Arhive blog

Marii emergenți n-au ales încă tabăra

         America vs Germania este, fără îndoială, marele conflict al lumii zilelor noastre (vezi „Romînia liberă”, 06.02.2019).

Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitîndu-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întîmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, o dată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți cîștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi pînă cînd marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decît sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decît cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptînd ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc cînd alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decît în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au cîștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cît au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cît au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cît le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mînă pîrghiile strategice. Și, puțin cîte puțin – iar cu timpul, miliardele de rîulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atîtea din ele ­folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dîndu-și arama pe față deopotrivă că minunatele cîntări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate cînd este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atît de ferm la masa puterilor mondiale încît, avînd de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegînd tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amîndoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/marii-emergenti-n-au-ales-inca-tabara-772810

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Reclame

Conflictul major al lumii actuale: America vs Germania

   

     Totul probabil a pornit de pe piețele financiare.

În timpul crizei din 2007-2011 – cu cauze preponderent financiare – America a încercat din tot ceea ce a întreprins să nu se schimbe cumva regulile scrise și mai ales nescrise ce guvernează piețele financiare, care o avantajează în mod detașat. Nu întîmplător, pentru că în America sistemul financiar-bancar confiscă peste 40% din profiturile realizate în economie, iar ţara a ajuns rentier pe baza cupoanelor financiare obţinute de pe toate continentele lumii de către transnaţionalele sale.

Dar nu numai atît. Impunînd prin supremaţia sa economică, politică şi militară la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial moneda proprie ca mijloc de plată cu acceptare internaţională deplină, America a dobîndit privilegiul de a-şi finanţa expansiunea mondială cu emisiuni monetare proprii şi de a-şi acoperi cu aceleaşi emisiuni deficitele externe, fiind singura ţară din lume care poate realiza acest lucru cu moneda proprie, şi nu cu moneda altcuiva. Pentru a mai face rost de ceva resurse financiare, America nu trebuie să muncească în plus, ci doar să tipărească niscai dolari în plus. Alte popoare muncesc din greu, exportă pe piaţa americană, de acolo iau dolari pe care, dacă nu găsesc ce să facă cu ei, plătind mărfuri luate de la alţii sau investind banii aiurea, îi întorc pe piaţa americană sub formă de plasamente financiare şi contribuie astfel chiar la finanţarea deficitelor americane, comercial şi bugetar.

Deşi acest circuit a luat o amploare explozivă, America nici nu se gîndeşte să renunţe la el sau să-l restrîngă măcar cît de cît. Îndatorarea statului american – cheia acestui circuit – este deja mai mare decît marele PIB american şi oricum depăşeşte îndatorarea, atît de incriminată, a întregii zone a euro. Din punct de vedere american, remediul prescris îl constituie noi datorii, cu bază în noi emisiuni monetare! Singura ţară care-şi poate permite însă un asemenea lux este America.

Oarecum la antipozi se află Germania. Ajutată de cumpătarea şi disciplina proverbiale ale nemţilor în cheltuirea banului public şi a banului în general şi mai ales de strategia rămînerii în aria capitalismului de producţie, aproape în contracurent faţă de tentaţia ruinătoare spre cazinou financiar din capitalismul contemporan, Germania a cîştigat treptat teren şi soliditate. A recucerit Europa şi în Vest, şi în Est şi, în contextul crizei euro, a pus piciorul în prag, forţînd Uniunea Europeană să adopte un pact fiscal care în principiu urmăreşte s-o alinieze la comportamentul financiar german. Marea Britanie a mers integral pe mîna Americii şi a pozat în rolul de acum 70 de ani al singurei oponente pentru o perioadă a Germaniei din Europa. Acest pact fiscal era de natură a afecta complet rînduielile de pe piețele financiare. Pe toate căile, americanii au declanșat marea bătălie pentru blocarea implementării efective a planului Merkel de guvernanţă fiscal-bugetară. Acest plan, la care Germania a obţinut, în contextul crizei, o amplă aliniere europeană, însemna eliminarea deficitelor bugetare şi, prin consecinţă, scoaterea, într-o proporţie substanţială, a întregii Europe dintre clienţii împrumutătorilor privaţi, aşa-zişii „investitori“ financiari, care din aceste împrumuturi către alţii, îndeosebi către state, trăiesc! Îngenunchind „pieţele“, Germania putea începe să toace în dreapta şi-n stînga!

Restul făcea timpul. Pe termen lung, gogoaşa lacomă a capitalului financiar nu va fi putut rezista, în ciuda acaparării puterii în prezent de către reprezentanţii ei.

Nu era greu de întrezărit că pactul Merkel îi viza pe americani și scopul lor nemijlocit ca, în caz de criză, investitorii financiari să fie protejați, adică plătiți indiferent de ceea ce făcuseră, respectiv să-și încaseze tainul prevăzut, indiferent dacă pe seama nevinovaților: salariați, pensionari, contribuabili.

Numai că pactul Merkel înlocuia o injustiție cu alta. După ce Germania, împreună cu alte cîteva ţări vestice, a folosit deficitul bugetar pentru a impulsiona şi dezvolta economia, ajungînd la stadiul de ţară industrială dezvoltată, a obligat aşa-zişii parteneri din blocul economic pe care îl conduce să încremenească în stadiul de subdezvoltare existent, spre a respecta o disciplină bugetară care sună bine, dar care face rău dezvoltării. Sau, mai degrabă spus, pe care dezvoltaţii şi-o pot permite, dar subdezvoltaţii, nu! Germania şi eventual alţi cîţiva vor fi cîştigătorii şi toţi ceilalţi – pierzători.

Bizareria acestui pact stă însă în altceva.  Datoriile uriaşe ale statelor – în faţa cărora se deduce că s-ar fi adoptat în replică pactul cu pricina – au ajuns la nivelul de criză poate doar în cazul Greciei din cauza „lăbărţării“ sau indisciplinei statelor în scopuri politice şi sociale! Pe plan general însă, au ajuns aici pur şi simplu din cauza absorbţiei de către state a consecinţelor ravagiilor făcute în economie de sistemul financiar-bancar prin speculaţii, credite riscante şi tranzacţii cu produse toxice. Chestia asta cu „de vină-i statul“ este un fals vehiculat deliberat pentru a putea pune să plătească statul (adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii)! Este un montaj al marii finanţe private transnaţionale tocmai pentru a nu plăti cei cu adevărat vinovaţi (adică cei din sistemul financiar-bancar). Dna Merkel, sub presiunea contribuabililor votanţi germani, a găsit soluţia: neîndrăznind să-i pună la plată decît parţial, derizoriu şi doar în cazul zis special al Greciei pe cei vinovaţi, a aruncat factura tot asupra populaţiei, dar sub forma restrîngerilor bugetare reclamate de un mit cu priză la germani: disciplina financiară, pe care, spre satisfacţia acestora, dna Merkel a impus-o „über alles“!

Prin aplicarea pactului cu pricina se lăsa în timp fără obiectul muncii toată marea finanţă privată transnaţională. Aceasta – constituită din grupuri financiare de diferite stirpe şi de diferite profile – trăieşte exclusiv din împrumutarea altora, în frunte cu statele. Şi dna Merkel credea că o să fie lăsată să răpească acestei finanţe dintre clienţi toată Europa! Să fim realişti! Asta cam însemna război! Să nu se uite că Ceauşescu a fost lichidat pentru că şi-a plătit datoriile, nu pentru că le-a făcut! Credea doamna Merkel că poate veni de hac marii finanțe mondiale printr-un simplu pact la care asocia niscai vărgăleţi din Est?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/conflictul-major-al-lumii-actuale-america-vs-germania-771856

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/