Category Archives: Papa Benedict al XVI-lea

15 octombrie 2019 – Sfînta Tereza de Ávila

           „Tereza de Ávila nu avea pregătire universitară, dar a beneficiat de învățăturile teologilor, oamenilor de litere și îndrumătorilor spirituali. Ca scriitoare a fost preocupată întotdeauna de ceea ce a trăit personal sau a văzut în experiența altora (cf. Prologului Căii perfecțiunii), adică plecînd de la experiență. Sfînta Tereza de Ávila are ocazia de a stabili legături de prietenie spirituală cu un număr mare de sfinți, în special cu Sfîntul Ioan al Crucii. În același timp, ea se hrănește din lectura Părinților Bisericii, a sfîntului Ieronim, a sfîntului Grigore cel Mare, a sfîntului Augustin. Printre lucrările majore, trebuie menționată mai întîi autobiografia sa intitulată «Cartea vieții» pe care o numește «Cartea îndurărilor Domnului». Alcătuită în mănăstirea carmelită din Avila în 1565, ea face referire la parcursul biografic și spiritual, scris, așa cum afirmă Tereza însăși, de supunere a spiritului său discernămîntului «îndrumătorului spiritelor» sfîntul Ioan de Ávila.”

*

      „Nu este ușor de rezumat în cîteva cuvinte spiritualitatea tereziană, profundă și articulată. Aș dori să menționez cîteva puncte esențiale.

În primul rînd, sfînta Tereza de Ávila propune virtuțile evanghelice ca bază a oricărei vieți creștine și umane: în special, detașarea de bunuri sau sărăcia evanghelică și aceasta ne privește pe toți; iubirea unora pentru ceilalți ca element esențial al vieții comunitare și sociale; umilința ca iubire a adevărului; determinarea ca fruct al curajului creștin; speranța teologală pe care ea o descrie ca o sete de apă vie. Fără a uita virtuțile umane: amabilitatea, veridicitatea, modestia, politețea, bucuria, cultura.

În al doilea rînd, sfînta Tereza propune o profundă armonie cu marile personaje biblice și ascultarea însuflețitoare a cuvîntului lui Dumnezeu. Ea se simte în armonie mai ales cu mireasa din Cîntarea cîntărilor și cu apostolul Paul, pe lîngă cea cu Cristos al patimii și cu Isus Euharisticul.”

Sursa: Sfînta Tereza de Ávila după Cateheza lui Benedict al XVI-lea în timpul audienței sale generale din ziua de miercuri 2 februarie 2011

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Papa Benedict al XVI-lea la 92 de ani

La mulți ani, Sanctitatea voastră!

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Rugăciunea nu trebuie să fie un spectacol oferit celor din jur

           La Matei, Rugăciunea Domnului este precedată de o scurtă cateheză, care intenționează să ne pună în gardă împotriva formelor greșite de rugăciune. Rugăciunea nu trebuie să fie un spectacol oferit celor din jur; ea cere o discreție indispensabilă oricărei relații de iubire. Dumnezeu i se adresează fiecăruia cu un nume, pe care nimeni altcineva nu îl cunoaște, aflăm din Scriptură (Apocalipsa, 2,17). Iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare în parte este foarte personală și poartă în ea un mister al unicității, care nu poate fi divulgat înaintea oamenilor.

Această discreție esențială a rugăciunii nu exclude rugăciunea colectivă: Tatăl nostru este chiar o rugăciune la persoana întîi plural și numai făcînd parte din acest „noi” al copiilor lui Dumnezeu putem transgresa hotarele acestei lumi și să ne ridicăm pînă la El. Dar acest „noi” trezește partea cea mai intimă a persoanei mele; în actul rugăciunii, aspectul exclusiv personal trebuie să se contopească mereu cu cel comunitar, așa cum vom vedea mai departe, în interpretarea Rugăciunii Domnești. Așa cum în relația dintre un bărbat și femeie există aspecte foarte personale, care necesită spațiul protector al discreției, dar în același timp relația lor în căsnicie și familie implică, prin însăși menirea acesteia, responsabilități publice, așa se petrece și în relația cu Dumnezeu, acel „noi” al comunității oranților se întrepătrunde cu dimensiunea foarte personală a ceea ce fiecare în parte îi comunicăm numai lui Dumnezeu.

O altă formă eronată de rugăciune de care ne avertizează Domnul este pălăvrăgeala, cascada de cuvinte în care spiritul se sufocă. Toți cunoaștem pericolul care ne paște atunci cînd rostim formule de mult cunoscute, iar spiritul nostru se află în altă parte. Cel mai atenți sîntem atunci cînd îl rugăm pe Dumnezeu ceva cînd sîntem mișcați de o nevoie profundă sau cînd îi mulțumim cu inima plină de bucurie pentru că am primit ceva bun. Cel mai important lucru este însă, dincolo de asemenea situații de moment, că relația cu Dumnezeu este prezentă în sufletele noastre. Pentru ca aceasta să se întîmple, trebuie să menținem mereu trează această relație, iar lucrurile de zi cu zi trebuie să se raporteze iarăși și iarăși la ea. Ne vom ruga cu atît mai bine, cu cît în adîncul sufletelor noastre va exista această întoarcere către Dumnezeu. În măsura în care această orientare devine baza întregii noastre existențe, ne vom putea numi oameni ai păcii. Vom putea suporta cu atît mai multă durere, cu cît îi vom înțelege pe ceilalți și ne vom deschide către ei. Această orientare care marchează în totalitate conștiența noastră, prezența tacită a lui Dumnezeu la baza gîndirii, simțirii și ființei noastre, o numim „rugăciunea continuă”. Este, în fond, ceea ce înțelegem prin iubirea lui Dumnezeu, care este cea mai intimă condiție și totodată motorul iubirii de aproapele.

Această rugăciune propriu-zisă, starea tacită și interiorizată prin care sîntem cu Dumnezeu, are nevoie de hrană și de aceea e necesară rugăciunea concretă, cu cuvinte, închipuiri ori gînduri. Cu cît este Dumnezeu mai prezent în noi, cu atît mai mult vom putea fi cu adevărat cu El, în cuvintele rugăciunii. Dar și reciproca este valabilă: rugăciunea activă realizează și aprofundează starea noastră de a fi cu Dumnezeu. Această rugăciune poate și trebuie mai ales să vină din inima noastră, din nevoile, nădejdile, bucuriile și suferințele noastre, din rușinea păcatului săvîrșit și din mulțumirea pentru toate cele bune, devenind astfel o rugăciune foarte personală. Dar noi avem mereu nevoie și de sprijinul pe care ni-l dau acele rugăciuni în care a căpătat formă întîlnirea întregii Biserici și totodată a fiecărui om în parte cu Dumnezeu. Căci fără aceste ajutoare date, rugăciunea noastră proprie și imaginea lui Dumnezeu devin subiective, ajungînd să reflecte mai degrabă persoana noastră decît pe Dumnezeu cel viu. În cuvintele rugăciunilor care s-au înălțat mai întîi din credința poporului lui Israel, iar mai apoi din credința celor care se rugau în Biserică, învățăm să-l cunoaștem pe Dumnezeu și să ne cunoaștem și pe noi înșine. Aceste cuvinte constituie o școală a rugăciunii care stimulează schimbarea și deschiderea în viața noastră.

În Regula sa, Sfîntul Benedict a creat formula „mens nostra concordet voci nostrae” – gîndul nostru să concorde cu vocea noastră (Regi 19,7). Îndeobște, gîndul precedă vorbirea, caută și modelează cuvîntul. Dar în rugăciunea Psalmilor și, în general, în rugăciunea liturgică, se petrece contrariul: vocea sau cuvîntul vine înainte, iar spiritul nostru trebuie să se conformeze acestei voci. Căci de la noi putere, noi, oamenii, „nu știm să ne rugăm cum se cuvine” (Romani 8,26) – prea departe sîntem de Dumnezeu, prea mare și misterios este El pentru noi. Și astfel, Dumnezeu ne vine în ajutor: ne dă El Însuși cuvintele rugăciunii și ne învață să ne rugăm, ne îndeamnă, în cuvintele de rugăciune care vin de la El, să ne așternem pe drumul către El și, prin intermediul rugăciunii, să-l cunoaștem, puțin cîte puțin, împreună cu frații pe care ni i-a dat, pentru a ne apropia de El.

La Benedict, cuvintele citate mai sus se referă nemijlocit la Psalmi, marea carte de rugăciune a poporului lui Dumnezeu în Vechiul și în Noul Legămînt: sînt cuvinte pe care Sfîntul Duh le-a dăruit oamenilor, Duhul lui Dumnezeu devenit cuvînt. Astfel ne rugăm „în spirit” cu Spiritul Sfînt. Bineînțeles că acest lucru e cu prisosință valabil și pentru rugăciunea Tatăl nostru: ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele date de Dumnezeu Însuși , spune sfîntul Ciprian. Și el mai adaugă: cînd spunem rugăciunea Tatăl nostru în noi se împlinește făgăduința lui Isus referitoare la adevărații închinători, care se închină Tatălui „în duh și în adevăr”. (Ioan 4,23). Cristos, care este adevărul, ne-a dăruit aceste cuvinte și în ele ni-l dăruiește pe Duhul Sfînt (cf. De dom.or.2, p.267 și urm.) Aici ni se arată și un element propriu al misticii creștine. Ea nu este atît o întoarcere către sine, cît mai ales o întîlnire cu Duhul lui Dumnezeu în cuvîntul care ne precedă, o întîlnire cu Fiul și cu Duhul Sfînt și o intrare în uniune cu Dumnezeul cel viu, care este mereu atît în noi, cît și deasupra noastră.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, RAO International Publishing Company, București, 2010, pp. 121-124

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

A șasea zi de rugăciune pentru Benedict cu Benedict

     În amintirea ultimului discurs al Papei Benedict al XVI-lea din 2013, (Vezi: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/03/01/ultimul-salut-al-papei-benedict-al-xvi-lea-adresat-credinciosilor-diecezei-de-albani-care-l-au-asteptat-in-curtea-castelului-gandolfo-in-28-februarie-2013/), site-ul La Vigna del Signore propune ca 28 februarie 2019 să devină „A șasea zi de rugăciune pentru Benedict cu Benedict”.

Programul religios al zilei (liturghia orelor) cuprinde:

745 –  Sfînta liturghie

8 15 –  Oficiul lecturilor, laudele de dimineață, ora a treia

12 00 – Angelus și ora a șasea

15 00 – Ora a noua

16 15 – Sfîntul rozar

18 00 – Vespera (rugăciunea de seară)

20 00 – Te Deum

22 30 – Completoriul (rugăciunea de noapte)

Sursa: http://lavignadelsignore.wixsite.com/giornataperbenedetto?fbclid=IwAR2H070r_JxGPRRn61YZfqw1nkONChsZ4KVOnP4upOLHsp8i3QzZRt5_5ww

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

11 februarie 2019 – Sfînta Fecioară de la Lourdes

Sfînta Fecioară de la Lourdes

Sursa: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2016/02/11/sfinta-fecioara-de-la-lourdes/

Titlul de „Apărătoare a Credinței” conferit Sfintei Fecioare Maria a fost considerat inutil

Sursa: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2018/02/15/titlul-de-aparatoare-a-credintei-conferit-sfintei-fecioare-maria-a-fost-considerat-inutil/

 

2013-2019 – 6 ani de la demisia Papei Benedict al XVI-lea 

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Cine n-a înțeles misterul Crăciunului, nu a înțeles esența creștinismului

         Calendarul sărbătorilor bisericești nu s-a dezvoltat, la început, în legătură cu nașterea lui Christos, ci din credința în învierea lui. Astfel, sărbătoarea de origine a creștinătății nu este Crăciunul, ci Paștele. Căci, într-adevăr, abia învierea lui Christos a întemeiat credința creștină, lăsînd-o să devină biserică. De aceea, Ignațiu de Antiohia (care a murit cel tîrziu în 117 d.Ch.) îi numește creștini pe aceia care „nu mai țin sabatul, ci trăiesc după ziua Domnului”. A fi creștin înseamnă a trăi pascal, întru înviere, fapt petrecut în Paștele săptămînal al zilei de duminică. Că Isus s-a născut pe 25 decembrie a constatat, cu siguranță, Hipolit din Roma, în comentariul despre Daniel de prin anul 204 d.Chr; de asemenea exegetul Bo Reicke din Basel a atras atenția asupra calendarului sărbătorilor, după care sînt relaționale istorisirile din Evanghelia după Luca despre nașterea Botezătorului și nașterea lui Isus. Din aceasta rezultă că și Luca presupune, în Evanghelia lui, data de 25 decembrie ca zi de naștere a lui Isus. În această zi a avut loc sărbătoarea de sfințire a Templului, introdusă de Iuda Macabeu în anul 164 î.Chr., data nașterii lui Isus simbolizînd astfel și faptul că, o dată cu el, care a răsărit ca lumina lui Dumnezeu în noaptea de iarnă, s-a petrecut și adevărata sfințire a Templului, sosirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi.

Sărbătoarea Crăciunului a luat, în fine, o formă clară de abia în secolul al IV-lea, cînd a înlăturat sărbătoarea romană a zeului neînvins al soarelui și i-a învățat pe oameni să înțeleagă nașterea lui Christos ca fiind victoria adevăratei lumini; din însemnările lui Bo Reicke s-a dedus că în această transformare a unei serbări păgîne într-o mare sărbătoare creștină au fost totuși preluate vechi tradiții evreiești și creștine.

Deosebita căldură omenească a sărbătorii Crăciunului, care ne emoționează atît de mult, încît a depășit cu mult Paștele în inima creștinătății, s-a dezvoltat însă de-abia în Evul Mediu; și aici Francisc de Assisi a fost cel care a ajutat la potențarea acestei noutăți, din iubirea sa profundă pentru Isus omul, pentru Dumnezeu-cu-noi. Primul său biograf, Toma de Celano, povestește în cea de-a doua biografie următoarele: „El sărbătorea Crăciunul mai mult decît oricare altă sărbătoare, cu o bucurie de nedescris. El spunea că aceasta era sărbătoarea sărbătorilor, căci în această zi Dumnezeu a devenit copil mic și a supt lapte ca toți copiii oamenilor. Francisc a îmbrățișat – cu cîtă tandrețe și dăruire! – icoanele care îl înfățișau pe Isus copilul și bîiguia plin de milă, asemeni pruncilor, cuvinte pline de tandrețe. Numele Isus era dulce ca mierea pe buzele sale.”

Din această convingere a decurs celebra sărbătoare de Crăciun din Greccio, inspirată probabil de vizita sa în Țara Sfîntă și la ieslea din Santa Maria Maggiore din Roma; ceea ce l-a mișcat a fost dorința de apropiere, de realitate; a fost dorința de a trăi Betleemul prezent, de a se bucura nemijlocit de nașterea copilului Isus și de a o împărtăși tuturor prietenilor săi.

În prima biografie, Celano povestește despre această noapte lîngă iesle într-un mod care îi mișcă pe oameni mereu și, totodată, contribuie hotărîtor la posibilitatea dezvoltării celui mai frumos obicei de Crăciun: ieslea. De aceea, putem spune pe bună dreptate că noaptea de la Greccio a dăruit creștinătății o nouă sărbătoare de Crăciun, astfel încît ceea ce exprimă, deosebita sa căldură și omenie, omenia Dumnezeului nostru, s-a împărtășit sufletelor și a dat credinței o nouă dimensiune. Sărbătoarea învierii îndreptase atenția spre puterea lui Dumnezeu, care învinge moartea și ne învață să sperăm în lumea ce va urma. Acum însă au devenit vizibile iubirea lipsită de apărare a lui Dumnezeu, umilința și bunătatea sa, care ni se abandonează în mijlocul acestei lumi și dorește să ne învețe un nou mod de viață și de iubire.

Poate că este folositor să ne oprim încă o clipă și să întrebăm: unde se află de fapt acest Greccio, care a dobîndit astfel pentru istoria credinței un înțeles propriu? Este o mică localitate în valea Rieti, în Umbria, nu prea departe de Roma, în direcția nord-vest. Lacuri și munți îi conferă acestui ținut un farmec deosebit și o frumusețe liniștită, care încă ne mai atinge, îndeosebi pentru că nu este atinsă de neliniștea turismului. Mănăstirea de la Greccio, aflată la o înălțime de 638 de metri, a păstrat ceva din simplitatea originară; a rămas modestă precum sătucul de la picioarele sale; pădurea o împrejmuiește ca în timpurile lui Poverello și invită la oprirea contemplatoare. Celano spune în legătură cu aceasta că Francisc ar fi iubit locuitorii acestui ținut îndeosebi pentru sărăcia și simplitatea lor; el ar fi venit deseori aici pentru a se odihni, atras și de o celulă de extrem de săracă și izolată, în care se putea deda netulburat contemplației lucrurilor cerești. Sărăcie – simplitate – tăcerea oamenilor și vorbirea creației: acestea erau, probabil, impresiile asociate de sfîntul din Assisi cu acest loc. În acest fel, Betleemul a putut deveni al său, iar el a putut rescrie misterul din Betleem în geografia sufletelor.

Dar să ne întoarcem la Crăciunul anului 1223. Terenul din Greccio îi era pus la dispoziție săracului din Assisi de un domn nobil pe nume Ioan, de care Celano povestește că, în ciuda originii sale înalte și a funcției sale importante, „nu dădea importanță nobleței sîngelui, ci dorea mai mult să o obțină pe cea a sufletului”. De aceea l-ar fi și iubit Francisc.

Despre acest Ioan spune Celano că în noaptea aceea avu parte de îndurarea unei minunate viziuni. El văzu în iesle un copil nemișcat, care prin apropierea Sfîntului Francisc a fost scos din somnul său. Autorul adaugă: „Această viziune corespundea într-adevăr celor petrecute, căci copilul Isus se cufundase în somnul uitării în multe inimi pînă la acea oră. Prin slujitorul său, Francisc, amintirea a fost însuflețită și întipărită memoriei în mod indestructibil.”

În această imagine este descrisă foarte exact noua dimensiune pe care Francisc a dăruit-o, prin credința sa, sărbătorii creștine de Crăciun, care pătrunde în inimă și în suflet: descoperirea revelației lui Dumnezeu, care se află tocmai în copilul Isus. În chiar acest mod a devenit Dumnezeu „Emanuel”, Dumnezeu cu noi, de care nu ne desparte nici o barieră a înălțimii și depărtării: ca prunc, ne-a devenit atît de apropiat, încît îi spunem fără teamă „tu”, ne putem adresa nemijlocit inimii lui de copil.

Prin copilul Isus, lipsa de apărare a iubirii lui Dumnezeu este cel mai bine cunoscută: Dumnezeu vine fără arme, deoarece nu vrea să cucerească din afară, ci să cîștige interior, să schimbe lăuntric. Dacă ceva poate înfrînge omul, lăudăroșenia, violența și lăcomia sa, atunci acest lucru este lipsa de apărare a copilului. Dumnezeu a adoptat-o, pentru a ne înfrînge astfel și a ne îndruma spre noi înșine.

Să nu uităm, că cel mai înalt titlu onorific al lui Isus Christos se cheamă „Fiul”-Fiul lui Dumnezeu; demnitatea divină este denumită prin cuvîntul care îl arată pe Isus ca un copil veșnic. Faptul că este copil corespunde în mod unic cu divinitatea Sa, care este divinitatea „Fiului”. Astfel, copilăria Sa ne arată cum putem ajunge la Dumnezeu, la divinizare. De aici se poate înțelege cuvîntul Său: „Dacă nu vă întoarceți și nu deveniți precum copiii, nu puteți intra în Împărăția Cerurilor.”

Cine n-a înțeles misterul Crăciunului, nu a înțeles esența creștinismului. Cine nu a acceptat acest lucru, nu poate intra în Împărăția Cerurilor – acesta este lucrul pe care Francisc voia să-l amintească întregii creștinătăți a timpului său și întregii vremi viitoare.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Biecuvântarea Crăciunului, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, pp. 25-29

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-14804988789171

Predica de pe munte ridică întrebarea cu privire la opțiunea fundamentală a creștinătății

        La Luca urmează după patru Fericiri transmise de el, patru invective: „Vai vouă bogaților…Vai vouă celor ce sunteți sătui acum…Vai vouă celor ce astăzi rîdeți…Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine…”(Luca 6, 24-26). Aceste cuvinte ne înspăimîntă. Ce ar trebui să credem despre ele?

În primul rînd, se poate constata că Isus urmează astfel o schemă pe care o regăsim și la Ieremia 17 și în Psalmul 1: descrierii drumului drept, care îl poartă pe om spre mîntuire, i se alătură o serie de avertismente care demască promisiuni și oferte false, acestea avînd drept scop a-l ajuta pe om să nu o ia pe o cale care s-ar termina cu prăbușirea fatală. Același lucru îl regăsim și în parabola despre bogătaș și sărmanul Lazăr.

Cel care a înțeles corect îndrumările către speranță întîlnite în Fericiri va recunoaște aici atitudinile antagonice care îl aduc pe om spre superficialitate, spre provizorat, spre pierderea înălțării și adîncimii sale și astfel spre pierderea lui Dumnezeu și a aproapelui, spre pierzanie. Așa devine limpede și intenția acestor avertismente: invectivele nu sînt condamnări, nu sînt expresia urii, sau a pizmei, sau a dușmăniei. Nu este vorba despre o judecare, ci despre avertismente care au drept scop mîntuirea.

Acum apare însă întrebarea fundamentală: este oare bună direcția pe care ne-o indică Domnul prin Fericiri și avertismente? Este oare atît de rău să fii bogat, să fii sătul, să rîzi, să fii lăudat? Friedrich Nietzsche și-a pornit critica furibundă la adresa creștinismului exact din acest punct. Nu învățătura creștină ar trebui criticată: ar trebui dezvăluită adevărata față a moralei creștine ca o „infracțiune capitală la adresa vieții”. Iar prin „morala creștină” se referă exact la direcția pe care ne-o indică predica de pe munte. „Care a fost pe pămînt pînă acum cel mai mare păcat? Nu era cuvîntul celui care spunea «Vai vouă celor ce astăzi rîdeți!»”? Și cu privire la promisiunile lui Isus, spune: noi nu vrem deloc să ajungem în Împărăția Cerurilor. „Oameni am devenit – așa că vrem împărăția pămîntului.”

Viziunea predicii de pe munte apare ca o religie a resentimentelor, a pizmei celor lași și nevrednici care nu pot face față vieții și care vor să se răzbune prin fericirea eșecului lor și prin invectivele aduse celor puternici, bogați și fericiți. Privirii vizionare a lui Isus Cristos i se contrapune o realitate saturată a celor de dincoace – voința de a epuiza chiar acum lumea și tot ce oferă viața, de a căuta aici Împărăția Cerurilor fără a se lăsa înfrînați de vreun scrupul.

Multe dintre acestea au pătruns în conștiința modernă și determină în general conceptul despre viață din ziua de azi. Astfel predica de pe munte ridică întrebarea cu privire la opțiunea fundamentală a creștinătății, iar ca vlăstare ale timpului nostru simțim opoziția interioară față de această opțiune, chiar dacă sîntem mișcați de lăudarea celor blînzi, a celor milostivi, a celor aducători de pace, de lăudarea oamenilor curați.

După experiențele unui regim totalitar, după brutalitatea cu care oamenii au fost călcați în picioare, cu care cei slabi au fost luați în rîs, oropsiți, loviți, îi înțelegem din nou pe cei care flămînzesc și sînt însetați după dreptate; descoperim sufletul celor care plîng și dreptul lor la mîngîiere.  În fața abuzului puterii economice, a grozăviilor unui capitalism care reduce omul la o marfă, ni se dezvăluie și primejdiile bogăției și înțelegem din nou ce a vrut să spună Isus cu avertismentul despre bogăție, despre zeificarea Mamonei, distrugătoare de oameni, care ține în ghearele ei mari părți ale lumii. Da, Fericirile se opun sentimentului nostru spontan de viață, foamei și setei noastre de viață. Ele cer „convertire” – o reorientare interioară de la direcția spontană pe care am dori să apucăm. Dar prin această reorientare ies la iveală curățenia și mîntuirea, existența noastră se așază pe temelii drepte.

Lumea Greciei antice, a cărei bucurie de viață apare atît de minunată în epopeile homerice, a știut undeva, în adîncul ei, că păcatul propriu-zis al omului, cea mai mare primejduire a sa este – hybris -ul – splendoarea arogantă prin care omul se ridică pe sine la rang de zeitate, dorind să devină el însuși propriul dumnezeu, pentru a fi singurul stăpîn al vieții sale și a fructifica tot ce aceasta are de oferit. Cunoașterea faptului că adevărata amenințare pentru om constă în autosuficiența ostentativă – care, la prima vedere, pare atît de convingătoare – este dezvoltată în predica de pe munte, pornind de la figura lui Cristos, în toată profunzimea ei.

Am văzut că predica de pe munte este o cristologie ascunsă. Îndărătul ei stă figura lui Cristos, a Omului care este Dumnezeu, dar care tocmai de aceea se coboară, se golește de sine, pînă la moartea pe cruce. Sfinții, de la Francisc de Assisi pînă la Maica Tereza, au trăit aceste opțiuni și ne-au arătat astfel dreapta imagine a omului și a fericirii sale. Într-un cuvînt: adevărata „morală” a creștinismului este iubirea. Și aceea, evident, se opune egoismului – este un exod din sine, dar tocmai în acest fel omul se regăsește pe sine însuși. În fața splendorii ispititoare a imaginii omului la Nietzsche, această cale pare, la prima vedere a fi mizeră, de neasumat. Dar aceasta este calea cea înaltă a vieții; numai pe calea iubirii, ale cărei cărări sînt descrise în predica de pe munte, se deschide bogăția vieții, măreția vocației umane.

Sursa:  Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, RAO, București, 2007, pp. 94-97

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Papa Benedict al XVI-lea – 67 de ani de preoție

     

      În 29 iunie 1951, cu ocazia Sărbătorii Sfinților Petru și Paul, Joseph Ratzinger, în vîrstă de 24 de ani, a fost hirotonit preot în Freising, împreună cu fratele lui mai mare Georg.

În filmul prezentat sînt redate imagini din acea zi, pe care Sfîntul Părinte le-a îmbogățit cu fragmente din autobiografia sa intitulată „Viața mea”.

Sursa: http://ilblogdiraffaella.blogspot.com/

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Papa Benedict al XVI-lea la 91 de ani

La mulți ani, Sanctitatea voastră!

Părintele Ceresc să vă ocrotească și să vă dea sănătate!

 

Predica Papei Benedict al XVI-lea la liturghia Cinei Domnului – 21 aprilie 2011

Predica Sanctității Sale Papa Benedict al XVI-lea

la Liturghia Cinei Domnului din Bazilica San Giovanni in Laterano

joi, 21 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

           Joia Sfîntă nu este numai ziua instituirii Preasfintei Euharistii, a cărei strălucire se iradiază desigur asupra a tot restul și îl atrage, ca să spunem așa, înlăuntrul său. Face parte din Joia Sfîntă și noaptea întunecată a Muntelui Măslinilor, spre care Isus iese împreună cu discipolii săi; face parte din el singurătatea și abandonarea lui Isus, care rugîndu-se merge în întîmpinarea întunericului morții; fac parte din el trădarea lui Iuda și arestarea lui Isus, precum și tăgăduirea lui Petru, acuzarea în fața Sinedriului și încredințarea în mîinile păgînilor, ale lui Pilat. Să încercăm în acest ceas să înțelegem mai profund ceva din aceste evenimente, pentru că în ele se desfășoară misterul Răscumpărării noastre.

Isus iese în noapte. Noaptea înseamnă lipsă de comunicare, o situație în care nu ne vedem unul pe altul. Este un simbol al neînțelegerii, al întunecării adevărului. Este spațiul în care răul, care în fața luminii trebuie să se ascundă, poate să se dezvolte. Isus însuși este lumina și adevărul, comunicarea, curăția și bunătatea. El intră în noapte. În ultimă analiză, noaptea este simbol al morții, al pierderii definitive a comuniunii și a vieții. Isus intră în noapte pentru a o depăși și pentru a inaugura noua zi a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

În timpul acestui drum El a cîntat cu Apostolii săi Psalmii eliberării și ai răscumpărării lui Israel, care reevocau primul Paște în Egipt, noaptea eliberării. Acum El merge, cum este obișnuit să facă, pentru a se ruga singur și pentru a vorbi ca Fiu cu Tatăl. Dar, altfel decît de obicei, vrea să știe că-i are aproape pe trei discipoli: Petru, Iacob și Ioan. Sunt cei trei care au avut experiența Schimbării la Față – transparența luminoasă a gloriei lui Dumnezeu prin figura sa umană – și care L-au văzut în centru între Lege și Profeți, între Moise și Ilie. Au auzit cum El vorbea cu amîndoi despre „exodul“ său la Ierusalim. Exodul lui Isus la Ierusalim – ce cuvînt misterios! Exodul lui Israel din Egipt a fost evenimentul fugii și eliberării poporului lui Dumnezeu. Ce aspect va avea exodul lui Isus, în care sensul acelei drame istorice va trebui să se împlinească definitiv? Acum discipolii devin martori ai primei părți din acest exod – ai umilirii extreme, care totuși era pasul esențial al ieșirii spre libertate și spre viața nouă, la care exodul tinde. Discipolii, a căror apropiere Isus a căutat-o în acel ceas de travaliu extrem ca element de susținere umană, au adormit repede. Totuși au auzit cîteva fragmente din cuvintele de rugăciune ale lui Isus și au observat atitudinea sa. Ambele lucruri s-au imprimat profund în sufletul lor și ei le-au transmis creștinilor pentru totdeauna. Isus îl numește pe Dumnezeu „Abba“. Asta înseamnă – așa cum adaugă ei – „Tată“. Însă nu este forma obișnuită pentru cuvîntul „tată“, ci un cuvînt din limbajul copiilor – un cuvînt afectuos cu care nu se îndrăznea să se adreseze lui Dumnezeu. Este limbajul celui care este într-adevăr „copil“, Fiu al Tatălui, al Celui care se află în comuniune cu Dumnezeu, în cea mai profundă unitate cu El.

Dacă ne întrebăm în ce anume constă elementul cel mai caracteristic al figurii lui Isus în Evanghelii, trebuie să spunem: este raportul său cu Dumnezeu. El este mereu în comuniune cu Dumnezeu. Faptul de a fi cu Tatăl este nucleul personalității sale. Prin Cristos îl cunoaștem pe Dumnezeu cu adevărat. „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată“, spune sfîntul Ioan. Cel „care este spre sînul Tatălui… l-a făcut cunoscut“ (1,18). Acum îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum este cu adevărat. El este Tată și asta într-o bunătate absolută în care putem avea încredere. Evanghelistul Marcu, care a păstrat amintirile sfîntului Petru, ne relatează că Isus, la apelativul „Abba“, a mai adăugat: La tine totul este posibil, tu poți totul (cf. 14,36). Cel care este Bunătatea, este în același timp putere, este atotputernic. Puterea este bunătate și bunătatea este putere. Această încredere o putem învăța de la rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor.

Înainte de a reflecta asupra conținutului cererii lui Isus, trebuie să ne mai îndreptăm atenția noastră spre ceea ce evangheliștii ne prezintă cu privire la atitudinea lui Isus în timpul rugăciunii sale. Matei și Marcu ne spun că El „a căzut cu fața la pămînt“ (Mt 26,39; cf. Mc 14,35), deci a asumat atitudinea de supunere totală, care a fost păstrată în liturgia romană din Vinerea Sfîntă. În schimb Luca ne spune că Isus se ruga în genunchi. În Faptele Apostolilor el vorbește despre rugăciunea în genunchi din partea sfinților: Ștefan în timpul uciderii sale cu pietre, Petru în contextul învierii unui mort, Paul pe calea spre martiriu. Astfel Luca a trasat o mică istorie a rugăciunii în genunchi în Biserica de la începuturi. Creștinii, cu îngenuncherea lor, intră în rugăciunea lui Isus pe Muntele Măslinilor. În amenințarea din partea puterii răului, ei, fiind îngenuncheați, sunt în picioare în fața lumii, dar, fiind fii, sunt în genunchi în fața Tatălui. În fața gloriei lui Dumnezeu, noi creștinii ne îngenunchem și recunoaștem divinitatea sa, dar exprimăm în acest gest și încrederea noastră că El învinge.

Isus luptă cu Tatăl. El luptă cu sine însuși. Și luptă pentru noi. Experimentează angoasa în fața puterii morții. Aceasta este înainte de toate pur și simplu tulburarea, proprie a omului, ba chiar a oricărei creaturi vii, în fața prezenței morții. Totuși în Isus este vorba de ceva mai mult. El își lungește privirea în nopțile răului. Vede mareea murdară a întregii minciuni și a întregii infamii care îi vine în întîmpinare în acel potir pe care trebuie să-l bea. Este tulburarea celui total Curat și Sfînt în fața întregului puhoi al răului din această lume, care se revarsă asupra Lui. El mă vede și pe mine și se roagă și pentru mine. Astfel acest moment de angoasă mortală a lui Isus este un element esențial în procesul Răscumpărării. De aceea, Scrisoarea către Evrei a calificat lupta lui Isus pe Muntele Măslinilor ca un eveniment sacerdotal. În această rugăciune a lui Isus, pătrunsă de angoasă mortală, Domnul împlinește funcția preotului: ia asupra sa păcatul omenirii, pe noi toți, și ne duce la Tatăl.

În sfîrșit, trebuie să mai acordăm atenție conținutului rugăciunii lui Isus pe Muntele Măslinilor. Isus spune: „Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Voința naturală a Omului Isus se dă înapoi înspăimîntată în fața unui lucru așa de groaznic. Cere ca să fie scutit de aceasta. Totuși, ca Fiu, depune această voință umană în voința Tatălui: nu eu, ci tu. Cu asta El a transformat atitudinea lui Adam, păcatul primordial al omului, însănătoșindu-l în acest mod pe om. Atitudinea lui Adam a fost: Nu ceea ce ai voit tu, Dumnezeule; eu însuși vreau să fiu dumnezeu. Această mîndrie este adevărata esență a păcatului. Credem că suntem liberi și cu adevărat noi înșine numai dacă urmăm exclusiv voința noastră. Dumnezeu apare drept contrariul libertății noastre. Trebuie să ne eliberăm de El – acesta este gîndul nostru – nu atunci am fi liberi. Această răzvrătire fundamentală care pătrunde istoria și minciuna de fond care denaturează viața noastră. Atunci cînd omul este împotriva lui Dumnezeu, el este împotriva propriului adevăr și de aceea nu devine liber, ci înstrăinat de sine însuși. Suntem liberi numai dacă suntem în adevărul nostru, dacă suntem uniți cu Dumnezeu. Atunci devenim cu adevărat „ca Dumnezeu“ – nu opunîndu-ne lui Dumnezeu, nu debarasîndu-se de El sau negîndu-L. În lupta rugăciunii pe Muntele Măslinilor Isus a soluționat falsa contradicție dintre ascultare și libertate și a deschis calea spre libertate. Să-l rugăm pe Domnul să ne introducă în acest „da“ spus voinței lui Dumnezeu, făcîndu-ne astfel cu adevărat liberi. Amin.

Predica a fost publicată pe site-ul Magisteriu.ro în traducerea preotului Mihai Pătrașcu.

Sursa: http://www.magisteriu.ro/predica-papei-la-liturghia-cinei-domnului-2012/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Imaginea timpului ne conduce la Isus Cristos

Mesajul lui JNSR din 11 martie 2013

În prezent trăim într-o nouă etapă: aceea care precede imediat „nenorocirea“ și care se cheamă „Ultimele zile ale Bisericii“, cea care încheie această perioadă de apărare în care, în ciuda nemerniciei națiunilor, „sub egida sa Biserica putea încă să garanteze pacea“.

Iată timpul în care Anticrist își va începe domnia.

Sfînta Biblie spune că, în primele momente ale domniei sale, acest personaj va fi dificil de recunoscut. El va folosi tot felul de stratageme pentru „a intra în grațiile“ puterilor publice, în ale națiunilor și mai ales în ale Bisericii… fără a uita Israelul care vă cădea „sub vraja lui“…

Am intrat în timpul sfîrșitului, al aceluia care stabilește cele șapte ultime timpuri ale națiunilor, cuprinse în „cei 490 de ani“ în care Israelul a îndurat pedeapsa pe care Dumnezeu i-a impus-o din cauza idolatriei sale.

Aceste timpuri trebuiau să se termine cu propunerea pe care Domnul nostru le-a făcut-o la sfînta sa Înviere: „șapte ani de har“ în onoarea Marelui Sacrificiu Universal al lui Isus Cristos, deoarece Împărăția lui Dumnezeu pe pămînt era pentru acel timp, în care Israelul beneficia de asemenea de „șapte ani de iertare“.

Dar refuzul Israelului a anulat această reducere a pedepsei de șapte ani.

Dumnezeu, Tatăl nostru, ofensat de acest refuz, a mutat penitența lor de șapte ani… la sfîrșitul timpurilor.

Este scris: „Veți fi mîntuiți unii prin alții, ceea ce vrea să spună și că veți «plăti» deopotrivă unii pentru alții, deoarece, nici voi, nu sunteți fără păcat… așa cum ați fi dispuși să credeți…“

Nu știm cînd vor începe sau au început, acești ultimi șapte ani, pe care toți trebuie să-i îndurăm… pentru a merita întoarcerea glorioasă a Fiului Omului și Fiu al lui Dumnezeu.

Isus se întoarce și este scris: „la sfîrșitul ultimei nenorociri…“

Semnele profetice sînt de studiat de către această generație care încă trăiește. Deoarece ea este cea care a asistat la „renașterea Israelului ca națiune“. Israelul a devenit o națiune în 1948 și Ierusalimul i-a revenit în 1967.  Deci, cei care au trăit între 1948-1967 pot pretinde că au trăit evenimentele sfîrșitului. „Domnul să ne apere!“

Este scris: „Cînd Biserica va fi răpită ultima apărare care împiedică răul de a se manifesta din plin va fi anihilată.“ Și cînd Biserica nu va mai fi acolo, Israelul va fi din nou etichetat din punct de vedere spiritual ca „națiunea binecuvîntată“ de Dumnezeu. Iată că cei șapte ani de dominare păgînă sînt aici… Aceasta este reluarea celor șapte ani anulați sub domnia lui Cristos (la sfînta sa înviere).

Israelul va avea o a doua șansă de a-l primi pe Mesia sa. Cei șapte ani de har pe care i-a acordat Isus Cristos sînt înlocuiți cu șapte ani de nenorociri sub domnia lui anticrist, dar de această dată Israelul va fi salvat. Dar va fi națiunea care va suferi cel mai mult, chiar dacă toți, vom avea parte de căința mondială, deoarece toți sîntem păcătoși…

„Vestea cea bună“ este că „ora răpirii Bisericii“ care reprezintă într-adevăr apărarea adevăraților creștini care o iubesc, această oră a sosit. Acești adevărați creștini sînt chemați să se alăture și să se unească spiritual într-o rugăciune neîncetată a tuturor credincioșilor săi și a tuturor acelora care se vor adăuga, cu rugăciunea bunului nostru Papă Benedict al XVI-lea din mănăstirea în care l-a chemat Domnul său. Ei sînt chemați special să se roage și să-l adore pe Dumnezeu în Tatăl, Fiul și Spiritul Sfînt în locuința lor sau în orice casă de rugăciune. Ei vor crede cu Papa.

Pentru a confirma profeția de astăzi, Isus ne indică să recitim cuvîntul său proclamat de un profet vechi: Sfîntul Paul care, vorbind despre timpul nostru, va spune în II Tesaloniceni 2 la 12:

Trebuie mai întîi ca apostazia să vină și ca omul nelegiuit, fiul perdiției să se ridice.

Adversarul care se ridică deasupra a tot ceea ce se cheamă Dumnezeu și pe care-l adorăm și care se va așeza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu.

Și acum, știți bine ce îl reține ca să nu se dezvăluie decît la timpul său.

Deoarece deja misterul fărădelegii lucrează, trebuie doar ca cel care îl oprește încă să dispară…(*)

„ Atunci, va fi descoperit Nelegiuitul pe care Domnul Isus îl va nimici cu răsuflarea gurii sale și-l va distruge cu manifestarea venirii sale.“ (II Tesaloniceni 2:8)

Venirea nelegiuitului se va produce prin puterea satanei, cu tot felul de miracole, semne și minuni înșelătoare…

Vedeți urmarea în biblie la Sfîntul Paul în Tesaloniceni 10, 11, 12.

Dacă reluăm la Sfîntul Paul 6, (*)… „Și acum știți bine ceea ce îl reține…“

Putem răspunde că acesta este bunul nostru Papă Benedict al XVI-lea care reprezintă un obstacol…

Și pentru a confirma din nou, să reluăm mesajul din 5 martie 2013 în care Domnul spune, vorbind despre Benedict al XVI-lea: „A făcut ce trebuia să facă…“ (https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/03/19/iata-sprijinul-vostru/)

El s-a supus lui Isus Cristos care va devansa poate Împărăția lui Dumnezeu pe pămînt deoarece este scris, că ultimele zile ale Bisericii actuale (aceea a lui Benedict al XVI-lea) sînt înscrise în Răpire.

Totul este pregătit pentru ultimul act și Domnul ne avertizează:

„Nu începeți să faceți pronosticuri, pentru a afla data întoarcerii mele. Veți ști destul de repede! Începeți să vă uniți cu al vostru Papă Emerit, rugăciunile voastre să se unească cu ale sale și să fie oferite lui Dumnezeu în Sfînta Euharistie. Totul va fi descoperit pentru voi înșivă foarte curînd. Fiți răbdători!“

Puteți reciti cu folos al patrulea fascicul „Secretul Mariei“, în care Domnul ne atrage atenția asupra faptului că în acest an 2005, sărbătorile Bunei Vestiri și ale vinerii sfinte au loc în aceeași zi, 25 martie și că acest fapt se va repeta în 2016.

JNSR ascultîndu-l pe Isus Cristos

Surse: http://www.jnsr.be/fr.htm

http://bibliacatolica.ro/old/Biblia.php

Copyright© 2013-2017 Revelații ale cerului

 

 

 

 

 

 

Inima Imaculată a Sfintei Fecioare Maria – 24 iunie 2017

                       Fecioară Maria, ajută-ne să ascultăm Cuvîntul lui Dumnezeu

             Fecioară Maria,

             Îți adresăm această rugăciune:

             Ajută-ne să ascultăm cu inima deschisă și sinceră

             Cuvîntul lui Dumnezeu,

             Ca el să îndrume gîndurile noastre, alegerile noastre și acțiunile noastre de fiecare zi.

             Rugăciunea Papei Benedict al XVI-lea din 2 septembrie 2012

Sursa: http://www.evangelium-vitae.org/veillez-et-priez/texte-priere/3/priegraveres-de-benoicirct-xvi.htm

            Copyright © 2013-2017 Revelații ale cerului

Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu mai rămîne lumină, ci doar pămînt murdar

         Dumnezeu nu este o oarecare ființă îndepărtată și înaltă, pe care nu o putem atinge niciodată. El este foarte aproape, în raza auditivă, mereu de atins. El are timp pentru mine, atît de mult încît a stat ca om în iesle și a rămas mereu om.

Ne întrebăm întotdeauna: se poate așa ceva? Se cuvine ca Dumnezeu să fie un copil? Nu vrem să credem că adevărul e frumos; din experiența noastră, în cele din urmă adevărul este de obicei crud și murdar: unde nu pare să fie la început, acolo săpăm pînă avem totuși dreptate cu presupunerea noastră.

Despre artă s-a spus odată că îi servește frumosului, iar acesta din urmă ar fi splendor veritatis –strălucirea adevărului, lumina sa lăuntrică. Dar astăzi datoria cea mai înaltă a artei pare a fi de a-l demasca pe om ca fiind scîrbos și murdar.

Dacă ne gîndim la dramele lui Bertolt Brecht, atunci întregul geniu al scriitorului se îndreaptă tot spre dezvăluirea adevărului, dar nu pentru a-i arăta strălucirea, ci pentru a arăta că adevărul este murdar, că murdăria este adevăr.

Întîlnirea cu adevărul nu mai înnobilează, ci umilește. De aici și batjocorirea Crăciunului, luarea în rîs a bucuriei noastre.

Într-adevăr: dacă nu există Dumnezeu, atunci nu mai rămîne lumină, ci doar pămînt murdar. În aceasta constă adevărul tragic al acestei „poezii“.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Biecuvântarea Crăciunului, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, pp. 46-47

Sanctitatea Sa, Papa Benedict al XVI-lea la 90 de ani

Sanctitatea voastră, vă dorim multă sănătate!

La mulți ani!

Patru ani de la demisia Papei Benedict al XVI-lea

Benedict 16

 Au trecut patru ani de la demisia neașteptată a Papei Benedict al XVI-lea.

 În ziua depunerii jurămîntului ca președinte, un grup de conducători laici catolici i-au înaintat lui Donald Trump o scrisoare deschisă prin care solicită o anchetă  pentru a afla dacă Soros, Obama și Clinton au organizat o lovitură de stat la Vatican pentru a-l răsturna pe papa conservator Benedict al XVI-lea și a-l înlocui cu radicalul de stînga Francisc.

 La baza acestei acțiuni stau mărturii din diverse surse,  probe noi descoperite în e-mailurile divulgate de WikiLeaks.

„Avem motive clare să credem că «schimbarea de regim» de la Vatican a fost concepută de administrația Obama“ afirmă petiționarii în scrisoarea lor din 20 ianuarie adresată președintelui Trump.

„În timpul celui de-al treilea an al primului mandat al administrației Obama, am descoperit cu îngrijorare că Secretarul de Stat Hilary Clinton și alți responsabili care îi sînt asociați, propuneau o «revoluție» catolică pentru a face să dispară definitiv ceea ce a rămas din Biserica catolică din America.“

Scrisoarea cuprinde legături cu documente și informații care pun în evidență afirmațiile lor. Ea atrage mai întîi atenția asupra e-mailurilor clicii rău famate Soros, Clinton și Podesta care au fost divulgate anul trecut de WikiLeaks.

În aceste e-mailuri Podesta și alți progresiști vorbesc despre schimbarea regimului Bisericii catolice pe care o califică drept „o dictatură a Evului Mediu“.

Publicația The New American din octombrie 2016 scria:

„Într-un e-mail din 2011, Podesta, consilier și confident de mulți ani al doamnei Clinton și principal activist ales de sponsorul stîngii, George Soros, a revelat că el și alți activiști lucrează la revoluția unei „primăveri catolice“ în Biserica catolică. Aluzia la dezastrele loviturilor de stat ale primăverilor arabe –organizate în același an de echipa Obama-Clinton-Soros, care au destabilizat Orientul Mijlociu și au adus regimuri islamice radicale și grupări teroriste la putere în regiune- este evidentă.

E-mailul lui Podesta este un răspuns dat e-mailului unui alt extremist finanțat de Soros, Sandy Newman, fondatorul „progresistului“ „Voices for Progress“. Newman îi cere lui Podesta sfaturi privind cel mai bun mijloc de „a semăna germenii revoluției“ în „dictatura Evului Mediu“.

„În cursul campaniei prezidențiale din 2016, am rămas uimiți să-l vedem pe Papa Francisc făcînd campanie împotriva politicilor pe care le-ați propus în privința securizării frontierelor noastre, mergînd pînă la a insinua că n-ați fi creștin. Am apreciat răspunsul dumneavoastră prompt și fără echivoc dat acelei acuzații mincinoase.“

Iată cîteva întrebări la care petiționarii cer răspunsuri:

„Cu ce scop, Agenția de Securitate Națională (NSA) a supravegheat conclavul care l-a ales pe Papa Francisc?“

„Agenți guvernamentali ai SUA au avut contacte cu «Mafia Cardinalului Daneels?»“

„Tranzacțiile monetare internaționale cu Vaticanul au fost suspendate în cursul ultimelor zile care au precedat demisia Papei Benedict al XVI-lea. Organismele guvernamentale ale SUA sînt amestecate în această problemă?“

„Care a fost scopul și natura întîlnirii secrete de la Vatican dintre vicepreședintele Joseph Biden și Papa Benedict al XVI-lea din jurul datei de 3 iunie 2011?“

„Care sînt rolurile jucate de George Soros și alți finanțatori internaționali care locuiesc actualmente pe teritoriul SUA?“

Ancheta ar trebui să intereseze întreaga lume, nu numai cea catolică, cu atît mai mult cu cît este binecunoscută capacitatea lui Soros de a coopta personalități politice de prim rang pentru favorizarea planurilor sale radicale care vizează SUA; dar capacitatea sa de a forța „schimbarea de regim“ în Biserica catolică, o instituție pînă atunci impenetrabilă din exterior, ridică numeroase întrebări în ceea ce privește potențialul său de a semăna haos planetar.

Ar trebui ca ancheta și pedeapsa să înceapă cît mai repede.

Sursa: http://www.alterinfo.net/Coup-d-Etat-au-Vatican_a128290.html

Copyright © 2013-2017 Revelații ale cerului

Cunoașterea naturală a lui Dumnezeu

Dieu le Pere

                  Trebuie să ne întrebăm acum dacă, în cazul omului, există un răspuns la o asemenea problemă. Și, în caz afirmativ, la ce fel de certitudine ne este permis să ajungem.

În Scrisoarea către romani, apostolul Pavel se confruntă tocmai cu aceste întrebări, la care răspunde cu o reflecție filozofică bazată pe fapte prezentate în istoria religiilor. În megalopola Romei, Babilonul acelei epoci, el se izbește de tipul de decadență morală ce provine din pierderea totală a tradiției: oamenii erau privați de evidența interioară care altădată îi era oferită omului prin uzaj și cutume, de la început. Nimic nu mai este de la sine înțeles, totul devine posibil, nimic nu mai este imposibil. Nu mai există nici o valoare capabilă să susțină omul, nu mai există norme inviolabile. Tot ceea ce contează este ego-ul și momentul prezent. Religiile tradiționale nu sînt decît fațade confortabile, fără interioritate; ceea ce rămîne este doar cinismul gol și crud. La acest cinism metafizic și moral al unei societăți în decadență, dominată doar de legea puterii, apostolul oferă un răspuns surprinzător. El declară că, în realitate, această societate îl cunoaște foarte bine pe Dumnezeu: „Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este arătat întru ei; căci Dumnezeu le-a arătat-o“ (Rm 1,19). El justifică apoi această afirmație spunînd: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui – adică veșnica Sa putere și dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi“ (Rm, 1,20). Și Pavel trage concluzia: „așa că ei n-au cuvînt de apărare“ (Rm 1,20) Potrivit apostolului, adevărul le este accesibil, dar ei nu-l doresc, pentru că refuză exigențele pe care adevărul le-ar impune asupra lor. Apostolul folosește în context formula: ei „țin adevărul în robia nedreptății“ (Rm 1,18) Omul se împotrivește adevărului care i-ar pretinde o supunere care se exprimă în a-l slăvi și a-i mulțumi lui Dumnezeu (Rm 1,21). Pentru Pavel, decadența morală a societății nu este decît consecința logică și reflexul fidel al acestei perversiuni radicale. Cînd omul își plasează egoismul, orgoliul și confortul deasupra revendicărilor adevărului, nu se poate să nu se bulverseze totul în cele din urmă: nu mai este adorat Dumnezeu, cel căruia singur i se cuvine adorare; imaginile, aparențele, opiniile curente stăpînesc omul. Această alterare generală se extinde la toate domeniile vieții. Ceea ce este contra naturii devine normă; omul care trăiește împotriva adevărului, trăiește și împotriva naturii. Creativitatea sa nu se mai află în serviciul binelui, ci devine o ingeniozitete și un rafinament al răului. Legăturile dintre bărbat și femeie, dintre părinți și copii se dizolvă, blocînd înseți resursele vieții. Nu mai domnește viața, ci moartea. Se formează o civilizație a morții (Rm 1,21-22). Pavel a conturat asfel o schiță a decadenței, care, pe noi, cititorii moderni, ne surprinde realmente prin actualitatea sa.

El nu se mulțumește, însă, să descrie aceste lucruri, cum se făcea de obicei în vremurile acelea: formă mai curînd perversă de moralism, care sfîrșește prin a se complace în comportamentul negativ pe care îl judecă. Dimpotrivă, analiza apostolului conduce la o diagnoză și pornind de aici, se transformă într-un apel moral: la originea tuturor acestora se află negarea adevărului în favoarea confortului, sau, mai curînd, a profitului. Punctul de pornire este rezistența omului în fața evidenței prezenței Creatorului în inima sa, asemenea unei Ființe care îl privește și îl iubește. Pentru Pavel, ateismul, sau chiar agnosticismul trăit ca ateism, nu reprezintă nicidecum o poziție inocentă. În opinia sa, este o poziție ce provine întotdeauna din refuzul unei cunoașteri care, în sine, îi este oferită omului, dar ale cărei condiții el le refuză. Omul nu este condamnat să rămînă în incertitudine față de Dumnezeu. El are posibilitatea să-l „vadă“ dacă își pleacă urechea la vocea Ființei sale, la vocea creației sale și dacă se lasă condus de aceasta. Pavel nu cunoaște un caz de ateu pur idealist.

Ce se poate răspunde la aceasta? Apostolul mizează aici în mod limpede pe antagonismul dintre filozofie și religie, care exista în Antichitate. Filozofia greacă ajunsese, chiar dacă într-o manieră contradictorie și insuficientă în privința detaliilor, la cunoașterea fundamentului unic al universului, Spiritul, care singur este demn de numele de Dumnezeu. Dar elanul care o susținea în critica sa a religiei s-a domolit curînd și, în ciuda acestui caracter critic care îi era esențial, filozofia greacă s-a dedicat tot mai mult justificării cultului zeilor și a adorării puterii Statului. Era, prin urmare, un fapt evident că „adevărul“ era „ținut prizonier“. În acest sens, diagnoza lui Pavel este pe deplin fondată, ținînd cont de situația istorică pe care o are în vedere.

Cu toate acestea, se poate spune oare că afirmația lui posedă o valoare ce depășește acest context istoric determinat? Cu siguranță, este necesară modificarea detaliilor, dar, în privința esențialului, ea nu prezintă un moment oarecare al istoriei, ci situația permanentă a umanității, a omului în fața lui Dumnezeu. Istoria religiilor este coextensivă cu istoria umanității. După cîte știm, nu a existat niciodată o epocă în care problematica Celui care este Întru Totul Altul, a Divinului, să-i fie străină omului. A existat întotdeauna o cunoaștere a lui Dumnezeu. Și pretutindeni, în istoria religiilor, întîlnim, sub diverse forme, conflictul semnificativ dintre cunoașterea lui Dumnezeu unic și atracția exercitată de alte puteri, considerate a fi mai periculoase, mai apropiate și deci mai importante pentru om decît un dumnezeu îndepărtat și misterios. Istoria întreagă este marcată de această stranie dilemă între exigența nonviolentă și liniștită a adevărului, pe de o parte și presiunea profitului, nevoia de a trăi în bune raporturi cu puterile care își pun amprenta asupra vieții cotidiene, pe de altă parte. Asistăm însă mereu la victoria profitului asupra adevărului, deși urma adevărului și a forței care îi este proprie nu dispare complet niciodată, ci continuă să trăiască sub forme deseori surprinzătoare în mijlocul unei jungle pline de plante veninoase.

Este această constatare valabilă și astăzi, într-o cultură total nereligioasă, într-o cultură a raționalității și a gestionării sale tehnice? Eu cred că da. Pentru că și astăzi, în fapt, întrebarea pe care o pune omul depășește inevitabil sfera raționalității tehnice. Nici astăzi nu ne limităm doar la întrebarea: „ce pot să fac?“, ci ne mai întrebăm: „ce trebuie să fac și cine sunt eu?“. Există, desigur, sisteme cosmologice evoluționiste, care ridică nonexistența lui Dumnezeu la rang de evidență rațională și pretind că dovedesc în felul acesta că adevărul este tocmai acela că Dumnezeu nu există. Dar acest tip de teorie generală a cunoașterii își trădează caracterul metodologic în puncte esențiale. Enormele lacune din cunoașterea noastră sunt acoperite de o serie de aparate scenice mitologice a căror presupusă raționalitate nu poate înșela pe nimeni. Este un fapt evident acela că raționalitatea universului nu poate fi explicată rațional pe baza unei iraționalități. Din această cauză, Logosul, care este la originea tuturor lucrurilor, rămîne, mai mult ca niciodată, cea mai bună ipoteză, deși este, desigur, o ipoteză care ne permite să renunțăm la o poziție de dominație și să ne asumăm riscul unei atitudini de ascultare umilă. Nu se poate spune că, în zilele noastre, evidența liniștită a lui Dumnezeu a fost eliminată, dar trebuie să admitem că, mai mult ca niciodată, aceasta a devenit de nerecunoscut din cauza violenței pe care puterea și profitul le execită asupra noastră. În felul acesta, situația actuală este marcată fundamental de aceeași tensiune dintre tendințele opuse care traversează întreaga istorie: pe de o parte, există deschiderea interioară a sufletului unman spre Dumnezeu și, pe de altă parte, există atracția mai puternică a nevoilor și experiențelor imediate. Omul este prins între cele două. Nu este capabil să se debaraseze total de Dumnezeu, dar nici nu are forța să pornească la drum spre El. De unul singur, nu este în stare să construiască un pod care ar putea stabili o relație concretă cu acest Dumnezeu. Putem afirma în continuare, cu Sfîntul Toma, că necredința este împotriva naturii, dar trebuie să adăugăm, în același timp, că omul nu este în măsură să clarifice complet strania penumbră care apasă asupra întrebării referitoare la realitățile eterne și că, pentru a stabili o relație adevărată cu el, Dumnezeu trebuie să ia inițiativa de a-i veni în întîmpinare și de a se întoarce spre om.

Textul de mai sus face parte din volumul „Europa în criza culturilor“ al Papei Benedict al XVI-lea, tradus de  Delia Marga și prefațat de  Andrei Marga.

Benedict 16

Sursa: Joseph Ratzinger,Europa în criza culturilor, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2008, pp. 77-82

Sfînta Gertrude din Helfta

Sfînta Gertrude din Helfta

                                În 16 noiembrie biserica o celebrează pe Sfînta Gertrude din Helfta sau Gertrude cea Mare (1256-1301 sau 1302), călugăriță cisterciană, una din inițiatoarele devoțiunii către Preasfînta Inimă a lui Isus.

                 Cu ocazia audienței generale de la Vatican, din 6 octombrie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a evocat-o pe Sfînta Gertrude ca fiind „o celebră mistică și singura femeie care a primit în Germania epitetul de «Mare», în virtutea staturii sale culturale și evanghelice: viața și gîndirea sa au influențat de o manieră remarcabilă spiritualitatea creștină.“

Rugăciunea Sfintei Gertrude cea Mare pentru sufletele din purgator

         Veșnice Părinte, îți ofer preaprețiosul Sînge al divinului tău Fiu Isus, în unire cu liturghiile celebrate astăzi în întreaga lume, pentru toate sufletele sfinte din purgator, pentru păcătoșii din întreaga lume și pentru cei din Biserica universală, în special pentru cei din familia mea. Amin.

        Această rugăciune eliberează o mie de suflete din purgator de fiecare dată cînd este recitată.

Surse: https://w2.vatican.va/content/benedict-xvi/fr/audiences/2010/documents/hf_ben-xvi_aud_20101006.html

https://myriamir.wordpress.com/2014/03/15/priere-de-sainte-gertrude-la-grande-les-ames-du-purgatoire/

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

La mulți ani, Sanctitatea Voastră!

BENEDICT XVI

         Cu ocazia împlinirii venerabilei vîrste de 89 de ani, îi urăm Papei Benedict al XVI-lea multă sănătate.

În rugăciunile noastre îl implorăm pe Părintele Ceresc să-l însoțească și să-l ocrotească în continuare pe drumul lung al izolării sale.

La mulți ani, Sanctitatea Voastră!

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

Sfînta Fecioară de la Lourdes

Notre Dame de Lourdes

                      Lourdes-ul este unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj din lume. Aflat în sudul Franţei la poalele Munţilor Pirinei, localitatea a devenit celebră prin vindecările miraculoase care au loc acolo.

Totul a început în 11 februarie 1858 cînd Bernadette Soubirous, o tînără de 14 ani, împreună cu sora ei şi o prietenă se duceau să adune lemne uscate de-a lungul rîului Gave. Pe cînd încerca să traverseze rîul, ea a auzit un vuiet ca de furtună care venea dinspre Grota Massabielle.

„Zării o Doamnă îmbrăcată în alb, Ea purta o rochie albă, un văl alb de asemenea, o centură albastră şi un trandafir galben pe fiecare picior“. Bernadette şi-a făcut semnul crucii şi a recitat rozarul împreună cu Doamna. O dată rugăciunea terminată, Doamna a dispărut brusc.

În apariţia din 24 februarie Sfînta Fecioară a cerut lumii întregi:

„Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru păcătoşi“.

În data de 25 februarie 1858, în prezenţa a 300 de persoane, Bernadette, la indicaţiile Sfintei Fecioare, a curăţat locul din care a ţîşnit apa vindecătoare.

„Doamna mi-a zis: «Mergi şi bea din izvor şi spală-te în el. Nevăzînd vreun izvor, m-am dus să beau din Gave. Ea mi-a zis că nu de acolo. Mi-a făcut semn cu degetul, arătîndu-mi să merg sub stîncă. M-am dus. N-am văzut decît pămînt mocirlos. Am întins mîna, dar n-am putut să iau apă. Am scormonit şi apa a ieşit, dar tulbure. De trei ori am aruncat-o. A patra oară am putut să beau»“.

Apa ieşită din pămîntul pe care Bernadette l-a scormonit cu degetele a devenit izvorul abundent cu 100.000 litri de apă pe zi, cunoscut sub numele de Izvorul Miraculos.

În mesajul din 2 martie, Sfînta Fecioară i-a spus Bernadettei: „ Mergi şi spune preoţilor să vină aici în procesiune şi să construiască o capelă.“

Parohul nu a luat în considerare cererea din moment ce nu ştia cine era cea care apare.

În 25 martie 1858 Bernadette a întrebat-o de trei ori la rînd : „ Doamnă, vă rog, fiţi bună şi spuneţi cine sînteţi?”.Răspunsul l-a primit în dialect, deoarece ea nu cunoştea franceza literară: „ QUE SOY ERA IMMACULADA COUNCEPCIOU“ „EU SÎNT IMACULATA CONCEPȚIE“.

Tînăra a alergat la parohie, repetînd fără încetare expresia pe care nu o înţelegea şi pe care nu voia să o uite. Aceste cuvinte l-au tulburat pe preot, cu atît mai mult cu cît adolescenta de la poalele Pirineilor nu auzise de Imaculata Concepție. Bernadette nu ştia că această expresie o desemnează pe Sfînta Fecioară şi că, numai cu cîţiva ani în urmă, în 1854, Papa Pius al IX-lea definise această dogmă.

Vierge_Grotte_des_apparitions_c_OT_Lourdes_Studio_GP_Photo

Între 11 februarie şi 16 iulie 1858, Bernadette a fost martora a optsprezece apariții. Locul în care a primit mesajele, Grota Massabielle, era murdar, întunecos, umed şi rece.

În acest loc Dumnezeu ne-a lăsat un mesaj care nu este altul decît cel al Evangheliei. Dumnezeu a venit să ne spună că ne iubeşte- iată întregul conţinut al „Mesajului de la Lourdes“- şi că ne iubeşte aşa cum sîntem cu toate reuşitele noastre dar şi cu toate slăbiciunile şi limitele noastre.

Lourdes-ul atrage anual 6.000.000 de pelerini. El nu este numai un loc de pelerinaj. El este în pelerinaj pentru că face parte din Biserica care este în mişcare (adică în pelerinaj), trebuind deci să răspundă apelurilor pe care Spiritul Sfînt le adresează Bisericii acestui timp.

pope-benedict-xvi

În 11 februarie a.c. se împlinesc trei ani de la demisia Papei Benedict al XVI-lea.

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

 

Papa Benedict și Jubileul Îndurării

În 8 decembrie 2105 Papa Benedict al XVI-lea a trecut prin Poarta Sfîntă a Bazilicii Sfîntul Petru cu ocazia inaugurării Jubileului Îndurării.
Sursa: http://ilblogdiraffaella.blogspot.it/

Papa Benedict stimat de polonezi

În data de 4 iulie 2015, Papei Benedict al XVI-lea i-au fost conferite titlurile de doctor honoris causa din partea Universității Pontificale „Ioan Paul al II-lea“ din Cracovia și a Academiei de Muzică din Cracovia. La decernarea celor două distincții a participat Cardinalul Stanisław Dziwisz, Arhiepiscopul de Cracovia, Mare Cancelar al Universității Pontificale „Ioan Paul al II-lea“.

Sursa: http://ilblogdiraffaella.blogspot.it/

Copyright © 2013-2015 Revelații ale cerului

La mulți ani Sanctitatea Voastră!

pope-benedict-xvi

La împlinirea celor 88 de  ani îi urăm Sanctității Sale, Papa Benedict „La mulți ani!“ și multă sănătate .

Domnul să Vă binecuvînteze.

Copyright © 2013-2015 Revelații ale cerului

Premoniţia lui Eugen Ionescu

img17

În cartea sa „Drumul pascal“ Joseph Cardinal Ratzinger, viitorul Papă Benedict al XVI-lea, a prezentat publicului larg meditaţiile exerciţiilor spirituale pe care le-a ţinut în Vatican, la începutul Postului Mare din anul 1983, pentru Sfîntul Părinte Ioan Paul al II-lea şi pentru membrii Curiei Romane.

În capitolul „Meditaţii pentru preoţie“, referindu-se la „anatemizarea sacrului şi mistificarea profanului“, Cardinalul Ratzinger a afirmat limpede: „trebuie să regăsim curajul întoarcerii la sacru, curajul discernămîntului realităţii creştine, nu pentru a delimita, ci pentru a transforma, pentru a fi cu adevărat dinamici. “

În sprijinul afirmaţiei sale, l-a citat pe dramaturgul Eugen Ionescu, membru al Academiei Franceze, care, „în anul 1975, într-un interviu, cu toată pasiunea unui om din timpul nostru, care caută şi îi este sete de adevăr“,  declara:

„ Biserica nu vrea să-şi piardă clienţii, vrea să obţină noi adepţi. Acest lucru provoacă un fel de secularizare, care este cu adevărat deplorabilă (…) Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume, parohii sînt nesăbuiţi şi mediocri, ei sînt fericiţi că sînt numai nişte oameni mediocri ca şi ceilalţi, că sînt nişte mici proletari de stînga. Am auzit într-o biserică un paroh care spunea: Să fim veseli  împreună, să ne strîngem mîna reciproc… Isus vă doreşte în mod jovial o zi frumoasă, o zi bună! Peste puţin timp, pentru Împărtăşanie se va pregăti un bar cu pîine şi vin, se vor da sandviciuri şi beaujolais. Mi se pare de o stupiditate incredibilă, de o absolută lipsă de spirit. Fraternitatea nu este nici mediocritate şi nici înfrăţire. Avem nevoie de veşnicie, pentru că ce este religia sau sfîntul? Nu ne rămîne nimic, numic stabil, totul este în mişcare. Şi totuşi, noi avem nevoie de o stîncă.“

Sursa: Joseph Cardinal Ratzinger (Papa Benedict al XVI-lea), Drumul pascal. Curs de exerciţii spirituale ţinute în Vatican în prezenţa Sfîntului Părinte Ioan Paul al II-lea, Sapientia, Iaşi, 2006, pp.201-202

Iată sprijinul vostru

Mesajul lui Isus către JNSR din 5 martie 2013

 Doamne Isuse, Te rog să mă ajuţi să clarific plecarea din Biserică a bunului nostru Papă Benedict al XVI-lea, care s-a eliberat din funcţia papală.

A făcut ce trebuia să facă…

Retrăgîndu-se, el a condus  Biserica în adăpostul în care i-a fost dat să se refugieze „ în rugăciunea şi adorarea lui Dumnezeu“.

Cine este duşmanul Domnului care poate pătrunde în sufletul viu şi entuziast al unui fiu al lui Dumnezeu?

Cine este într-adevăr, creştinul sincer care nu a recunoscut în el, acest adăpost în care duşmanul nu va putea pătrunde?

„El este adăpostul Adevărului“ unde cel mai viclean nu va ajunge niciodată să-l abată de pe drumul său al Crucii, drum pe care îl urmează dintotdeauna şi pe care îl continuă pînă la Crucea unde îl aşteaptă Dumnezeu.

Salvarea tuturor copiilor Mei care cred în Mîntuitorul lor Isus Cristos se află încă  în toate inimile curate îndreptate spre rugăciune şi adorare.

 Du-te copila mea, continuă…

-să-l preamăreşti pe Dumnezeu şi Biserica Sa,

-să te rogi cu fraţii tăi,

-să-i ajuţi pe păcătoşi şi mai ales, să-i iubeşti pe duşmanii tăi, în iertarea lui Dumnezeu.

Şi roagă-te pentru Papa al Meu care este barca spirituală a ajutorului vostru în Dumnezeu. Lui îi încredinţez toate sufletele voastre care îl vor urma în rugăciunea sa de ocrotire.

JNSR ascultîndu-l pe Isus

Benedict 16

Sursa: http://www.jnsr.be/fr.htm

Copyright © 2013 Revelații ale cerului

Plîngeţi mai degrabă pentru Biserica Mea

Mesajul lui Isus către JNSR din 12 februarie 2013

Copilaşii mei, Isus este cel care vă vorbeşte…

Cerul este tot atît de tulburat ca fiecare dintre voi, în aceste zile sumbre. Fecioara celor şapte dureri  plînge pe Divina Mea Inimă Sfîntă. Un doliu vine fără a-l putea ocoli şi lumea plînge sfîrşitul precedentului Papă Ioan Paul al II-lea.

Cît despre acest Benedict al XVI-lea, care a luat decizia de a se retrage din Biserică, el îmbrăţişează din toată inima sa „durerea Bisericii“ care se stinge cu ultima sa tresărire. Şi el este acela care o însoţeşte în mormîntul său. El este acela care moare pentru Ea (înaintea Ei). El tocmai i-a dăruit viaţa sa şi o vede deja în agonie „el agonizează cu Ea“…

Acest copil al lui Dumnezeu îşi păstrează integritatea, însoţind în mormîntul său Adevărata Biserică a lui Isus Cristos, care nu mai este (Ea a dispărut înaintea lui), dar Ea va renaşte în curînd cu Isus la viitoarea Sa venire (Adevărata Mea Biserică, cu toţi sfinţii săi care o aşteaptă).

Biserica nu a supravieţuit Papei . Ea îl va preamări în curînd cu Ea. Ea va renaşte din toate suferinţele sfinţilor săi copii care o plîng în acest Papă Sfînt.

Isus, Maria, Iosif în faţa CRUCII  lumii

Sfinta Fecioara

Sursa: http://www.jnsr.be/fr.htm

Copyright © 2013 Revelații ale cerului

 

Ultimul salut al Papei Benedict al XVI-lea adresat credincioșilor diecezei de Albani, care l-au așteptat în curtea Castelului Gandolfo în 28 februarie 2013

Mulțumesc! Vă mulțumesc!

Dragi prieteni, sînt fericit să fiu cu voi, înconjurat de frumusețea creației și de simpatia voastră care îmi face un mare bine. Mulțumesc pentru prietenia voastră, afecțiunea voastră. Voi știți că pentru mine, aceasta este o zi deosebită, diferită de celelalte. Nu mai sînt Suveranul Pontif al Bisericii catolice sau mai degrabă nu voi mai fi după ora opt. Sînt doar un pelerin care începe ultima etapă a călătoriei sale pe acest pămînt. Cu inima mea, cu toată iubirea mea, cu rugăciunea mea, cu gîndirea mea, cu toate puterile mele interioare, doresc să lucrez pentru binele comun și binele Bisericii și al omenirii. Și mă simt susținut cu putere de simpatia voastră. Să mergem înainte împreună cu Domnul pentru binele Bisericii și al lumii.

Mulțumesc, vă dăruiesc  acum  din toată inima Binecuvîntarea Mea.

Să vă binecuvînteze Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Spiritul Sfînt.

Mulțumesc, noapte bună! Mulțumesc tuturor!

Sursa: http://magisterobenedettoxvi.blogspot.ro/

url

Ultima audienţă generală a Papei Benedict al XVI-lea Piaţa San Pietro, 27 februarie 2013

 

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Stimate Autorităţi,
Iubiţi fraţi şi surori,

Vă mulţumesc că aţi venit aşa de numeroşi la această ultimă Audienţă generală a mea.

Mulţumesc din inimă! Sunt cu adevărat emoţionat! Şi văd Biserica vie! Şi cred că trebuie să spunem un mulţumesc şi Creatorului pentru timpul frumos pe care ni-l dăruieşte acum cînd mai e încă iarnă.

Ca apostolul Paul în textul biblic pe care l-am ascultat (cf. Col 1,3-6), şi eu simt în inima mea că trebuie să-i mulţumesc mai ales lui Dumnezeu, care conduce şi face să crească Biserica, Lui care seamănă Cuvîntul său şi astfel alimentează credinţa în poporul său. În acest moment sufletul meu se lărgeşte şi îmbrăţişează întreaga Biserică răspîndită în lume; şi-i aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru “veştile” pe care în aceşti ani ai slujirii petrine am putut să le primesc cu privire la credinţa în Domnul Isus Cristos şi despre caritatea care circulă realmente în Trupul Bisericii şi-l face să trăiască în iubire şi despre speranţa care ne deschide şi ne orientează spre viaţa în plinătate, spre patria din cer.

Simt că-i port pe toţi în rugăciune, într-un prezent care este cel al lui Dumnezeu, unde adun fiecare întâlnire, fiecare călătorie, fiecare vizită pastorală. Totul şi pe toţi îi adun în rugăciune pentru a-i încredinţa Domnului: pentru ca să avem cunoaştere deplină a voinţei sale, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală, şi pentru ca să putem să ne comportăm în mod vrednic de El, de iubirea sa, aducînd roade prin orice faptă bună (cf. Col 1,9-10).

În acest moment, există în mine o mare încredere, pentru că ştiu, ştim noi toţi, Cuvîntul adevărului Evangheliei este forţa Bisericii, este viaţa sa. Evanghelia purifică şi reînnoieşte, aduce rod, oriunde comunitatea credincioşilor o ascultă şi primeşte harul lui Dumnezeu în adevăr şi în caritate. Aceasta este încrederea mea, aceasta este bucuria mea.

Cînd, la 19 aprilie în urmă cu aproape opt ani, am acceptat să asum slujirea petrină, am avut certitudinea fermă care m-a însoţit mereu: această certitudine a vieţii Bisericii din Cuvîntul lui Dumnezeu. În acel moment, aşa cum am exprimat deja de mai multe ori, cuvintele care au răsunat în inima mea au fost: Doamne, de ce îmi ceri asta şi ce anume îmi ceri? Este o povară mare aceea pe care mi-o pui pe umeri, dar dacă Tu îmi ceri asta, la cuvîntul tău voi arunca năvoadele, fiind sigur că Tu mă vei conduce, chiar şi cu toate slăbiciunile mele. Şi după opt ani pot spune că Domnul m-a condus, mi-a fost aproape, am putut să percep zilnic prezenţa sa. A fost o bucată de drum al Bisericii care a avut momente de bucurie şi de lumină, dar şi momente grele; m-am simţit ca sfîntul Petru cu apostolii în barcă pe lacul din Galileea: Domnul ne-a dăruit atîtea zile de soare şi de briză uşoară, zile în care pescuirea a fost abundentă; au fost şi momente în care apele erau agitate şi vîntul potrivnic, ca în toată istoria Bisericii, şi Domnul părea că doarme. Dar am ştiut mereu că în barca aceea este Domnul şi am ştiut mereu că barca Bisericii nu este a mea, nu este a noastră, ci a sa. Şi Domnul n-o lasă să se scufunde; El e cel care o conduce, desigur şi prin oamenii pe care i-a ales, pentru că aşa a voit. Aceasta a fost şi este o certitudine, pe care nimic n-o poate întuneca. Şi pentru aceasta inima mea este astăzi plină de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru că a făcut să nu lipsească niciodată întregii sale Biserici şi chiar şi mie consolarea sa, lumina sa, iubirea sa.

Suntem în Anul Credinţei, pe care l-am voit pentru a întări tocmai credinţa noastră în Dumnezeu într-un context care pare să-l pună tot mai mult pe planul al doilea. Aş vrea să vă invit pe toţi să reînnoim încrederea fermă în Domnul, să ne încredinţăm ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că acele braţe ne susţin mereu şi sunt ceea ce ne permite să mergem în fiecare zi, chiar şi în oboseală. Aş vrea ca fiecare să se simtă iubit de acel Dumnezeu care l-a dăruit pe Fiul său pentru noi şi care ne-a arătat iubirea sa fără margini. Aş vrea ca fiecare să simtă bucuria că este creştin. Într-o frumoasă rugăciune care ar trebui recitată zilnic dimineaţa se spune: “Te ador, Dumnezeul meu, şi te iubesc cu toată inima mea. Îţi mulţumesc pentru că m-ai creat, pentru că m-ai făcut creştin…”. Da, să fim bucuroşi pentru darul credinţei; este binele cel mai preţios, pe care nimeni nu ni-l poate lua! Să-i mulţumim Domnului pentru asta în fiecare zi, cu rugăciunea şi cu o viaţă creştină coerentă. Dumnezeu ne iubeşte, dar aşteaptă ca să-l iubim şi noi!

Dar nu numai lui Dumnezeu vreau să-i mulţumesc în acest moment. Un Papă nu este singur la conducerea bărcii lui Petru, chiar dacă este prima sa responsabilitate. Eu nu m-am simţit niciodată singur în purtarea bucuriei şi a poverii slujirii petrine; Domnul a pus lîngă mine atîtea persoane care, cu generozitate şi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică, m-au ajutat şi au fost aproape de mine. Înainte de toate voi, iubiţi Fraţi Cardinali: înţelepciunea voastră, sfaturile voastre, prietenia voastră au fost preţioase pentru mine; Colaboratorii mei, începînd de la Secretarul meu de Stat care m-a însoţit cu fidelitate în aceşti ani; Secretariatul de Stat şi întreaga Curie Romană, precum şi toţi cei care, în diferitele sectoare, prestează slujirea lor faţă de Sfîntul Scaun: sunt multe feţe care nu ies în evidenţă, rămîn în umbră, dar tocmai în tăcere, în dăruirea cotidiană, cu spirit de credinţă şi umilinţă au fost pentru mine un sprijin sigur şi vrednic de încredere. Un gînd special se îndreaptă către Biserica de Roma, Dieceza mea! Nu pot să-i uit pe Fraţii întru Episcopat şi întru Preoţie, persoanele consacrate şi întregul popor al lui Dumnezeu: în vizitele pastorale, în întîlniri, în audienţe, în călătorii, am perceput mereu mare atenţie şi afect profund; dar şi eu i-am iubit pe toţi şi pe fiecare, fără deosebiri, cu acea caritate pastorală care este inima oricărui Păstor, mai ales a Episcopului de Roma, a Succesorului Apostolului Petru. În fiecare zi l-am purtat pe fiecare dintre voi în rugăciune, cu inima de tată.

Aş vrea ca salutul meu şi mulţumirea mea să ajungă apoi la toţi: inima unui Papă se lărgeşte la lumea întreagă. Şi aş vrea să exprim recunoştinţa mea Corpului diplomatic de pe lîngă Sfîntul Scaun, care face prezentă marea familie a naţiunilor. Aici mă gândesc şi la toţi cei care lucrează pentru o bună comunicare şi cărora le mulţumesc pentru slujirea lor importantă.

La acest punct aş vrea să mulţumesc din inimă şi tuturor persoanelor numeroase din toată lumea, care în ultimele săptămîni mi-au trimis semne emoţionante de atenţie, de prietenie şi de rugăciune. Da, Papa nu este niciodată singur, acum experimentez asta încă o dată într-un mod aşa de mare încît atinge inima. Papa aparţine tuturor şi foarte multe persoane se simt foarte aproape de el. Este adevărat că primesc scrisori de la cei mari ai lumii – de la şefii de stat, de la conducătorii religioşi, de la reprezentanţii lumii culturii etc. Dar primesc şi foarte multe scrisori de la persoane simple care-mi scriu pur şi simplu din inima lor şi mă fac să simt afectul lor, care se naşte din faptul de a fi împreună cu Cristos Isus, în Biserică. Aceste persoane nu-mi scriu aşa cum se scrie de exemplu unui principe sau unui mare om care nu este cunoscut. Îmi scriu ca fraţi şi surori sau ca fii şi fiice, cu sentimentul unei legături familiare foarte afectuoase. Aici se poate atinge cu mîna ce anume este Biserica – nu o organizaţie, o asociaţie cu scopuri religioase sau umanitare, ci un trup viu, o comuniune de fraţi şi surori în Trupul lui Isus Cristos, care ne uneşte pe toţi. A experimenta Biserica în acest mod şi aproape a putea atinge cu mîinile forţa adevărului său şi a iubirii sale este motiv de bucurie, într-un timp în care atîţia vorbesc despre declinul ei. Dar vedem cum Biserica este vie astăzi!

În aceste ultime luni, am simţit că forţele mele erau diminuate şi i-am cerut lui Dumnezeu cu insistenţă, în rugăciune, să mă lumineze cu lumina sa pentru a mă face să iau decizia cea mai corectă nu pentru binele meu, ci pentru binele Bisericii. Am făcut acest pas în deplină conştiinţă despre gravitatea şi chiar noutatea sa, dar cu o profundă seninătate a sufletului. A iubi Biserica înseamnă a avea şi curajul de a face alegeri dificile, suferite, având mereu în faţă binele Bisericii şi nu pe noi înşine.

Aici permiteţi-mi să mă întorc încă o dată la ziua de 19 aprilie 2005. Gravitatea deciziei a fost tocmai şi în faptul că începînd din acel moment eram angajat totdeauna şi pentru totdeauna de către Domnul. Totdeauna – cel care asumă slujirea petrină nu mai are nici o privacy. Aparţine totdeauna şi în totalitate tuturor, întregii Biserici. Vieţii sale îi este, ca să spunem aşa, luată totalmente dimensiunea privată. Am putut experimenta, şi experimentez exact acum, că unul primeşte viaţa chiar atunci cînd o dăruieşte. Mai înainte am spus că multe persoane care-l iubesc pe Domnul îl iubesc şi pe Succesorul sfântului Petru şi sunt afecţionate de el; că Papa are cu adevărat fraţi şi surori, fii şi fiice în toată lumea şi că se simte în siguranţă în îmbrăţişarea comuniunii voastre; pentru că nu-şi mai aparţine sieşi, aparţine tuturor şi toţi îi aparţin lui.

Acel “totdeauna” este şi un “pentru totdeauna” – nu mai există o întoarcere în privat. Decizia mea de a renunţa la exercitarea activă a slujirii nu revocă asta. Nu mă întorc la viaţa privată, la o viaţă de călătorii, întâlniri, recepţii, conferinţe etc. Nu abandonez crucea, ci rămîn în mod nou lîngă Domnul Răstignit. Nu mai port puterea funcţiei pentru conducerea Bisericii, dar în slujirea rugăciunii rămîn, ca să spunem aşa, în staulul sfîntului Petru. Sfîntul Benedict, al cărui nume îl port ca Papă, îmi va fi de mare exemplu în asta. El ne-a arătat calea pentru o viaţă, care, activă sau pasivă, aparţine total lucrării lui Dumnezeu.

Mulţumesc tuturor şi fiecăruia şi pentru respectul şi înţelegerea cu care aţi primit această decizie aşa de importantă. Eu voi continua să însoţesc drumul Bisericii cu rugăciunea şi reflecţia, cu acea dedicare Domnului şi Miresei sale pe care am încercat s-o trăiesc pînă acum în fiecare zi şi pe care aş vrea s-o trăiesc mereu. Vă cer să mă amintiţi în faţa lui Dumnezeu şi mai ales să vă rugaţi pentru Cardinali, chemaţi la o misiune aşa de relevantă, şi pentru noul Succesor al Apostolului Petru: Domnul să-l însoţească cu lumina şi forţa Duhului său.

Să invocăm mijlocirea maternă a Fecioarei Maria Mama lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru ca să ne însoţească pe fiecare dintre noi şi întreaga comunitate eclezială; Ei să ne încredinţăm, cu profundă încredere.

Dragi prieteni! Dumnezeu conduce Biserica sa, o susţine mereu şi mai ales în momentele dificile. Să nu pierdem niciodată această viziune de credinţă, care este unica adevărată viziune a drumului Bisericii şi al lumii. În inima noastră, în inima fiecăruia dintre voi, să fie mereu certitudinea bucuroasă că Domnul este alături de noi, nu ne abandonează, ne este aproape şi ne învăluie cu iubirea sa. Mulţumesc!

* * *

Notă: La sfîrşitul ultimei sale audienţe generale, ca de obicei, papa a adresat saluturi în mai multe limbi. A fost şi un salut în limba română care a sunat astfel: “Lăudat să fie Isus Cristos! Adresez un salut cordial credincioşilor de limba română, mai ales celor de la Oradea! Vă primesc cu bucurie şi vă doresc ca pelerinajul vostru să aducă roade bune pentru voi şi comunităţile voastre. Vă binecuvîntez din toată inima!”

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu