Arhive blog

Cu pîra la Înalta Poartă

           

            Spectacolul de la Bruxelles a fost unul jenant și dezgustător în Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne (LIBE) din Parlamentul European pe tema problemelor apărute în justiția din România dupa emiterea Ordonanței 13/2017.

Nu insist asupra desfășurării evenimentului, ci doresc să amintesc faptul că aceeași procuroare Monica Macovei care a luat cuvîntul acum, a fost cea care, în 2012, a dezinformat Uniunea Europeană, cu o nerușinată nonșalanță, în privința celor 1,5 milioane de voturi fraudate la referendumul de demitere a lui Traian Băsescu. Evident acest lucru nu a fost probat cu documente, dar nici Macovei nu a fost anchetată pentru afirmație mincinoasă.

La fel s-a întîmplat și ieri. Mai mult, ei i s-a alăturat și Gabriel Liiceanu care, ca opozant al actualei puteri, a afirmat că Liviu Dragnea a spus la un post de televiziune că „Trebuie să ne concentrăm pe demiterea procurorului șef al DNA, pe demiterea doamnei Kovesi“, afirmație dezmințită de șeful Camerei Deputaților.

Este rușinos și inacceptabil, ca persoane ca Liiceanu și Macovei să terfelească și ceea ce a mai rămas pozitiv din imaginea țării. Îi va trage cineva la răspundere pentru răul pe care l-au făcut?

Copyright © 2013-2017 Revelații ale cerului

Reclame

Mentalitatea intolerantă a „grupului de la Păltiniș“

imgres

         În cartea sa,Viața unui om singur, eseistul Adrian Marino face o succintă descriere a ceea ce el a numit „troica nomenclaturistă“ formată din Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici și rolul ei în societatea românească.

Este vorba de profunda antipatie pe care mi-am atras-o din partea „grupului de la Păltiniș“, după ciclul de articole din 22. „Dosarul Constantin Noica“ (din 1992, reluat cu titlul „Cazul Constantin Noica“, în Politică și cultură, Iași, Polirom, l996, pp.78-103). Este prima analiză serioasă a relațiilor filozofului nostru cu regimul comunist. Un act de cunoaștere, în esență. Considerat de unii fanatici drept o profanare, o demistificare intolerabilă. Despre legăturile mele personale cu C. Noica n-am intenția să revin. Un amestec de atracție și respingere, de ambiguitate esențială, în orice caz, cu momente tipice epocii. După 1989, au ieșit cu putere la lumină toate tendințele negative ale acestei „școli“. Cel puțin în interpretarea discipolilor săi cei mai fideli, devenită pe parcurs o adevărată „troică“: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici. Nu este vorba, în cele ce urmează, de valoarea lor intrinsecă (după mine mult exagerată), ci de tendințele acestei „școli“, tot mai evidente și mai negative, după 1991. În ce sens?

„Cazul“ Noica, transformat în mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înțelepciune, Căpitanul filozofic al „națiunii“ etc., a dus la reapariția imaginii filozofului-oracol, care dă sentințe definitive și sentințe cu valoare de dogmă, emite adevăruri unice, inatacabile, decide în toate problemele cruciale. Rolul acesta și l-a asumat G. Liiceanu, ajutat de TV, unde apare alături de E.M. Cioran, care-i transmite, într-un fel, făclia olimpică a supremei înțelepciuni românești (O mică paranteză – metoda se practică – un mărunt măscărici verbal ieșean, „geniu ludic“, Luca Pițu, și-a publicat poza alături de același E.M. Cioran). Ajutat de o poziție importantă, Editura Humanitas (fosta „Editură Politică“) și de Dilema, condusă de Andrei Pleșu (scoasă cu banii regimului Iliescu), care are și vocația irezistibilă a puterii politice directe, s-a ajuns la refacerea mitului autorității spiritual unice, definitive și imperative. G. Liiceanu devine conștiința națiunii. Al său Apel la lichele, supremul manual de etică civică etc. O astfel de mentalitate, transformată în monopol cultural, este plină de implicații nocive. În esență – pentru a rezuma rapid întreaga și profunda divergență – mă loveam de trei obstacole, după mine, capitale. Spun „după mine“, fiindcă mă priveau, în primul rînd, în mod direct. În realitate era vorba de poziții filozofice și ideologice generale și chiar universal, foarte bine illustrate de întreaga gîndire a umanității.

Observam, mai întîi, cum mitul filozofului charismatic nu are un adversar mai redutabil și mai detestabil, în același timp, decît spiritual critic. A analiza „critic“ – și nimic mai mult – cazul C. Noica, Nae Ionescu etc. și, în general, întreaga „generație bombastică“ (G. Călinescu) devine o adevărată blasfemie. În mod inevitabil, o atmosferă de iraționalism intolerabil tinde să devină dominant. Cu urmări catastrofale. Deci, după cinci decenii de dogamatism, cenzură ideologică și represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeași intoleranță, aceeași respingere a discuției libere. (…)

Evident, între „manifestele“ mele neopașoptiste și confreria inițiatică de tip Păltiniș nu era – și nici nu putea exista – nici o legătură. Mai mult: eram profund detestat. Deoarece contestam, direct sau indirect, întreaga atitudine intelectuală a acestui grup: dreptul de a fixa definitive opinia, de a stabili unica ierarhie acceptabilă a valorilor, de a se considera instanță culturală supremă. Adevărat grup de presiune culturală. Și ura irațională s-a dezlănțuit cînd, invitat la o ședință a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar și o adresă „oficială“), G. Liiceanu m-a dat pur și simplu afară (14 noiembrie 1995). I-am replicat dur. „Am fost invitat“ și am declarat că nu plec. Și că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de gulag. Moment penibil. Pînă la urmă, cel care a părăsit ședința a fost… G. Liiceanu, terminată în coadă de pește. Toți tăceau, intimidați de marele prestigiu al adeversarului meu inegalabil. Doar Mihai Șora a venit, caritabil, să mă consoleze, și să mă roage să iau din nou cuvîntul. Am renunțat pentru a nu mai prelungi acest spectacol „filozofic“.

Dacă evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitară, bine mascată, intolerantă în orice caz, a acestui grup. Nu-i contest, repet, intelectualitatea. Deși opera sa „filozofică“ propriu-zisă este, la drept vorbind, destul de…„subțire“. Dar se intuia, se percepea – din întreaga mea atitudine intelectuală- o altă structură spiritual, un spirit critic ireductibil. Rețin că și alții (Adrian Dinu Rachieru, în Minerva, 81-82/1999: „Unde ne sunt elitele?“) se arată, pe drept cuvînt, iritați de „troika nomenclaturistă“ (A. PLeșu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici) cu iz charismatic, (ce) funcționează ca grup de presiune, la cota „narațiunii mitologice“, în topul cultural propus prin zelul propagandistic TV.

Sursa: Adrian Marino, Viața unui om singur, Polirom, Iași, 2010, pp. 338-340