Arhive blog

Cine n-a înțeles misterul Crăciunului, nu a înțeles esența creștinismului

         Calendarul sărbătorilor bisericești nu s-a dezvoltat, la început, în legătură cu nașterea lui Christos, ci din credința în învierea lui. Astfel, sărbătoarea de origine a creștinătății nu este Crăciunul, ci Paștele. Căci, într-adevăr, abia învierea lui Christos a întemeiat credința creștină, lăsînd-o să devină biserică. De aceea, Ignațiu de Antiohia (care a murit cel tîrziu în 117 d.Ch.) îi numește creștini pe aceia care „nu mai țin sabatul, ci trăiesc după ziua Domnului”. A fi creștin înseamnă a trăi pascal, întru înviere, fapt petrecut în Paștele săptămînal al zilei de duminică. Că Isus s-a născut pe 25 decembrie a constatat, cu siguranță, Hipolit din Roma, în comentariul despre Daniel de prin anul 204 d.Chr; de asemenea exegetul Bo Reicke din Basel a atras atenția asupra calendarului sărbătorilor, după care sînt relaționale istorisirile din Evanghelia după Luca despre nașterea Botezătorului și nașterea lui Isus. Din aceasta rezultă că și Luca presupune, în Evanghelia lui, data de 25 decembrie ca zi de naștere a lui Isus. În această zi a avut loc sărbătoarea de sfințire a Templului, introdusă de Iuda Macabeu în anul 164 î.Chr., data nașterii lui Isus simbolizînd astfel și faptul că, o dată cu el, care a răsărit ca lumina lui Dumnezeu în noaptea de iarnă, s-a petrecut și adevărata sfințire a Templului, sosirea lui Dumnezeu în mijlocul acestei lumi.

Sărbătoarea Crăciunului a luat, în fine, o formă clară de abia în secolul al IV-lea, cînd a înlăturat sărbătoarea romană a zeului neînvins al soarelui și i-a învățat pe oameni să înțeleagă nașterea lui Christos ca fiind victoria adevăratei lumini; din însemnările lui Bo Reicke s-a dedus că în această transformare a unei serbări păgîne într-o mare sărbătoare creștină au fost totuși preluate vechi tradiții evreiești și creștine.

Deosebita căldură omenească a sărbătorii Crăciunului, care ne emoționează atît de mult, încît a depășit cu mult Paștele în inima creștinătății, s-a dezvoltat însă de-abia în Evul Mediu; și aici Francisc de Assisi a fost cel care a ajutat la potențarea acestei noutăți, din iubirea sa profundă pentru Isus omul, pentru Dumnezeu-cu-noi. Primul său biograf, Toma de Celano, povestește în cea de-a doua biografie următoarele: „El sărbătorea Crăciunul mai mult decît oricare altă sărbătoare, cu o bucurie de nedescris. El spunea că aceasta era sărbătoarea sărbătorilor, căci în această zi Dumnezeu a devenit copil mic și a supt lapte ca toți copiii oamenilor. Francisc a îmbrățișat – cu cîtă tandrețe și dăruire! – icoanele care îl înfățișau pe Isus copilul și bîiguia plin de milă, asemeni pruncilor, cuvinte pline de tandrețe. Numele Isus era dulce ca mierea pe buzele sale.”

Din această convingere a decurs celebra sărbătoare de Crăciun din Greccio, inspirată probabil de vizita sa în Țara Sfîntă și la ieslea din Santa Maria Maggiore din Roma; ceea ce l-a mișcat a fost dorința de apropiere, de realitate; a fost dorința de a trăi Betleemul prezent, de a se bucura nemijlocit de nașterea copilului Isus și de a o împărtăși tuturor prietenilor săi.

În prima biografie, Celano povestește despre această noapte lîngă iesle într-un mod care îi mișcă pe oameni mereu și, totodată, contribuie hotărîtor la posibilitatea dezvoltării celui mai frumos obicei de Crăciun: ieslea. De aceea, putem spune pe bună dreptate că noaptea de la Greccio a dăruit creștinătății o nouă sărbătoare de Crăciun, astfel încît ceea ce exprimă, deosebita sa căldură și omenie, omenia Dumnezeului nostru, s-a împărtășit sufletelor și a dat credinței o nouă dimensiune. Sărbătoarea învierii îndreptase atenția spre puterea lui Dumnezeu, care învinge moartea și ne învață să sperăm în lumea ce va urma. Acum însă au devenit vizibile iubirea lipsită de apărare a lui Dumnezeu, umilința și bunătatea sa, care ni se abandonează în mijlocul acestei lumi și dorește să ne învețe un nou mod de viață și de iubire.

Poate că este folositor să ne oprim încă o clipă și să întrebăm: unde se află de fapt acest Greccio, care a dobîndit astfel pentru istoria credinței un înțeles propriu? Este o mică localitate în valea Rieti, în Umbria, nu prea departe de Roma, în direcția nord-vest. Lacuri și munți îi conferă acestui ținut un farmec deosebit și o frumusețe liniștită, care încă ne mai atinge, îndeosebi pentru că nu este atinsă de neliniștea turismului. Mănăstirea de la Greccio, aflată la o înălțime de 638 de metri, a păstrat ceva din simplitatea originară; a rămas modestă precum sătucul de la picioarele sale; pădurea o împrejmuiește ca în timpurile lui Poverello și invită la oprirea contemplatoare. Celano spune în legătură cu aceasta că Francisc ar fi iubit locuitorii acestui ținut îndeosebi pentru sărăcia și simplitatea lor; el ar fi venit deseori aici pentru a se odihni, atras și de o celulă de extrem de săracă și izolată, în care se putea deda netulburat contemplației lucrurilor cerești. Sărăcie – simplitate – tăcerea oamenilor și vorbirea creației: acestea erau, probabil, impresiile asociate de sfîntul din Assisi cu acest loc. În acest fel, Betleemul a putut deveni al său, iar el a putut rescrie misterul din Betleem în geografia sufletelor.

Dar să ne întoarcem la Crăciunul anului 1223. Terenul din Greccio îi era pus la dispoziție săracului din Assisi de un domn nobil pe nume Ioan, de care Celano povestește că, în ciuda originii sale înalte și a funcției sale importante, „nu dădea importanță nobleței sîngelui, ci dorea mai mult să o obțină pe cea a sufletului”. De aceea l-ar fi și iubit Francisc.

Despre acest Ioan spune Celano că în noaptea aceea avu parte de îndurarea unei minunate viziuni. El văzu în iesle un copil nemișcat, care prin apropierea Sfîntului Francisc a fost scos din somnul său. Autorul adaugă: „Această viziune corespundea într-adevăr celor petrecute, căci copilul Isus se cufundase în somnul uitării în multe inimi pînă la acea oră. Prin slujitorul său, Francisc, amintirea a fost însuflețită și întipărită memoriei în mod indestructibil.”

În această imagine este descrisă foarte exact noua dimensiune pe care Francisc a dăruit-o, prin credința sa, sărbătorii creștine de Crăciun, care pătrunde în inimă și în suflet: descoperirea revelației lui Dumnezeu, care se află tocmai în copilul Isus. În chiar acest mod a devenit Dumnezeu „Emanuel”, Dumnezeu cu noi, de care nu ne desparte nici o barieră a înălțimii și depărtării: ca prunc, ne-a devenit atît de apropiat, încît îi spunem fără teamă „tu”, ne putem adresa nemijlocit inimii lui de copil.

Prin copilul Isus, lipsa de apărare a iubirii lui Dumnezeu este cel mai bine cunoscută: Dumnezeu vine fără arme, deoarece nu vrea să cucerească din afară, ci să cîștige interior, să schimbe lăuntric. Dacă ceva poate înfrînge omul, lăudăroșenia, violența și lăcomia sa, atunci acest lucru este lipsa de apărare a copilului. Dumnezeu a adoptat-o, pentru a ne înfrînge astfel și a ne îndruma spre noi înșine.

Să nu uităm, că cel mai înalt titlu onorific al lui Isus Christos se cheamă „Fiul”-Fiul lui Dumnezeu; demnitatea divină este denumită prin cuvîntul care îl arată pe Isus ca un copil veșnic. Faptul că este copil corespunde în mod unic cu divinitatea Sa, care este divinitatea „Fiului”. Astfel, copilăria Sa ne arată cum putem ajunge la Dumnezeu, la divinizare. De aici se poate înțelege cuvîntul Său: „Dacă nu vă întoarceți și nu deveniți precum copiii, nu puteți intra în Împărăția Cerurilor.”

Cine n-a înțeles misterul Crăciunului, nu a înțeles esența creștinismului. Cine nu a acceptat acest lucru, nu poate intra în Împărăția Cerurilor – acesta este lucrul pe care Francisc voia să-l amintească întregii creștinătăți a timpului său și întregii vremi viitoare.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Biecuvântarea Crăciunului, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, pp. 25-29

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-14804988789171