Arhive blog

Mentalitatea intolerantă a „grupului de la Păltiniș“

imgres

         În cartea sa,Viața unui om singur, eseistul Adrian Marino face o succintă descriere a ceea ce el a numit „troica nomenclaturistă“ formată din Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici și rolul ei în societatea românească.

Este vorba de profunda antipatie pe care mi-am atras-o din partea „grupului de la Păltiniș“, după ciclul de articole din 22. „Dosarul Constantin Noica“ (din 1992, reluat cu titlul „Cazul Constantin Noica“, în Politică și cultură, Iași, Polirom, l996, pp.78-103). Este prima analiză serioasă a relațiilor filozofului nostru cu regimul comunist. Un act de cunoaștere, în esență. Considerat de unii fanatici drept o profanare, o demistificare intolerabilă. Despre legăturile mele personale cu C. Noica n-am intenția să revin. Un amestec de atracție și respingere, de ambiguitate esențială, în orice caz, cu momente tipice epocii. După 1989, au ieșit cu putere la lumină toate tendințele negative ale acestei „școli“. Cel puțin în interpretarea discipolilor săi cei mai fideli, devenită pe parcurs o adevărată „troică“: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici. Nu este vorba, în cele ce urmează, de valoarea lor intrinsecă (după mine mult exagerată), ci de tendințele acestei „școli“, tot mai evidente și mai negative, după 1991. În ce sens?

„Cazul“ Noica, transformat în mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înțelepciune, Căpitanul filozofic al „națiunii“ etc., a dus la reapariția imaginii filozofului-oracol, care dă sentințe definitive și sentințe cu valoare de dogmă, emite adevăruri unice, inatacabile, decide în toate problemele cruciale. Rolul acesta și l-a asumat G. Liiceanu, ajutat de TV, unde apare alături de E.M. Cioran, care-i transmite, într-un fel, făclia olimpică a supremei înțelepciuni românești (O mică paranteză – metoda se practică – un mărunt măscărici verbal ieșean, „geniu ludic“, Luca Pițu, și-a publicat poza alături de același E.M. Cioran). Ajutat de o poziție importantă, Editura Humanitas (fosta „Editură Politică“) și de Dilema, condusă de Andrei Pleșu (scoasă cu banii regimului Iliescu), care are și vocația irezistibilă a puterii politice directe, s-a ajuns la refacerea mitului autorității spiritual unice, definitive și imperative. G. Liiceanu devine conștiința națiunii. Al său Apel la lichele, supremul manual de etică civică etc. O astfel de mentalitate, transformată în monopol cultural, este plină de implicații nocive. În esență – pentru a rezuma rapid întreaga și profunda divergență – mă loveam de trei obstacole, după mine, capitale. Spun „după mine“, fiindcă mă priveau, în primul rînd, în mod direct. În realitate era vorba de poziții filozofice și ideologice generale și chiar universal, foarte bine illustrate de întreaga gîndire a umanității.

Observam, mai întîi, cum mitul filozofului charismatic nu are un adversar mai redutabil și mai detestabil, în același timp, decît spiritual critic. A analiza „critic“ – și nimic mai mult – cazul C. Noica, Nae Ionescu etc. și, în general, întreaga „generație bombastică“ (G. Călinescu) devine o adevărată blasfemie. În mod inevitabil, o atmosferă de iraționalism intolerabil tinde să devină dominant. Cu urmări catastrofale. Deci, după cinci decenii de dogamatism, cenzură ideologică și represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeași intoleranță, aceeași respingere a discuției libere. (…)

Evident, între „manifestele“ mele neopașoptiste și confreria inițiatică de tip Păltiniș nu era – și nici nu putea exista – nici o legătură. Mai mult: eram profund detestat. Deoarece contestam, direct sau indirect, întreaga atitudine intelectuală a acestui grup: dreptul de a fixa definitive opinia, de a stabili unica ierarhie acceptabilă a valorilor, de a se considera instanță culturală supremă. Adevărat grup de presiune culturală. Și ura irațională s-a dezlănțuit cînd, invitat la o ședință a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar și o adresă „oficială“), G. Liiceanu m-a dat pur și simplu afară (14 noiembrie 1995). I-am replicat dur. „Am fost invitat“ și am declarat că nu plec. Și că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de gulag. Moment penibil. Pînă la urmă, cel care a părăsit ședința a fost… G. Liiceanu, terminată în coadă de pește. Toți tăceau, intimidați de marele prestigiu al adeversarului meu inegalabil. Doar Mihai Șora a venit, caritabil, să mă consoleze, și să mă roage să iau din nou cuvîntul. Am renunțat pentru a nu mai prelungi acest spectacol „filozofic“.

Dacă evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitară, bine mascată, intolerantă în orice caz, a acestui grup. Nu-i contest, repet, intelectualitatea. Deși opera sa „filozofică“ propriu-zisă este, la drept vorbind, destul de…„subțire“. Dar se intuia, se percepea – din întreaga mea atitudine intelectuală- o altă structură spiritual, un spirit critic ireductibil. Rețin că și alții (Adrian Dinu Rachieru, în Minerva, 81-82/1999: „Unde ne sunt elitele?“) se arată, pe drept cuvînt, iritați de „troika nomenclaturistă“ (A. PLeșu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici) cu iz charismatic, (ce) funcționează ca grup de presiune, la cota „narațiunii mitologice“, în topul cultural propus prin zelul propagandistic TV.

Sursa: Adrian Marino, Viața unui om singur, Polirom, Iași, 2010, pp. 338-340

 

Reclame

Corectarea numelor

      „Prima datorie a unui înţelept, după o perioadă de mari convulsii istorice este să clarifice sensurile cuvintelor.“ scria Adrian Marino în cartea sa aubiografică „Viaţa unui om singur“, referindu-se la celebra teorie a corectării numelor a lui Confucius.

Pentru a realiza ordinea socială şi stabilitatea politică este necesar în primul rînd a acorda fiecărui obiect numele exact care îi corespunde.

Primele reflecţii asupra limbajului s-au cristalizat în jurul problematicii adecvării dintre realitate (shi) şi nume (ming). Aceste reflecţii au fost înscrise în cadrul moral şi politic al teoriei corectării numelor, al cărei iniţiator a fost Maestrul Kong fu zi (551-469 î.Cr).

Adecvarea constă, pe de o parte, în a acţiona asupra numelor astfel încît ele să nu se aplice decît la realităţile pe care le merită, iar pe de alta, trebuie acţionat asupra realităţii lucrurilor, astfel încît ele să coincidă cu numele convenţionale.

Pentru Confucius limba a fost înainte de toate un instrument de guvernare.

„ «De aceea, Omul ales cînd foloseşte numele, potriveşte exact vorbele cu ceea ce numeşte şi astfel ceea ce spune se va transforma în mod sigur în fapte. Omul ales nu lasă deloc la voia întîmplării felul cum vorbeşte.»

Acest pasaj care, în opinia unora, ar fi ulterior lui Confucius, îşi capătă totuşi întregul înţeles cînd îl apropiem de celebra formulă lansată de Maestru ca răspuns dat principelui Jing din Qi care îl întreabă despre arta de a guverna:

«Suveranul să fie suveran, ministrul ministru, supusul supus, tatăl tată şi fiul fiu»“ … şi Papa Papă. (Revelații ale Cerului)

Confucius

Surse:  Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi,2010, p.134

http://chinesestudies.tripod.com/annecheng.html

http://ressources-cla.univ-fcomte.fr/gerflint/Chine7/zhong_yiqi.pdf

Copyright © 2013 Revelații ale cerului