de unde era pînă atunci pusă la zid pentru „obstacolele” și „întîrzierile” în trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Această ruptură a deschis calea  colonializării rapide a României, dar și a scoaterii treptate a românilor din ultima poziție de proprietari în România, cea în privința locuințelor.

Utilitățile constituie piesă centrală în rulajul banului într-o economie, căci funcționează din plin indiferent de ciclul economic sau politic, aducînd profit și în avînt și în criză. De aceea, în colonializarea unei țări, preluarea utilităților este vizată în prim-plan. O dată cu rulajul banului, care pe lîngă utilități implică preluarea băncilor și resurselor subsolului, restul din economie cade în mîna preluatorului aproape de la sine. Ceea ce s-a și întîmplat deosebit de rapid în România! Acordurile de preluare a utilităților, zise privatizări, includ libertatea preluatorului de a proceda la creșterea prețurilor sau asigurarea pentru acesta a unor profituri prestabilite (de pildă, ca procente de circa 8-12% din încasări)!

Ceea ce oricum avea să lichideze pentru români conservarea unor tarife rezonabile la utilități, rezonabilitate asigurată ani de zile de către statul român pînă la cedarea proprietății acestuia asupra utilităților. Așa-numitele „liberalizări” impuse de la Bruxelles – cele mai multe fără vreo justificare economică și deci vizînd doar creșteri ale prețurilor la consumatori – au împins tarifele la utilități la niveluri dramatice. Românii au pierdut astfel pîrghia prin care, grație unor prețuri mai scăzute ale energiei, de altfel produsă în țară (atît în ce privește gazele, cît și în ce privește electricitatea), reușeau să trăiască ceva mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din UE. Mai grav este altceva: preluînd un monopol, companiile străine din utilități și-au jucat integral monopolul, adică au impus prețuri mai mari la servicii neschimbate!

După 10-12 ani de la privatizarea către străini, calitatea serviciilor, de acum „private, și nu de stat”, n-a crescut, prin comparație cu serviciile oferite anterior de mult hulitul stat, dar tarifele sunt acum duble sau chiar triple! Mai rău, lipsa de investiții – în pofida profiturilor obținute și obligațiilor din contractele de privatizare – a dus la deteriorarea instalațiilor, astfel încît acum România se află de departe pe primul loc în UE atît la numărul de ore de întreruperi de curent în rețea, cît și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale.

Scumpirea utilităților vizează nu numai obținerea fără merit de profituri mai mari pentru proprietarii străini, dar și obligarea în timp a consumatorilor săraci la vînzarea proprietăților pe care le au din timpul comunismului și la transformarea lor în chiriași, la cheremul unor fonduri de investiții străine deja pregătite pentru acest transfer. Proprietatea pe locuințe este, de fapt, pojghița care ascunde românilor că au ajuns de mult chiriași în propria lor țară, în măsura în care resursele, industriile, băncile și pămînturile le-au fost acaparate de străini. Cînd vor ajunge chiriași în propriile case, atunci de abia își vor da seama că România, țara fostă a lor, nu mai există decît cu numele, dacă nu cumva aceasta va fi destrămată teritorial între timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/utilitatile-cea-mai-coloniala-dependenta-a-romanilor-764941

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

România: profil colonial clasic

         A trecut Ziua Națională! Care, în acest an, a fost o zi cu totul specială prin marcarea a 100 de ani de la Marea Unire.

A trecut cu bine, avînd în vedere haosul și clivajul politic din România, cu mult mai bine decît ne așteptam sau ne temeam. Trecerea acestei zile ne descarcă de grija de a lăsa la o parte lucrurile rele adunînd doar lucrurile bune. Acum, la rece, le putem privi cum sunt ele în realitate.

În România nu s-a putut merge, în anul centenar, de la Est spre Vest (spre Vestul mult iubit) pe o autostradă. În România centenară, nici una dintre provinciile istorice ale țării nu este legată de vreuna din celelalte și nici de Capitala țării printr-un drum modern! România centenară n-are nici măcar un număr dublu de kilometri de drumuri față de acum 100 de ani. Iar 10% din drumurile existente sunt cu pămînt. Și să fie limpede, rețeaua feroviară este într-o stare mai gravă decît cea rutieră! Viteza medie în rețeaua feroviară este mai mică decît în perioada interbelică. Toată Europa a investit masiv în feroviar, pur și simplu ca să salveze rutierul. Numai România, nu! Nu este deloc de mirare că rutierul este în dezastru, iar în feroviar este chiar mai rău! Numărul de kilometri de căi ferate este același ca acum 100 de ani, iar jumătate din ceea ce exista în 1990 s-a dus la fier vechi. Viteza medie în transportul de călători este de 45 km/h, iar în transportul de marfă coboară sub 20 km/h. Gradul de electrificare în rețea este doar de 38% și nu există trenuri de mare viteză.

Nici baza minimă a infrastructurii de ocrotire a sănătății nu este constituită. Iar în materie de infrastructură a gospodăriilor situația este jenantă. În România centenară, peste jumătate din populație se încălzește cu lemne și cel puțin o treime are closetul în curte, fără canalizare și fără apă curentă. România centenară privește de pe ultimul loc al clasamentului toate celelalte țări ale minunatei UE, care i-a luat tot, răpindu-i orice șansă de a-și schimba poziția codașă. Cu anatemele de hoți sau corupți, românii sunt stigmatizați, de fapt, pentru a fi jecmăniți! Jecmăneala este abominabilă, echivalînd cu cel puțin o pătrime din PIB anual prin luarea în considerare chiar și numai a profiturilor externalizate fără fiscalizare de mîntuitoarele companii vestice aciuate prin România. România centenară este, potrivit ONU, și nu vreunei instituții răuvoitoare de pe malurile Moscovei, țara cu cea mai mare rată de depopulare din lume după Siria, adică după o biată țară în război! Și din Siria se pleacă, din cauza războiului, cu cățel și purcel, în timp ce din România nu pleacă decît forța de muncă în vîrf biologic de activitate. România a ajuns să piardă între 200.000 și 140.000 de oameni pe an. Ca expresie a lipsei totale de încredere în țara lor, o părăsesc și cei care ar putea continua aici o afacere de familie! Ca urmare, business-ul românesc este pe ducă. În România centenară se migrează nu de la sat la oraș, ci de la orașe la sate. România centenară are cele mai mici salarii din Europa, este în frunte la capitolul sărăcie, are rata cea mai ridicată de abandon școlar și cele mai mici alocații pentru Educație. Care sunt perspectivele unei asemenea țări?!

România este, în anul centenar, o biată colonie la periferia Europei. Să întregim profilul colonial al României actuale, așa cum se conturează acesta, fără echivocuri și nuanțe, din înseși statisticile interne și internaționale, în special ale UE:

  1. Potrivit INS, economia de pe teritoriul României este controlată de circa 78.000 grupuri de firme, dintre care doar 5.000 sunt rezidente, respectiv cu capital românesc, iar 73.000 sunt nerezidente, 93% din totalul economic aparținînd străinilor.
  2. Această proporție halucinantă în care economia se află în mîna străinilor este confirmată de orice alte date statistice care privesc diferite aspecte: în Top 100 companii din România (ierarhizate după cifra de afaceri) figurează doar 9 firme cu capital românesc, iar România este cea mai dependentă din Europa de transnaționale: 48% din cifra de afaceri și 44% din valoarea adăugată brută provin de la transnaționalele implantate în țară, față de numai 30%, respectiv 29% în Polonia și 28%, respectiv 24% media pe ansamblul UE.
  3. Nu totul se rezumă la controlul străin/autohton în economie, ci la fel de ilustrativă pentru profilul colonial este însăși configurația economică sectorială. Comerțul este de departe cea mai mare „industrie“ din România. 100 miliarde euro din cele 280 miliarde euro cifră de afaceri se obțin în comerț. 220.000 din cele circa 600.000 de companii acționează în comerț. Toți marii retaileri europeni sunt prezenți în România. Hipermarketurile dețin numai 10% din magazine, dar 45% din rulajul vînzărilor cu amănuntul.
  4. Sunt și alte aspecte, la fel, dacă nu și mai semnificative. Din Top 15 companii din România, numai una este din producție. România are cea mai monopolistă piață de carburanți, primele patru companii din domeniu (de altfel, nu întîmplător, toate străine și niciuna românească, deși România este singura deținătoare de petrol din regiune) controlează peste 80% din piață, dictînd condițiile și prețurile de pe aceasta.
  5. Datele statistice arată că, o dată cu creșterea numărului și prezenței pe piață a supermarketurilor și hipermarketurilor străine, au sporit și importurile, îndeosebi în sectorul alimentar, iar deficitul agroalimentar se tot mărește și se mărește la miliarde de euro, în ciuda potențialului agricol recunoscut și adesea trîmbițat al României.
  6. Deosebit de semnificativ pentru statutul de colonie este că România exportă grîne și importă carne, în timp ce șeptelul se prăbușește. Diferența de valoare adăugată între exporturile de materii prime agricole și importurile de produse alimentare prelucrate explică majorarea vertiginoasă a deficitului agroalimentar.
  7. În fiscalitate, statutul colonial este exprimat elocvent de existența unei cote zise unice, neprogresive pe venituri (oferită ca atractivitate pentru capitalul străin), dar, în vederea alimentării bugetului, trebuie să se impoziteze sever munca, în România avînd de-a face, ca urmare, cu cele mai ridicate impozite pe salariile mici din UE. Expresie grotescă a statutului de colonie, România era considerată, încă dinainte de transferul contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului, ca o țară „low tax jurisdiction“, grație costului scăzut de operare reclamat fiscal; după acest transfer, este de presupus că și paradisurile fiscale invidiază România! Să nu se îngrijoreze însă, coloniile nu au rolul rezervat paradisurilor fiscale, ele fiind doar de jecmănit.
  8. În domeniul bancar este apocalips colonial: băncile, practic toate străine, nici nu finanțează economia (cea străină finanțîndu-se direct din străinătate), România avînd, în consecință, cel mai mic grad de intermediere bancară din UE. În schimb, în materie de „performanțe“ băncile străine, aceleași din Occident, obțin cele mai substanțiale profituri în România pentru că practică aici comisioane și marje de dobînzi exorbitante (de cîteva ori mai mari decît în țările de origine), „performanța“ fiind tocmai aceea că realizează cîștigurile cele mai înalte pe seama celor mai săraci clienți.
  9. În România, ca expresie notorie a matricei coloniale, există cele mai mici salarii din UE, cele mai mici costuri cu forța de muncă și cele mai mici costuri cu concedierea angajaților. În România există cel mai mic salariu minim din UE, doar 1/5 din cel, de exemplu, din Germania.
  10. În condițiile veniturilor mici, o șesime (1/6) din acestea se duce pe mîncare, față de numai 1/12, de pildă, în Germania.
  11. Românii sunt cei mai plecați de acasă din țările europene. Jumătate din cei plecați au numai între 20 și 35 de ani. Viitorul României este în bejenie!

Cea mai mare realizare a României centenare este că a rămas încă în fruntariile în care se găsește. Pentru viitor, din acest punct de vedere, numai Dumnezeu știe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 5 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-profil-colonial-clasic-763974

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Colonialismul zilelor ­noastre: cine profită din țările profitoare

         Uriașul transfer de bogăție care are loc anual dinspre vastul areal colonial spre cele cîteva centre-puteri coloniale ale lumii actuale poate fi mai relevant pus în evidență urmărind traseul acestui transfer, pierzătorii și beneficiarii lui, inclusiv cine, de fapt, profită de el din țările profitoare.

Traseul colonial începe din centru. Aici, costul de funcționare al unei companii este ridicat: costul salarial este deosebit de înalt, din cauza salariilor mari; costul cu materiile prime și materialele este rezonabil pentru că foarte multe din acestea sunt aduse din afară, din vastul areal colonial; costul tehnologic este ridicat pentru a compensa salariile mari (investițiile în tehnologie se fac spre a înlocui forță de muncă scumpă, nu ieftină); costul fiscal este masiv (statul colonial trebuie să aibă resurse pentru finanțarea politicilor sociale interne și a politicilor coloniale represive externe).

În urmărirea profitului, companiile din centru pleacă spre alte zări în căutarea unor salarii mai mici, de unde poate proveni cea mai lesnicioasă maximizare a profitului. Desigur, de la o activitate la alta, costurile cu forța de muncă diferă mult, dar, pe ansamblu, reprezintă cea mai importantă pondere în totalul costurilor. Teritoriul colonial este teritoriul ideal.

Aici salariile sunt mici, tocmai de aceea cheltuielile cu tehnologiile sunt mici pentru că investițiile în tehnologii înalte sunt inutile, materiile prime sunt de la fața locului, iar costul fiscal este supermic, din așa-numitele motive de asigurare a atractivității investițiilor străine și, într-un mod aproape ­idiot, este legat nu de impozitarea profiturilor realizate, ci de impozitarea muncii. Iar munca fiind slab retribuită, impozitele asupra acesteia, oricît de mari procentual ar fi, reprezintă sume derizorii pentru costurile companiei străine. Din toate aceste motive, nu prea există deplasări pe contrasens, pur și simplu pentru că s-ar face dinspre salarii mici înspre salarii mari, ceea ce ar fi împotriva firii și a sensului de existență a capitalului.

După valorificare în teritoriul colonial, roadele o iau pe traseul invers spre statele-puteri coloniale. Dar traseul nu este tocmai același. Se tranzitează în cea mai mare parte paradisurile fiscale, dar nu pentru evaziune în sine, ci pentru „albire”, avînd în vedere puzderia de mașinațiuni făcute pe parcurs, îndeosebi legate de suprafacturările la intrările în arealul colonial și subfacturările la ieșirea din acesta. De abia din paradisurile fiscale se ajunge înapoi acasă. Aici se întorc, evident, mult mai mulți bani decît au plecat. Grosul revine, la fel de evident, celor care au avansat banii.

O adevărată dijmă – se poate spune substanțială – își însușește capitalul financiar, regele capitalului, chezașul continuării afacerii și al prezenței „investitorului” în schema de cîștig. Încasările investitorului și tutorelui său financiar surclasează valoarea investiției. Totul pe seama salariilor mici din colonii – baza sistemului colonial, sursa transferurilor de resurse fără compensație, garanția perpetuării și adîncirii acestui sistem! Puterile coloniale devin state-rentier pe seama coloniilor lor.

În cadrul intern al statelor-puteri coloniale are loc o intervenție de amploare a statului în scopuri corective și, de fapt, în interesul pe termen lung al capitalului și al colonialismului ca politică. O parte din cîștigurile fabuloase de pe urma transferurilor de bogăție din colonii este „cedată” muncii de aici, prin diferite mecanisme fiscale și ­monetare. O probează nivelul înalt al salariilor de aici și configurația fiscalității care promovează impozitarea scăzută a muncii și impozitarea severă a capitalului.

În acest fel, de o parte din transferul de bogăție din colonii beneficiază și forța de muncă din cadrul statelor-puteri coloniale. În mod semnificativ, aici, din PIB, munca ia mai mult decît capitalul, spre deosebire de colonii, unde din puținul PIB realizat capitalul ia mult mai mult decît munca, iar statul este pus să adîncească odioasa împărțire a PIB-ului, supraimpozitînd tocmai munca, adică cea căreia îi revine partea minoritară din PIB, și aproape neimpozitînd capitalul, în ciuda faptului că acesta și așa preia partea majoritară din PIB.

Dezbătută intens în faza luptei acerbe dintre muncă și capital de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, această problemă este acum ca și îngropată de propaganda colonialismului actual. Atunci se discuta deschis dacă și clasa muncitoare din statele-puteri coloniale profită de pe urma colonialismului, teza predilectă fiind aceea că da, avînd de-a face cu așa-numita „aristocrație muncitorească”.

Acum, cînd pare că lupta de clasă a pierit – toți avînd parte de capitalismul rîvnit și construindu-l în mod victorios –, problema este aruncată în siajul tehnologiei pe rol de explicații la orice, dar cu care respectiva problemă n-are nici o legătură, pretinzîndu-se că salariile mari din țările-puteri coloniale ar proveni din înalta productivitate a muncii de aici, nu din faptul că ar beneficia de ceva din transferul de bogăție din colonii. Realitatea este că salariații și populația din statele-puteri coloniale profită, la rîndu-le, pe diferite căi, de pe urma aservirii vastului areal colonial.

Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii în teritoriile coloniale, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective. Dacă am „înghiți” pe nemestecate diversiunea cu productivitatea muncii ca explicație – deși condiționările acesteia cu nivelul salariilor sunt inverse –, de ce atunci tocmai în țările puteri-coloniale împărțirea PIB-ului este în favoarea muncii, iar în țările coloniale împărțirea PIB-ului este, dimpotrivă, în favoarea capitalului, aici avînd loc, de fapt, un jaf al capitalului pe seama muncii?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 28 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/colonialismul-zilelor-noastre-cine-profita-din-tarile-profitoare-762998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Va apăra cineva, cumva, România de intolerabila ei înjosire de către Bruxelles?

         Deși, ori de cîte ori a fost nevoie din punctul de vedere al intereselor pe care le urmăresc, n-au ezitat să-și dea arama pe față pentru a trata România așa cum o consideră, o colonie, mai zilele trecute komisarii de tip sovietic de la Bruxelles au făcut-o de oaie rău de tot.

Au impus României cerințe imperative care, fără înconjur spus, nu pot fi adresate decît unei colonii, și nu unui stat măcar cît de cît suveran sau, cum pretind ei înșiși pe la UE, partener.

Au ordonat pur și simplu retragerea unor legi deja adoptate de Parlament și aprobate de Curtea Constituțională, au cerut oprirea procedurilor deja declanșate de revocare a procurorului general, precum și alte asemenea care implică fără echivoc nerespectarea Constituției sau a unor proceduri stabilite prin legi, ceea ce este nu numai inacceptabil pentru un stat suveran, dar și imposibil de aplicat din punct de vedere juridic și chiar tehnic. Să nu delirăm însă: toate aceste cerințe sunt perfect potrivite, teoretic și practic, în cazul unei colonii!

Abandonarea posturii curente de părinți „mîntuitori“ în favoarea posturii de stăpîni colonialiști, atunci cînd nu le convine ceva, dar nu mai au altă cale, îi expune de fapt situației de a recunoaște, vrînd-nevrînd, că România este o colonie! Indiferent dacă se vor face că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase, erijarea fără echivoc în stăpîni de sclavi le deranjează, oricît ar părea de curios, treburile.

Mai precis, propriile minciuni! În ruptul capului nu vor să recunoască România drept o colonie, chiar dacă așa o consideră și așa se comportă cu ea! Recunoscînd-o drept colonie, ar trebui să-i preia administrarea! Țările vestice, ale căror interese le reprezintă, dețin proprietatea în punctele și sectoarele strategice din România.

Și, deci, decizia! Dar fug, precum dracu’ de tămîie, de preluarea administrației! De ce? Sunt trei motive. Lăsînd-o în seama românilor, îi costă mai puțin (decît, de pildă, o administrație străină plătită ca în țările de origine). Și, mai ales, se evită astfel orice răspundere, românii putînd fi, ca atare, făcuți ei de vină de toate relele din lume. Vinovații de serviciu! Justiția este cheia lor de interes, căci aceasta descoperă doar infractori români și nici un străin. Ceea ce este ilogic, în măsura în care străinii sunt la butoanele deciziei.

În sfîrșit, mai este vorba de înspăimîntătoarea ipocrizie a komisarilor de la Bruxelles. Cum să se mai vorbească în secolul XXI de colonii?! De fapt, însă, la adăpostul falsei suveranități a României, i se pot impune acesteia experimente descalificante, care ar suna rău pentru stăpînii înșiși în cazul coloniilor, dar care așa pot părea asumate de statele, chipurile, suverane!

Recunoașterea statutului de colonie al României ar pune capăt circului care se joacă aici cu alegeri, partide politice, Parlament, Președinție sau Guvern! Ar exista un guvernator străin care ar indica ceea ce să se facă și cu asta basta! Dar, vai!, așa ceva ar însemna asumarea de responsabilități și abandonarea profitabilei ipocrizii de tip Bruxelles care cere supunere în numele democrației. O incompatibilitate grețoasă!

Preocupați pînă la Dumnezeu de a opri cu orice preț în momentul actual proliferarea unor experiențe pentru ei periculoase, precum cele de la Varșovia sau Budapesta, stăpînii de la Bruxelles ai unei Românii ce apare că fluieră în biserică nu puteau lăsa în mîna acesteia președinția semestrială rotativă a UE, chiar dacă aceasta este o pură formalitate, cu nici un rol real sau vreun impact.

A impune oficial un asemenea lucru – eventual prin vot în Consiliul European – punea probleme, putînd genera efecte adverse în contextul Brexit și al atitudinilor de pe la Varșovia și Budapesta: în locul vizatei pedepsiri a României se putea obține, dimpotrivă, o zgîndărire a tendințelor de independentizare sau chiar de dezertare! Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece în legătură cu vreo solidarizare cu România, dar există teama că poți fi tu mîine în locul ei.

Și-atunci s-a apelat la soluția de a se miza pe extraordinarul concurs politic trădător intern, fără egal în țările din UE: o forțare a căderii Guvernului, chiar prin organizarea unui anumit fel de lovitură de stat susținută extern, urmînd ca noua formulă guvernamentală să facă tot ceea ce îi cere Bruxelles-ul. Și aici este însă un risc. Dărîmarea impusă din afară a guvernării ar victimiza PSD și i-ar crea atuuri la viitoarele alegeri. Ce contează însă pentru komisarii sovietici de la Bruxelles! Vor anula rezultatele votului popular care nu le convin! Păi ce, n-au mai făcut-o deja la referendumul din 2012?! Nu este clar?! România este o colonie!

Actualul episod al raporturilor cu komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles subliniază obligația imperativă, de bun-simț, a despărțirii de UE. În mod normal, la cît de răi și nocivi suntem considerați, ar trebui să ne așteptăm să ne dea ei afară, ca să scape de noi, ei, neprihăniții, „mîntuitorii“! Dar degeaba ne-am aștepta la așa ceva, căci cum ne-ar mai putea jughini și jecmăni?! Doar dinlăuntrul UE au certitudinea că ne pot mînca de vii! Așa că hotărîrea aparține României.

E o chestiune de demnitate națională, de demnitate umană! Cine însă s-o inițieze și s-o înfăptuiască?! Neamțul Iohannis? Sau teleormăneanul Dragnea, fabricantul pe bandă rulantă de cadouri pentru capitalul străin (de la așa-zisele „relaxări“ fiscale și înjositoarele redevențe în exploatările gazeifere pînă la deresponsabilizarea socială totală a capitalului prin aruncarea contribuțiilor sociale doar în cîrca angajatului)?

Realist privind lucrurile, România de fapt nu poate face mai nimic singură, chiar dacă ar fi plină de eroi. Internațional, însă, dacă România va fi lăsată să fie înjosită, precum au conceput Timmermans și alți komisari de tip sovietic, de către cizma nemțească și lustruitorii ei de pe la Bruxelles și Viena, înseamnă că minunatele și mult cîntatele parteneriate strategice ale României cu SUA și Israelul nu valorează nici cît o ceapă degerată sau reprezintă doar o gogoriță din punctul de vedere al intereselor reale, și nu al celor trîmbițate, ale respectivelor puteri față de România.

Ba, în contextul tensionat al zilelor noastre, la care România nu a contribuit cu nimic, ci în care doar plătește oalele sparte, ­înseamnă de fapt că, pentru România, Donald Trump ori Bibi Netanyahu spun ei că există, dar nici nu există!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 21 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-apara-cineva-cumva-romania-de-intolerabila-ei-injosire-de-catre-bruxelles-761973

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

ROMÂNIA – UN SECOL DE EXISTENȚĂ

 1 DECEMBRIE 1918 – 1 DECEMBRIE 2018

LA MULȚI ANI!

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Fondurile europene și transferul colonial de bogăție

           Cea care le întrece însă pe toate este, probabil, cîntarea menestrelilor autohtoni ai UE care acuză România că nu accesează fondurile oferite cu generozitate de UE pentru dezvoltare. Nu contează motivele, nu contează condițiile! România – și, prin implicație, așa-zișii cei de la putere – n-ar ști sau n-ar fi în stare să folosească fondurile puse gratis la dispoziție de UE! A mai văzut însă cineva în istorie resurse oferite gratis?! Cîntăreții nu se întreabă. De practica întoarcerii pe diferite căi a cel puțin 80% din fondurile oferite de „donatori” cîntăreții se fac a nu fi auzit!

Dar ce importanță au asemenea probleme de principiu sau foarte concrete în măsura în care în bilanțurile apartenenței României la UE fondurile europene constituie singurul element pus de cîntăreții cu pricina pe talgerul de activ (alte avantaje nu prea inventariază), în timp ce bilanțurile respective sunt fără corespondent în întreaga experiență contabilă mondială: n-au pasiv!

Cîntăreții nu descoperă nici o deficiență, nici o neîmplinire, nici un dezavantaj al apartenenței la UE: nici desființarea economiei naționale, nici pierderea deciziei naționale, nici generalizarea prețurilor din UE, dar nu și a salariilor din UE, care sunt în România cele mai mici din UE, nici depopularea țării și plecarea tinerilor în bejenie, nici suprimarea identității naționale! Pentru acești cîntăreți apartenența la UE n-are costuri. De fapt, dacă analizăm bine, n-are nici beneficii! Căci nu prea menționează vreunul! Poate nu există sau n-au timp domniile lor să le caute.

Mult mai simplu pentru ei este să rezume beneficiile la fondurile europene. Și, astfel, fondurile europene ajung un fel de „bomboană” a apartenenței la UE, în măsura în care de alte beneficii nu se vorbește, iar bilanțurile apartenenței n-au pasiv! O „bomboană” indiferent cît reprezintă și ce conținut concret are! Spre a ne referi la România, cele 4 miliarde euro alocate de UE anual, dincolo de problemele de accesare și cheltuire, nu reprezintă, de fapt, decît 10% din ceea ce, la o evaluare chiar și sumară, extrage anual în favoarea sa din România nucleul vestic al UE! Cu alte cuvinte, un biet mărunțiș aruncat sclavilor de către stăpînii lor. Și asta luînd în considerare chiar și numai ceea ce firmele vest-europene implicate în România externalizează anual fără fiscalizare, respectiv 85-90% din profiturile lor realmente obținute în România, ceea ce echivalează cu cel puțin 40 miliarde euro anual.

În fapt, cîntăreții autohtoni ai UE fac în materie de fonduri zise europene ceea ce fac cîntăreții colonialismului internațional actual cu evaluarea raporturilor dintre puterile coloniale și arealul lor colonial planetar: vorbesc doar de ceea ce eventual pleacă sub formă de așa-zise ajutoare din statele-puteri coloniale spre colonii – și dacă nu există așa ceva, atunci contabilizează investițiile pe această direcție (desigur considerate pentru „dezvoltarea periferiilor”) –, dar uită ceea ce extrag puterile coloniale din vastul lor areal colonial. Și, evident, ca și în cazul bilanțurilor fără pasiv ale apartenenței la UE, dacă nu se fac referiri la această extracție înseamnă că nu există!

Consecința concretă a politicilor coloniale din lumea zilelor noastre este un transfer uriaș de resurse din vastul areal colonial în cele cîteva centre de putere colonială. Un transfer uriaș, sistematic și continuu, necunoscut în istorie ca dimensiune și profunzime, în comparație cu care cel din perioada colonialismului clasic pălește și ca amploare și ca implicații.

Avînd în vedere gradul înalt de transnaționalitate a vehiculului principal prin care se  realizează (respectiv corporațiile transnaționale sau multinaționale), dar mai ales caracterul ilicit prin care se înfăptuiește, transferul cu pricina este greu de estimat. Luînd de bună reprezentativitatea indicatorului PIB pentru capacitatea de furnizare de valoare și, implicit, de bunăstare dintr-un anumit teritoriu – deci trecînd peste nerelevanțele respectivului indicator în legătură cu aceste aspecte –, o evaluare a transferului ar fi dată fie de măsura a cît din PIB-ul arealului colonial reprezintă extracție fără compensare în favoarea puterilor coloniale, fie de măsura a cît din PIB-ul acestora din urmă provine din respectiva extracție fără compensare din arealul teritoriului lor colonial. Or, în ambele cazuri,  transferurile propriu-zise sunt efectuate prin evaziuni fiscale, false încărcări de costuri contabile, subfacturări pe direcția colonii-puteri coloniale, dar suprafacturări pe direcția puteri coloniale-colonii, intermedieri obligatorii ale unor paradisuri fiscale, ceea ce îngreunează o evaluare cît mai aproape de realitate.

Oricum, cu reper PIB, este vorba de cel puțin 20-25% extracție de sevă economică anual din PIB-ul arealului colonial în favoarea puterilor coloniale și de 10% din PIB-ul puterilor coloniale ca beneficiu anual de pe urma roadelor acestui transfer. La o rată de 20-25% din PIB, pentru arealul colonial transferurile echivalează, într-un deceniu, cu distrugerea produsă de mai multe războaie ruinătoare. Pentru puterile coloniale, cîștigul anual de 10% pe seama coloniilor duce la cel puțin o dublare a prosperității într-un deceniu, fără nici un efort, ci doar pe baza însușirii de rente. Evident, evaluările globale sunt dificile în condițiile unei multitudini de cazuri diferite în vastul areal colonial. Dar, ca ordin de mărime, transferul de ansamblu se situează în parametrii menționați! ­Altfel spus, în termeni populari, puterile coloniale trăiesc într-o importantă măsură, chiar revoltătoare, pe seama popoarelor din colonii, relativ mereu mai sărăcite și mai fără perspective.

Uriașul transfer colonial de resurse este probat, indirect, de fabuloasa polarizare a bogăției pe plan mondial în ultimii 25-30 de ani, de adîncirea decalajelor economico-financiare în aceeași perioadă, fenomene mai măsurabile și măsurate de ONU și alte organizații internaționale. Lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 14 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondurile-europene-si-transferul-colonial-de-bogatie-760930

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Gazul românesc: mai adînc în noroi, dar nu mult, căci eram deja pînă-n gît!

        Clasa politică românească s-a folosit de – dacă nu cumva chiar a provocat special – declanșarea aparent teribilului conflict între ministrul Justiției și procurorul general, conflict cu potențial de a abate atenția publică de la orice altceva, pentru a vota, cum s-ar spune cît mai după paravan, legea care pecetluiește pe decenii jefuirea de către companii străine a principalei bogății a subsolului țării: gazele naturale din platoul Mării Negre. Jefuire, spre a nu ne mai încurca în termeni, căci, potrivit legii în cauză, din exploatarea acestei bogății România nu se va alege mai cu nimic! Dacă nu era vorba de o jefuire, legea ar fi fost adoptată cu tam-tam și nu ar fi avut nevoie de un bruiaj de abatere a atenției publice. De altfel, despre semnificația legii spune aproape totul scorul cvasiunanim cu care a fost votată. În condițiile clivajului politic aparent existent, opoziția parlamentară, care între altele joacă deschis și cu zgomot cartea capitalului străin, nu s-ar fi situat la vot alături de majoritatea parlamentară decît dacă și aceasta din urmă făcea, în speța cu pricina, absolut același lucru. De fapt, pentru a fi drepți, doar majoritatea parlamentară, care probabil din motive vizînd păcălirea electoratului propriu țintește să lase impresia că apără interesele românești, a făcut un penibil joc de glezne: după o alba-neagră cu legea respectivă, spre a crea senzația că păzește interesele țării, s-a repezit să voteze legea cînd tocmai fusese abătută atenția publică de la ea! Să fie clar: nu opoziția, ci majoritatea parlamentară avea nevoie de un bruiaj! Legea, dincolo de redevențele stabilite, presupusele impuneri suplimentare prevăzute și unele ficțiuni de indus în eroare – care nu aduc mai nimic în vistieria țării – mai include și un amendament al opoziției parlamentare care stipulează înghețarea la nivelul actual a redevențelor pe întreaga perioadă a concesiunilor, adică pentru vreo cel puțin 30 de ani de aici înainte. E clar, nu?!

Aducerea obligatoriu în discuție a reglementărilor de fiscalizare a activităților offshore în contextul unei apropiate deschideri a acestor activități și, bineînțeles, adoptarea unei legi în domeniu au prilejuit lansarea în spațiul public a mai multor bazaconii, care includ interpretări în cheia unui târg politic. Acesta i-ar avea ca preopinenți, pe de o parte, pe dl Dragnea ca vânzător al intereselor României (în speță ale celor legate de gazele din Marea Neagră) și, pe de altă parte, pe concesionarii acestui gaz, care trag foloasele de pe urma intereselor încălcate ale României.

Ce vinde dl Dragnea în această ecuație? Se subînțelege că gazul poporului român! Ce primește în schimb? Cale liberă pentru legile justiției cu care, iarăși se subînțelege, scapă de pușcărie el și camarila lui și, practic, se pune capăt „luptei anticorupție”! Concesionarii gazului iau gazul și lasă România să se spele pe cap cu corupția sa! Care sunt interesele încălcate ale României? Păi, atît gazul, cît și lupta anticorupție! Cred că nici cele mai formidabile minți de matematicieni ai lumii nu pot rezolva ecuația respectivă! Căci, cu alte cuvinte, dl Dragnea, ca să-și salveze pielea, vinde gazul românesc: un act de o genialitate din zona divinului, întrucît vinde ceva de care nu dispune! Gazul românesc a fost concesionat (cel onshore din 2004, cel offshore din 2008) de către alții și de atunci aparține concesionarilor, și nu statului român. Deci, prima premisă este falsă: genialul Dragnea își scapă pielea vînzând ceea ce nu are! Premisa a doua este și mai falsă: concesionarii sunt atât de proști încât cumpără încă o dată ceea ce au deja! Și, presupunînd că dispun de cheia justiției din România, o predau dlui Dragnea ca să nu le deranjeze cumva profiturile același Dragnea! Hai că-i tare! Deci Dragnea, mai tare decât toți, îi joacă pe degete pe americani, ruși și austrieci (ăștia sunt concesionarii!), iar aceștia apar în afaceri nu numai dezgustător de aserviți banului, dar și foarte proști! În fapt, indiferent ce ar viza dl Dragnea, acesta n-are în mână vreun as care să-i permită să „negocieze” cu stăpânii străini ai țării! Lucru care se vede de la o poștă prin politica de cadouri fiscale pe care a tot promovat-o față de capitalul străin, doar, doar de-i va intra în voie, cadouri de care acesta n-are deloc nevoie, avînd la dispoziție în România salariul mic, cel mai mic din Europa, precum și decapitanta externalizare fără fiscalizare a profiturilor (pe care nu o deranjează nimeni în România zilelor noastre).

Predecesori ai săi au vîndut de mult pe nimic gazul românesc. Garagața pe care a făcut-o dl Dragnea cu prilejul fiscalizării exploatării gazelor offshore din Marea Neagră este doar pentru bieții săi votanți. Care nu prea înțeleg exact cum stau lucrurile. Indiferent cît din gazul exploatat va ajunge în România, consumatorii români vor plăti gazul concesionarilor străini, și nu cumva statului român! Mai direct spus, își vor cumpăra de la alții propriile resurse. Cu ce se vor alege în mod net din afacerea gazului din Marea Neagră? Din calculele difuzate de dl Dragnea în spațiul public, cică ar fi vorba de vreun miliard de dolari pe an în următoarele două decenii! De unde provine această sumă nu prea înțelege nimeni. Acum, din exploatarea a peste 10 miliarde mc de gaze naturale, statul român obține din redevențe nici 200 milioane de dolari. Pentru încă 5 miliarde mc (cât se estimează a fi producția offshore pe an în următoarele decenii) se mai pot adăuga vreo 100 milioane de dolari. Hai să zicem mai mult, întrucît ar urma să opereze și un impozit suplimentar în cazul vînzării gazului peste prețul standard stabilit. Deci, hai să zicem 200 milioane de dolari, deși ar fi o totală exagerare! De aici însă și pînă la 1 miliard de dolari este ca de la cer la pământ. În  20 de ani afacerea ar genera vreo 60 miliarde de dolari, din care România ar lua vreo 20 miliarde de dolari și concesionarii vreo 40 miliarde de dolari. Adică vreo 2 miliarde de dolari pe an concesionarii! Păi, dacă ar fi fost vorba doar de atît, nici n-ar fi venit! La asemenea proporții ar însemna că România se alege cu 1/3 și concesionarii străini cu 2/3. Or, în sistemul de concesiune/redevențe, după calcule pe baza tuturor cazurilor și în toate locurile din colonii, posesorul inițial de resurse (în cazul de față România) se alege cu o singură parte din 16-17 părți per total sau chiar cu numai o parte din 20 de părți, respectiv cu 1/7 sau chiar numai 1/10, și nu cu 1/3. Diferența este politichie. Pentru fraieri! Cu gazul din Marea Neagră, colonia România se va mai afunda puțin în noroi! Puțin, pentru că era deja vîrîtă în noroi pînă-n gît!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 7 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/gazul-romanesc-mai-adanc-in-noroi-dar-nu-mult-caci-eram-deja-pana-n-gat-759940

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Va salva NATO România de la dezmembrare?

          În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“ (recent apărută la editura Mica Valahie) ridicam – în contextul teribilului clivaj politic intern și al înfruntărilor ca niciodată intensificate între puterile externe cu interese în zona Europei Centrale și de Est – problema tulburătoarei perspective a unei dezmembrări a țării. Și în finalul cărții mă întrebam, nu doar retoric, ci cu îngrijorare practică, dacă apartenența României la NATO, cea considerată pilonul securității actuale a țării, va salva România de la o dezmembrare.

România a ajuns în anul centenar practic fără economie proprie. Este o performanță istorică, dar ce spunem istorică, este ­superistorică! În ultimii 15 ani, România a reușit, fără s-o fi cotropit cineva militar, să rămână practic fără economie – repetăm: fără economie, și nu cu o economie distrusă –, ceea ce n-ar fi realizat nici vreo 2-3 războaie.  Ceea ce mai există ca „economie națională“ este ceva atît de mic și de dezlînat și fără nici un control asupra vreunui punct strategic încît este numai o pipernicită cizmărie de pus pingele prin comparație cu fabrica străină pe care actualul teritoriu al României doar o găzduiește, fără a se alege cu ceva serios de pe urma ei.

Consecințele sunt toate dramatice. Din noianul lor, cel puțin una poate înfricoșa, dar este obiectivă și de neoprit. Și mai bate și la ușă! România este produsul unui colonialism colectiv, cel inaugurat în istorie de sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Fiecare dintre colonialiștii UE – de altfel, experți de veacuri în ale colonialismului – are cîte o bucățică din „bucățica“ numită România. Dacă proprietățile economice din România ar aparține unei singure puteri coloniale, lucrurile ar fi mai simple și mai clare. Puterea colonială respectivă ar stoarce ­România ca pe o lămîie, dar ar păzi-o să fie stoarsă și de alții, căci s-ar comporta cu ea precum cu un bun propriu. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații! Și tot ca frații, aceștia se înțeleg de minune între ei s-o hărtănească! Frații se mai ceartă însă între ei. Și nu doar pe România și în România, ci te miri pe unde prin lume, căci este vorba de puteri coloniale sau transnaționale cu anvergură mondială. Și, vai!, cînd frații se ceartă, ce fac ei înainte de toate?! Își împart bunul deținut în comun sau moștenirea pe care și-o revendică deopotrivă. Ca frații!

Dezmembrarea teritorială a României nu este vreo ficțiune a vreunui patriot îngrozit de faptul că românii nu mai dețin nimic din țara cu numele încă al lor, ci un pericol real și palpabil. Cine o va împărți? Exact cine o deține! Frații colonialiști între ei.

Că vor veni rușii s-o ia este o diversiune! Ce să ia rușii din România?! Tot ceea ce ar putea rîvni nu mai este la români, ci la occidentali. Așa că, dacă ar vrea să ia ceva, ar trebui să ia de la occidentali. Și ar trebui să plătească, întrucît Rusia, deși puternică, nu este de-ajuns de puternică pentru a schimba regulile jocului mondial. Iar, potrivit acestor reguli, este nevoie să plătești proprietățile sau bunurile naționalizate. Și occidentalii îi vor cere vreo 100 miliarde euro pe ceea ce au dat doar vreo 10 miliarde euro în România. Hai să nu-i facem și proști pe ruși – căci nu sunt! Rușii au intrat în Crimeea pentru că nu fuseseră mai înainte occidentalii pe acolo să ia tot caimacul! Din România, de unde occidentalii au luat tot caimacul, dar și sufletul oamenilor, rușii ce să mai ia?! Poate doar datorii și experiența unei administrații la fel de minunate ca a lor!

Oricum, în privința împărțirii României, nimic nu va depinde de români! Ca întotdeauna! Iar acum cu atît mai mult cu cît bieții români, dacă îi va întreba cumva cineva, nici nu mai au nimic în mână cu care să poată eventual negocia! Pe cine să se sprijine românii ca țara lor să nu fie dezmembrată teritorial? Altfel spus, va păzi NATO cumva România de o dezmembrare?! Dacă aiurăm împreună cu elucubrațiile vînturate prin spațiul public, apartenența României la NATO, cu rachete și scuturi antirachetă, o păzește de proiectilele nord-coreene și iraniene! Dacă nu ne plac aiurelile, atunci aliniamentele NATO de prin România vizează Rusia. În ce fel Rusia amenință România nu se știe exact, iar în ce fel ar urma NATO să apere România de Rusia se știe și mai puțin. Ceea ce se știe absolut sigur este că șeful NATO – adică America – nu s-a războit niciodată cu Rusia. Decît în șicanări pe seama altora! Și, personal, nici nu cred că SUA își vor strica vreodată relațiile cu Rusia de dragul României! Cei doi mari vor găsi întotdeauna privitor la o țară ca România un compromis de interes reciproc, nu pe seama lor, ci pe seama țării respective. Așa că mai ușor cu pianul pe scări! N-am murit încă, dar nici să nu ne îmbătăm cu apă rece că va veni NATO să ne salveze de la moarte!

De altfel, problema este alta. Mai activi dintre cei ce urmăresc dezmembrarea României actuale sau secționarea ori fragmentarea ei teritorială sunt, din păcate, nu adversari din afara NATO, ci mai degrabă chiar membri ai NATO. În centrul dezmembrării se află Transilvania. Ungaria o reclamă aproape în clar, fără ascunzișuri. Nici Germania nu este departe de aceeași abordare. Investițiile germane, instrumentul principal al unui nou Reich (parcă al IV-lea), se opresc la arcul Carpaților; pentru ele nu există Moldova sau Oltenia. Și se pare că vor s-o ia cu autostrăzi făcute, căci doar presiuni germano-bruxelleze inimaginabile asupra statului român, condus, de altfel, de un etnic neamț, ar putea explica faptul că, din puținul care se cheltuie în România pentru autostrăzi, totul merge la autostrăzile din Ardeal, care îl leagă de Occident, și nu de București!

Prin tot ce face, inclusiv prin instituțiile de la Bruxelles, atît de adesea țintit împotriva României, Germania a devenit mai-marele vrăjmaș al României actuale! Desigur, la împărțire pot apărea și alți actori. Așa cum se întîmplă la orice împărțeală. Ne va apăra NATO de o împărțeală? Cu atîția pretendenți chiar din NATO?! Tare mi-e teamă că România se află într-o situație-limită în care nu se poate sprijini nici măcar pe tîlcul proverbului „Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“! România actuală nu are nici o posibilitate să se ferească de prezumtivii dușmani! Cît despre prieteni, Dumnezeu cu mila!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 31 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-salva-nato-romania-de-la-dezmembrare-758948

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Tocmai preşedintele Klaus Iohannis a aruncat în aer interesele României

         Dacă am trăi într-o ţară normală, în acest moment, preşedintele României Klaus Iohannis ar trebui să fie pus imediat sub acuzare pentru comiterea infracţiunii de „înaltă trădare”, prevăzută de Codul penal, art. 398, coroborat cu art. 394, al. (c). Totul sub acoperirea art. 96 din Constituţie, care spune:

Această acuzaţie este una dintre cele mai grave şi sîntem pe deplin conştienţi de consecinţele sale. Totuşi, evenimentele din ultimele zile şi declaraţiile recente ale lui Iohannis fac posibilă o astfel de ipoteză.

Iată, de pildă, declaraţia lui Klaus Iohannis din ziua de 12 noiembrie 2018: „De la 1 ianuarie 2019, România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, o poziţie extrem de importantă, o poziţie extrem de onorantă, o poziţie extrem de solicitantă mai ales pentru Guvern. Părerea mea este că nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva”.

Chiar a doua zi, în 13 noiembrie 2018, după prezentarea Raportului MCV şi al Comisiei Europene, premierul Finlandei, Juha Sipilä, a declarat că Finlanda este gata să preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene în locul României! Că este vorba despre o reacţie în legătură directă cu declaraţia iresponsabilă a preşedintelui României din ziua precedentă o demonstrează nu numai declaraţia premierului finlandez, ci chiar site-ul „G4Media.ro”, cunoscut ca fiind unul de casă pentru Iohannis, care face această legătură: „Declarațiile președintelui Klaus Iohannis, care a afirmat luni că România nu este pregătită să preia președinția UE, au pus pe jar guvernul finlandez, care și-a manifestat disponibilitatea de a prelua mai devreme președinția”.

Dacă ne amintim că luna trecută, mai exact în 26 octombrie 2018, comisarul european pe Justiţie, Věra Jourová, îşi exprima aceeaşi îngrijorare că România ar putea întîmpina dificultăţi în exercitatea preşedinţiei semestriale a Uniunii Europene anul viitor, înţelegem că declaraţia lui Klaus Iohannis nu este întîmplătoare, ci face parte dintr-un plan care este o lovitură puternică dată României!

Aşa se explică şi campania teribilă a „Propagandei” care cere, la unison cu Klaus Iohannis, schimbarea Guvernului Dăncilă, punîndu-se chiar un termen clar: sfîrşitul lunii noiembrie! Dacian Cioloş, vrînd să se bage şi el în tablou, declara zilele trecute şi mai explicit: „Dacă Guvernul Dăncilă nu pică la sfîrşitul lunii noiembrie, ar putea fi prea tîrziu”! Prea tîrziu pentru ce?, ne întrebam cu toţii şi, iată, acum aflăm că pentru acest plan, despre care ştiau nu numai Věra Jourová sau Juha Sipilä, ci şi Klaus Iohannis, se pune la cale ceva chiar în săptămînile următoare!

Dar de ce să cadă Guvernul Dăncilă musai pînă la sfîrşitul lunii noiembrie? Planul este simplu şi, din păcate, nimeni nu l-a luat în seamă pînă acum, crezîndu-se că asistăm doar la o banală bătălie politică, deşi au existat numeroase semne care-l puteau devoala mult mai devreme.

Primul moment a fost „Mitingul diasporei” din 10 august 2018, care a fost anunţat ca fiind o „revoluţie” cu peste un milion de oameni în stradă, care ar fi trebuit să ocupe cu forţa sediul Guvernului. Episodul cumplit al agresării jandarmeriţei şi intervenţia jandarmilor a împiedicat ducerea la capăt a scenariului chiar din acea zi. Dar, cum s-a văzut, imediat s-a declanşat o furibundă campanie împotriva intervenţiei jandarmilor, ajunsă chiar în Raportul Comisiei Europene tot ca un atac împotriva Guvernului!

A urmat apoi o serie de evenimente care se încadrează în acest scenariu, pe care doar le trecem în revistă: campaniile europarlamentariilor români ai PNL în Parlamentul European, care au uitat că sînt acolo pentru a reprezenta România, nu pentru a vota împotriva intereselor ei, acţiunile mişcării #Rezist, cererile repetate ale Preşedintelui pentru schimbarea Guvernului, deschiderea dosarului lui Tăriceanu pentru a determina ruperea majorităţii parlamentare etc.

Termenul asumat pentru dărîmarea Guvernului, neapărat pînă la sfîrşitul lunii noiembrie, are cîteva explicaţii aparent simple şi se leagă de această nouă ipoteză, conform căreia Finlanda ar putea prelua preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene:

– anul viitor sînt două alegeri: europarlamentare şi prezidenţiale.

– dacă la momentul preluării preşedinţiei rotative va fi în funcţie Guvernul Dăncilă, nici partidele din opoziţie, nici preşedintele Iohannis nu vor mai putea să scoată #Rezist în stradă, nu vor mai putea depune o moţiune de cenzură şi vor fi obligaţi să-şi tempereze declaraţiile pentru a nu fi făcuţi responsabili de eşecul acestei preşedinţii rotative. Asta spune declaraţia de mai sus a lui Dacian Cioloş!

– în aceste condiţii, fără atacurile furibunde la adresa guvernului PSD-ALDE, atît şansele partidelor din Opoziţie, cît şi ale lui Klaus Iohannis de a cîştiga alegerile vor scădea dramatic.

– dacă însă planul căderii ACUM a Guvernului Dăncilă va reuşi, lucrurile se schimbă radical. Un guvern de tip Cioloş, ar putea să preia atribuţiile preşedinţiei rotative şi, în acest timp, Iohannis, PNL, USR şi #Rezist vor putea să continue atacurile furibunde împotriva PSD şi ALDE, sporindu-şi şansele cîştigării alegerilor europarlamentare şi prezidenţiale fără să afecteze rolul României din timpul preşedinţiei rotative!

Totul, aşadar, nu mai are legătură cu firească bătălie dintre Putere şi Opoziţie, ci capătă accente dramatice care arată că Iohannis şi ai lui sînt în stare să sacrifice interesele României doar pentru a-şi realiza propriile interese!

În privinţa lui Klaus Iohannis nici n-ar fi ceva nou, căci lucrurile ştiute despre activitatea lui în diferite funcţii arată o anumită consecvenţă în ceea ce priveşte prioritatea propriilor sale interese în faţa intereselor generale ale comunităţii. Iată cum arată un minim rezumat:

– cînd Iohannis era profesor şi Inspector general şcolar, lucrînd, deci, cu copiii, a existat episodul adopţiei unor minori rămaşi fără părinţi, în urma căruia, potrivit propriei sale declaraţii, a primit „mici atenţii” de la nişte străini

– cînd a devenit primar al Sibiului, a luat cu documente falsificate mai multe case, pierdute apoi în instanţă

– tot ca primar al Sibiului, a împroprietărit „Forumul Democrat al Germanilor din România”, pe care-l conducea, cu clădirile ce aparţineau statului român în urma confiscării legale de la organizaţia fascistă „Grupul Etnic German” prin Legea 485/1944.

– cînd a devenit Preşedintele României, în loc să se dedice total misiunii sale, a decis să meargă aproape în fiecare weekend la Sibiu pentru a-şi vedea soţia

– tot ca Preşedinte al României, a promovat-o pe Livia Stanciu, fosta şefă a ÎCCJ, devenită pensionară, la CCR, ca recompensă pentru sprijinul dat în obţinerea mandatului de Preşedinte prin amînarea sentinţei în dosarul deschis de ANI

– tot ca Preşedinte al României, Klaus Iohannis i-a promovat pe procurorii Augustin Lazăr şi Cristian Lazăr (primul ca Procuror general, al doilea ca şef de secţie în Parchetul general), doar pentru că i-au dat NUP în mai multe dosare penale

– tot ca Preşedinte al României, a preferat să-şi însoţească soţia în vizită la Pompei, renunţînd să meargă la deschiderea unei reuniuni a Consiliului European.

În toate aceste cazuri, Klaus Iohannis a pus propriile interese, mai mari sau mai mici, deasupra intereselor generale ale societăţii chiar cu imensul risc de a se trezi inculpat în mai multe dosare penale! Ca atare, ar fi o surpriză pentru cineva dacă şi acum, pentru a mai obţine un mandat de Preşedinte al României, ar proceda la fel?

Spuneam la începutul articolului că, dacă am trăi într-o ţară normală, Klaus Iohannis ar trebui să fie pus imediat sub acuzare pentru comiterea infracţiunii de „înaltă trădare”, prevăzută de Codul penal, art. 398, coroborat cu art. 394, al. (c). Iată ce spun aceste articole:

– Codul penal, art. 394, al. (c): „Trădarea. Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin: (c) aservire faţă de o putere sau organizaţie străină se pedepseşte cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

– Codul penal, art. 398: „Înalta trădare. Faptele prevăzute în art. 394-397, săvîrşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.

Potrivit „Constituţiei României”, art. 2, al. 1 şi 2, SUVERANITATEA este definită astfel: „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Or, dacă „suveranitate” înseamnă să respecţi rezultatul alegerilor libere, pe cale de consecinţă, încercînd să schimbi prin alte mijloace acest rezultat, mai ales cu ajutorul unor puteri străine, fie ele şi din Uniunea Europeană, asta înseamnă să suprimi suveranitatea ţării!

Toate aceste lucruri despre care am scris sînt deosebit de grave şi am avut serioase îndoieli dacă să le public sau nu pentru a nu face exact ceea ce-i acuz pe alţii că fac, adică un atac la adresa României. Sîntem însă în faţa unei situaţii care poate deveni cu adevărat periculoasă chiar pe termen scurt, nu pentru Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă sau pentru PSD, în ansamblu, ci pentru România şi destinul său.

De prea multă vreme asistăm senini cum aleşii poporului iniţiaţiază şi susţin documente care sancţionează România, deşi ei au fost trimişi în Parlamentul European sau chiar în fruntea statului pentru a susţine interesele României.

Abţinîndu-ne de la alte comentarii, îl cităm pe Mihai Eminescu care, în „Timpul”, îşi încheia un articol din 31 iulie 1880 cu aceste cuvinte de-a dreptul dramatice: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţi slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari! …” Că aceste cuvinte sînt acum mai actuale decît oricînd, nici nu mai este nevoie să demonstrăm.

Articolul semnat de Ion Spanu a apărut în ediția online a Cotidianului din 14 noiembrie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/tocmai-presedintele-klaus-iohannis-a-aruncat-in-aer-interesele-romaniei/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Băncile străine în România – colonialism la pătrat

       Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nici o legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nicio legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Cu un tupeu incredibil, dl Isărescu vine în 2018 și, după ce constată fără măcar o articulare clară că băncile au ajuns să nu finanțeze economia, recomandă băncilor străine să-și creeze „o altă piață, de creditare a firmelor”, căci retail-ul bancar și-ar fi epuizat potențialul de creștere! Te apucă durerea de bilă, adică de vezică biliară, căci durerea de cap o ai deja de mult, de la minciuna gogonată a aceluiași etern guvernator care ne spunea, cu 10-12 ani în urmă, că trebuie să vină bănci străine, cît mai multe, căci România n-are bani de finanțare. Cum stăm cu tromboanele, dle Isărescu? De ani de zile deja, se vede că România, aia fără bani, finanțează băncile străine, și nicidecum invers, și că băncile străine cel mult intermediază banii românilor, ăia care nu existau! La ce bun atunci bănci străine?! N-ar putea să intermedieze acești bani niște bănci românești?! Pentru că un răspuns nu-l avantajează, dl Isărescu îl pune pe consilierul său, dl Vasilescu, să ne spună idioțenia că băncile străine ar fi bănci românești deoarece sunt înscrise juridic în ­România. Cîtă tristețe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bancile-straine-in-romania-colonialism-la-patrat-757872

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Diktatul de la Bruxelles

         DIKTATUL DE LA BRUXELLES – Avocatul Dan Chitic se dezlănțuie după Raportul MCV: „Politrucii și birocrații din cea mai ocultă și nedemocratică structură a UE dau asaltul final asupra suveranității României, impunînd Parlamentului ce și cum să sau sau să nu legifereze… După ce ne-au luat gazul și petrolul, ne-au tăiat pădurile și ne-au luat ca sclavi, a venit vremea să ne fie luată și ultima fărîmă de demnitate, ultima iluzie a libertății și egalității cu celelalte națiuni ale Europei”

Raportul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) aferent anului 2017 și publicat marți, 13 noiembrie 2018 (click aici pentru a citi), vine să confirme atitudinea colonialistă a Uniunii Europene față de România. Este concluzia ce reiese din reacția avocatului Dan Chitic (foto), din Baroul București, cu privire la conținutul respectivului document.

Avocatul cataloghează Raportul MCV din acest an drept „Diktatul de la Bruxelles” și atrage atenția că acceptarea lui „va însemna capitularea definitivă a României în fața globaliștilor și a marii finanțe”. În aceste condiții, Chitic solicită Guvernului și Parlamentului să denunțe urgent documentul Comisiei Europene.

Nu în ultimul rînd, Dan Chitic contrazice acuzațiile formulate în MCV cu privire la corupția din România, avocatul invocînd performanțele economice ale țării noastre.

Redăm mesajul publicat de Dan Chitic pe Facebook:

„Diktatul de la Bruxelles, sau cum Politrucii și birocrații din cea mai ocultă și nedemocratică structură a UE dau asaltul final asupra suveranității României, impunînd Parlamentului ce și cum să sau sau să nu legifereze.

Acum avem confirmarea faptului că Sistemul, «statul paralel» este instrumentul de control și opresiune al «federaliștilor» din UE, la rîndul lor simple instrumente ale corporațiilor și multinaționalelor.

După ce ne-au luat gazul și petrolul, ne-au tăiat pădurile și ne-au luat ca sclavi – mîna de lucru ieftină dar calificată, a venit vremea să ne fie luată și ultima fărîmă de demnitate, ultima iluzie a libertății și egalității cu celelalte națiuni ale Europei.

Acceptarea acestui Diktat va însemna capitularea definitivă a României în fața globaliștilor și a marii finanțe.

Guvernul și Parlamentul au obligația să anunțe de urgență denunțarea unilaterală a MCV-ului!

Post script: A propos de finanțe… avînd în vedere creșterea de 7% a economiei României, nu credeți că ar trebui implementat modelul nostru de «corupție» și in vestul «principial» și exportator de corupție și produse cu «calitate variabilă»? Nu de altceva, dar poate vor reuși să ajungă măcar la 1 – 1,5 creștere…”

Articolul semnat de Valentin Busuioc a apărut pe site-ul Lumea Justiției în 13 noiembrie 2018.

Sursa: https://www.luju.ro/international/ue/diktatul-de-la-bruxelles-avocatul-dan-chitic-se-dezlantuie-dupa-raportul-mcv-politrucii-si-birocratii-din-cea-mai-oculta-si-nedemocratica-structura-a-ue-dau-asaltul-final-asupra-suveranitatii-romaniei-impunand-parlamentului-ce-si-cum-sa-sau-sau-sa-nu-legi

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții – o rudă a Fondului Proprietatea

       Distanța este atît de mare între ceea ce în intenții se vizează în legătură cu înființarea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții și ceea ce se poate întîmpla în practică încît, în domeniu, s-ar putea avea de-a face exact cu tipul de problemă generat de mutarea contribuțiilor sociale în sarcina integrală a salariatului, spre a se obține încasări fiscale mai bune, în timp ce se realizează o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor, cu consecințe dramatice asupra relațiilor dintre muncă și capital.

De acest tip de abordări este, din păcate, plină experiența României în etapa ei colonială. S-a procedat masiv la privatizări argumentîndu-se că astfel se scapă de încăpușări ale companiilor de stat și de alte hoții din patrimoniul acestora și s-a obținut, de fapt, în loc de distrugerea hoților, distrugerea statului însuși. Poate cel mai tragic exemplu este înființarea Fondului Proprietatea pentru scopul altminteri nobil al despăgubirii celor naționalizați de regimul comunist, în timp ce fondul s-a transformat, în numai cîțiva ani, într-o a doua deposedare a acestora, iar prin implicarea capitalului străin la care au ajuns rapid acțiunile fondului (reprezentînd părți din cele mai performante active ale statului) devenind rușinea capitalismului internațional contemporan.

În cazul Fondului Suveran, riscul imens prin constituirea și funcționarea acestuia în parametrii proiectați este ca statul român, deja rămas fără pantaloni în urma privatizărilor nenecesare și a dezmembrărilor sistemelor integrate din căile ferate și producția și distribuția energiei electrice, să ajungă în scurt timp chiar și fără chiloți, după ce și-a pus la bătaie pe piață și puținul pe care îl mai are în posesie.

Realitatea este că, în urma iureșului colonialist la care a fost supus, statul român mai are atît de puține active, încît acestea trebuie pur și simplu doar vajnic protejate – subliniem, administrativ, dacă economic s-a cam pierdut orice șansă -, și nu puse la bătaie pe piață, cum ar face un fond suveran constituit de fapt din acestea, căci ar fi pulverizate rapid de comparativ giganții străini de pe piață. Să nu ne ferim a atrage atenția că întotdeauna piața nu dă cîștig de cauză decît celor mai puternici, mai ales dacă aceștia au deja ocupate poziții de forță în piață.

Or, după cum reiese din proiectul care vizează constituirea și funcționarea  Fondului Suveran, precum și obiectivele sale, se urmărește tocmai punerea la bătaie pe piață a activelor rentabile care mai există în deținerea statului român, prin depășirea unor limitări și proceduri actuale, a unor plafonări bugetare și aprobări de pe la Bruxelles. Folosirea unor resurse reprezentînd active ale companiilor de stat rentabile ar fi independentizată prin înscrierea lor în mijloacele Fondului Suveran și ar fi scoasă din corsetul cheltuirii sub faldurile bugetului de stat. În plus, s-ar putea lesne asocia cu alte resurse, generate potențial de fondul însuși sau atrase din surse private, și ar putea fi îndreptate spre obiective de dezvoltare precise din domeniile infrastructurii rutiere, feroviare sau a celei de educație ori ocrotirea sănătății. Punem banii statului în comun și construim drumuri, școli, spitale! Sună frumos! Dar în practică lucrurile pot lua o cu totul altă turnură.

Să fim obiectivi. Statul român nu mai are active decît să nu moară complet. Căci ca factor-jucător pe piață a murit deja! Prezența companiilor de stat constituie nici 4% din cifra de afaceri din economie. Aceste 4% trebuie protejate, administrativ dacă nu se mai poate economic, căci – obiectiv privind lucrurile – nu există economic protecție pentru o frunză în bătaia vîntului! Trebuie, cu subiect și predicat spus, interzise pur și simplu orice alte privatizări, cele ce s-au făcut distrugînd deja mai mult decît suficient. Trebuie aruncate la coș strategiile din ministere care nu cunosc altceva decît obiectivul privatizării. Companiile de stat trebuie abilitate legal să cumpere active, reglementări legale pentru așa ceva neexistînd în momentul de față, în mod absolut incredibil.

În prezent, statul nu poate legal, în anumite domenii, nici măcar să-și recupereze ceva din ceea ce a pierdut, dacă apare cumva vreo oportunitate, chiar și teoretică! Trebuie, de asemenea, limitate cu bariere precise angajarea în bursă a companiilor de stat, implicarea lor în acțiuni cu riscuri și vulnerabilități, spre a se elimina din principiu orice posibilități de restrîngere și mai mare a controlului statului. Tot din principiu trebuie excluse recurgerea de către aceste companii de stat la împrumuturi (altele decît cele guvernamentale), precum și implicarea lor în relații financiare de tip public-privat care pot genera resurse și succese, dar tot atît de bine pot crea vulnerabilități și riscuri și duce în final la pierderea de către stat și a puținului existent. Să nu ne amăgim: chiar și puse împreună, actualele active ale statului român, aruncate în luptă pe piață, nu reprezintă mai mult decît un biet chioșcar scos la bătaie cu hipermarketurile străine.

Or, tocmai acestea sunt vulnerabilități ce ar rezulta din ceea ce însuși Fondul Suveran ar face cu puținele active rămase în proprietatea statului. Marile fonduri suverane care există în lume urmăresc profiturile și o fac încercînd să înmulțească niște bani care vin din anumite surse, pentru ca bani să existe și pe timpul cînd aceste surse se vor închide. Cu alte cuvinte, înmulțim bani albi pentru zile negre! Ca, de pildă, bani din petrol pentru perioada de după petrol!

În cazul Fondului Suveran proiectat, nu poate fi vorba de gestionarea și înmulțirea vreunui surplus de bani, căci acest surplus nu există. Iar a urmări profitul, după cum se pretinde în obiectivele fondului, folosind resursele acestuia pentru construcția de drumuri, de școli și spitale, este un total nonsens. Pe cît de necesare sunt drumurile, școlile și spitalele, pe atît acestea nu aduc profit decît peste decenii. Altcineva n-are a le construi decît statul, dar nu printr-o structură căreia să i se pretindă profit, căci astfel nu le mai construiește

niciodată.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondul-suveran-de-dezvoltare-si-investitii-o-ruda-a-fondului-proprietatea-756878

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Iliberalismul“ – o dezgustătoare diversiune colonialistă

         Poate de „liberalism” va veni răspunsul indirect din partea cuiva care crede că s-a strecurat o greșeală din vreo corectură ce nu și-a făcut treaba! Întrebarea se referă însă nu la „liberalism”, ci la „iliberalism”! Și rămîne o curiozitate ce ar răspunde (sau cum ar formula un răspuns) cei ce au întîlnit prin limbajul politic vest-european referirile la „iliberalism”. Pînă la vreo definiție, să constatăm că marii preoți ai UE de pe la Bruxelles și corifei politici precum cancelarul Merkel de la Berlin sau președintele Macron de la Paris îi dau tare cu „iliberalismul” de fiecare dată cînd vor să încondeieze tendințe ori abordări care nu le convin, ca, de pildă, promovarea de linii independente pe la Varșovia sau Budapesta, respingeri de politici impuse de la Bruxelles în materie de imigrație și, ce să mai vorbim, de incriminări ale ”Europei cu două viteze” sau de susțineri ale unei „Europe a națiunilor”. Tot ce nu împărtășește directivele de la Bruxelles, distrugătoare de economii naționale și identități naționale, este ­taxat ca ­„iliberalism”. Adică, ­vezi Doamne, colonialismul central de la Bruxelles este depozitarul mîntuirii prin liberalism și tot ceea ce încearcă să discute directivele, darămite să le contrazică în vreun fel, se face vinovat de „iliberalism”.

Dacă tu din Est, adică din colonii, îndrăznești cumva să îți aperi utilitățile proprii, resursele subsolului propriu sau vreo industrie în dezvoltare, te faci vinovat de „iliberalism”. Chiar și în cazul în care folosești resurse financiare dincolo de cele pe care ți le permite Comisia de la Bruxelles prin impuneri de reguli, proceduri sau plafoane de deficit bugetar ești „iliberalist”! Și acum atenție! Dacă asemenea abordări sunt făcute de autorități din Vest, la Bruxelles se tace, se consimte fără nici o garagață și, oricum, acuzele de „iliberalism” nu există! Preceptul care funcționează este „ceea ce îi este permis lui Jupiter… nu-i permis boului”!

Încă și mai rău, dacă tu din Est nu vrei să-ți înstrăinezi stăpînului din Vest monopoluri ale statului din energie ori alte utilități publice sau intervii în interesul consumatorului pe piețele neconcurențiale ești „iliberalist”! Dacă însă nu deschizi pliscul la preluarea monopolurilor de stat din țara din Est de către o corporație privată din Vest sau chiar de un stat din Vest, făcînd ceea ce este cel mai rău, anume să schimbi un monopol de stat cu unul privat, adică ceva împotriva regulilor minime ale economiei de piață, nu mai ești acuzat de „iliberalism”! Dacă, în plină criză, încerci să majorezi cu numai cîteva zeci de milioane de euro capitalul singurei bănci rămase în posesie autohtonă, pentru a sprijini ­IMM-urile, ești taxat ca „iliberalist”, deoarece utilizezi ajutorul de stat pentru privați! Că, exact în același timp, vesticii foloseau mii de miliarde de euro din banii contribuabililor pentru a împrumuta sau chiar cumpăra bănci private, ăsta era „liberalism”, și nu „iliberalism”! Probabil depinde de dimensiune! De dimensiunea grotescului și spurcăciunii!

Deși definiția „iliberalismului” e ca și conturată, să mai menționăm cîteva fapte. După ce România, pe bază de „liberalism” comandat din Vest, a ajuns și fără resurse românești și fără capital românesc în economie și deci fără vreo perspectivă, președintele Macron – unul din propovăduitorii combaterii „iliberalismului”, în timp ce folosește miliarde din fonduri publice pentru salvarea de întreprinderi franțuzești nu numai de stat, dar și private de la faliment – are obrăznicia să le spună românilor că ar trebui să fie mulțumiți că au fost acceptați (ei proștii, cum s-ar deduce!) în clubul celor cu inițiativă, adică cei din Vest. Vai, Doamne, cîtă duhoare! Cînd toate economiile estice sunt cotropite integral de corporațiile vestice în numele „liberalismului”, Germania și Franța vor să adopte restricții severe pentru ca sectoare strategice vestice să nu ajungă în mîinile investitorilor chinezi! Ăsta ce este – „liberalism” sau „iliberalism”? Sau „iliberalismul este cu referire doar la unii?! La proști, desigur, la ăia fără inițiativă ca să folosim argoul descalificant al președintelui Macron! Cînd în România doar s-a evocat, căci de făcut nu s-a făcut nimic, că s-ar putea înlocui impozitul pe profit (a cărui evaziune este pîinea caldă a companiilor vestice care operează aici) cu un derizoriu impozit pe cifra de afaceri (care nu poate fi însă evazionat), toată floarea cea vestită a întregului Apus s-a năpustit asupra „iliberaliștilor” din România. Și, bineînțeles, guvernanții României actuale au preferat să-și trădeze țara și neamul decît „liberalismul”. La nici cîteva luni, campionii luptei împotriva „iliberalismului”, adică Germania și Franța, au inițiat înlocuirea, pe ansamblul UE, a impozitării profitului cu un impozit pe cifra de afaceri pentru companiile americane din IT! Să vezi și să nu crezi! Preoții UE folosesc „liberalismul” și „iliberalismul” după cum le convine, și nu după niște criterii minime. Ultima găselniță este că Germania și Franța vor să pedepsească vinovații estici de „iliberalism” cu tăierea fondurilor zise de coeziune acordate în cadrul bugetului UE pe 2021-2027! Stăpînii UE au luat-o razna sau, mai degrabă spus, oricum ai da-o, colonialismul tot colonialism rămîne!

„Iliberalismul” se autodefinește limpede, fără echivocuri: este diversiunea colonialistă cea mai dezgustătoare, folosită de cel mai scîrbavnic colonialism din istorie în scopul împilării popoarelor coloniale. Colonialismul practicat de Uniunea Europeană este cel mai scîrbavnic din istorie nu pentru că ar fi mai rău decît altele, mai vechi sau mai recente, ci pentru că utilizează ca principală ustensilă colonială diversiunea, în cadrul căreia „iliberalismul” stă alături de „statul de drept”, „corectitudinea politică”, „europenismul” și „dezvoltarea prin globalizare”!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/iliberalismul-o-dezgustatoare-diversiune-colonialista-755945

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Pe seama cui patronii din România sunt cei mai fericiți patroni din lume?!

         În România, salariile sunt cele mai mici din UE! Normal, pentru că în România – pretind acei politicieni sau analiști pe care eu unul nu ezit să-i numesc trădători de neam și țară – productivitatea muncii, adică producția pe salariat, este cea mai mică!

Să vezi, însă, drăcia dracului, că, prin comparație cu situația din țările occidentale din UE, salariile în România sunt cu mult mai mici decît este mai mică productivitatea muncii în România! Cu alte cuvinte, dacă ar fi după productivitatea muncii, salariile în România ar trebui să fie mai mari decît sunt! De ce nu sunt?!

Trădătorii de neam și țară tac! Știu bine de ce, dar preferă s-o facă pe niznaii, pentru că, dacă ne-ar spune de ce, n-ar mai putea ține predica diversionistă de a se majora salariile numai și numai dacă în prealabil a fost mărită productivitatea muncii! Adică, o predică pentru proști, căci o asemenea prioritizare înseamnă practic cam niciodată! Statisticile naționale (INS) sau europene (Eurostat), care în domeniu sunt bineînțeles ignorate de predicatori, ne spun cum stă, de fapt, treaba: din produsul numit la nivel național PIB, munca ia în România doar puțin peste o treime, dar în țările vestice peste jumătate!

Deci, din unitatea de valoare adăugată obținută (mai mică, în mod obiectiv, în România), salariile culeg în România încă și mai puțin, în timp ce în țările vestice, din obiectiv mai ridicata unitate de valoare adăugată, salariile iau încă și mai mult! Altfel spus, în țările occidentale salariile sunt mai mari nu numai pentru că produsul unitar este mai mare, ci și pentru că din acesta salariile se aleg cu mai mult, în timp ce în România salariile sunt mai mici nu numai pentru că unitatea de produs este mai mică, dar și pentru că din aceasta salariile preiau încă și mai puțin. Cum s-ar spune – precum în colonii!

Căci doar în colonii capitalul acaparează mai mult decît munca din valoarea adăugată obținută, cîteodată chiar punînd mîna aproape pe tot, doar așa explicîndu-se obținerea aici de creștere economică (adică de PIB) fără ca salariații să se aleagă și ei cu ceva! Deci, să fie clar: există un spațiu ­imens de creștere a salariilor în România fără creșterea productivității muncii, deoarece, pînă la un punct, prin aceste creșteri nu se atacă decît „abaterea colonială” din împărțirea PIB-ului între muncă și capital, și nu ordinea economică firească a lucrurilor din relația ce există (și trebuie să existe) între creșterea salariilor și creșterea productivității muncii. Or, tocmai acest lucru vor să-l ascundă trădătorii de neam și țară! Oare de ce? Din trădare de neam și țară! Căci salariul mic constituie, de fapt, emblema și osatura colonială!

În obsedanta lor împotrivire față de creșterea salariilor, pe care o acuză de destabilizarea financiară a țării și de afectarea atractivității ei pentru investițiile străine, trădătorii de neam și țară din România s-au năpustit, bineînțeles, pe majorările de salarii din ultimii ani. Pregătiți să le facă harcea-parcea!

Unii mai simandicoși – care se prezintă a face știință, și nu politichie, cum sunt cei de pe la Banca Națională zisă a României, în frunte cu guvernatorul –, constatînd că remediul-cheie al stabilității pe care îl reclamă (anume creșterea salariilor doar în măsura creșterii productivității muncii) nu numai că nu a fost respectat, ba chiar a fost ridiculizat, n-au putut însă trece pur și simplu cu vederea faptul că în ecuație a intervenit un intrus care le-a cam încurcat socotelile.

Și, ca urmare, au numit situația nou-intervenită nu vreo simplă încălcare a normelor economice din obsesiile lor, ci un paradox! Iată ce consideră „paradox” dl Lazea, economistul-șef al BNR: creșterea între 2008 și 2017 a salariilor nete cu 45%, dar a costului unitar al muncii cu mai puțin de 27%! Ce spune acest lucru? Că patronii au putut finanța creșterea salariilor nete ale angajaților lor deoarece pentru ei, de fapt, costul cu forța de muncă nu numai că nu a crescut corespondent, dar relativ chiar a scăzut. Este evident efectul cohortei de „relaxări fiscale” pentru angajatori din vremurile Ponta-Dragnea (de la reducerile de TVA la diminuarea impozitului pe venit și a cotelor de CAS). Și în calculele dlui Lazea n-a putut intra în mod obiectiv întregul impact al măsurilor ce operează din 2018, an începînd cu care „costul unitar al muncii” pentru angajator pur și simplu se evaporă (căci impozitul pe venit scade de la 16% la 10% și, mai ales, contribuțiile pentru pensii și sănătate, din care 60% erau pînă atunci suportate de angajator, trec integral în cîrca angajatului).

O anume discuție în ce privește așa-numitul „cost unitar al muncii” va deveni complet falsă din 2018 și următorii ani! Patronii nu se vor mai putea jeli în continuare că ei suportă atât impozitul pe venit al angajatului, cît și contribuțiile sale sociale pentru pensii și sănătate. Căci, în mod clar, angajatorul doar le strînge spre a le transfera Fiscului. Costul unitar al muncii începînd din 2018 este doar salariul brut contractual! Atît și numai atît, la care se adaugă acea cotă derizorie de vreo două procente pentru șomaj, concedii! Patronii din România trebuie să fie fericiți: nicăieri în Europa costul muncii pentru angajator nu se rezumă ca în România doar la salariul brut! Este foarte rău că este așa în România, creîndu-se o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor care nu opera decît în capitalismul primitiv și care nu operează prin alte părți în capitalismul contemporan. E minunat să ai în costuri numai salariul brut al angajatului și mai nimic de plătit la stat (doar un eventual impozit pe profit și așa mic, dar care în majoritate este evazionat). Asta este însă situația! Ca revers al medaliei, patronii din România nu se vor mai putea de acum lamenta că nu pot mări, deși chipurile ar vrea, salariile angajaților pentru că trebuie să dea și mai mult la stat! Cît vor da, vor da! Restul reprezintă o relație între salariați și stat, patronul nemaiavînd nici o responsabilitate! Nu poate fi decît fericit! Cel mai fericit patron din lume! Pe seama cui? A statului român?! Sau a salariatului român?! Sau a amîndurora?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pe-seama-cui-patronii-din-romania-sunt-cei-mai-fericiti-patroni-din-lume-754980

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

E ieftin… De ce să-l schimbi?!

 

         „Aller guten Dinge sind Drei“, spune neamțul. Cred că și dl Dragnea spune la fel: Lucrurile bune sunt mereu trei! Dl Dragnea a depășit și a treia oară, tot cu brio, absolut aceeași problemă din partidul pe care-l conduce.

Prima dată: contestarea retragerii sprijinului politic pentru premierul Grindeanu, uns chiar de către el, Dragnea! A doua oară: similara contestare a asemănătoarei retrageri a sprijinului politic pentru un alt premier, Tudose, uns tot de către el, Dragnea. În ambele cazuri acuza era că preopinenții s-au cam dat cu „sistemul“. Care preopinenți, după votul zdrobitor pro-Dragnea din conducerea partidului, au rămas de fazani. A treia oară, mai zilele trecute, un grup de tovarăși, trecuți la atac împotriva autocrației lui Dragnea, au intrat și ei la vot și au pierdut.

De fazan a rămas o făzăniță: dna Firea. Care, cu toată părerea de rău pentru domnia sa, n-a prea înțeles cum stau de fapt lucrurile. Să fim serioși cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu și Tudose, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-au dat cu „sistemul“ sau chiar izvorau de la acesta, atunci mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! Douăzeci care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea! Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai demult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și, oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru. Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România.

Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume, ca proprietar și decident, o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele Pămîntului. Iar dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin. Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare!

„Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! DNA că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde SRI, cu Coldea sau succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar de ce s-o facă atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Și-apoi de la cine ar mai putea primi acesta chiar atît de mult cît a primit în anii din urmă?!

Singurul lucru care mai costă în România îl reprezintă accesul la resurse și utilități publice! Costă, însă, pentru că acestea sunt nu în mîna statului român, ci în mîna capitalului străin, care exploatează din plin monopolul pe care-l are în domeniu pe piețele de carburanți, gaze, apă și electricitate. Dacă nu cumva, fără să știm noi, capitalului străin i se fac rabaturi de către frații săi întru colonialism. Și de plătit scump, plătesc doar românii!

Altfel, după numai cîțiva ani de epocă Dragnea, capitalul a ajuns să plătească statului român pentru funcționare pe teritoriul (încă al) său aproape nimic! Firmele plătesc statului TVA în contul consumatorului, contribuții sociale și impozite pe venit în contul angajaților, iar în contul lor propriu-zis doar impozit pe profit. Știți cît plătesc în această ultimă privință? Statul încasează la buget din impozitul pe profit doar vreo 3 miliarde euro. Cu 16% impozit procentual, înseamnă că se impozitează doar vreo 20 ­miliarde euro profituri. Ceea ce, la 200 miliarde euro PIB – în care profiturile, potrivit statisticilor oficiale naționale și europene (INS și Eurostat), reprezintă peste jumătate, adică vreo 100 miliarde euro – 20 miliarde euro constituie numai o cincime. Restul se evaporă!

Statul încasează din partea capitalului pentru funcționare pe teritoriul său nici 1,5% din PIB și doar puțin peste 1% din cifra de afaceri totală. În cazul capitalului străin, sumele în discuție sunt de-a dreptul ridicole. Acesta realizează, la rata de rentabilitate la care funcționează, vreo 70% din totalul profiturilor. Evazionează 85-90% din acestea prin externalizare înainte de fiscalizare și plățile sale la buget repre­zintă astfel doar 1/3 din ceea ce încasează statul din impozitul pe profit, celelalte două treimi plătindu-le mult mai puțin performantul (hulitul și coruptul) capital românesc.

Cu alte cuvinte, cam 1 miliard euro la profituri efective de peste 75 miliarde euro și la o cifră de afaceri de 125 miliarde euro. Iad pentru statul român, Rai pentru batjocoritorii săi. Chiar, de ce să-l schimbi pe Dragnea?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/e-ieftin-de-ce-sa-l-schimbi-753998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene

          România, în mod obiectiv, nu putea scăpa urgiei declanșate după 1990 de colonialismul vestic în zona Europei Centrale și de Est. A devenit rapid și, remarcabil istoricește, fără ocupație militară străină o biată colonie. Într-o perioadă extrem de scurtă! Și, fără echivoc, a ajuns o colonie într-un mai înalt grad decît celelalte foste surate comuniste ale zonei. Motivele s-ar putea considera că sunt în esență două.

Unul este legat de „atenția specială” de care s-a bucurat din partea colonialiștilor vremii și locurilor. Se pot distinge trei posibile (probabile) explicații ale acestei „atenții speciale”: a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generînd acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace; b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatîrnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.

Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.

Colonializarea României a început în forță prin preluarea de către capitalul străin a resurselor subsolului, utilităților publice și băncilor, adică a întregului rulaj al banului, restul – respectiv industrii și comerț – căzînd apoi precum popicele în mîna celui mai puternic. Capitalului românesc i-au rămas ciurucurile. De fapt, după un fals avînt, prin ceea ce a pus mîna de la stat pe daiboj, capitalul privat românesc a început o lungă cursă de dat înapoi în fața capitalului străin, mult mai puternic, mult mai bine finanțat, mult mai înzestrat tehnologic și managerial și, important de subliniat, de sute de ani în piață, prin comparație cu cel autohton care era începător.

Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est. România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez. Mult întîrziat istoric, capitalul în formare românesc n-a mai avut unde migra spre Est. Pentru că spre Est întîlnește marele zid rusesc. Nu are cum să-l cucerească. S-a adăugat imbecilitatea relațiilor politice proaste cu Rusia. Dar, economic, acestea pot constitui doar o scuză pentru impotența obiectivă a capitalului românesc în fața zidului rusesc.

Cît privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune.

Și colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii. Un studiu al Ernst&Young arată, în mod semnificativ, despre ce este vorba. Analizînd preluările (prin fuziuni și achiziții) ce au avut loc în economiile regiunii și contabilizîndu-le în trei mari categorii – preluări de către capitalul străin, preluări în care și vînzătorul și cumpărătorul sunt autohtoni și preluări în afară (în care cumpărătorul autohton iese pe piețe externe) – constată, nu întîmplător, că România deține un record colonial nefericit.

Ocupă de departe primul loc la preluările de către capitalul străin în totalul preluărilor, 67%, și de departe ultimul loc la preluările în afară: 3% din totalul preluărilor (30% fiind preluări interne). Nici o altă țară din regiune nu înregistrează o asemenea discrepanță de peste 22 de ori între ceea ce capitalul autohton a cedat, pe propriile piețe, capitalului străin și ceea ce a reușit să preia capitalului străin pe piețele sale. Iată, potrivit aceluiași studiu, matricea în cazul Ungariei (28/63/9) și în cazul Poloniei (37/51/12), matrice care în cazul României este 67/30/3!

După o analiză a BNR pe baza datelor UNCTAD, capitalul românesc plasat în străinătate abia atinge 750 milioane euro, în timp ce capitalul polonez are plasamente în străinătate de peste 25 miliarde euro, iar cele ceh și maghiar, de peste 20 miliarde euro fiecare.

Concluzia, din două una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care cîştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre, dar atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf.

Şi anume, avînd în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decît cu proporţia în care s-a ales pînă la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămîne un biet bebeluş!

Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Nici un sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învîrte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decît cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămîn prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sîmbetei, fără întoarcere!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-cea-mai-colonie-dintre-coloniile-est-europene-752840

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bizareria „Inițiativei celor trei Mări“

        Comuniunea de interese leagă într-un tot puterile coloniale ale vremurilor actuale.

Colonialismul este o politică a tuturor acestor puteri și interesele lor absolut similare în practicarea politicii respective pentru culegerea rezultatelor ei probate și extrem de avantajoase fac să existe un front comun al acestor puteri, în ciuda disensiunilor dintre ele, în fața oricărei ieșiri din linie de pe vastul teritoriu colonial, oriunde s-ar petrece încercarea. Altfel spus, în fața coloniilor, puterile coloniale, din interese de fond și pe termen lung, sunt strîns unite, și în cuget și simțiri, și în acțiuni. Evident, însă, puterile coloniale au fiecare și interese specifice, pe sectoare, pe zone, care, la orice interferențe, generează confruntări sau duc chiar la încăierări de-a binelea. Istoria arată că așa s-a ajuns la războaie. Altele sunt perfect posibile sau chiar de așteptat. Interesele comune și, respectiv, interesele specifice dau naștere la situații cîteodată de neînțeles la prima vedere, total ridicole de multe ori, cînd ajung să se întîlnească pe teritoriul unei colonii, iar puterile coloniale care se înfruntă nu știu ele însele la ce să dea curs mai întîi: intereselor comune sau intereselor specifice, a căror urmărire cu prioritate ar putea lăsa coloniilor iluzia că pot ieși din chingă. Totdeauna, înfruntările dintr-o colonie ale puterilor coloniale se închid pe seama coloniei cu pricina, adesea prin dezmembrări și împărțiri.

Poate cea mai bizară expresie actuală a comuniunii de interese și, în același timp, de încăierare a intereselor coloniale este proiectul „Inițiativa celor trei Mări” (Baltica, Neagră, Adriatica). Proiectul a demarat în 2017 cu un summit al țărilor participante desfășurat în Polonia, țară inițiatoare. Al doilea summit se desfășoară în România, țară susținătoare de la Marea Neagră. La capătul celălalt al culoarului, susținător este Croația de la Marea Adriatică. La prima ediție a participat însuși președintele Donald Trump, care a ținut un discurs istoric privind angajamentul SUA de a apăra țările din Europa Centrală și de Est. De cine? Întrebarea este perfect potrivită. Dincolo de ipocriziile și demagogiile vremurilor noastre, dincolo de diversiunile de azi care n-au egal în istorie, să luăm o hartă și să privim realitățile din acest culoar fermecat despre care nu se înțelege tocmai bine dacă trebuie să păzească pe cineva sau dacă trebuie păzit de cineva! Dacă treaba se face cu ajutor american și vrăjmașul este Rusia, atunci este pur și simplu ilogic, căci exact pentru asta există deja NATO! Dacă amenințarea nu vine de la Est, ci de la Vest, nu se prea poate explica de ce ar face SUA cadou Rusiei, adică adversarului NATO, un asemenea coridor de apărare. Și atunci, chiar nu poate fi vorba decît de ceea ce vorbește cu subiect și predicat dl George Friedman, proeminent geostrateg american de la Stratfor Austin, Texas, în viziunea căruia coridorul țărilor aflate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică este singura „barieră” care se poate interpune în calea unei alianțe germano-ruse, în care Rusia vine cu resursele naturale, iar Germania cu tehnologia. Deci, negru pe alb „barieră” în calea unei alianțe ruso-germane! O „barieră” în calea unei înțelegeri între două amenințări. Altfel spus, voi aștia de pe culoar, dacă vreți să vă scăpați pielea, veniți, nu mai contează de unde veniți, sub parohia americană, că de nu cade paraponul împărțirii voastre între ruși și nemți, după cum v-a arătat de atîtea ori propria voastră istorie! Cui adresează proiectul acest mesaj?! Sunt 12 țări pe culoar: Austria, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Este imposibil să-ți reții un zîmbet în colțul gurii! Toate aceste țări, cu excepția specială a Austriei, care a jucat pe vremea bipolarismului americano-sovietic cartea neutralității, sunt membre ale NATO, alături deci de Germania. Austria este însă țară de vocație germană și vorbitoare de limbă germană. Alte două țări de la sud sunt locotenente ale Austriei, rezultă din dezmembrarea Iugoslaviei și își datorează existența actuală Germaniei și Austriei, care au făcut presiuni inimaginabile pentru ca acestea să se independentizeze prin desființarea Iugoslaviei. Alte două țări sunt hinterlandul german, indiferent că vor sau nu vor. Ungaria, deși are o politică aparent cu o mare încărcătură independentă, copiază strict politica germană, înainte de toate în ce privește relațiile cu Rusia. România are președinte de etnie germană, care nu mișcă un deget fără aprobare de la Berlin și care este o colonie UE și cînd respiră. Doar țările baltice, care, din păcate, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, cîntăresc prea puțin, și Polonia se „potrivesc” proiectului. Și acestea și toate celelalte din culoar sunt însă membre ale UE și deci sub papucul Germaniei. Culoarul cu pricina, despre care nu prea se înțelege exact dacă trebuie să păzească pe cineva sau trebuie să fie păzit de cineva, este integral zona de influență a Germaniei. E tare încurcată treaba cu „Inițiativa celor trei Mări”: este ceva diplomație, ceva mai multă demagogie și foarte, foarte multă diversiune, nu se știe a cui împotriva cui!

Orice pas în direcția consolidării să zicem americane a „culoarului” în sine echivalează cu o răpire din ceva ajuns deja „fief” german. America încearcă să blocheze construirea unui nou imperiu german. Acesta, chiar dacă n-a ajuns acolo unde urmărește, deja există și va replica pentru a nu se opri să ajungă acolo unde vizează. Zona culoarului celor trei mări nu este una a liniștii și prosperității în anii ce vin. Ea poate anunța conflicte globale, așa cum a făcut-o și în cazul celorlalte două anterioare. Prin zonă vor avea loc războaiele „stilate”, cu diplomaticale și diversiuni!

Hoardele săracilor lumii vor porni din alte zone. Sunt miliarde. Și n-au ce pierde! Doar lanțurile și ­sărăcia!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bizareria-initiativei-celor-trei-mari-751719

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

În relațiile de muncă, România s-a întors în capitalismul primitiv de dinaintea Marii Uniri

          Din 2018, România intră în istorie, dar nu pentru că împlinește un secol de existență întregită de sine stătătoare, ci pentru că, după patru decenii și jumătate de comunism și aproape trei decenii de la revenirea la capitalism, realizează performanța absolut remarcabilă a întoarcerii la capitalismul primitiv din lumea de dinainte de acum 100 de ani.

În îndelungata și crîncena luptă dintre muncă și capital, toate cuceririle istorice ale muncii (de la ziua de lucru de 8 ore și recunoașterea concediului de odihnă la principiul egalității în drepturi a femeilor cu bărbații) au mai puțin de 100 de ani și au fost obținute în contextul prăbușirii unor mari imperii în urma primului război mondial.

Responsabilizarea socială directă a angajatorului prin participarea sa la contribuțiile pentru șomaj, sănătate și pensii în contul angajatului făcea parte dintre aceste cuceriri istorice ale muncii, acceptate și validate în capitalismul să-i zicem modern din contemporaneitatea noastră. Prin transferul din 2018 al contribuțiilor sociale pentru sănătate și pensii integral în sarcina salariatului, România se întoarce în capitalismul primitiv existent pe plan general înaintea Marii Uniri.

În urma acestui transfer, capitalul în România rămîne degrevat de orice responsabilitate socială, transformînd procesul muncii într-un fel de sclavagism de tip nou, pe care participarea angajatorului la contribuțiile sociale ale angajatului tocmai încerca să-l evite! Este un lucru dramatic că acest transfer a fost inițiat și efectuat de un partid care se dă de stînga.

Iar faptul că transferul este experimentat în țara care reprezintă de departe veriga din colonialismul actual cea mai asemănătoare cu colonialismul din capitalismul primitiv sugerează și o conivență a inițiatorului cu capitalul transnațional, vehiculul actual al colonialismului mondial.

Cu alte cuvinte, un experiment care, în funcție de rezultate (mai ales în funcție de reacția muncii), să fie extins la scară internațională întru profitul capitalului și sclavagizarea muncii. Căci să fie clar, cazul românesc este deocamdată unic în Europa! Ceea ce subliniază și mai mult trădarea valorilor stîngii de către PSD, așa-zisul partid de stînga din România!

Este doar speculație și oricum nu o certitudine că, prin mutarea fiscală prevăzută, se vor încasa mai mulți bani la buget din contribuțiile sociale pentru pensii și sănătate, îndeosebi grație faptului că neîncasarea și nevirarea către Fisc devin pentru angajatorul implicat infracțiune (penalizată cu închisoarea).

Asta poate pentru o scurtă perioadă, deoarece, în timp, baza de impozitare riscă să scadă! La efectuarea mutării fiscale, pericolul era ca mulți angajatori din sectorul privat să nu mărească salariile brute (neputînd fi obligați în acest sens), iar și mai mulți să nu le crească cu cel puțin 22% (minimul necesar spre a nu se afecta salariul net).

De asemenea, exista riscul că foarte mulți vor folosi prilejul de a proceda selectiv, nemărind salariul brut celor de care vor să scape, mai ales că vor putea să scape de aceștia fără salarii compensatorii. Putea fi vorba aproape de o majoritate care avea să se abțină să se lege contractual de salarii brute mărite, utilizînd pentru neafectarea salariilor nete bonusuri cu caracter pasager sau temporar pînă la noi „clarificări”.

Pentru angajatorii privați era o oportunitate de restructurare fără costuri salariale care nu avea să fie ratată. Se putea repeta ceea ce s-a întîmplat cu mult trîmbițatele privatizări! S-a spus „privatizăm ca să scăpăm de căpușe”, ceea ce a însemnat de fapt: în loc să distrugem hoții, am distrus statul însuși!

Așa se putea întîmpla și acum: în loc să venim de hac evazioniștilor, distrugem socialul relațiilor de muncă! Cui folosește acest lucru?! Doar capitalului!  Și anume numai aceluia puternic: adică onor capitalului străin!

Nici la mijlocul anului 2018, deci după șase luni, consecințele mutării contribuțiilor sociale în cîrca angajaților nu erau pe deplin conturate, în ciuda comunicărilor statistice care arătau că salariul mediu net crescuse în lunile ce trecuseră după 1 ianuarie 2018, ceea ce exprima în ultimă instanță faptul că angajatorii protejaseră cîștigurile nete ale salariaților lor.

În mod bizar însă, capitalul străin, prin Consiliul Investitorilor Străini, cerea insistent Guvernului „clarificarea” situației, solicitînd legi și reglementări precise privind transferul contribuțiilor. În iunie, într-o declarație publică, Ionuț Mișa, șeful ANAF, adîncea misterul acestui demers: „De acum, a spus domnia sa, angajatorii pot trece la majorarea salariilor brute, pentru că va fi adoptată legea cu pricina și nu se mai poate întîmpla nimic”.

Misterul era, de fapt, că angajatorilor din sistemul privat nici prin gînd nu le trecuse să majoreze salariile brute pentru menținerea salariilor nete, folosind în acest scop bonusuri cu caracter pasager sau temporar spre a nu se lega contractual.

S-a confirmat apoi prin datele comunicate de INS că, la trecerea contribuțiilor în sarcina exclusivă a angajatului, angajatorii de la stat au mărit salariile brute cu peste 24% – deci peste pragul de 22% care să nu afecteze salariul net –, în timp ce angajatorii privați au majorat salariile brute cu doar 11% în medie, adică mult sub limita de compensare.

Au acoperit însă diferența cu bonusuri, cu caracter temporar sau pasager, în condițiile crizei de forță de muncă, dar, nelegîndu-se contractual, pot recurge oricînd la reducerea cîștigurilor salariale în bloc și mai ales selectiv, adică la restructurări fără costuri, în cursul anului 2018 sau al următorilor.

Încasările la buget din contribuțiile sociale, deocamdată în creștere la început de 2018 față de 2017, pot fi amenințate oricînd în perioada ulterioară de dări înapoi în urma scăderii bazei de impozitare (salariul brut) care n-a fost contractual mărită la nivelul celei mai mari părți a angajaților din România.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-relatiile-de-munca-romania-s-a-intors-in-capitalismul-primitiv-de-dinaintea-marii-uniri-750660

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Armata de insecte a Pentagonului

         Roiuri de insecte, care transportă virusuri modificate genetic atacă culturile unei țări și distrug producția sa alimentară: nu este vorba de un scenariu științifico-fantastic, ci ceea ce este pe cale să pregătească Agenția Pentagonului pentru proiectele de cercetare științifică avansată – DARPA.

Prestigioasa revistă americană Science a publicat în 5 octombrie 2018 un editorial în care cinci cercetători de la două universități germane și una franceză, au pus la îndoială faptul că programul de cercetare al Agenției Pentagonului intitulat „Insectele aliate” ar avea ca unic scop declarat protejarea agriculturii americane de agenți patogeni, prin utilizarea insectelor ca vectori de virusuri modificate genetic care, transmițîndu-se plantelor le modifică cromozomii. Această capacitate, susțin cei cinci cercetători, ar părea „foarte limitată”.

În lumea științifică există din contră „percepția vastă pe care programul ar avea-o, aceea de a dezvolta agenți patogeni și vectorii lor pentru obiective ostile” respectiv „un nou sistem de arme biologice”. Aceasta violează Convenția de la Geneva asupra armelor biologice, intrată în vigoare în 1975 dar rămasă pe hîrtie prin refuzul SUA de a accepta inspecțiile în propriile lor laboratoare.

Cei cinci cercetători specifică că „soluția practică, simplă ar fi suficientă pentru a genera o nouă clasă de arme biologice, arme care ar fi extrem de ușor transmisibile culturilor agricole sensibile, răspîndind insectele ca mijloace de transport”.

Scenariul unui atac al culturilor alimentare în Rusia, China și alte țări, condus de Pentagon cu roiuri de insecte care transportă virusuri modificate genetic, nu aparține domeniului științifico-fantastic. Programul DARPA nu este singurul care utilizează insecte în scop de război. Laboratorul de cercetare al Marinei SUA a cerut Universității St. Louis din Washington să facă un studiu pentru transformarea lăcustelor în drone biologice.

Prin intermediul unui electrod implantat în creier și un minuscul transmițător pe spatele insectei, operatorul de la sol poate înțelege ceea ce antenele lăcustei sînt pe cale să capteze. Aceste insecte au o capacitate olfactivă capabilă să perceapă instantaneu diverse tipuri de substanțe chimice în aer ceea ce permite identificarea depozitelor de explozivi și a altor locuri de țintit printr-un atac aerian sau cu rachete.

.

Programul DARPA-subliniază ei- este primul program de dezvoltare a virusurilor modificate genetic pentru a fi răspîndite în mediul înconjurător, care să infecteze alte organisme „nu numai în agricultură”. Cu alte cuvinte, printre organismele țintă a virusurilor transportate de către insecte ar putea fi de asemenea cel al omului.

Se știe că, în laboratoarele americane și în altele, au fost efectuate în timpul războiului rece cercetări asupra bacteriilor și virusurilor care, răspîndite de către insecte (păduchi, muște, căpușe) pot declanșa epidemii într-o țară dușmană. Printre ele bacteria Yersinia Pestis, care provoacă ciuma bubonică (redutabila moarte neagră din Evul mediu) și virusul Ebola, contagios și letal. (Vezi Originea maladiei Ebola)

Cu tehnicile disponibile de astăzi este posibil să se producă noi tipuri de agenți patogeni, răspîndiți de insecte, față de care populația țintă nu s-ar putea apăra.

Plăgile care, în narațiunea biblică, s-au abătut asupra Egiptului prin roiuri imense de țînțari, muște și lăcuste prin voința divină, pot azi să se abată cu adevărat asupra lumii întregi prin voința umană. Nu sînt profeții cei care ne-o spun, ci acești cercetători care și-au păstrat natura umană.

Sursa: https://www.mondialisation.ca/larmee-dinsectes-du-pentagone/5628300

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

„Oamenii trebuie să se aștepte la urgia lui Dumnezeu! Oamenii au votat împotriva lui!”

Economistul Ilie Șerbănescu, extras din Ediție de seară cu Victor Ciutacu din 8 octombrie 2018

„Dacă discutăm din punctul de vedere al partidelor, eu cred că nici un partid nu avea nici un interes ca acest referendum să reușească. Ei aveau o problemă cu Bruxelles-ul. Și la trădare nu-i întrece nimeni!”

[„Și de ce l-au mai făcut atunci?”] „Ca să dovedească [faptul] că poporul român este un popor european. Și să mă ierte Dumnezeu, acuma românul ăsta murdar pe picioare, corupt, hoț, cum vreți dvs., s-a comportat «supereuropean», a fost suav, delicat, a iesit din «mocirla» heterosexualității ăsteia învechite, a intrat în epoca asta a sexualismului de tip european și a dat cu piciorul la ceea ce este vechi, nu știu dacă îi mai put picioarele acuma, după referendumul ăsta, față de cum îi miroseau înainte, asta nu știu… În felul ăsta, clasa politică trebuie să fie mulțumită, ea și-a rezolvat problemele cu Bruxelles-ul, ea e bine acuma. Toți sunt bine cu Bruxelles-ul. Nu vine România acuma să se erijeze în ceva «mai rău» chiar decît Polonia și Ungaria.

Noi stăm rău cu Dumnezeu. Am spus-o! Și Dumnezeu… nu știu, poate există o milă extraordinară, dar… să nu ne mirăm dacă va veni urgia lui Dumnezeu!” [Cristian Bodea, ironic: „Se compensează cu fondurile europene”] „Eu, unul, între Dumnezeu și Bruxelles, îl aleg pe Dumnezeu”.

„După părerea mea, referendumul n-a avut legatură cu partidele – decît în subsidiar, este treaba partidelor, n-a avut legătură cu Biserica. A avut legătură cu oamenii. E ce au înțeles ei. După părerea mea, oamenii au cam votat împotriva lui Dumnezeu. Așa cred eu. […] Dar oamenii trebuie să se aștepte la urgia lui Dumnezeu! (…)”

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/ilie-serbanescu-referendum-urgia-lui-dumnezeu-video-text/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Noua SIPA = vechiul SRI. Protocol SRI – Inspecția Judiciară. „Dragi magistrați, cît de liberi vă simțiți cunoscînd asta?”

           Pentru cine nu știe, SIPA s-a înființat în 1991 (se chema inițial SIO – Serviciul Independent Operativ) și avea ca scop inițial doar urmărirea și controlarea infracțiunilor din penitenciare. În 1997, sub mandatul profesorului Stoica (despre care unii susțin ca a fost cel mai bun ministru al justiției din 90 încoace) SIPA a trecut în subordinea Ministrului Justiției și a dobîndit ca scop și asigurarea protecției magistraților.

În 2004 au izbucnit primele scandaluri despre faptul că SIPA făcea poliție politică, așa că a fost redenumită în DGPA și începe să prezinte rapoarte de activitate Parlamentului.

În 2006 Monica Macovei o desființează pe motiv că face abuzuri și că nu e nevoie de un serviciu secret al Ministerului Justiției.

În ultimii ani am putut afla de existența unor dosare ale magistraților, dosare care cuprindeau tot felul de informații personale, chiar intime, și care nu aveau legătură cu săvîrșirea de infracțiuni sau de abateri disciplinare, dar care puteau fi folosite pentru influențarea respectivilor magistrați.

Anul acesta s-a publicat și raportul final al Comisiei SIPA, raport cu privire la desființarea DGPA din care rezultă, la pag. 29, conform unei declarații a procurorului Amariei, că la nivelul PNA (actualul DNA) exista un registru special de corespondență cu SIPA. Totodată, una din concluziile raportului este că o dată cu desființarea DGPA nici o altă instituție nu i-a preluat atribuțiile, ceea ce a condus la unele riscuri și vulnerabilități pe domeniul siguranței naționale, în segmental de activitate al ANP.

Firește, comisia nu a analizat legalitatea întocmirii arhivei, ci doar legalitatea desființării DGPA.

În contextul independenței absolute a magistraților (care cel mult suferă o subordonare ierarhică de natură administrativă, nu-i așa, în rest fiind pe deplin liberi să decidă), cît de legal este ca toți magistrații să fie urmăriți și să se întocmească dosare despre fiecare, dosare care să conțină informații de natură personală?

Noul protocol SRI-Inspecția Judiciară readuce această întrebare pe masă. Citim în el că SRI trebuia, din oficiu (nu numai la cerere) să aducă la cunoștința Inspecției Judiciare „orice acte sau fapte susceptibile a fi încadrate ca fiind abateri disciplinare săvîrșite de magistrați”. Deci, nu ocazional, nu doar la cerere, ci din oficiu și tot timpul, pe durata protocolului!

Păi de unde să știe SRI de astfel de acte sau fapte fără să urmărească/supravegheze/asculte magistrații? Și cam despre ce abateri disciplinare vorbim? Că în conformitate cu legea, constituie abateri disciplinare:

a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvîrşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;

b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;

c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;

d)desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;

e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;

f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

g)nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea;

h)nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întîrzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

i)nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci cînd judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;

j)nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;

k)absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;

l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

m)nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;

n)folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decît în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;

o)nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;

p)obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;

q)participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;

r)lipsa totală a motivării hotărîrilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în condiţiile legii;

s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărîrilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;

ș)nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;

t)exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Așadar, dacă un judecător se îmbată mai tare la o nuntă și dansează pe masă (în timpul lui liber) sau nu declară în declarația de interese apartenența la o anumită structură (spre exemplu, o lojă masonică, că tot e subiect în vogă), sau nu declară relația de prietenie cu o anumită parte din proces (de natură să cauzeze o incompatibilitate), sau lipsește prea mult de la serviciu, sau i se adresează neelegant unui coleg, jignindu-l, sau întîrzie să își facă motivările (cîți judecători știți voi care respectă termenul legal în toate cazurile?!), ar trebui ca SRI să îl „toarne” la Inspecția Judiciară, pentru că toate astea de mai sus sunt cazuri de potențială abatere disciplinară.

Ori de unde să știe SRI ce face judecătorul la muncă (cît lipsește, cum vorbește cu colegii, cît întîrzie cu motivările, etc) dacă nu îl supraveghează îndeaproape?

Singura altă variantă posibilă ar fi să aibă informatori în cadrul tuturor instanțelor (și parchetelor, pentru supravegherea procurorilor) care să anunțe și cele mai mici nereguli. Cum ultima varianta pică (pentru că magistrații nu colaborează cu SRI ci doar cooperează), rămîne prima variantă: supraveghere 24/24, și la cea mai mică greșeală, notificarea Inspecției Judiciare. Sau, și mai bine, așteptat să se adune mai multe și mai grave, după care notificat Inspecția Judiciară, sau discutat, omenește, cu magistratul, „să nu mai facă”.

Păi și dacă vine ofițerul SRI și te bate pe umăr și îți spune că lipsești cam des de la serviciu și ar fi frumos să nu o mai faci, mai ești independent? Iar dacă nu vine, dar se duce direct la Inspecție și apoi te trezești cercetat disciplinar și observi că cercetarea e deschisă ca urmare a unei sesizări din partea SRI, iarăși întreb, mai ești independent? Că în momentul acela realizezi cît de urmărit ești. Și începi să te întrebi cu ce ai greșit, cu ce ai supărat, și cum poți face, eventual, să nu mai greșești pe viitor.

Practic, am desființat SIPA și ne-am dat seama că nu putem chiar fără, că justiția nu poate funcționa în lipsa unor astfel de informații culese. Așa că am apelat la vechiul SRI, să preia activitatea.

Dragi magistrați, cît de liberi vă simțiți cunoscînd acum conținutul protocolului semnat de SRI cu Inspecția Judiciară? Parcă ar merge un protest pe scările Palatului Justiției, dar, vorba unui om luminat, dacă nu e ordin pe unitate…

Articolul a apărut pe site-ul DCNews în 10 octombrie 2018.

Sursa: https://www.dcnews.ro/noua-sipa-vechiul-sri-protocol-sri-inspectia-judiciara-dragi-magistrati-cat-de-liberi-va-simtiti-cunoscand-asta_617308.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Apelul deputatului Liviu Pleșoianu cu privire la legea offshore

    Liviu Pleșoianu, deputat PSD, fiind blocat pe Facebook, a transmis un comunicat de presă către DC News vizavi de legea offshore.

„Români, dați mai departe! Pe scurt, povestea reală a resurselor de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent… Acum cîteva zile, după ce au boicotat Legea Offshore în Parlament, cei de la ALDE mi-au transmis, prin deputatul Toma Petcu (fost ministru al Energiei), că fac dovada unei „informări precare” atunci cînd vorbesc despre trecutul glorios al unor colegi de-ai săi în materie de concesionări la Marea Neagră.

Pentru ca românii să știe tot adevărul și pentru ca domnul Petcu să nu mai fie el însuși informat precar, voi prezenta pe scurt povestea resurselor de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent:

1. Voi începe prin a demonta rapid afirmațiile domnilor Petcu, Vosganian, Gerea și Tăriceanu cu privire la faptul că ALDE a refuzat să voteze Legea Offshore la Camera Deputaților pentru că pe marginea modificărilor nu au existat „note explicative” și „evaluări”.

Cu regret, trebuie să vă informez că varianta de la Senat (unde Legea a fost substanțial modificată în favoarea investitorilor străini) a fost votată de ALDE fără nici o problemă și fără a mai pune vreunul dintre dumneavoastră problema „notelor explicative” și a „evaluărilor”. Exact ca și data trecută, cînd la Senat a trecut o variantă în favoarea Exxon și OMV, n-ați avut absolut NICI O problemă! Și tot ca data trecută, cînd la Camera Deputaților au fost aduse modificări în favoarea României, v-ați oțărît major. Vreți, nu vreți, rămîn următoarele întrebări: Dacă nu existau date de la Guvern, cum spuneți în prezent, de ce a votat ALDE legea de două ori la Senat (în variante clar în avantajul companiilor străine)? Varianta votată de ALDE, recent, la Senat – unde Președinte al Senatului este domnul C.P. Tăriceanu –, avea calcule știute de ALDE? A votat la Senat domnul Tăriceanu în baza unor „note explicative” și „evaluări”?

Dacă nu se modifica varianta votată de ALDE la Senat, o vota ALDE și la Cameră, chiar dacă nu erau calcule asumate de Guvern, chiar dacă lipseau „notele explicative” și „evaluările”? De ce s-a supărat ALDE de fiecare dată simultan cu supărarea companiilor străine, atunci cînd s-a anunțat că urmează să scadă pragul de deductibilitate de la 60% la 30% și că urmează să crească beneficiul financiar al României?

2. Cînd am vorbit despre faptul că domnul Tăriceanu și-a asumat în 2008 o Hotărîre de Guvern privind petrolul și gazele de la Marea Neagră prin care a stabilit (secretizat) minusculele redevențe, ALDE mi-a răspuns prin domnul Petcu spunîndu-mi cu emfază infatuată că ei de fapt au respectat prevederile din Legea Petrolului din 2004… Doar că am verificat minuțios și am descoperit că Legea Petrolului din 2004 nu figura printre cele 10 Porunci, nu apărea în nici o scriptură, a nici unei religii, ca fiind o Lege Imuabilă, o Lege Divină pe care nici un muritor de rînd n-o poate modifica. Cu alte cuvinte, dacă domnul Tăriceanu considera că nu e bună Legea, că redevențele sunt prea mici, putea să emită o Ordonanță de Urgență și rezolva cazul. Foarte simplu… Dovadă că domnul Tăriceanu putea să modifice prin OUG Legea Petrolului din 2004 este chiar faptul că a și… făcut-o.

…Ups! Cum? …Da, chiar așa. Legea Divină și Imuabilă a Petrolului a fost modificată chiar de domnul premier Tăriceanu, încă din 2007, prin Ordonanță de Urgență. …„Și, a modificat în favoarea României redevențele sau alte prevederi?”, mă veți întreba. „Nu, nicidecum!”, vă voi răspunde. Domnul Tăriceanu – premier la acea vreme – a modificat Legea Minelor și Legea Divină și Imuabilă a Petrolului prin Ordonanța de Urgență nr. 101/2007. Prin respectiva Ordonanță, a fost abrogat Art. 61 alin. (1) din Legea Petrolului (din cadrul Capitolului IX – Dispoziții tranzitorii și finale). Ce spunea sărmanul alineat? Spunea așa: „ART. 61 (1) Prevederile acordurilor petroliere aprobate de Guvern rămîn valabile, pe întreaga lor durată, în condițiile în care au fost încheiate”… Ce face, practic, Guvernul Tăriceanu prin această OUG? Anulează acel articol din Legea Petrolului din 2004 care obliga la păstrarea în forma inițială a tuturor acordurilor petroliere anterioare. …Printre care – ați ghicit! – și Contractul din 1992 privind resursele de la Marea Neagră!!!

Practic, deși spun acum reprezentanții ALDE că Guvernul Tăriceanu a fost nevoit să modifice radical contractul privind resursele de la Marea Neagră pentru că așa îl obliga Legea Imuabilă și Divină a Petrolului, realitatea este cu totul alta. În fapt, tocmai Guvernul Tăriceanu (cu semnătura domnului Tăriceanu – ca premier – și a domnului Vosganian – ca ministru al Economiei și Finanțelor) este cel care a modificat Legea Divină și Imuabilă a Petrolului care zicea, săraca de ea, la Dispoziții Tranzitorii și Finale, că toate acordurile petroliere aprobate anterior rămîn în vigoare ÎN CONDIȚIILE ÎN CARE FUSESERĂ ÎNCHEIATE INIȚIAL! De asemenea, ca să fie treaba oablă, OUG nr. 101/2007 (semnată de Tăriceanu și Vosganian) mai modifică legislația resurselor și prin următorul articol esențial: „Art. IV (1) Licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere încheiate și neintrate în vigoare, precum și licențele de concesiune/administrare și acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență.”…Deci abrogă mai întîi domnii Tăriceanu și Vosganian articolul din Legea Divină și Imuabilă a Petrolului care spunea că vechiul contract petrolier rămîne valabil așa cum a fost semnat încă din anul 1992, după care întăresc adăugînd un articol care impune clar RENEGOCIEREA respectivului contract…Iar respectivul contract chiar e renegociat și modificat radical. Și e vremea să aflați cu toții în ce a constat MODIFICAREA ESENȚIALĂ:

3. Prin Ordonanța de Urgență nr. 101 din 2007 și prin acordul petrolier secretizat din 2008, România pierde cota-parte din PRODUCȚIE și se alege cu redevențe minuscule! Vedeți dumneavoastră, în 1992 s-a semnat un „Contract de explorare și ÎMPĂRȚIRE A PRODUCȚIEI” între statul român și companiile străine care urmau să exploreze și să extragă petrol și gaze naturale din subsolul Mării Negre. Iar în respectivul contract (cel din 1992), așa cum se poate deduce încă din titlu, nu era vorba despre redevențe, ci despre ÎMPĂRȚIREA PRODUCȚIEI! Statul român primea resursa extrasă, în proporție de 45%. Deci nu redevențe, nu dreptul de a tranzacționa pe bursa din România 50% din producție (cum e acum, cînd nu avem și resursa efectivă), ci chiar RESURSA EFECTIVĂ! Prin contractul din 1992, România primea 45% din ce se extrăgea! Vine apoi Legea Petrolului din 2004, care stabilește anumite redevențe, dar care stabilește ȘI că acordurile deja semnate rămîn așa cum au fost semnate!

Cu alte cuvinte, Contractul de Împărțire a Producției din anul 1992 rămînea în picioare! Însă intervine OUG 101/2007 care anulează prevederea respectivă din Legea Petrolului și care obligă la renegocierea contractului privind resursele de la Marea Neagră. Iar renegocierea se întîmplă și e urmată de un act adițional (Actul adițional nr. 11), pe care domnul premier Tăriceanu îl secretizează prin Hotărîrea de Guvern nr. 1446 din 12.11.2008. Prin respectivul Act adițional (secretizat), „Contractul de Explorare și ÎMPĂRȚIRE a Producției” este înlocuit cu un „Acord de CONCESIUNE pentru Explorare, Dezvoltare și Exploatare Petrolieră” (pentru 30 de ani!)…Deci, după OUG 101/2007 și Actul adițional 11 (anexă secretizată la HG 1446/2008), nu mai vorbim despre ÎMPĂRȚIRE A PRODUCȚIEI, ci despre CONCESIONARE, nu mai primim 45% din producția efectivă, din RESURSA NOASTRĂ de la Marea Neagră, ci rămînem cu acele infime redevențe!…Aceasta, dragi români, este istoria pe foarte scurt a RESURSELOR de la Marea Neagră, din 1992 și pînă în prezent. Aceiași actori principali din 2007 și 2008, domnii Tăriceanu și Vosganian, sunt cei care #BOICOTEAZĂ în prezent Legea Offshore (care a fost modificată pentru a aduce mai mulți bani pentru România) și care preiau emoționant pe propriile chipuri lacrimile amare ale EXXON și OMV, aceste micuțe, sărăcuțe și lipsite de protecție companii pe care PSD-ul cel rău vrea să le năpăstuiască la Camera Deputaților…

Aceasta este varianta scurtă. La nevoie, dacă ALDE ține neapărat, revin și cu varianta foarte lungă (ancheta parlamentară din 2009, note de fundamentare, comparații între actele adiționale ș.a.m.d.).

P.S.

Îi rog pe toți românii cărora le pasă de RESURSELE țării lor, indiferent ce partid politic susțin, să dea mai departe pînă află toată lumea! Eu nu o pot face, deoarece contul meu de Facebook este blocat chiar acum, adică la momentul… oportun. La ce presiuni sunt exercitate (domnul Tăriceanu nu mai vrea să aștepte revenirea domnului Iulian Iancu din spital în Parlament!), vă spun un lucru cert: Legea Offshore NU va fi în beneficiul poporului român dacă poporul român nu se implică. Scrieți-le deputaților, faceți petiții, organizați mitinguri – e vorba despre RESURSELE țării noastre! Eu am inima împăcată că fac tot ce e omenește posibil…

Sursa: https://www.dcnews.ro/legea-offshore-plesoianu-interzis-pe-facebook-romani-dati-mai-departe-faceti-petitii-organizati-mitinguri_617335.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

România și-a pierdut dimensiunea creștină

       Eșec total! Referendumul din 6 și 7 octombrie 2018 a demonstrat că acest popor și-a pierdut dimensiunea creștină. Recunosc, nu m-am așteptat la un asemenea rezultat.

Analizînd cauza acestui dezastru am ajuns la concluzia că factorul religios, de fapt lipsa lui, a fost cel care a avut cea mai mare influență în această chestiune.

În ultimii șaptezeci de ani fenomenul de decreștinare a locuitorilor acestui spațiu geografic a constituit o constantă, deși, spre exemplu, după 1989, în programa școlară a fost inclusă săptămînal, ora de religie. În cadrul acesteia diverse persoane, mai mult sau mai puțin competente, au căutat să facă educație religioasă școlarilor. În discuțiile avute cu membri ai clerului, mi-am exprimat opinia ca aceste ore să fie ținute de preoți care, prin autoritatea și competența lor, să-și exercite rolul esențial în formarea unui credincios. Răspunsul pe care mi l-au dat a fost dezamăgitor: nu au timp. Iar rezultatul este evident.

Nimeni nu poate afirma faptul că în România ultimilor 30 de ani nu s-a bucurat de libertate. Dar nu am folosit acest mare dar pe care Cerul ni l-a dat după 1989 de a ne desăvîrși din punct de vedere spiritual, din contră, societatea, în marea ei parte, a disprețuit și disprețuiește în continuare valorile spirituale ale creștinismului. În acest context, referendumul a reprezentat testul suprem prin care cetățenii și-au exprimat loialitatea lor față de valoarea căsătoriei, test pe care nu l-au trecut în majoritate, iar rezultatul negativ al acestuia ne va afecta pe toți.

Multe analize, puncte de vedere, comentarii și observații vor fi făcute pe marginea acestei inițiative civice, dar un lucru este cert: societatea a devenit neinteresată și indiferentă în promovarea valorilor creștine care să o guverneze.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Să spunem DA familiei binecuvîntate de Dumnezeu! – Apelul Adunării Naţionale Bisericeşti pentru participarea la referendum în 6-7 octombrie 2018

 Apelul Adunării Naţionale Bisericeşti pentru participarea la referendum în 6-7 octombrie 2018:

  1. Adunarea Naţională Bisericească, compusă din toţi ierarhii Sfîntului Sinod, reprezentanţii clerului şi reprezentanţii credincioşilor mireni din eparhiile Patriarhiei Române, întrunită în şedinţa din 29 septembrie 2018, îndeamnă pe toţi cetăţenii ortodocși români să participe la referendum şi să spună DA clarificării textului articolului 48 din Constituţia României privind definirea căsătoriei, adică înlocuirea expresiei confuze: „uniunea liber consimţită între soţi”, cu formularea clară şi precisă: „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie.
  2. Prin această precizare clară şi fără echivoc, în Constituţia României, se afirmă, se apără şi se promovează familia ca instituţie umană fundamentală creată şi binecuvîntată de Dumnezeu pentru creşterea şi perpetuarea umanității, potrivit cuvintelor Sfintei Scripturi: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvîntat zicînd: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi!” (Facere 1, 27-28). Această familie bazată pe căsătoria între un bărbat şi o femeie a fost binecuvîntată şi cinstită de Mîntuitorul Iisus Hristos prin prezenţa Sa, a mamei Sale şi a ucenicilor Săi, la Nunta de la Cana Galileii, unde a săvîrşit minunea transformării apei în vin (cf. Ioan 2, 1-11), arătînd astfel valoarea sfîntă a familiei conjugale pentru viaţa Bisericii. În acest sens, Sfîntul Apostol Pavel recomandă ca iubirea mirelui faţă de mireasă să fie asemenea cu iubirea lui Hristos faţă de Biserică (cf. Efeseni 5, 22-25, 32).
  3. Familia binecuvîntată de Dumnezeu, spre a cultiva iubirea reciprocă şi a da naştere la copii, este izvor de viaţă pentru fiecare popor şi pentru întreaga umanitate. Prin urmare, participarea la referendum, în zilele de 6 şi 7 octombrie 2018, este un act de mărturisire a credinţei în iubirea lui Dumnezeu pentru familie, un act de maximă responsabilitate pentru viitorul poporului român, precum şi un examen de maturitate spirituală pentru a alege între valori permanente şi ideologii efemere.
  4. Cuvîntul „referendum” înseamnă: „consultare directă a cetăţenilor chemaţi să se pronunțe prin vot asupra unui proiect de lege de o deosebită importanţă pentru stat sau asupra unor probleme de interes general” (DEX). Aşadar, participarea cetăţenilor statului la acest referendum decizional pentru definirea căsătoriei în Constituţia României este un act profund democratic şi patriotic-naţional, de o deosebită importanţă pentru întreg poporul român, deoarece se votează pentru apărarea familiei bazată pe căsătoria între un bărbat şi o femeie şi pentru viitorul copiilor poporului român. De fapt, în articolul 2 din Constituţia României se precizează că prin referendum se exprimă suveranitatea naţională a României.
  5. În pofida multor acţiuni de boicotare agresivă şi denigrare injustă a referendumului, trebuie să apărăm darul sacru al vieţii persoanei umane care se naşte din iubirea conjugală între un bărbat şi o femeie, preţuind astfel şi generaţiile de părinţi şi copii care au asigurat continuitatea poporului român de-a lungul veacurilor.

Să cinstim, aşadar, Centenarul Marii Uniri din 1918, printr-o mare unire de cuget şi acţiune naţională în apărarea familiei creştine şi a viitorului poporului român!

Preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti

Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Mesajul va fi citit în toate bisericile în zilele de duminică, 30 septembrie 2018, şi luni, 1 octombrie 2018

Apelul publicat de Sorin Ioniţe în 29 septembrie 2018 a apărut pe site-ul BASILICA.RO

Sursa: http://basilica.ro/sa-spunem-da-familiei-binecuvantate-de-dumnezeu-apelul-adunarii-nationale-bisericesti-pentru-participarea-la-referendum-in-6-7-octombrie-2018/

 

 

Conferinţă extraordinară de presă – Coaliţia pentru Familie -27 Septembrie 2018

 

Referendumul privind familia tradițională

     Referendumul se referă la revizuirea alineatului (1) al articolului 48 din Constituția României: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” (http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2#t2c2s0sba48)

Articolul ar urma să fie modificat astfel: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” (https://www.hotnews.ro/stiri-politic-21755187-deputatii-adoptat-initiativa-cetateneasca-redefinire-familiei-lege-constitutionala.htm)

Referendumul se va desfășura în 6 și 7 octombrie 2018, între orele 7.00 și 21.00, perioadă în care cetățenii vor putea vota modificările propuse articolului menționat mai sus. Întrebarea la care sînt rugați să răspundă este următoarea: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituției României în forma adoptată de Parlament?” (https://www.gandul.info/politica/intrebarea-de-la-referendumul-pentru-familie-6-si-7-ctombrie-2018-17524354)

Conform Institutului Național de Statistică populația după domiciliu, adică numărul de persoane cu cetățenie română și domiciliu pe teritoriul României, la 1 ianuarie 2018 este de 22.194.000 de persoane (http://www.insse.ro/old/sites/default/files/com_presa/com_pdf/popdom1ian2018r.pdf), din care 18.917.495 de alegători înscriși în Registrul electoral la data de 31 august 2018 (http://www.roaep.ro/prezentare/comunicat-de-presa/comunicat-de-presa-privind-evolutia-numarului-de-alegatori-in-perioada-decembrie-2016-august-2018/)

Conform articolului 5 din Legea nr.3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului; „(2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. (3) Rezultatul referendumului este validat dacă opțiunile valabil exprimate reprezintă cel puțin 25% din cei înscriși pe listele electorale permanente.” (https://legeaz.net/legea-referendumului-3-2000/art-5-dispozitii-generale)

Din datele de mai sus, pentru ca referendumul să fie validat, la vot trebuie să participe cel puțin 5.675.249 de persoane înscrise în listele electorale permanente, iar opțiunile a cel puțin 4.729.374 de cetățeni înscriși pe listele electorale permanente trebuie să fie valabil exprimate.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Donald Trump, mesaj la ONU: „Respingem ideologia GLOBALISMULUI și îmbrățișăm doctrina patriotismului”

      Președintele Donald Trump a îndemnat națiunile să respingă globalizarea și să îmbrățișeze patriotismul, în discursul rostit marți de la tribuna Organizației Națiunilor Unite.
El a criticat „ideologia globalismului”, spunînd că Statele Unite trebuie să se îndrepte spre patriotism și respectarea suveranității naționale.
Președintele Donald Trump a îndemnat națiunile să respingă globalizarea și să îmbrățișeze patriotismul, în discursul rostit marți de la tribuna Organizației Națiunilor Unite.
El a criticat „ideologia globalismului”, spunînd că Statele Unite trebuie să se îndrepte spre patriotism și respectarea suveranității naționale.
Articolul sub semnătura Ștefaniei Brândușă a apărut pe site-ul Activenews în 25 septembrie 2018.
Notă: este un moment de cotitură în politica actuală, președintele unei mari puteri se ridică împotriva influenței malefice exercitată aupra lumii de guvernul mondial. (R.C.)
Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

11 septembrie 2018

Au trecut 17 ani de la momentul în care Statele Unite ale Americii și-au distrus propriile simboluri.

Domnul să-i ierte pe toți cei care au fost sacrificați în numele „luptei împotriva terorismului”.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Securitatea, arma de luptă împotriva propriului popor

Securitatea  împlinește astăzi 70 de ani de la înființare.

Cu denumirea sa oficială „Departamentul Securității Statului“ ea a fost înființată prin decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne.

Securitatea a fost creată de SMERȘ, o divizie a NKVD, avînd ca misiune înlocuirea serviciilor secrete din țările ocupate de URSS cu structuri de tip sovietic. Unitatea SMERȘ din România, numită Brigada Mobilă, a fost condusă, pînă în 1948, de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea, în România, numele Alexandru Nicolski.

Primul director al Securității a fost gen-lt. Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa (nume real: Panteleimon Bodnarenko). Șeful Securității avea rang de ministru în cadrul Consiliului de Miniștri, fiind secondat de 2 directori adjuncți cu rangul de secretari de stat, gen-mr. Alexandru Nicolski și gen-mr. Vladimir Mazuru (nume real: Wladimir Mazurow). Toți cei 3 erau ofițeri sovietici ai MGB, succesoarea NKVD.

DGSP a înlocuit Direcția Generală a Poliției de Siguranță. Conform Decretului 221, Securitatea avea rolul de „a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”. De asemenea, organele de securitate erau „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”. Prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a schimbat numele în Direcția Generală a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) a intrat în compunerea DGSS.

Potrivit Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a separat de Ministerul de Interne și a fost încorporat în Ministerul Securității Statului (MSS). Această reorganizare a fost de scurtă durată. MSS a reintrat sub comanda MAI, la 7 septembrie 1955. Cîteva luni mai tîrziu, la 11 iunie 1956, prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost reorganizat și împărțit în două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel din urmă răspundea de Miliție și închisori, în timp ce primul a moștenit structura DGSS. (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Departamentul_Securit%C4%83%C8%9Bii_Statului)

În cei șaptezeci de ani, societatea românească a fost hărțuită, terorizată și intimidată de această instituție. După uciderea lui Nicolae Ceaușescu, ea a preluat de facto conducerea României infiltrîndu-și „reprezentanții în toate structurile societății, subordonîndu-le încetul cu încetul propriilor interese. După transformarea țării în colonie, exponenții statului subteran și-au păstrat în mare parte privilegiile, oferindu-și serviciile noilor proprietari.” (Vezi https://revelatiialecerului.wordpress.com/2018/03/15/statul-subteran/).

Din noianul de fărădelegi comise de securitate de-a lungul existenței sale, două „categorii” mi-au atras atenția în mod deosebit: înainte de 1989, fenomenul Pitești „cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul de Est“ (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Pite%C8%99ti) și după 1989, protocoalele secrete dintre securitate și celelalte instituții ale statului.

Supraviețuitor al Fenomenului Pitești, inginerul și economistul Traian Popescu (1923-2010) „unul dintre cei 3 sau 4 supravieţuitori care trecînd prin «Demascări» şi aşa-zisa «Reeducare»” menționa:

„Răsăritul a fost incontestabil « teatrul unui experiment» iar Piteştiul un segment al acestuia. El a fost un «Laborator», ale cărui rezultate şi metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar în acelaşi timp Piteştiul a reprezentat şi un «Fenomen». El a cuprins la cele două extremităţi ale sale, rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi «ştiinţific» program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe de alta. Între cele două extreme s-au manifestat toate posibilităţile de comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continui. Acolo s-a experimentat acel principiu materialist: «cumulări lente cantitative, duc la salturi brusce calitative». Rezistenţa umană acumulînd cantităţi uriaşe de tortură poate ajunge într-un moment dat la o clipă cînd cel torturat cedează psihic, moral şi fizic transformîndu-se din victimă în călău — cum se cerea de cel care îl tortura. Astfel s-au putut produce mutaţii psihice asemănătoare schimbării stării de agregare a materiei, cînd un metal sau un lichid se transformă în lichid sau gaz din momentul în care atinge punctul critic. Oameni care în condiţii normale de existenţă au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum, supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s-au transformat în «neoameni».

„După 1945 ţara noastră s-a «bucurat» de o dublă guvernare, care în esenţă era de fapt una singură. Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate nivelele pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie.

Vîrful piramidei organizatorice era constituit de «Comitetul Central PCR» sau «PMR» şi organul său represiv, securitatea, aceasta avînd însă «privilegiul» de a le controla şi pe primele.

Ambele organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.

În felul acesta ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul firesc la cele două întrebări iniţiale «Cine a conceput satanicul experiment?» şi «Cine au fost autorii proiectului?» este: «Comitetul Central al P. C.R.» sau «PMR» respectiv «Biroul său politic» şi în acelaşi timp securitatea, iar peste ambele Consilierii Sovietici cu experienţa lor de 30 de ani (1917-1947) deloc neglijabilă.“ (Sursa: Traian Popescu, experimentul Pitești, Ed.Crater, București, 2000, 61 p – http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/tpopescu/docs/cap1.htm)

Cea de-a doua „categorie” de fărădelegi o constituie multitudinea de protocoale încheiate de-a lungul anilor între SRI, SIE, cu instituții ale statului ca ministerul finanțelor, ministerul public, ministerul justiției, ministerul de interne, acțiunea de desecretizare a lor fiind în derulare.

Dezamăgitor este faptul că societatea românească nu a avut o reacție de condamnare a protocoalelor. Ar fi trebuit ca parlamentul să se întrunească de urgență, să analizeze conținutul acestora, să stabilească măsuri pentru stoparea consecințelor negative și să-i tragă la răspundere pe autorii lor.

Punerea în aplicare a acestor „înțelegeri” a avut un efect devastator: „bruma” de valori care mai rămăsese după 1989 s-a risipit complet, experimentele asupra poporului român fiind singulare pe continentul european.

În încheierea articolului reiau textul apărut pe pagina de facebook a doamnei Marilena Rotaru în data de 6 aprilie 2018 cu privire la deviza SRI „Patria a priori”.

Într-adevăr!

Primesc acest text de la Cristian Bădiliță cu rugămintea de a-l posta, el nemaiavînd pagină de facebook.

„Aviz sefului SRI, E. Hellvig. Chelului tichie de margăritare îi lipsește. SRI-ului, deviza latinească.

Dar dacă tot ați dorit deviza latinească de ce nu ați apelat la un specialist, adică, la un latinist.

Deviza „Patria a priori” e un nonsens penibil. Probabil inventatorul ei a vrut să spună „Patria înainte de toate”

(Cine-a fost inventatorul? Maior? O fi considerat că dacă poartă numele marelui prelat greco-catolic Petru Maior, i-a moștenit și cunoștințele de latină).

Domnule Hellvig, „Patria înainte de toate” se spune, în latină, „Patria ante omnia”, în nici un caz „Patria a priori”, formula de un tembelism hilar (și care nu exista decît în „latina” SRI).

„A priori” este o expresie din filozofia cunoașterii, inventată în epoca modernă și folosită de Kant, de pildă, pentru a denumi cunoașterea independentă de experiența sensibilă (e cunoașterea-presupunere).

Cunoașterea bazată pe experiență este „a posteriori”.

Aceste două expresii, strict filozofice, nu au nici o legătură cu deviza dorită de SRI.

„Patria a priori” înseamnă exact „Patria înainte de a experimenta ceva”. Asta doriți să spuneți?

Dacă da, atunci e spus adînc, foarte adînc.

Cum se face că latiniștii români nu v-au atras atenția pînă acum asupra aberantei formule? Probabil unii v-au scris, dar cine să le citească mesajele (deh… patria a priori; cetățeanul a posteriori, adică, la posterior); ori n-au îndrăznit să vă scrie de teamă să nu-i trimiteți sfoara la DNA.

Ștergeți imediat aceasta deviza imbecilă, domnule Hellvig.

E o rușine nu pentru instituția pe care o conduceți și de care, personal, mi-e rușine, ci pentru noi, oamenii normali ai acestei țări, care mai știm ce înseamnă a priori.

Cristian Badiliță

(vă las să-mi ghiciți identitatea)

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

BINOMUL HELLVIG-LAZĂR

      BINOMUL HELLVIG-LAZĂR – Scandalos: Citiți protocolul secret PICCJ-SRI semnat în decembrie 2016 de Eduard Hellvig și Augustin Lazăr: „În cazul în care una dintre Părți intenționează valorificarea informațiilor, este obligatorie obținerea acordului prealabil al Părții care le-a pus la dispoziție”. Practic, SRI a condiționat soluțiile procurorilor. Binomul ne-a prostit că a denunțat protocolul din 2009, după ce îl încheiase pe cel din 2016, care îl rezilia pe primul (Document)

Redacția Lumea Justiției publică Protocolul privind organizarea cooperării între Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii, încheiat la data de 8 decembrie 2016 între SRI – Eduard Hellvig (foto stînga) și PICCJ – Augustin Lazăr (foto dreapta), pentru care anunțăm oficial că vom depune luni plîngere penală împotriva semnatarilor.

În opinia noastră, protocolul din decembrie 2016 îl întrece în gravitate pe cel din aprilie 2009, despre care tandemul Hellvig-Lazăr l-a declasificat și a susținut că e denunțat. Vrăjeala cît casa, în realitate cei doi șefi de instituții de forță reziliaseră protocolul din 2009 prin cel pe care l-au încheiat pe șest – sub clasificarea secret de stat – în decembrie 2016, după care ne-au prostit cu declasificarea și i-au lăsat pe români să creadă că nu ar mai exista nici un protocol între SRI și PICCJ.

Nici astăzi nu se știe cînd a fost denunțat acest protocol, întrucît nu s-a prezentat opiniei publice nici un act prin care a fost denunțat, informațiile făcute publice pe așa-zisa denunțare de către SRI și PICCJ fiind contradictorii cu privire la data denunțării. Cum poate cineva să creadă că protocolul nu funcționează și azi?

Lazăr și Hellvig îi cred tîmpiți pe români și cred că instituțiile sunt ale lor

Cum își permit doi șefi de instituții de forță plătiți din bani publici să îi prostească pe români în asemenea hal? Să nu uităm de scena jucată în CSM de Procurorul General Augustin Lazăr în ianuarie 2017, cînd acesta se revolta că nu este de acord cu asemenea „inginerii” și se mai și jura cu „Doamne ferește” că el nu ar fi niciodată de acord cu asemenea concubinaje între procurori și agenții secreți. Practic, Augustin Lazăr ne-a luat de proști și se dădea fecioară neprihănită la o lună după ce semnase noul protocol cu SRI.

În opinia noastră, atît Eduard Hellvig, cît și Augustin Lazăr trebuie să răspundă penal pentru protocolul încheiat în decembrie 2016, după ce au jucat sceneta cu declasificarea și denunțarea, prezentîndu-se în ochii societății ca reformatori ai sistemului judiciar.

Gravitatea uriașă din protocolul SRI-PICCJ din decembrie 2016 constă în faptul că acesta i-a transformat pe procurori în slugile SRI, anchetatorii fiind obligați să raporteze periodic cum au fructificat sesizările și informațiile venite de la SRI, și mai ales, să nu ia nici o măsură în cursul urmăririi penale fără acordul în prealabil al SRI, în calitate de furnizor al informațiilor pe baza cărora s-au deschis anumite dosare. Mai mult, protocolul Binomului Hellvig-Lazăr obliga în continuare procurorii să ofere informații din dosare către SRI, totul fiind practic o încălcare brutală, pe lîngă lege, a principiului independenței procurorului, de care toți servitorii Statului mafiot au făcut atîta caz în ultimii 12 ani, deși lucrau ilegal pe protocoale.

Considerăm că Eduard Hellvig și Augustin Lazăr trebuie puși imediat sub acuzare, iar Parlamentul României trebuie să se întrunească și să ia decizia, prin lege, cu derogare de la prevederile în vigoare de destituire a celor doi din funcții întrucît ne aflăm în fața unei situații care atentează la securitatea naționala și la aservirea Justiției serviciilor de informații, cu încălcarea fățisă a legilor în vigoare.

Protocolul secret circula de o săptămînă prin redacții

Protocolul pe care îl publicăm în continuare circula de o săptămînă prin marile redacții ale presei sănătoase, neaservite Statului mafiot, însă fiind caracterul lui de secret de stat și a faptului că publicarea unui document de asemenea natură poate atrage răspunderea penală a celui care îl aduce la cunostința publicului, jurnaliștii au ezitat pentru a nu ajunge ținta unor dosare penale făcute chiar de ticăloșii care au lucrat pe asemenea protocoale.

Redacția Lumea Justiției nu l-a publicat pînă acum întrucît senior-editorul Răzvan Savaliuc nu a fost în țară pînă vineri, 24 august 2018 și exista riscul ca procurorii vînduți serviciilor să trimită mascații să ridice calculatoarele și să blocheze activitatea redacției Lumea Justiției.

Cinste lui, joi seara, 23 august 2018, fostul ministru al Finanțelor, Darius Vâlcov – a spart blocada – și a publicat pe pagina de Facebook coținutul integral al protocolului, despre care considerăm că nu putea fi secretizat sub clasificarea „secret de stat” întrucît Legea 182/2002 privind informațiile clasificate prevede la art. 24 alin. (5) „se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor adminstrative, limitării accesului la informații de interes public, restrîngerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime”. O dată făcut public de cineva acest document, nu se mai poate invoca sub nici o formă caracterul lui secret!

Deși protocolul are, printre altele ca justificare Ordonanța abuzivă nr. 6/2016 dată de fosta ministresă a Justiției, Raluca Prună-Guvernul Cioloș – care după decizia Curții Constituționale din 2016 privind eliminarea SRI din activitatea de urmărire penală, a recalificat SRI ca „organ de cercetare specială” – reglementările interne și internaționale interzic ca în problemele ce țin de Justiție să se clasifice procedurile și accesul la identitatea celor care strîng probe.

Cum SRI, potrivit Ordonanței 6/2016 a fost folosit în continuare ca instrument pe filaje și interceptări, precum și expertize pe înregistrările și probele adunate din aceste activități, era interzisă ascunderea cetățenilor, identitatea celor care operau înregistrările și misiunile de filaj pentru că Justiția nu se poate face la secret, ci numai prin verificabilitatea și condiția de contradictorialitate efectivă între acuzare și apărare, neputîndu-se ascunde persoanelor acuzate elemente care sunt folosite la inculparea lor. În aceste principii stă ilegalitate protocolului SRI-PICCJ din decembrie 2016 care depășește cooperarea instituțională și se transformă în fapt într-o colaborare interzisă de articolul 7 din Legea 303/2004 care îi sancționează pe magistrații care colaborarează cu serviciile cu destituirea din funcția deținută.

Cum să ajungă procurorii – așa-zis independenți – să dea raportul la SRI, date din activitatea secretă a urmăririi penale, or să dea raport asupra soluțiilor date pe baza informațiilor venite de la SRI, or, cel mai grav, să nu poată valorifica informațiile decît cu acceptul prealabil al SRI?

Iată de ce credem cu tărie că directorul SRI Eduard Hellvig a mimat că este un reformator al Serviciului și a continuat în fapt aceleași practici instaurate în timpul regimului mafiot creat de Traian Băsescu. La fel credem și despre Augustin Lazăr, care a prostit populația la ședința CSM, că el nu e de acord cu asemenea „inginerii”, cînd el, cu o lună în urmă parafase parteneriatul cu SRI. Pentru aceste mesaje false transmise opiniei publice cei doi vor trebui sa răspundă!

Astfel, „Protocolul privind organizarea cooperării între Serviciul Român de Informații și Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin, potrivit legii” a fost semnat în decembrie 2016 de către directorul SRI Eduard Hellvig și Procurorul General al României Augustin Lazăr. Protocolul a fost înregistrat la SRI în 7 decembrie 2016, sub numărul 03656, iar la PICCJ în 8 decembrie 2016, sub numărul 09472.

Protocolul din decembrie 2016 încheiat de directorul SRI Eduard Hellvig și Procurorul General Augustin Lazăr este la fel de nociv și odios, dacă nu chiar și mai nociv și odios, precum cel din 2009, încheiat de șefii SRI de la acea vreme, George Maior și Florian Coldea, și Procurorul General al României de atunci, Laura Kovesi. Iar asta întrucît protocolul Hellvig-Lazăr conține prevederi pe lîngă lege, consfințindu-se practic nașterea unui nou „Binom”, după ce vechiul „Binom SRI-DNA” fusese destructurat prin decizia CCR 51/2016. Mai mult, protocolul din 2016 este construit pe baza acelorași principii odioase din vechiul protocol din 2009.

SRI organ de cercetare penală

Încă de la începutul protocolului găsim anomalii și abateri de la lege. Spre exemplu, așa cum reiese din art. 2 al Protocolului, SRI și PICCJ se angajau să desfășoare activități vizînd, printre altele:

„valorificarea informațiilor referitoare la săvîrșirea infracțiunilor prevăzute de legislația în vigoare”.

Practic, avem de-a face cu o prevedere extrem de vagă, ce a făcut posibila o colaborare extinsă între SRI și PICCJ. După cum s-a putut observa, Protocolul stabilește că SRI și PICCJ vor derula activități pentru valorificarea informațiilor săvîrșirea infracțiunilor prevăzute de legislația în vigoare. Nu se specifică în nici un moment despre ce infracțiuni anume este vorba sau despre ce legislație este vorba. Cu alte cuvinte, în baza acestei prevederi SRI și PICCJ puteau lucra pe toate infracțiunile din legislația penală.

De asemenea, la același art. 2 al Protocolului se specifică faptul că SRI și PICCJ se angajau să desfășoare activități vizînd:

„realizarea atribuțiilor organelor de cercetare penală speciale”;

Este confirmarea clară că SRI primea atribuții specifice organelor de cercetare penală, în contradicție flagrantă cu Codul penal și legea. De altfel, o confirmare a transformării SRI în organ de cercetare penală o avem la art. 7 din Protocol, unde se specifică faptul că:

„Parchetul coordonează, prin intermediul procurorilor desemnați, conform prevederilor legale, activitatea organelor de cercetare penală specială ale Serviciului”;

la art. 12 unde se prevede ca:

„Serviciul derulează activități specifice organelor de cercetare penală speciale, prin consilieri juridici anume desemnați și ofițeri specializați, care își îndeplinesc atribuțiile specifice sub conducerea și controlul direct al procurorului desemnat”.

Procurorii transformați în colaboratori ai SRI. Procurorii erau obligați să ofere SRI date din dosare

Foarte grav, prin același Protocol PICCJ-SRI, procurorii erau subordonați SRI, avînd obligația să dea Serviciului date din dosarele pe care le instrumentau. O arată cît se poate de clar art. 5 conform căruia:

„La cerere sau din oficiu, Părțile se informează reciproc și oportun și cu privire la datele sau informațiile obținute din activitatea specifică și care pot prezenta interes pentru realizarea misiunilor celeilalte Părți”;

si de art. 6 alin. (1) potrivit căruia:

„Parchetul comunică, în mod operativ, nu mai tîrziu de 60 de zile lucrătoare de la data înregistrării sesizării la Parchet, modul de valorificare a sesizărilor primite de la Serviciu cu excepția cazurilor în care, înainte de împlinirea termenului menționat, se solicită informații suplimentare în legatură cu cauza”.

Ce inseamnă aceste prevederi? Practic, procurorii erau transformați în colaboratori ai SRI, deși acest lucru este strict interzis de art. 7 din Legea 303/2004 privind statulul judecătorilor și procurorilor, care stabilește ca: „Judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat acestora și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații”.

Mai mult, în baza protocolului, procurorii erau obligați să dea SRI informații din dosare, o prevedere evident contrară legii.

Încălcarea art. 43 din Codul penal

O încălcare gravă a Codului penal o regăsim la art. 15 alin (2) din Protocolul SRI-PICC. La acest punct se precizează următoarele:

„În vederea sprijinirii activităților specifice desfășurate de Parchet, Serviciul va asigura transcrierea comunicațiilor sau convorbirilor relevante în cauză”.

Or, această prevedere este total contrară Codului de procedură penală, unde la art. 143 din Codul de procedură penală se menționează că toate convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrare sunt redate de procuror sau organul de cercetare penală. Nicidecum de un organ de cercetare penală specială, așa cum a fost transformat SRI prin ordonanța lui Prună și prin acest protocol.

Art. 143 Cod procedură penală:

Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror”.

Același protocol mai conținea o prevedere contra naturii. Și anume, la art. 18 se mentionează în mod clar faptul că procurorii nu puteau valorifica informațiile primite în cadrul unor dosare penale, dacă nu aveau acceptul SRI:

„Parchetul se obligă să asigure protecția datelor și informațiilor clasificate pe care Serviciul le trimite în cadrul raporturilor de cooperare, în scopul prevenirii oricăror riscuri de pierdere, sustragere, acces neautorizat, divulgarea neautorizată sau distrugerea acestora”;

„În cazul în care una dintre Părți intentionează valorificarea informațiilor prevăzute la alin. (1), potrivit competențelor proprii, este obligatorie obținerea acordului prealabil al Părții care le-a pus la dispoziție”.

Nu în ultimul rînd, trebuie spus că protocolul putea fi extins și la alte domenii. Așa cum se precizează la art. 21: –„Conducerile celor două instituții pot conveni, în funcție de situația și dinamica stării infracționale și asupra altor domenii de cooperare, cu respectarea prevederilor prezentului protocol”.

Cititi mai jos documentul integral:

*Cititi aici dezvăluirea protocolului făcută în premieră de fostul ministru Darius Vâlcov, un adevărat apărător al ideii de Justiție curată

Articolul a apărut pe site-ul Lumea Justiției în 24 august 2018.

Sursa: https://www.luju.ro/institutii/servicii-secrete/binomul-hellvig-lazar-scandalos-cititi-protocolul-secret-piccj-sri-semnat-in-decembrie-2016-de-eduard-hellvig-si-augustin-lazar-in-cazul-in-care-una-dintre-parti-intentioneaza-valorificarea-informatiilor-este-obligatorie-obtinerea-acordului-prealabil-al-p

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Îmbulzeala „jumătăților de măsură“ în problematica UE

      Problematica UE și a apartenenței României la aceasta este terenul poate cel mai dramatic al manevrării „jumătăților de măsură“ pentru ascunderea adevărului și promovarea minciunii, în care se disting comanda externă și concursul nu doar trădător, dar și aproape idiot, al forțelor politice interne. Ecuația apartenenței României la UE este prezentată a avea numai părți minunate; pe cele rele nu le discutăm, deci nici nu există! De fapt, dacă stăm bine să analizăm lucrurile, este o ecuație a „sferturilor de măsură“, pentru că nici părțile bune nu sunt cumva prezentate; sunt doar presupuse și asumate, fără a se ști de fapt care sunt acestea! Despre terifiantele fals numite negocieri de aderare nu se spune nimic în legătură cu miza, derularea și rezultatele lor, căci s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia“, și că, în consecință, România a intrat în UE fără economie, neavînd cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj din participarea la piața deschisă a celor peste jumătate de miliard de consumatori. Și că deci, în confruntare cu cei nu doar mai puternici, dar și deja în piață pe poziții forte, era inevitabil să ajungă rapid o biată anexă de tip bananier (nici măcar un atelier), o colonie în sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Cea mai sinistră fațetă a jumătăților de măsură folosite în prezentarea și analizarea apartenenței României la UE și a rezultatelor ei concrete o reprezintă bilanțurile oficiale ale respectivei apartenențe: la activ, fondurile zise europene puse la dispoziția României; la pasiv, cota financiară de contribuție a României pentru participarea la UE. Reiese că activul este mai mare decît pasivul și deci bilanțul ar fi pozitiv, umbrele fiind doar acelea legate de incapacitatea României de a utiliza integral și corespunzător fondurile europene ce-i sunt puse cu generozitate la îndemînă. Prostul proștilor de-ai fi, îți dai seama că activul nu se poate rezuma la niște fonduri pe care le poți folosi sau nu, ci ar trebui, dacă activul realmente există, să includă modificări structurale în economie, schimbări în calitatea educației și ocrotirii sănătății, modernizări în infrastructură și, nu în ultimul rînd, repoziționări în ierarhiile europene și mondiale. Știe însă și Grivei că la toate aceste capitole se stă rău, chiar rău de tot, oricum, mai rău decît la intrarea în UE, și că prezumtivele realizări de la activ ar avea loc mai degrabă în talgerul de pasiv, ca, de pildă, prăbușirea educației, situația dramatică a infrastructurii rutiere și feroviare sau consolidarea poziției codașe a țării în Europa. „Suprema“ jumătate de măsură este absența totală – de-a dreptul ridicolă – a vreunui pasiv în legătură cu apartenența României la UE în bilanțurile oficiale! În timp ce acest pasiv este în practică aproape halucinant (vezi Cotidianul, 27 dec. 2016): 1) Dispariția economiei naționale și înlocuirea ei cu o combinație bizară între o economie străină, ce deține controlul, și o economie subalternă derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi; 2) Pierderea proprietății românești asupra țării, românii devenind chiriași pe pămînturile strămoșești; 3) Transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE; 4) Lichidarea deciziei naționale în plan politic; 5) Efect maxim al alinierii prețurilor și disjuncției salariilor din UE, cel mai important mecanism de extracție de sevă economică din țările periferice de către țările din centru; 6) De la rezonabil la odios în împărțirea PIB-ului între muncă și capital; salariile cele mai mici din UE; 7) Deposedarea „administrativă“ mai împovărătoare decît cea economică (răpirea dreptului de a beneficia de resursele proprii, falsele liberalizări fără temei economic și fără condiții concurențiale, impuneri de creșteri de tarife în utilitățile publice); 8) Punct final impus agriculturii și șanselor oferite de aceasta României; 9) Marea expropriere istorică a românilor de pămînturile lor; 10) Îndatorare externă pentru nimic; amanetarea statului pentru finanțarea băncilor străine; 11) Depopularea țării, tragedia bejeniei naționale; 12) Sărăcirea țării, declasarea socială și tratamentul dezonorant al românilor în UE; 13) Minciuna în staniol a fondurilor europene; 14) Anularea perspectivelor de ieșire din subdezvoltare și consolidarea poziției codașe în Europa; 15) Agresiunea asupra identității naționale. Despre toate acestea, nici un cuvînt în bilanțurile oficiale! Cu toate că fiecare dintre acestea rezultă strict din apartenența României la UE!

Și nu cred că, din arealul atît de vast al problematicii UE, există vreun alt aspect decît cel al fondurilor europene care să se „bucure“ de o tratare mai cu jumătăți de măsură pentru mascarea adevărului și promovarea minciunii interesate. Cică fondurile europene sunt nerambursabile. Cine a mai auzit în istorie de resurse gratis?!  Resursele se alocă mereu și mereu cu un scop! Și cu un preț! Să nu fim idioți: cele circa 4 miliarde euro repartizate anual României de UE sunt un biet mărunțiș din cele peste 40 miliarde euro pe care anual firmele vest-europene le extrag din România prin externalizare fără fiscalizare. Structura fondurilor europene este stabilită de pretinsul „donator“ și este neschimbabilă: destinațiile corespund nu nevoilor de dezvoltare ale României, ci nevoilor specifice ale expansiunii companiilor din centru în periferia Romînia. Și 80% din alocații trebuie să se întoarcă la „donator“ prin comenzi ale beneficiarului în țările donatorului. Să ținem cont, de asemenea, că fondurile europene nu se avansează, ci se decontează: în consecință, fericitul căruia i se aprobă un proiect finanțat din fondurile europene trebuie să se împrumute la o bancă în regim comercial, ca să-și realizeze proiectul, pentru ca în final să primească fondurile vizate (ale cui sunt băncile de la care se contractează împrumuturile, nu tot ale donatorului, și cu cît se iau aceste împrumuturi, că din beneficiar ajungi tu donator?!). Și apoi, chiar fără costuri sunt aceste fonduri? Probabil se procedează ca și în celelalte cazuri care nu convin: nevorbind despre costuri, înseamnă că nu există! O adevărată armată de birocrați se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicați în toate aceste proceduri, mult mai bine plătiți decît restul birocraților, se cheltuieşte mai mult decît fondurile europene alocate! Punct.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 august 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/imbulzeala-jumatatilor-de-masura-in-problematica-ue/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

50 de ani de la invazia Cehoslovaciei

        În noaptea de 20 spre 21 august 1968 trupele Tratatului de la Varșovia, aparținînd Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Republicii Democrate Germane, Bulgariei, Ungariei și Poloniei au pătruns pe teritoriul Cehoslovaciei pentru a pune capăt perioadei de libertăți politice din țară, cunoscută sub numele de  Primăvara de la Praga. La această acțiune armata Republicii Socialiste România nu a participat, Nicolae Ceaușescu susținîndu-l pe președintele de atunci al țării, Alexander Dubček și opunîndu-se invaziei sovietice.

Pentru Nicolae Ceaușescu, discursul pe care l-a ținut în 21 august în Piața Palatului, a constituit momentul maximei sale popularități și solidarități cu poporul român.

    Paradoxal, îndepărtarea „conducătorului iubit” s-a petrecut în același loc – ca într-un roman cu structură circulară prin simetria incipitului cu finalul –  în 21 decembrie 1989, la fix 21 de ani și 4 luni de la invazie, cu ocazia ultimului discurs pe care el a încercat să-l țină, cele două cuvîntări putînd fi considerate elemente de referință legate de destinul tragic al lui Ceaușescu.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Statul și justiția, care pe care în lațul „jumătăților de măsură“?!

         Statul era principalul obstacol în tranziția după 1989 de la economia de comandă la economia de piață și apoi, din anii 2000, în colonializarea României.

Statul era singurul proprietar de active productive și, prin puterea ca atare deținută, singurul care se putea opune comenzii externe, însușită intern, „totul de la stat la privat“. Statul era, de asemenea, singurul care putea pune o anume rezistență în fața acaparării de către puternicul capital străin a tuturor sectoarelor și punctelor strategice din economie, altfel de neoprit, în condițiile în care capitalul privat românesc era la început și fără posibilități tehnologice și financiare. Statul trebuia deci incapacitat: nu desființat, pentru că era nevoie de el să „legifereze“ și să parafeze cu acte în regulă propria distrugere spre asigurarea transferului către privat și, de fapt, în final către capitalul privat străin, cel cu mai mari potențe și cu poziții de forță deja ocupate în piață, pe plan european și internațional. Statul trebuia făcut incapabil de-a mai face ceva eventual neconvenabil! Și, ca atare, a devenit de la început și mereu și mereu după aceea subiectul și obiectul diversiunilor care, cu instrumentul etern al jumătăților de măsură, să-l anatemizeze spre a-l putea jecmăni. Diversiunea, s-ar putea spune supremă, a fost „statul, cel mai prost administrator“ – jumătatea de măsură aruncată în eter spre a justifica deposedarea sa, fără vreo justificare a afirmației în sine. Nici unul dintre promotorii asidui ai formulei nu s-a străduit vreodată să cuantifice cît din această „administrare proastă“, evidențiată, de pildă, de pierderi în exploatare, provine dintr-o manageriere proastă și cît din folosirea structurii de stat avute în vedere pentru diverse politici sociale și, mai ales și mai ales, cît reprezintă din total devalizarea statului (furt, furt) din partea unor privați (firme sau indivizi), prin hoții financiare sau chiar fizice cu valiza.

Diversiunea a reușit neverosimil de mult. După numai 20 și ceva de ani, statul a ajuns să mai reprezinte doar 4% din cifra de afaceri obținută în economie. Restul se află la privat, împărțit cam în proporție de jumătate între capitalul românesc și capitalul străin, cu deosebirea că cel din urmă taie și spînzură în jumătatea strategică. Tulburător, dar nu întîmplător, poate peste 80% din crearea și dezvoltarea sectorului privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Nu furtul sau alte mijloace să le zicem „ilegale“ au cîntărit preponderent în devalizarea statului, ci mecanismul „legal“ al subfacturării cînd statul este vînzător și suprafacturării cînd statul este cumpărător. Ridicol – absolut ridicol –, diversiunea „statul este de vină“ continuă, cu toate că evident vina nu mai poate proveni de la cel ajuns copleșitor minoritar. Statul român a devenit atît de insignifiant, încît, într-adevăr, nu mai poate face bine, dar, să fie clar, nici rău!

În istoria ultimului sfert de veac al statului român ca instituție, justiția a avut un rol crucial. Să-l privim obiectiv! Un rol care face din justiție campioana jumătăților de măsură. Comanda externă – însușită intern – „totul de la stat la privat“ a fost, după numai vreo 20 de ani, aproape integral înfăptuită! Și, după cum subliniam, cel puțin în proporție de 80%, transferul de la stat la privat s-a făcut pe seama devalizării statului. Fără îndoială, oricît ar fi fost, așa cum se pretinde, sub papucul ingerințelor politice, dacă justiția intervenea cît de cît pentru legalitate, procesul dura vreo 200 de ani, și nu 20 de ani! Intervenția justiției s-a produs efectiv abia după ce procesul era ca și încheiat. Consecințele sunt dramatice. În loc de distrugerea hoților, s-a produs distrugerea statului, cu repercusiuni ireversibile. Venind la spartul tîrgului, intervenția justiției nu mai poate urmări, cum este normal, banul (după preceptul prea binecunoscut „follow the money“). Între timp, banul s-a dus pe Apa Sîmbetei ori s-a ascuns bine, prin diferite străinătățuri, ori zace în active productive din România, dar deținute de străinii de neatins. Urmărindu-se oamenii, și nu banul, pe de o parte, recuperările de prejudicii sunt obiectiv derizorii, iar, pe de altă parte, la fel de obiectiv, se face politică, alegîndu-se unii sau alții pentru investigare juridică și instrumentare de dosare. S-a ajuns rapid în faza în care justiția face mai degrabă jocurile în sfera politică, decît invers cîndva, nu de mult. Se adaugă un ingredient apocaliptic. Pur și simplu, justiția română nu are voie să se atingă de noii stăpîni ai țării, adică de străini. Altfel nu se poate explica de ce justiția nu găsește vinovați decît români, în timp ce la butoane, adică acolo unde se pot petrece infracțiunile, sunt străini. Nu întîmplător dosarele atacate de justiție vizează fapte nu curente, ci din urmă cu 8-10 ani, pe cînd la butoane erau români, sau sunt instrumentate presupuse infracțiuni vizînd sume absolut fără semnificație prin comparație cu amploarea devalizărilor și jafului economic. Dacă peste 70% din contractele de achiziție cu statul sunt angajate cu străini, atunci, din două una: ori corupție nu există, ori dacă există, așa cum se susține, în aceasta sunt implicați îndeosebi străini!

Sunt pur și simplu obiective, în asemenea condiții, dosarele aiuritoare, în afara standardelor firescului și logicului, care fac din justiția română campioana jumătăților de măsură: dosare de dare și luare de mită, doar cu mituiți, dar fără mituitori (cazul emblematic este dosarul numit „Microsoft“, din care lipsesc mituitorii, probabil pentru simplul motiv că aceștia nu puteau fi decît americani și, desigur, „mîntuitorii“ nu pot fi instrumentați); dosare de trafic de influență în care nu există fapta, pentru că aceasta a fost inventată, deși neprobată, doar pentru a discredita! Că se face politică și nimic altceva este că un Adrian Năstase, care poate fi vinovat de înstrăinarea economiei naționale, a fost cercetat penal și condamnat pentru trafic de influență cu niște termopane, iar Liviu Dragnea, care ar putea fi suspect că deține averi peste averile județului din care provine, este condamnat pentru însușirea de foloase nepatrimoniale (voturi!) în cadrul unui referendum politic! Dacă nici asta nu este o jumătate de măsură, atunci de ce dracu’ anume este vorba? Și de ce o „jumătate de măsură“? Un răspuns îl oferă poate încercarea disperată de menținere a incriminării așa-zisului „abuz în serviciu“ fără prag, pentru a-i putea avea în laț pe găinarii români, căci oricum de baștanii străini care fură miliarde justiția română nu are voie să se atingă.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 august 2018.

Dl Vasilică și centenarul

        Nu trecuse mult timp de la începutul anului 2018 – deh, cel centenar – că dl Vasilică Florin, de la tribuna sa de partner and head of transaction advisory services din cadrul companiei de audit și consultanță Ernst&Young, ne-a transmis, prin intermediul Ziarului Financiar, că „niciodată în ultimii 100 de ani România nu s-a aflat într-o conjunctură mai favorabilă”, atît din punct de vedere macroeconomic, cît și geopolitic.

Mărturisesc că am mai auzit povești din astea, în general înscrise în ecuația „aflată la adăpostul politico-militar al NATO și celui economic al UE”, adică apucîndu-l în sfîrșit pe Dumnezeu de picior, România nu poate aștepta decît minunata invazie a cîinilor cu covrigi în coadă! Dar, ca să spun drept, ceva chiar ca în formularea dlui Vasilică n-am mai auzit! Viitorul luminos care ar urma să se pogoare asupra României din ceruri sau, ce să ne mai complicăm cu Cerurile, direct de la „mîntuitorii” occidentali, apare ca un fel de năzbîtie în raport cu realitățile prezente și „sună ca dracu” (pentru a prelua expresia unui fost prim-ministru) în anul centenar, cînd România întregită în urmă cu 100 de ani este mai aproape decît oricînd să fie pur și simplu pulverizată teritorial după ce a fost deja desființată economic ca entitate.

România centenară a reușit performanța de a o pune complet de mămăligă cu economia. Nu mai are economie națională ca ansamblu organic integrat. De fapt, România găzduiește teritorial o economie aparținînd capitalului străin, dominantă și ocupînd toate punctele și sectoarele strategice (petrol, gaze, industrii, bănci, telecomunicații, utilități publice, comerț, păduri, pămînturi agricole), căreia îi revine deci decizia și capacitatea de a face jocurile pe piață. Alături de aceasta și practic în nici o legătură organică cu ea există o economie subalternă, deținută de capitalul românesc, care de fapt pune pingele. România a devenit astfel o biată colonie în brațele vestice mult dorite și rîvnite și, istoricește absolut remarcabil, fără ca stăpînul străin să folosească arma ocupării militare. Totul este produsul presiunilor și condiționărilor externe inimaginabile și al concursului fără egal în istorie al trădărilor de neam și țară interne.

E bine așa, dle Vasilică? Păi, dacă-i bine, atunci România stă chiar minunat! S-ar putea ca dl Vasilică să nu fie deranjat de statutul de colonie al României, ba chiar să nici nu-l recunoască, interpretînd situația ca marcînd o integrare a României în economia mondială și în sistemul UE (pe care probabil îl consideră ca produs al globalizării). La urma urmei, dl Vasilică lucrează la E&Y, unul din principalii certificatori ai puterilor vestice. Să intrăm atunci pe tărîmul realizărilor concrete, a căror relevanță nu depinde de viziuni sau interpretări diferențiate de la unii la alții. În anul „conjuncturii celei mai favorabile” din istorie, România n-are cel puțin baza minimă a infrastructurii rutiere și feroviare. În România nu se poate merge, în anul centenar, de la Est spre Vest (spre Vestul mult iubit) pe o autostradă. În România centenară, nici una din provinciile istorice ale țării nu este legată de nici una din celelalte și nici de capitala țării cu un drum modern! România centenară n-are nici măcar un număr dublu de kilometri de drumuri față de acum 100 de ani. Iar 10% din cele existente sunt cu pămînt. Și să fie limpede, rețeaua feroviară este într-o stare mai rea decît cea rutieră! Viteza medie în rețeaua feroviară este mai mică decît în perioada interbelică.

Nici baza minimă a infrastructurii de ocrotire a sănătății nu este constituită. În România centenară, peste jumătate din populație se încălzește cu lemne și cel puțin o treime are closetul în curte, fără canalizare și fără apă curentă. România centenară privește de pe ultimul loc al clasamentului toate celelalte țări ale minunatei UE care i-a luat tot, răpindu-i orice șansă de a-și schimba poziția codașă. Singurul lucru pe care UE îl acordă cu generozitate României îl reprezintă anatemele: românii sunt hoți, corupți, în ultimă instanță de vină de toate relele! Sunt stigmatizați de fapt pentru a fi jecmăniți! Jecmăneala este abominabilă, echivalînd cu cel puțin o pătrime din PIB anual prin luarea în considerare chiar și numai a profiturilor externalizate fără fiscalizare de mîntuitoarele companii vestice aciuiate prin România. De aceste realități cred că dl Vasilică știe bine, căci E&Y dă consultanță în materie de „prețuri de transfer”! În sfîrșit, însă, pentru a nu-l plictisi cumva pe dl Vasilică, să amintim așa într-o doară că România centenară este, potrivit ONU și nu vreunei instituții răuvoitoare de pe malurile Moscovei, țara cu cea mai mare rată de depopulare din lume după Siria, adică după o biată țară în război! Și din Siria se pleacă, din cauza războiului, cu cățel și purcel, în timp ce din România nu pleacă decît forța de muncă în vîrf biologic de activitate. România a ajuns să piardă între 200.000 și 140.000 de oameni pe an. Ca expresie a lipsei totale de încredere în țara lor, o părăsesc și cei care ar putea continua aici o afacere de familie! Ca urmare, business-ul românesc este pe ducă. În România centenară se migrează nu de la sat la oraș, ci de la orașe la sate. Previziunile demografice spun că prin 2050  vor mai rămîne în fruntariile actuale ale țării doar vreo 14-15 milioane. România centenară are cele mai mici salarii din Europa, este în frunte la capitolul sărăcie, are rata cea mai ridicată de abandon școlar și cele mai mici alocații pentru educație. Care sunt perspectivele unei asemenea țări?! Care este contextul minunat în care se află România actuală?! Poate doar în iluziile dlui Vasilică! Mă tem că o paște mai degrabă dezmembrarea, cea teritorială, căci distrugerea economică este deja înfăptuită!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 august 2018.

Din gazul de la Marea Neagră izvorăște obligația ieșirii din UE

     

        Ce să-i replici dlui Terhes? (vezi „Gazul românesc – emblema trădării naționale”, Cotidianul, 16 iulie 2018) Că a fost desființată petrochimia pentru că așa ne-a dictat Banca Mondială, pentru că așa a fost programul UE pentru România, pentru că așa a vizat OMV preluînd și apoi închizînd Doljchim și Arpechim, pentru că așa a urmărit DNA băgînd la pușcărie pe supraviețuitorii dictatului Băncii Mondiale, care mai acționau prin industria de îngrășăminte?! Ce să mai replici?! Consumul de gaze în România s-a prăbușit de la 40 miliarde mc în 1990, la circa 12 miliarde mc anual în deceniul al doilea al anilor 2000. Demolarea ultimei redute – producția de îngrășăminte chimice – a dus consumul industrial de gaze de la 3 miliarde mc în 2008 la doar 1,2 miliarde în 2017. Consumul industrial de gaze a fost surclasat de consumul casnic. Și nu există nici un program de industrializare sau măcar de extindere a utilizării casnice a gazelor. De altfel, ce s-ar mai putea face așa bătînd din palme cînd gazul din Marea Neagră ar putea ajunge pe piață încă din 2019?! Ce semnificație practică are, într-o asemenea situație, condiția pusă concesionarilor de a vinde în România 50% din gazul exploatat?! Prevalîndu-se de faptul că n-au cui să vîndă în România, concesionarii vor trimite gazul tot unde au vizat proiectele lor, mai ales că legea nu prevede nici un fel de sancțiuni dacă nu se conformează condiției de 50%.

Are vreun program pentru oameni statul român al lui Iohannis și Dragnea? România, posesoare de gaze, are o rețea de distribuție de gaze de 53000 km. Ungaria hulitului Viktor Orban, neposesoare de gaze și cu un teritoriu mult mai mic decît cel al României, are 89000 km de rețele de distribuție de gaze. Aici 95% din gospodării se încălzesc cu gaze. În România nici măcar 1/3. Peste 4 milioane de gospodării, deci o jumătate din total, se încălzesc cu vreascuri și lemne de foc. Un program de alimentare cu gaze a acestora ar fi totuși ceva, în ciuda faptului că nu reprezintă o cine știe ce valorificare a gazelor naturale cum este în petrochimie sau în industria farmaceutică! Complotul – căci altfel nu poate fi numit – al colonialiștilor de stirpe germană împotriva României funcționează la maximum. Șeful E.ON Germania pentru România, care deține jumătate din distribuția de gaze de pe teritoriul românesc, a anunțat că nu are în vedere extinderi ale rețelei de distribuție decît dacă se vor dovedi strict rentabile, adică să nu deranjeze cumva proiectele OMV de furnizor regional pe seama resurselor României sau, mai explicit, să asigure toate condițiile ca gazul din Marea Neagră să fie exportat și nu utilizat în România. Îi împiedică vreun program al României lui Dragnea și Iohannis cu ceva să-și atingă scopul cu gazul românesc?! Populația României, care trebuie să plătească sume exorbitante ca să se racordeze la rețeaua de gaze – fără vreo facilitate de la statul român al lui Iohannis și Dragnea, care nu au încetat vreun moment să se înfrunte pe prostia diversionistă a pragului de 1900 lei din infracțiunea de abuz în serviciu – să fie sigură că va rămîne captivă, fără alternativă la încălzirea cu lemne, în România lui Iohannis și Dragnea, chiar dacă aceștia vor dispărea de pe scena politică, deoarece în România dictatul aparține fără echivocuri unora de genul celor de la OMV și E.ON, sub parohia colonială a Bruxelles-ului.

Spusele atît de deranjante ale responsabililor în domeniul gazelor de la Budapesta țintesc realitatea și nimic altceva! Diversiunea Budapestei este alta. Aceea că se adresează Bucureștiului! Adresant fals! De parcă la București ar fi decizia, cînd nu este deloc așa! Budapesta de fapt a bătut șaua ca să priceapă iapa. Budapesta s-a adresat de fapt adevăraților posesori (deținătorii concesiunilor) cu mesajul: nu vă mai strofocați să găsiți cumpărători, vindeți-mi-l mie! Sunt pregătită. Fac un hub în Ungaria pentru Europa de Est, așa cum s-a erijat Austria în hub pentru dirijările de gaze rusești spre Vest.

De acum, cei mari vor decide. Oricum, după cum se desfășoară lucrurile, Bucureștiul nu va lua mare lucru! Ba, dacă gazul din Marea Neagră va fi vîndut acum, oricui va fi vîndut, sub contracte pe 10-15 ani, românii vor plăti nu doar oricum mai mult ca membrii ai UE, dar în plus și mai mult ca importatori de gaze rusești! Căci, dacă zăcămintele interne de gaze se vor subția, așa cum sunt toate estimările, iar livrările de gaze din Marea Neagră vor merge potrivit contractelor de acum la alții, deficitul care atît de sigur va apărea va trebui să fie acoperit de importuri din Rusia. Și România va ajunge în situația ridicolă de importator cu toate zăcămintele lăsate de Dumnezeu românilor în largul coastelor românești din Marea Neagră, de fapt de furnizor ieftin de gaze pentru ștabii din UE, dar importator de gaze din Rusia! Cît de spurcat, vomant ce mai tura-vura, sună, în aceste condiții, diversiunea că gazul din Marea Neagră ar ajuta România să devină independentă energetic, mai ales în raport cu Rusia, cînd, de fapt, după cum va fi valorificat, acest gaz creează tocmai o periculoasă dependență energetică de Rusia.

Dacă la cîrma Românei ar fi oameni nu numai responsabili dar și cu dragoste de țară, episodul sinistru al gazului românesc ar putea trezi conștiințe și determina decizii fără îndoială cu caracter eroic avînd în vedere contextul internațional. Ieșirea din mecanismul sordid al redevențelor – din care posesorul de resurse, după calculele pe cazurile din toate timpurile și din toate locurile, nu se alege cu mai mult decît numai o parte din 20 – este deocamdată nerealistă. Dar ieșirea din UE – DA! Cu atît mai mult cu cît cel puțin 80% din contenciosul dezastruos pentru țară al gazului românesc din Marea Neagră se află în mecanismele „colonialismului colectiv” al UE: condiționalitatea aderării de externalizarea resurselor; răpirea de către Bruxelles a dreptului fiecărui posesor de resurse de a beneficia într-un fel sau altul, prin prețuri sau prin aprovizionare, de înzestrarea de la Dumnezeu cu aceste resurse; impunerea fără temeiuri și condiții economice a așa-numitei liberalizări a pieței și prețurilor, care a dus la creșteri nejustificate de tarife (independent de episodul Marea Neagră); distrugerea petrochimiei și industriei în general, pentru forțarea exporturilor de resurse în locul valorificării lor interne; finanțarea pe seama consumatorilor a conductelor pentru aceste exporturi; privarea românilor de accesul la propriile resurse, indiferent dacă pentru valorificări industriale sau pentru încălzire etc.

În ciuda complicațiilor și durerilor, retragerea din UE – implicînd anularea tuturor acestor servituți înspăimîntătoare – este o obligație de respect față de sine și demnitate pe care o impune nu numai emblematica trădare de neam și țară reprezentată de cazul gazelor românești din Marea Neagră, ci și adevăratul bilanț al apartenenței României la UE, organizație care, prin mecanismele celui mai odios colonialism actual, cel colectiv, și fluturînd povești despre democrație, stat de drept și corectitudine politică, a luat tot României (economia națională, decizia națională, identitatea națională) în beneficiul altor popoare, nu contează cît de meritorii sau nu.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 iulie 2018.

Gazul românesc – emblema trădării naționale

       Cînd, la mijlocul anului 2018, a ajuns să se discute în Parlament problema gazului din Marea Neagră, deja nu mai era nimic de făcut! Răul fusese făcut de mult. Și, în 2018, în Parlament nu se discuta cumva, așa cum erau tentați unii să creadă și cum trădătorii de neam și țară se străduiau a-i convinge să creadă, regimul de ansamblu privind exploatarea offshore a gazelor, ci de fapt fiscalitatea acestuia.

Gazul extras din Marea Neagră nu mai aparținea de mult românilor, respectiv de la concesionarea perimetrelor marine în care s-au găsit gazele. Să nu delirăm cumva! Nu există concesiuni doar pentru explorare și prospectare. Concesiunile sunt de explorare, prospectare și exploatare. Pur și simplu, pentru că cel care investește bani serioși spre a face explorări și prospecțiuni și deține și tehnologiile corespunzătoare vrea să fie sigur că, dacă găsește, poate trece la exploatare! Altfel nu vine! Este exclus să cheltuiască bani cu explorări și prospecțiuni și, dacă eventual a găsit hidrocarburi, să vină altul, indiferent cine, să tragă foloasele prin exploatare! Să fie clar: gazul din Marea Neagră nu aparține românilor, ci concesionarilor. Aceștia au drept exclusiv să-l utilizeze cum doresc și să-l vîndă cui doresc! România, dacă vrea ceva din acest gaz, trebuie să-l cumpere la prețul pretins de proprietarul concesiunii. Și să fie de asemenea clar: pentru ca regimul concesiunilor (și prin implicație al redevențelor) să opereze, România, la indicațiile externe de rigoare, a fost nevoită să modifice legi care, să nu ne dăm după plop!, trebuiau să încalce Constituția, care prevede negru pe alb că resursele subsolului sunt proprietate publică a statului român. Or, acordarea unei concesiuni implică transferul folosinței resursei către concesionar, la libera lui alegere. Acest transfer s-a făcut prin șiretlicul priorității legilor zis europene asupra legilor naționale. Și cu asta, basta! Reglementările privind concesiunile/redevențele (taxele pentru concesionare) sunt formulate și impuse de cei ce n-au resurse, dar care sunt puternicii lumii. În Parlament s-a discutat, nu numai ca metaforă, dar foarte practic, doar dacă statul român va lua din redevențe 2 lei sau 3 lei pentru această afacere. Și hai să fim serioși și să admitem că n-avea nici o importanță și dacă era vorba de 3 lei sau de 2 lei! Și cu 3 lei, România și românii se aleg tot cu mai nimic, față de tezaurul reprezentat de gazul (zis românesc) din Marea Neagră.

Condiția impusă prin lege a desfacerii în România a cel puțin 50% din gazul extras – față de care, vai!, concesionarii s-au arătat atît de nemulțumiți – nu schimbă cu ceva faptul esențial că, oricare ar fi aceia, consumatorii din România vor trebui să plătească gazul, nu statului român ca reprezentant al poporului român (fost) posesor al gazelor, ci concesionarului. Mai direct spus, românii vor trebui să cumpere de la alții propriile resurse. În rest, concesionarul LukOil este liber, dacă își va construi conductă, să expedieze gazul exploatat direct în Rusia sau să-l asocieze traseelor care duc gazele rusești spre Europa occidentală, iar concesionarul Exxon poate, cu aceeași condiție a construcției unei conducte, să dirijeze gazul spre orice țărm apropiat, de pildă, la o stație de lichefiere. Doar OMV și-a făcut deja rost de conductă cu ajutorul UE. Se numește BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). De la Tuzla pînă la granița cu Ungaria s-a trecut deja la construcția unei conducte – să precizăm, conductă separată, subliniem, separată, față de cea curentă pe care operează Transgaz – și, atenție mare!, cu excepția unui tronson finanțat din fonduri europene, va fi plătită de consumatorii români din creșterea tarifelor! Ei vor suporta în final 60% din costul pentru cei aproape 800 km de conductă nouă de pe teritoriul românesc. Cît vor plăti pînă la urmă consumatorii români în viitor? Cumva mai puțin decît acum pentru că s-au descoperit gaze „românești” în Marea Neagră? Nu, nicidecum! Deja prețul gazelor românești pentru consumatorii români s-a mărit cu 50% din 2014 doar pentru că așa a vrut Comisia de la Bruxelles! Procesul este numit la Bruxelles liberalizarea pieței. Ce fel de economie de piață o fi în capul comisarilor de la Bruxelles, deoarece în România, împotriva oricăror reguli ale cererii și ofertei, prețurile au crescut, deși consumul de gaze a tot scăzut?! Calendarele de creșteri de prețuri nu țin cont de nimic altceva decît de așa-zisa nevoie de a se alinia prețurile în UE, de fapt de a le asuma pe cele plătite de economia dominantă din UE, respectiv Germania, furnizorului dominant care este Rusia. O spurcăciune à la Bruxelles! Că nu se ține cont de greutatea cu care atîrnă factura la gaze în veniturile consumatorilor (de departe cel mai greu în cazul românilor), mai treacă-meargă, dar că nu se ține seama dacă ești posesor sau nu de resurse, asta este strigător la cer! După creșterile fără încetare ale tarifelor, românii au pierdut deja orice avantaj că le-a lăsat Dumnezeu niște resurse de gaze! Mai mult, prețul de referință la gaze în România a fost stabilit a fi cel de pe bursa de gaze de la Viena, ceea ce va băga în spirală prețurile de pe piața românească, întrucît acestea nu vor mai avea nici o legătură cu producția și desfacerea internă.

Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești). Unii naivi de pe traseul românesc al BRUA s-au bucurat că vor putea și ei să se conecteze la conductă, scăpînd de încălzirea cu lemne. Săracii, n-au înțeles că gazul din BRUA nu este al României și că Transgaz, care a aranjat exproprierile pentru conductă, n-are niciun drept să hotărască vreo conectare. Totul trebuie înțeles în cheia stăpînilor. OMV, stăpîn în domeniu în România, și-a comunicat în 2018 strategia: vrea să devină mare furnizor de gaze regional, bazîndu-se pe resursele românești din Marea Neagră, strategie din care România nu se alege cu nimic. Să fie oare întîmplător faptul că OMV și-a început anul 2018 – an decisiv și pentru anunțarea debutului exploatărilor din Marea Neagră – scoțînd din dispozitivul executiv al companiei Petrom toți românii care mai erau pe acolo, în frunte cu Mariana Gheorghe, CEO-ul Petrom, și cu șeful departamentului care avea în grijă tocmai exploatările la mare adîncime din Marea Neagră?!

Pe ce mizează OMV în realizarea strategiei stabilite? Pe aceleași lucruri pe care mizează și Ungaria în intervenția aparent ciudată pe care a avut-o exact cînd politicienii români, întîrziați înainte de toate într-ale mentalului, își făcuseră în sfîrșit timp să discute fiscalitatea offshore din Marea Neagră! Pe aservirea totală a României, pe lipsa oricărei reacții din partea acesteia la terfelirea elucubrantă a intereselor ei minime. Mai concret, că, în starea jalnică în care a adus-o colonialismul colectiv vest-european și colaboraționismul trădător intern, nu mai are ce să facă, din păcate, cu gazul din Marea Neagră, care i-a devenit de fapt o pacoste și nu o mîntuire? După ce a plasat în forță, la o licitație organizată de Transgaz, două companii pe care le controlează (una de stocare a gazului și alta de negociere pe piață a gazului), care au rezervat împreună întreaga capacitate de transport a viitoarei conducte pe 15 ani, începînd din 2022, statul maghiar a trimis la București un reprezentant al transportatorului de gaze din Ungaria, „să ia legătura cu presa”. Acesta a jucat cartea jignirii și umilirii României, pe baza însă a unui fapt cu totul și cu totul real. „Nu puteți consuma gazele în România – a spus dl Kristof Terhes. Nu aveți petrochimie, nu aveți industrie, nu știu de ce ați închis petrochimia. Ce să faceți acum cu gazele?! Un mare foc?! Nu aveți altceva de făcut decît să-l vindeți!” Ce să-i replici dlui Terhes? (continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 iulie 2018.

 

 

Diversiunea „jumătăților de măsură“

     Cea mai relevantă mărturie a folosirii jumătăților de măsură ca mijloc de camuflare a adevărurilor deranjante din politică și economie și chiar ca principală cheie diversionistă a guvernării o depune partidul cel mai mare din România – PSD –, singurul care colectează un număr semnificativ de voturi. PSD, se poate spune, este înfrățit cu jumătățile de măsură: se dă de stînga, dar se laudă cu măsuri de dreapta; lasă impresia că face ceva pentru nevoiași, dar dă cadouri peste cadouri pentru bogați; pretinde că acționează pentru capitalul autohton, dar din tot ceea ce întreprinde, unicul cîștigător este capitalul străin! Cea mai aiuritoare jumătate de măsură pe care o utilizează este proiectarea unor obiective cu mize de anvergură națională (precum creșterea salariilor, majorarea pensiilor, dezvoltarea economiei, stoparea emigrației), fără a pune măcar în discuție statutul de colonie al României, ignorînd, desigur, cu bună știință, că nu se ajunge nicăieri dacă se atacă numai efectele, nu și cauzele. Vrînd să dea la săraci, neluînd însă de la bogați, ba mai făcîndu-le acestora și cadouri, programele PSD se împotmolesc în lipsă de resurse. Cu jumătățile de măsură, PSD trădează valorile stîngii, înșală speranțele celor nevoiași, dar, cu cît o face mai abitir, cîștigă în spațiul electoral, pentru că opoziția, de altfel, ridicolă, îl acuză de populism, iar justiția îl victimizează prin transformarea sa în vinovatul de serviciu. Mostra jumătăților de măsură promovate de PSD este programul de guvernare păstorit de artizanul jumătăților de măsură, Liviu Dragnea, care una spune și alta face, care amenință de formă băncile și multinaționalele, băgîndu-le de fapt și mai adînc în buzunare efectele relaxărilor fiscale și ale sclavagizării relațiilor de muncă. Semnificativ este faptul că guvernele PSD ale României cheltuiesc de ani de zile cu ajutorul de stat, încasat aproape integral de multinaționale, de 30 ori mai mult decît acordă oficial sprijin pentru IMM-uri.

Cu politica jumătăților de măsură – nici statutul de colonie nu e contestat, dar nici nu i se pretinde stăpînului extern să-l recunoască pentru a-și asuma responsabilitățile aferente! –, România a ajuns, nu întîmplător, în extincție! Dispare pur și simplu, prin căderea demografică și apocaliptica emigrație, ca națiune, căci ca stat și economie națională a murit deja. Rezultatul net: de cînd cu „mîntuitorii“ occidentali, România tot în subdezvoltare a rămas și tot pe ultimul loc în Europa se află. Iar de furat din România nu s-a furat niciodată mai dramatic decît în anii colonializării. Jaful din bogățiile țării nu are egal în istorie. Este vorba despre resursele subsolului, activele industriale, roadele pămîntului! Este vorba despre oameni cu milioanele în bejenie! Cu jumătățile de măsură, românii, ca cetățeni privați și firme private, n-au reușit nici măcar să-și fure ei țara de la statul lor ca și distrus. România se află aproape integralmente în mîna străinilor. Și pe cînd furau românii, tot mai rămînea ceva prin țară; de cînd fură însă străinii, totul se scurge în afară, ducîndu-se pe Apa Sîmbetei. Românii au ajuns deja chiriași în țara lor. Nu realizează tocmai exact tragedia, fiind proprietari pe locuințele în care stau. În rest, nu mai au aproape nimic din țară. Aceste locuințe sunt însă ca o pojghiță. Cînd stăpînul străin va dori, pojghița va dispărea. Va fi însă deja tîrziu pentru români să-și dea seama de tragedia istorică pe care o trăiesc. Dacă nu cumva stăpînii străini, care sunt proprietarii preponderenți ai actualei Românii, o vor împărți, și nu din vreo răutate a lor, ci din faptul obiectiv că proprietarii, cînd nu se înțeleg între ei, își împart între ei bunurile, cu salahori cu tot.

Economia este evident înțesată de jumătățile de măsură diversioniste. Pentru că aici este banul! Și, ca atare, e îmbulzeală de jumătăți de măsură care să ascundă adevărul privind proveniența și traseul resurselor, configurația rezultatelor, destinația profiturilor, care să-i amețească pe fraieri cu minciuni despre incapacitatea internă și mîntuirea externă.

Cea mai sinistră jumătate de măsură este în ceea ce privește chiar prezentarea configurației economiei. Se strigă în gura mare despre minunăția investițiilor străine și faptul că nu ne-am descurca în România fără ele, dar nu se spune nici măcar cu jumătate de gură despre pozițiile pe care capitalul străin a ajuns să le ocupe în teritoriul economic al României pe baza investițiilor implicate. Evident, pentru ca nu cumva să se dezvăluie în clar rolul acestuia în decizia pe plan național! Realitatea ce se caută a fi ascunsă astfel este legată de „splitarea“ (iată un cuvînt la modă!) aproape completă a economiei din România: pe de o parte, componenta deținută de capitalul străin, mereu mai înfloritoare, iar, pe de altă parte, componenta deținută de capitalul românesc, ce dă mereu înapoi. Și atunci, soluția este găsită, culmea!, în prezentarea asamblată a celor două componente care au trăsături cu totul și cu totul distincte și care nu prea au legături între ele. Statistic, dar evident numai statistic, avem o economie națională și o singură creștere economică, deși economie națională nu mai există de mult, iar creșterea economică se obține de fapt în economia străină, în timp ce economia românească, în cel mai fericit caz, stagnează! Studii (accentuăm: studii, nu statistici!) oficiale vorbesc despre faptul că, din ansamblul agregat, economia străină deține cel puțin o jumătate, dar important de subliniat jumătatea în care se găsesc toate punctele și sectoarele strategice, în timp ce economia românească reprezintă jumătatea care pune pingele. Aceleași studii ne spun că economia străină nu constituia decît circa o cincime din total acum 10 ani, iar în prezent a trecut de jumătate! Unde s-a obținut de fapt creșterea economică despre care se tot vorbește?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2018.

România: indescifrabila adeziune populară la UE

       Dl Iohannis, în disputa sa cu dl Dragnea, l-a acuzat pe acesta că, prin politica sa, riscă să scoată România din UE, în timp ce românii ar fi „proeuropeni”. Nu este clar ce înseamnă a fi „proeuropean”, dar dl Iohannis n-a făcut altceva în legătură cu acuzațiile aduse decît să apeleze la un fapt real, care îi convenea în disputa respectivă: adeziunea populară la UE! De altminteri, absența oricărei împotriviri politice față de statutul fără echivoc, indiferent dacă recunoscut sau nu, al României de colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE aduce inevitabil în cîmpul discuției problema teribilă a adeziunii populare în legătură cu multiplele fațete și aspecte ale respectivului statut și implicațiilor lui. Nu poți să critici făcîndu-te că nu vezi că te încumeți să critici ceea ce adeziunea populară tocmai ridică în slăvi! De altfel, criticii statutului colonial dezonorant, descalificant și antiproductiv al României sunt puțini, iar audiența lor populară nici nu se pune ca problemă, deoarece respectivii nu reprezintă pe cineva în termeni instituționali. Ca atare, pentru autorități este preferabil ca ei să fie ignorați pur și simplu decît să fie cumva combătuți propagandistic, mai ales că știe și Grivei că orice argumente s-ar prezenta ar fi de partea acestor critici și nu de partea propagandei ce ar încerca măcar și numai să-i contrazică. S-ar obține efectul exact invers celui dorit! Și atunci se întîmplă întocmai ceea ce se întîmplă. Criticii vorbesc în van (dacă ajung cumva să intervină în spațiul public) și este suficient ca propaganda (despre care nu trebuie să existe nicio ezitare în a o numi colonialistă) să-și pună flașneta, mereu aceeași, indiferent de subiect sau dată din calendar, cu „partenerii” noștri care, în calitate de îngeri, au venit să ne salveze de Diavolul pe care îl reprezintă corupții români! Într-o nebuloasă totală, în care nimeni nu vrea să afle cum stă concret treaba, adeziunea populară rămîne neclintită la ceva, nu tocmai clar și palpabil numit generalizat UE, și pe care respectiva propagandă se bazează! România este practic singura țară din UE în care se înregistrează un raport serios supraunitar de încredere în UE, de adeziune populară la UE. Este un fapt. Și să fie clar: dacă este așa, propaganda n-are nevoie de prea multe argumente în ceea ce susține. Dacă n-ar fi așa ar trebui să-și schimbe obiectul muncii căci, orice ar spune, ar fi tot degeaba. Așa, însă, poate să facă din UE pilon și să-l folosească la ceea ce stăpînii externi ai propagandei sunt interesați politic: de pildă, să vîndă povești sau baliverne pure, să sugereze că România face politic corect să confunde icoanele cu fundurile bombate, că e bine și nu rău să plătești gazul românesc consumat nu unui român ci unui neamț și apa românească unui francez, că e modern să nu mai poți cumpăra ceapă de la un biet țăran din Oltenia, ci de la nu știu ce trust olandez! Nemaivorbind că – lucru și mai și – petrolul poporului tău nu-ți mai aparține ci aparține unor austrieci! Este de ajuns să nu insiste și propaganda și-a realizat menirea: tace pur și simplu că UE i-a luat totul României, iar românii cu adeziunea sunt fericiți: se pot face că nici nu știu, iar, dacă știu, se pot face că nu-i treaba lor!

Comunicarea și, prin consecință, propaganda, de un sens sau altul, au desigur rolul lor în modelarea și influențarea opiniilor oamenilor. Dar nu pot explica în întregime părerea oamenilor, fie de un sens fie de altul; aceste păreri se formează de fapt în creuzetul intereselor lor și, mai ales, dacă oamenii se împiedică de pragul de jos sau dau cu capul de pragul de sus. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze” (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

UE își poate păstra acest statut în mintea românilor pentru că de fapt a luat totul statului lor direct din desaga acestuia și, deocamdată, nu de la gura lor. Lucrurile tind să se schimbe curînd! Desaga cu active a statului s-a golit și corifeii UE, pentru a-și prelua din România profiturile cu care s-au obișnuit, vor lua de-acum direct de la gura românilor. Atunci românii își vor schimba brusc și abrupt părerea despre UE. Colonialismul nu-și poate ascunde tot timpul fața adevărată. Și nici nu se poate farda spre a tot păcăli pe fraieri!

Și percepția celor deja aciuați pe afară se va schimba, pe măsură ce fosta țară a lor va ajunge în sapă de lemn, și nu din cauza corupților români, contra cărora puteau fi manevrați să iasă în stradă fără să înțeleagă prea exact de ce! Dacă nu cumva fosta țară a lor va fi împărțită între proprietarii străini ce se vor certa între ei sau va fi transformată într-o zonă tampon între vechi puteri vestice și estice, respectiv între mîntuitori și Diavol!

Actualului soi de dependență de bejenie al românilor, care explică poziționarea favorabilă – total nejustificată față de UE –, îi va lua locul percepția reală, masiv critică! Central-europenii, mai realiști și mai aproape deja de o percepție corectă, sunt mai pregătiți pentru noile vremuri. Românii – situați aproape complet anapoda și cu mentalitatea „să-i periem că doar, doar ne vor îngădui și nouă să-i pupăm în fund” – sunt complet nepregătiți pentru ceea ce va veni. Istoria îi va face harcea-parcea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2018.

Șerbănescu, acuzații explozive: Lui Dragnea ar trebui să i se facă dosare pentru lansarea FSDI!

        Economistul Ilie Șerbănescu – fost ministru al Reformei în Cabinetul Ciorbea, doctor în Economie și vicepreședinte al Societății Române de Economie – declanșează, în exclusivitate pentru PSnews.ro, un atac vehement la adresa șefului PSD, Liviu Dragnea, pe care-l acuză că „face cadouri capitalului străin“, prin intermediul sinecurii Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI), care reprezintă „o metodă de furt“

Întrebat care este, în opinia sa, adevăratul motiv pentru care șeful PSD a lansat Fondul Suveran, Ilie Șerbănescu ne-a edificat cu franchețe: „Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în …! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga!“. De asemenea, fostul ministru susține că Liviu Dragnea ar trebui să aibă probleme în instanță pentru jaful pe care-l girează și avertizează că, tot din pricina practicilor reprobabile ale teleormăneanului, România riscă să rămînă „fără stat“și asta peste doar doi ani! PSnews.ro vă prezintă acuzațiile lui Ilie Șerbănescu.

Pe înțelesul tuturor: hipermarket versus chioșc amărît

„România nu are nevoie de Fondul Suveran. În realitate, România este o țară jerpelită care nu mai are decît extrem de puține proprietăți în mîna statului. Restul au fost jefuite, prăduite într-o manieră barbară. Din punct de vedere economic, ar fi rațional ca România să păstreze puținul pe care îl mai are, să-l coordoneze inteligent, în conformitate cu o strategie serioasă, și să facă totul pentru a face bani. Însă, prin intermediul acestei tîmpenii numite Fondul Suveran, România va pierde, în mod inevitabil, toți acești bani. De asemenea, avem de-a face și cu un aspect caraghios – ce deține România este prea puțin ca să fie pus pe piață. Sunt alții care au sute de miliarde. Comparația dintre un hipermarket și un chioșc amărît care nu poate face față concurenței este cît se poate de grăitoare în acest sens.

Motivul lui Dragnea

Unica soluție este ca România să prezerve puținul pe care îl mai are, să încerce să genereze niște profituri pe care să le dea statului și să încropească ceva cu ele, în concordanță cu un proiect realist. Altă cale nu-i! Dar statul român – în frunte cu domnul Liviu Dragnea – nu are un astfel de proiect. De cînd s-a cocoțat în fruntea PSD, Dragnea nu a avut o altă ocupație decît să facă o grămadă de cadouri capitalului străin, chiar prin minunatul său program de guvernare! Da, cadouri din foarte puținul care mai există! De ce face Dragnea aceste cadouri intolerabile? Părerea mea: ca să-l lase și pe el să-i pupe în …! Dar asta-i o miză mult prea mică în comparație cu ce pierde România.

Aventurierul și jaful a 4% din PIB-ul României

Prin sinecura Fondul Suveran, statul român s-a transformat, oficial, într-un teritoriu pentru jefuit. El nu mai pretinde absolut nimic. 90% din profitul multinaționalelor este expatriat fără fiscalizare, dar, în loc să clarifice acest aspect, Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în ..! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga. Pînă în acest moment, cel mai mare cadou făcut de Dragnea multinaționalelor a fost trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, în condițiile în care o astfel de măsură abia dacă mai există prin cîteva țări, dar este raportată la alte realități. Cînd comiți «revoluții» de genul ăsta în România, asta-i consecința: ne-am întors la o formă de capitalism primitiv. Ceea ce face Dragnea este spurcat. Fondul Suveran nu este altceva decît o metodă de a fura puținii bani care mai reveneau statului. PIB-ul României mai primește doar 4% de la stat. Ei bine, Dragnea vrea să ia și banii ăștia, ultimii!

„În doi ani, rămînem fără stat!“

Fondul nu este altceva decît o modalitate de a jecmăni, fura, distruge – eu sunt convins că, în numai doi ani, nu va mai exista nici măcar acest 4%. În doi ani, vom fi singura țară fără stat! E halucinant ce este în stare să facă Liviu Dragnea! El pentru nenorocirile aste uriașe ar trebui să aibă probleme în instanță. Dragnea distruge ultimul lucru care mai există“, a declarat Ilie Șerbănescu, în exclusivitate pentru PSnews.ro.

Articolul semnat de Răzvan Gheorghe a apărut pe site-ul PSnews.ro în 10 iunie 2018.

Sursa: https://psnews.ro/serbanescu-acuzatii-explozive-lui-dragnea-ar-trebui-sa-i-se-faca-dosare-pentru-lansarea-fsdi-exclusiv-217568/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Fiecare cu valetul lui

      Ieri, pe lîngă Librăria Universității, dădui nas în nas cu primarele Emil Boc sau, realistă fiind, cu preamicul Clujului. Înfoiat, a trecut oarecum deranjat că nu i-am dat atenție. Nu e prima dată cînd ne-am întîlnit, ținînd cont de faptul că am fost vecini de cartier.

Mie, tandemul Băsescu-Boc care a făcut atît de mult rău țării, mi-a rămas atît de bine întipărit în minte, încît nu-l pot disocia pe obedientul Boc de fostul președinte.

Cîtă dreptate a avut scriitorul Octavian Paler!

Acum pentru președintele KWIohannis, rolul valetului este jucat de Ludovic Orban.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/