Arhive blog

Gazul românesc – emblema trădării naționale

       Cînd, la mijlocul anului 2018, a ajuns să se discute în Parlament problema gazului din Marea Neagră, deja nu mai era nimic de făcut! Răul fusese făcut de mult. Și, în 2018, în Parlament nu se discuta cumva, așa cum erau tentați unii să creadă și cum trădătorii de neam și țară se străduiau a-i convinge să creadă, regimul de ansamblu privind exploatarea offshore a gazelor, ci de fapt fiscalitatea acestuia.

Gazul extras din Marea Neagră nu mai aparținea de mult românilor, respectiv de la concesionarea perimetrelor marine în care s-au găsit gazele. Să nu delirăm cumva! Nu există concesiuni doar pentru explorare și prospectare. Concesiunile sunt de explorare, prospectare și exploatare. Pur și simplu, pentru că cel care investește bani serioși spre a face explorări și prospecțiuni și deține și tehnologiile corespunzătoare vrea să fie sigur că, dacă găsește, poate trece la exploatare! Altfel nu vine! Este exclus să cheltuiască bani cu explorări și prospecțiuni și, dacă eventual a găsit hidrocarburi, să vină altul, indiferent cine, să tragă foloasele prin exploatare! Să fie clar: gazul din Marea Neagră nu aparține românilor, ci concesionarilor. Aceștia au drept exclusiv să-l utilizeze cum doresc și să-l vîndă cui doresc! România, dacă vrea ceva din acest gaz, trebuie să-l cumpere la prețul pretins de proprietarul concesiunii. Și să fie de asemenea clar: pentru ca regimul concesiunilor (și prin implicație al redevențelor) să opereze, România, la indicațiile externe de rigoare, a fost nevoită să modifice legi care, să nu ne dăm după plop!, trebuiau să încalce Constituția, care prevede negru pe alb că resursele subsolului sunt proprietate publică a statului român. Or, acordarea unei concesiuni implică transferul folosinței resursei către concesionar, la libera lui alegere. Acest transfer s-a făcut prin șiretlicul priorității legilor zis europene asupra legilor naționale. Și cu asta, basta! Reglementările privind concesiunile/redevențele (taxele pentru concesionare) sunt formulate și impuse de cei ce n-au resurse, dar care sunt puternicii lumii. În Parlament s-a discutat, nu numai ca metaforă, dar foarte practic, doar dacă statul român va lua din redevențe 2 lei sau 3 lei pentru această afacere. Și hai să fim serioși și să admitem că n-avea nici o importanță și dacă era vorba de 3 lei sau de 2 lei! Și cu 3 lei, România și românii se aleg tot cu mai nimic, față de tezaurul reprezentat de gazul (zis românesc) din Marea Neagră.

Condiția impusă prin lege a desfacerii în România a cel puțin 50% din gazul extras – față de care, vai!, concesionarii s-au arătat atît de nemulțumiți – nu schimbă cu ceva faptul esențial că, oricare ar fi aceia, consumatorii din România vor trebui să plătească gazul, nu statului român ca reprezentant al poporului român (fost) posesor al gazelor, ci concesionarului. Mai direct spus, românii vor trebui să cumpere de la alții propriile resurse. În rest, concesionarul LukOil este liber, dacă își va construi conductă, să expedieze gazul exploatat direct în Rusia sau să-l asocieze traseelor care duc gazele rusești spre Europa occidentală, iar concesionarul Exxon poate, cu aceeași condiție a construcției unei conducte, să dirijeze gazul spre orice țărm apropiat, de pildă, la o stație de lichefiere. Doar OMV și-a făcut deja rost de conductă cu ajutorul UE. Se numește BRUA (Bulgaria, România, Ungaria, Austria). De la Tuzla pînă la granița cu Ungaria s-a trecut deja la construcția unei conducte – să precizăm, conductă separată, subliniem, separată, față de cea curentă pe care operează Transgaz – și, atenție mare!, cu excepția unui tronson finanțat din fonduri europene, va fi plătită de consumatorii români din creșterea tarifelor! Ei vor suporta în final 60% din costul pentru cei aproape 800 km de conductă nouă de pe teritoriul românesc. Cît vor plăti pînă la urmă consumatorii români în viitor? Cumva mai puțin decît acum pentru că s-au descoperit gaze „românești” în Marea Neagră? Nu, nicidecum! Deja prețul gazelor românești pentru consumatorii români s-a mărit cu 50% din 2014 doar pentru că așa a vrut Comisia de la Bruxelles! Procesul este numit la Bruxelles liberalizarea pieței. Ce fel de economie de piață o fi în capul comisarilor de la Bruxelles, deoarece în România, împotriva oricăror reguli ale cererii și ofertei, prețurile au crescut, deși consumul de gaze a tot scăzut?! Calendarele de creșteri de prețuri nu țin cont de nimic altceva decît de așa-zisa nevoie de a se alinia prețurile în UE, de fapt de a le asuma pe cele plătite de economia dominantă din UE, respectiv Germania, furnizorului dominant care este Rusia. O spurcăciune à la Bruxelles! Că nu se ține cont de greutatea cu care atîrnă factura la gaze în veniturile consumatorilor (de departe cel mai greu în cazul românilor), mai treacă-meargă, dar că nu se ține seama dacă ești posesor sau nu de resurse, asta este strigător la cer! După creșterile fără încetare ale tarifelor, românii au pierdut deja orice avantaj că le-a lăsat Dumnezeu niște resurse de gaze! Mai mult, prețul de referință la gaze în România a fost stabilit a fi cel de pe bursa de gaze de la Viena, ceea ce va băga în spirală prețurile de pe piața românească, întrucît acestea nu vor mai avea nici o legătură cu producția și desfacerea internă.

Cu ajutorul colonialismului austriac, dar și cu al colaboraționismului autohton, românii vor plăti mai mult pe gaze (zis românești). Unii naivi de pe traseul românesc al BRUA s-au bucurat că vor putea și ei să se conecteze la conductă, scăpînd de încălzirea cu lemne. Săracii, n-au înțeles că gazul din BRUA nu este al României și că Transgaz, care a aranjat exproprierile pentru conductă, n-are niciun drept să hotărască vreo conectare. Totul trebuie înțeles în cheia stăpînilor. OMV, stăpîn în domeniu în România, și-a comunicat în 2018 strategia: vrea să devină mare furnizor de gaze regional, bazîndu-se pe resursele românești din Marea Neagră, strategie din care România nu se alege cu nimic. Să fie oare întîmplător faptul că OMV și-a început anul 2018 – an decisiv și pentru anunțarea debutului exploatărilor din Marea Neagră – scoțînd din dispozitivul executiv al companiei Petrom toți românii care mai erau pe acolo, în frunte cu Mariana Gheorghe, CEO-ul Petrom, și cu șeful departamentului care avea în grijă tocmai exploatările la mare adîncime din Marea Neagră?!

Pe ce mizează OMV în realizarea strategiei stabilite? Pe aceleași lucruri pe care mizează și Ungaria în intervenția aparent ciudată pe care a avut-o exact cînd politicienii români, întîrziați înainte de toate într-ale mentalului, își făcuseră în sfîrșit timp să discute fiscalitatea offshore din Marea Neagră! Pe aservirea totală a României, pe lipsa oricărei reacții din partea acesteia la terfelirea elucubrantă a intereselor ei minime. Mai concret, că, în starea jalnică în care a adus-o colonialismul colectiv vest-european și colaboraționismul trădător intern, nu mai are ce să facă, din păcate, cu gazul din Marea Neagră, care i-a devenit de fapt o pacoste și nu o mîntuire? După ce a plasat în forță, la o licitație organizată de Transgaz, două companii pe care le controlează (una de stocare a gazului și alta de negociere pe piață a gazului), care au rezervat împreună întreaga capacitate de transport a viitoarei conducte pe 15 ani, începînd din 2022, statul maghiar a trimis la București un reprezentant al transportatorului de gaze din Ungaria, „să ia legătura cu presa”. Acesta a jucat cartea jignirii și umilirii României, pe baza însă a unui fapt cu totul și cu totul real. „Nu puteți consuma gazele în România – a spus dl Kristof Terhes. Nu aveți petrochimie, nu aveți industrie, nu știu de ce ați închis petrochimia. Ce să faceți acum cu gazele?! Un mare foc?! Nu aveți altceva de făcut decît să-l vindeți!” Ce să-i replici dlui Terhes? (continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 iulie 2018.

 

 

Reclame

Diversiunea „jumătăților de măsură“

     Cea mai relevantă mărturie a folosirii jumătăților de măsură ca mijloc de camuflare a adevărurilor deranjante din politică și economie și chiar ca principală cheie diversionistă a guvernării o depune partidul cel mai mare din România – PSD –, singurul care colectează un număr semnificativ de voturi. PSD, se poate spune, este înfrățit cu jumătățile de măsură: se dă de stînga, dar se laudă cu măsuri de dreapta; lasă impresia că face ceva pentru nevoiași, dar dă cadouri peste cadouri pentru bogați; pretinde că acționează pentru capitalul autohton, dar din tot ceea ce întreprinde, unicul cîștigător este capitalul străin! Cea mai aiuritoare jumătate de măsură pe care o utilizează este proiectarea unor obiective cu mize de anvergură națională (precum creșterea salariilor, majorarea pensiilor, dezvoltarea economiei, stoparea emigrației), fără a pune măcar în discuție statutul de colonie al României, ignorînd, desigur, cu bună știință, că nu se ajunge nicăieri dacă se atacă numai efectele, nu și cauzele. Vrînd să dea la săraci, neluînd însă de la bogați, ba mai făcîndu-le acestora și cadouri, programele PSD se împotmolesc în lipsă de resurse. Cu jumătățile de măsură, PSD trădează valorile stîngii, înșală speranțele celor nevoiași, dar, cu cît o face mai abitir, cîștigă în spațiul electoral, pentru că opoziția, de altfel, ridicolă, îl acuză de populism, iar justiția îl victimizează prin transformarea sa în vinovatul de serviciu. Mostra jumătăților de măsură promovate de PSD este programul de guvernare păstorit de artizanul jumătăților de măsură, Liviu Dragnea, care una spune și alta face, care amenință de formă băncile și multinaționalele, băgîndu-le de fapt și mai adînc în buzunare efectele relaxărilor fiscale și ale sclavagizării relațiilor de muncă. Semnificativ este faptul că guvernele PSD ale României cheltuiesc de ani de zile cu ajutorul de stat, încasat aproape integral de multinaționale, de 30 ori mai mult decît acordă oficial sprijin pentru IMM-uri.

Cu politica jumătăților de măsură – nici statutul de colonie nu e contestat, dar nici nu i se pretinde stăpînului extern să-l recunoască pentru a-și asuma responsabilitățile aferente! –, România a ajuns, nu întîmplător, în extincție! Dispare pur și simplu, prin căderea demografică și apocaliptica emigrație, ca națiune, căci ca stat și economie națională a murit deja. Rezultatul net: de cînd cu „mîntuitorii“ occidentali, România tot în subdezvoltare a rămas și tot pe ultimul loc în Europa se află. Iar de furat din România nu s-a furat niciodată mai dramatic decît în anii colonializării. Jaful din bogățiile țării nu are egal în istorie. Este vorba despre resursele subsolului, activele industriale, roadele pămîntului! Este vorba despre oameni cu milioanele în bejenie! Cu jumătățile de măsură, românii, ca cetățeni privați și firme private, n-au reușit nici măcar să-și fure ei țara de la statul lor ca și distrus. România se află aproape integralmente în mîna străinilor. Și pe cînd furau românii, tot mai rămînea ceva prin țară; de cînd fură însă străinii, totul se scurge în afară, ducîndu-se pe Apa Sîmbetei. Românii au ajuns deja chiriași în țara lor. Nu realizează tocmai exact tragedia, fiind proprietari pe locuințele în care stau. În rest, nu mai au aproape nimic din țară. Aceste locuințe sunt însă ca o pojghiță. Cînd stăpînul străin va dori, pojghița va dispărea. Va fi însă deja tîrziu pentru români să-și dea seama de tragedia istorică pe care o trăiesc. Dacă nu cumva stăpînii străini, care sunt proprietarii preponderenți ai actualei Românii, o vor împărți, și nu din vreo răutate a lor, ci din faptul obiectiv că proprietarii, cînd nu se înțeleg între ei, își împart între ei bunurile, cu salahori cu tot.

Economia este evident înțesată de jumătățile de măsură diversioniste. Pentru că aici este banul! Și, ca atare, e îmbulzeală de jumătăți de măsură care să ascundă adevărul privind proveniența și traseul resurselor, configurația rezultatelor, destinația profiturilor, care să-i amețească pe fraieri cu minciuni despre incapacitatea internă și mîntuirea externă.

Cea mai sinistră jumătate de măsură este în ceea ce privește chiar prezentarea configurației economiei. Se strigă în gura mare despre minunăția investițiilor străine și faptul că nu ne-am descurca în România fără ele, dar nu se spune nici măcar cu jumătate de gură despre pozițiile pe care capitalul străin a ajuns să le ocupe în teritoriul economic al României pe baza investițiilor implicate. Evident, pentru ca nu cumva să se dezvăluie în clar rolul acestuia în decizia pe plan național! Realitatea ce se caută a fi ascunsă astfel este legată de „splitarea“ (iată un cuvînt la modă!) aproape completă a economiei din România: pe de o parte, componenta deținută de capitalul străin, mereu mai înfloritoare, iar, pe de altă parte, componenta deținută de capitalul românesc, ce dă mereu înapoi. Și atunci, soluția este găsită, culmea!, în prezentarea asamblată a celor două componente care au trăsături cu totul și cu totul distincte și care nu prea au legături între ele. Statistic, dar evident numai statistic, avem o economie națională și o singură creștere economică, deși economie națională nu mai există de mult, iar creșterea economică se obține de fapt în economia străină, în timp ce economia românească, în cel mai fericit caz, stagnează! Studii (accentuăm: studii, nu statistici!) oficiale vorbesc despre faptul că, din ansamblul agregat, economia străină deține cel puțin o jumătate, dar important de subliniat jumătatea în care se găsesc toate punctele și sectoarele strategice, în timp ce economia românească reprezintă jumătatea care pune pingele. Aceleași studii ne spun că economia străină nu constituia decît circa o cincime din total acum 10 ani, iar în prezent a trecut de jumătate! Unde s-a obținut de fapt creșterea economică despre care se tot vorbește?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2018.

România: indescifrabila adeziune populară la UE

       Dl Iohannis, în disputa sa cu dl Dragnea, l-a acuzat pe acesta că, prin politica sa, riscă să scoată România din UE, în timp ce românii ar fi „proeuropeni”. Nu este clar ce înseamnă a fi „proeuropean”, dar dl Iohannis n-a făcut altceva în legătură cu acuzațiile aduse decît să apeleze la un fapt real, care îi convenea în disputa respectivă: adeziunea populară la UE! De altminteri, absența oricărei împotriviri politice față de statutul fără echivoc, indiferent dacă recunoscut sau nu, al României de colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE aduce inevitabil în cîmpul discuției problema teribilă a adeziunii populare în legătură cu multiplele fațete și aspecte ale respectivului statut și implicațiilor lui. Nu poți să critici făcîndu-te că nu vezi că te încumeți să critici ceea ce adeziunea populară tocmai ridică în slăvi! De altfel, criticii statutului colonial dezonorant, descalificant și antiproductiv al României sunt puțini, iar audiența lor populară nici nu se pune ca problemă, deoarece respectivii nu reprezintă pe cineva în termeni instituționali. Ca atare, pentru autorități este preferabil ca ei să fie ignorați pur și simplu decît să fie cumva combătuți propagandistic, mai ales că știe și Grivei că orice argumente s-ar prezenta ar fi de partea acestor critici și nu de partea propagandei ce ar încerca măcar și numai să-i contrazică. S-ar obține efectul exact invers celui dorit! Și atunci se întîmplă întocmai ceea ce se întîmplă. Criticii vorbesc în van (dacă ajung cumva să intervină în spațiul public) și este suficient ca propaganda (despre care nu trebuie să existe nicio ezitare în a o numi colonialistă) să-și pună flașneta, mereu aceeași, indiferent de subiect sau dată din calendar, cu „partenerii” noștri care, în calitate de îngeri, au venit să ne salveze de Diavolul pe care îl reprezintă corupții români! Într-o nebuloasă totală, în care nimeni nu vrea să afle cum stă concret treaba, adeziunea populară rămîne neclintită la ceva, nu tocmai clar și palpabil numit generalizat UE, și pe care respectiva propagandă se bazează! România este practic singura țară din UE în care se înregistrează un raport serios supraunitar de încredere în UE, de adeziune populară la UE. Este un fapt. Și să fie clar: dacă este așa, propaganda n-are nevoie de prea multe argumente în ceea ce susține. Dacă n-ar fi așa ar trebui să-și schimbe obiectul muncii căci, orice ar spune, ar fi tot degeaba. Așa, însă, poate să facă din UE pilon și să-l folosească la ceea ce stăpînii externi ai propagandei sunt interesați politic: de pildă, să vîndă povești sau baliverne pure, să sugereze că România face politic corect să confunde icoanele cu fundurile bombate, că e bine și nu rău să plătești gazul românesc consumat nu unui român ci unui neamț și apa românească unui francez, că e modern să nu mai poți cumpăra ceapă de la un biet țăran din Oltenia, ci de la nu știu ce trust olandez! Nemaivorbind că – lucru și mai și – petrolul poporului tău nu-ți mai aparține ci aparține unor austrieci! Este de ajuns să nu insiste și propaganda și-a realizat menirea: tace pur și simplu că UE i-a luat totul României, iar românii cu adeziunea sunt fericiți: se pot face că nici nu știu, iar, dacă știu, se pot face că nu-i treaba lor!

Comunicarea și, prin consecință, propaganda, de un sens sau altul, au desigur rolul lor în modelarea și influențarea opiniilor oamenilor. Dar nu pot explica în întregime părerea oamenilor, fie de un sens fie de altul; aceste păreri se formează de fapt în creuzetul intereselor lor și, mai ales, dacă oamenii se împiedică de pragul de jos sau dau cu capul de pragul de sus. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze” (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

UE își poate păstra acest statut în mintea românilor pentru că de fapt a luat totul statului lor direct din desaga acestuia și, deocamdată, nu de la gura lor. Lucrurile tind să se schimbe curînd! Desaga cu active a statului s-a golit și corifeii UE, pentru a-și prelua din România profiturile cu care s-au obișnuit, vor lua de-acum direct de la gura românilor. Atunci românii își vor schimba brusc și abrupt părerea despre UE. Colonialismul nu-și poate ascunde tot timpul fața adevărată. Și nici nu se poate farda spre a tot păcăli pe fraieri!

Și percepția celor deja aciuați pe afară se va schimba, pe măsură ce fosta țară a lor va ajunge în sapă de lemn, și nu din cauza corupților români, contra cărora puteau fi manevrați să iasă în stradă fără să înțeleagă prea exact de ce! Dacă nu cumva fosta țară a lor va fi împărțită între proprietarii străini ce se vor certa între ei sau va fi transformată într-o zonă tampon între vechi puteri vestice și estice, respectiv între mîntuitori și Diavol!

Actualului soi de dependență de bejenie al românilor, care explică poziționarea favorabilă – total nejustificată față de UE –, îi va lua locul percepția reală, masiv critică! Central-europenii, mai realiști și mai aproape deja de o percepție corectă, sunt mai pregătiți pentru noile vremuri. Românii – situați aproape complet anapoda și cu mentalitatea „să-i periem că doar, doar ne vor îngădui și nouă să-i pupăm în fund” – sunt complet nepregătiți pentru ceea ce va veni. Istoria îi va face harcea-parcea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2018.

Șerbănescu, acuzații explozive: Lui Dragnea ar trebui să i se facă dosare pentru lansarea FSDI!

        Economistul Ilie Șerbănescu – fost ministru al Reformei în Cabinetul Ciorbea, doctor în Economie și vicepreședinte al Societății Române de Economie – declanșează, în exclusivitate pentru PSnews.ro, un atac vehement la adresa șefului PSD, Liviu Dragnea, pe care-l acuză că „face cadouri capitalului străin“, prin intermediul sinecurii Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FSDI), care reprezintă „o metodă de furt“

Întrebat care este, în opinia sa, adevăratul motiv pentru care șeful PSD a lansat Fondul Suveran, Ilie Șerbănescu ne-a edificat cu franchețe: „Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în …! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga!“. De asemenea, fostul ministru susține că Liviu Dragnea ar trebui să aibă probleme în instanță pentru jaful pe care-l girează și avertizează că, tot din pricina practicilor reprobabile ale teleormăneanului, România riscă să rămînă „fără stat“și asta peste doar doi ani! PSnews.ro vă prezintă acuzațiile lui Ilie Șerbănescu.

Pe înțelesul tuturor: hipermarket versus chioșc amărît

„România nu are nevoie de Fondul Suveran. În realitate, România este o țară jerpelită care nu mai are decît extrem de puține proprietăți în mîna statului. Restul au fost jefuite, prăduite într-o manieră barbară. Din punct de vedere economic, ar fi rațional ca România să păstreze puținul pe care îl mai are, să-l coordoneze inteligent, în conformitate cu o strategie serioasă, și să facă totul pentru a face bani. Însă, prin intermediul acestei tîmpenii numite Fondul Suveran, România va pierde, în mod inevitabil, toți acești bani. De asemenea, avem de-a face și cu un aspect caraghios – ce deține România este prea puțin ca să fie pus pe piață. Sunt alții care au sute de miliarde. Comparația dintre un hipermarket și un chioșc amărît care nu poate face față concurenței este cît se poate de grăitoare în acest sens.

Motivul lui Dragnea

Unica soluție este ca România să prezerve puținul pe care îl mai are, să încerce să genereze niște profituri pe care să le dea statului și să încropească ceva cu ele, în concordanță cu un proiect realist. Altă cale nu-i! Dar statul român – în frunte cu domnul Liviu Dragnea – nu are un astfel de proiect. De cînd s-a cocoțat în fruntea PSD, Dragnea nu a avut o altă ocupație decît să facă o grămadă de cadouri capitalului străin, chiar prin minunatul său program de guvernare! Da, cadouri din foarte puținul care mai există! De ce face Dragnea aceste cadouri intolerabile? Părerea mea: ca să-l lase și pe el să-i pupe în …! Dar asta-i o miză mult prea mică în comparație cu ce pierde România.

Aventurierul și jaful a 4% din PIB-ul României

Prin sinecura Fondul Suveran, statul român s-a transformat, oficial, într-un teritoriu pentru jefuit. El nu mai pretinde absolut nimic. 90% din profitul multinaționalelor este expatriat fără fiscalizare, dar, în loc să clarifice acest aspect, Dragnea face cadouri capitalului străin ca să fie lăsat să-i pupe pe ăia în ..! Eu nu mă feresc de astfel de cuvinte, expresii, cînd am de-a face cu acțiuni menite jafului, acțiuni susținute de un politician aventurier care se laudă că ar fi de stînga. Pînă în acest moment, cel mai mare cadou făcut de Dragnea multinaționalelor a fost trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, în condițiile în care o astfel de măsură abia dacă mai există prin cîteva țări, dar este raportată la alte realități. Cînd comiți «revoluții» de genul ăsta în România, asta-i consecința: ne-am întors la o formă de capitalism primitiv. Ceea ce face Dragnea este spurcat. Fondul Suveran nu este altceva decît o metodă de a fura puținii bani care mai reveneau statului. PIB-ul României mai primește doar 4% de la stat. Ei bine, Dragnea vrea să ia și banii ăștia, ultimii!

„În doi ani, rămînem fără stat!“

Fondul nu este altceva decît o modalitate de a jecmăni, fura, distruge – eu sunt convins că, în numai doi ani, nu va mai exista nici măcar acest 4%. În doi ani, vom fi singura țară fără stat! E halucinant ce este în stare să facă Liviu Dragnea! El pentru nenorocirile aste uriașe ar trebui să aibă probleme în instanță. Dragnea distruge ultimul lucru care mai există“, a declarat Ilie Șerbănescu, în exclusivitate pentru PSnews.ro.

Articolul semnat de Răzvan Gheorghe a apărut pe site-ul PSnews.ro în 10 iunie 2018.

Sursa: https://psnews.ro/serbanescu-acuzatii-explozive-lui-dragnea-ar-trebui-sa-i-se-faca-dosare-pentru-lansarea-fsdi-exclusiv-217568/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Dacă n-ar fi tragic, ar fi chiar hazliu!

         Nu cred că există vreun alt tîlc care să se potrivească mai bine înfruntării dintre taberele, să le spunem, Iohannis și respectiv Dragnea. Le denumim astfel doar pentru identificare, căci în spate se află cu totul alții, mult mai mari și nu de pe malurile Dîmboviței. Mai de curînd, s-au luat pe tema mutării la Ierusalim a ambasadei României.

Doar în capul fraierilor s-a trezit, așa deodată, expertul în politică globală Dragnea să inițieze această mutare pe care o fac Statele Unite și s-a grăbit, tot așa deodată, celălalt expert din România în politică globală, Iohannis, să-l combată, cînd acesta nu cred că merge nici la schi în Șureanu fără să primească încuviințare din Germania. Berlinul s-a supărat atît de tare pe „recalcitrantul“ Dragnea, încît l-a pus pe Iohannis să ceară demisia omului acestuia, respectiv a premierului Dăncilă! Și ca să dea substanță acestei cereri, în care constituțional n-are o îndrituire mai mare decît a unui manifestant de rînd în piața publică, dl Iohannis s-a lansat în acuze la politica economică a dlui Dragnea. Și dintr-o dată – după ce înfruntarea, avînd în vedere tema ei,  păstra o notă gravă în ciuda marionetismului protagoniștilor de la București – s-a intrat pe tărîmul caraghioslîcului!

Dl Iohannis, devenit și expert economic, a dat de pămînt cu politica dlui Dragnea, acuzîndu-l că prin măriri de salarii (se subînțelege nejustificate și artificiale) îmbolnăvește economia de hipertensiune, cu consecința „destabilizării“ bugetului, prețurilor, perspectivelor. Imediat, și tot la televizor, dl Dragnea, devenit și el expert economic, a replicat că, de fapt, prin politica sa, vindecă economia de grava gripă moștenită de la guvernarea băsistă. Aspectele hazlii ale înfruntării abundă, părțile vorbind altfel despre absolut aceleași lucruri sau recurgînd la aceleași date, dar din luni diferite pentru a-și susține tezele.

Ar fi însă doar de rîs, dacă n-ar fi de plîns! De fapt, în timp ce pentru dl Iohannis economia este amenințată de hipertensiunea pe care o induce politica PSD, iar pentru dl Dragnea această politică vindecă economia de o gripă prelungită moștenită de la alții, România este bolnavă de cancer de-a binelea și, cel mai probabil, fără întoarcere! Pierzînd proprietatea asupra punctelor, sectoarelor și pîrghiilor strategice din economie, predînd deci străinilor decizia, România a devenit o biată colonie. Și este o colonie subdezvoltată, fără baza minimă  în infrastructură și în ocrotirea sănătății, cu o depopulare de tip sirian, cu o îmbătrînire dramatică a populației (rezultînd nu numai din prăbușirea nașterilor, dar și din exodul pur și simplu apocaliptic), codașă în toate domeniile în UE (cele mai mici salarii, cele mai mici pensii, cele mai mici alocații pentru educație, cea mai înaltă rată de sărăcie, cea mai slabă rețea de canalizare, cele mai multe locuințe cu closet în curte și încălzire cu lemne etc). Și fără vreo perspectivă de corectare în vreun domeniu dintre cele menționate, în măsura în care statul are de departe cele mai mici încasări la buget (sub 30% din PIB, față de aproape 45% în medie în UE). Ăsta-i cancer generalizat! De ce nici dl Iohannis, nici dl Dragnea nu se referă la aceste realități dramatice este de bănuit. Nu au voie de la cei de afară sau vor să intre în voia celor de afară ce trag foloasele de pe urma coloniei România! În orice caz, să fie clar: nu știm dacă mai este ceva de făcut pentru a salva România, dar, fără un diagnostic pertinent, putem fi siguri că va muri. Dacă va fi tratată de gripă sau de hipertensiune, cînd are cancer, drumul spre groapă este cert!

În condițiile acestei boli grave de cancer avansat, argumentele folosite în înfruntarea între hipertensiune și gripă sunt pur și simplu ridicole! Ce relevanță are creșterea economică, fie că ar fi de 2% sau de 7%, fie că accelerează sau dimpotrivă slăbește, cînd aceasta nu este obținută de capitalul românesc ce dă de fapt înapoi, ci de capitalul străin, care îi consideră roadele ale lui și nu vrea să le împartă cu nimeni?! Cum poate dl Iohannis să incrimineze creșterea salariilor în țara cu cele mai mici salarii din „Europa“ și să riște a se face de rîs intrînd în propria capcană, căci, acuzînd PSD că, prin „țopăială fiscală“, salariile prevăzute a crește de fapt au scăzut, cum ar mai putea atunci salariile să inoculeze tensiune și destabilizare?! Cum se poate lăuda dl Dragnea cu scăderea șomajului, cînd din România au plecat aproape 4 milioane de oameni în vîrstă aptă de muncă și cînd, ținîndu-se cont de această ­crudă realitate, neocuparea ­forței de muncă este nu de 4-5%, ci de 40-50%?!

Înțelegem însă prea bine de ce lipsa autostrăzilor și spitalelor, externalizarea profiturilor fără fiscalizare de către multinaționale, batjocura redevențelor (probabil cele mai mici din lume), minciuna ­sprijinirii IMM-urilor, desconsiderarea și umilirea capitalului românesc, scoaterea din joc a acestuia prin dosare montate în justiție, mascarada anticorupției care ilogic nu găsește decît corupți români într-o țară deținută economic de străini, tragedia gazului românesc care urmează a fi exportat fără ca românii să aibă acces la el, ei bine, de ce toate acestea nu fac obiect de controversă între dnii Iohannis și Dragnea: cei doi sunt deopotrivă uniți în cuget și simțiri în a se face că nu văd tot ceea ce decurge din ­rînduielile coloniale care guvernează România actuală și care, ca un cancer generalizat, vor duce la dezmembrarea teritorială a țării, după pierderea deja a ­economiei naționale și a deciziei naționale!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 14 mai 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/daca-n-ar-fi-tragic-ar-fi-chiar-hazliu/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bravo, dle Mișa, pentru desecretizare: slăbănogii țin bugetul, grașii își bat joc!

        După ce și-a pierdut postul de ministru de Finanțe în contextul schimbării guvernului Tudose cu cabinetul Dăncilă, dl Ionuț Mișa s-a întors în forță în fruntea ANAF, inaugurîdu-și mandatul cu un interviu acordat Ziarului Financiar, în care i-a scăpat o păsărică, vajnic ferecată prin cuștile guvernamentale, să nu se afle cumva cum stau de fapt treburile prin România.

O desecretizare mai tare decît toate celelalte ale perioadei: în România, așa-numiții „mari contribuabili“, care realizează peste 70% din cifra de afaceri pe ansamblul economiei, participă la taxele și contribuțiile culese la buget din activitățile economice cu numai 43%! Spre deosebire de situația din țări precum Franța, Germania sau Marea Britanie, unde participarea „marilor contribuabili“ la încasările bugetare este în parametrii participării lor (65-75%) la cifra de afaceri! Mamma mia! Să vezi și să nu crezi! Cu alte cuvinte, vreo 4.500 de firme (considerate prin cifra de afaceri „mari contribuabili“) își bat pur și simplu joc de statul român.

Inutil de precizat că este vorba copleșitor de firme străine (multinaționale), căci, cu excepția cîtorva companii de stat (care nu reprezintă pe ansamblu mai mult de 4% din economie), numai firme străine îndeplinesc standardele de „mari contribuabili“. Acestea deci folosesc condițiile oferite de statul român să-și realizeze activitățile dorite și să obțină profiturile vizate, dar achită acestuia doar vreo jumătate din ceea ce s-ar cuveni potrivit normelor stabilite. Avînd în vedere că aceste norme sunt, oficial, unice, adică aceleași pentru toți participanții, din ce provine atunci discrepanța?!

În urmă cu 11 ani, la intrarea României în UE, capitalul străin deținea nici 25% din cifra de afaceri din economie. Acum deține peste 50%. Adică el este cel ce a înregistrat creșterea economică de care se tot vorbește pe ansamblul economiei, în timp ce capitalul românesc a dat de fapt înapoi. Iar dacă ținem cont de randamentele cu care lucrează, capitalul străin realizează acum cel puțin 70% din profiturile obținute în total în economie. Raportează însă doar vreo 10% din acestea, restul, adică grosul, evazionîndu-l prin externalizare înainte de fiscalizare.

Evaziunea prin externalizare reprezintă anual peste 40 miliarde euro, respectiv pe puțin 20% din PIB. La o asemenea evaziune, cota de contribuție la buget se prăbușește la un nivel care nu mai are nici o legătură cu cota capitalului străin în economie, fiind cu 10-15% mai mică (circa 40% față de 55-70%, cît ar fi normal)! Iar după transferul contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului, cota aceasta urcă probabil la peste 25%, pur și simplu o bătaie de joc!

Deci să nu-l uităm pe dl Dragnea! Dar și pe predecesorul său Ponta. Din 2012, de la revenirea la guvernare, PSD a promovat o politică idioată – alt termen nu-i poate fi atribuit – de așa-numită „relaxare fiscală“, absolut decapitantă în contextul dat. Ca urmare a acesteia, încasările bugetare, în ciuda creșterii economice, s-au menținut sub 30% din PIB, față de 44% în medie în UE și peste 50% în țările nordice. Cu asemenea încasări bugetare, statul român nu mai poate face nimic, oricum nu investiții. Ceea ce se și vede! Cu atît mai tragic cu cît România nu are construită baza minimă nici în infrastructură, nici în ocrotirea sănătății!

Capitalul străin a profitat cel mai mult de pe urma politicii de așa-zisă „relaxare fiscală“, de fapt de demolare a statului român. Și pe măsură ce acesta a profitat mai mult, capitalul românesc și românii ca persoane fizice au fost obligați să preia susținerea bugetului batjocorit de capitalul străin. Cifrele devoalate de dl Mișa spulberă pur și simplu diversiunea la care apelează mereu trădătorii de neam și țară, că să nu critici cumva multinaționalele deoarece ele ne țin în viață susținînd bugetul!

Pe orice listă de contribuabili, o multinațională va figura, desigur, cu participare la buget sensibil mai ridicată decît cea a chioșcarului din colț, pentru că este de o mie sau chiar de zeci de mii de ori mai mare, dar, după cum se vede, la puterea lui, bietul chioșcar susține bugetul nu doar mai mult, ci de două ori mai mult decît multinaționala (la puterea ei)! Este penibil, jenant, dramatic! La actualele cote, capitalul românesc, care este mai mult prezent în jumătatea care pune pingele în economie, susține de fapt bugetul statului. 400-000 de mici contribuabili, care abia răsuflă, participă cu 57% la finanțarea bugetului, de două ori mai mult decît participarea lor în economie, potrivit chiar dlui Mișa. E bine, dlor Ponta și Dragnea?!

Întrebarea poate fi adresată deopotrivă PNL și USR, precum și băsiștilor și cioloșiștilor, cu toții animați de grija pentru capitalul străin și desconsiderarea și umilirea capitalului românesc, toți, împreună cu PSD și ALDE, propagatori ai minciunii spurcate că se urmărește, chiar cu prioritate, ajutarea capitalului autohton, dar și sprijinirea IMM-urilor. Bravo, dle Mișa, nu știm dacă nu cumva vă va călca tramvaiul – căci tramvaiele, de la cele ale multinaționalelor la cele ale șefului dv, dl Dragnea, ăla cu cadourile pentru multinaționale, vor ieși de-acum spre dv și din corturi –, dar ați făcut o faptă minunată, patriotică, divulgînd cine și cu cît susține bugetul României!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/bravo-dle-misa-pentru-desecretizare-slabanogii-tin-bugetul-grasii-isi-bat-joc/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

 

Cățelușul bosniac și șenila germană

      O poveste cu tîlcuri dramatice s-a petrecut anul trecut, ajungînd însă în presă abia anul acesta. O companie bosniacă de componente auto, furnizor al marelui concern german Volkswagen, a îndrăznit să răspundă nerespectării unor obligații contractuale de către acesta cu întreruperea livrărilor. Forțat de pierderile pe care le înregistra, VW s-a înțeles pînă la urmă cu compania bosniacă, dar, ca pedeapsă, a scos-o dintre furnizori din anul următor. Cazul a ajuns în presă și cunoscuta revistă germană Bild l-a prezentat în cheia „nu muști mîna care te hrănește!“. O liotă întreagă de menestreli din diferite țări, inclusiv din România, ai colonialismului vest-european și multinațional au reluat mediatizarea cazului în cheia respectivă, în atenția periferiilor recalcitrante: iată ce vă așteaptă dacă protestați cumva! Ba, intrate pe mîna trădătorilor de neam și țară de prin colonii, relatările privind cazul cu pricina au ajuns să prilejuiască nu numai avertismente despre soarta nefericită ce-i poate paște pe cei care nu se înregimentează fără crîcnire, dar și excursuri savante despre mîncarea pe care o oferă multinaționalele salahorilor lor (indiferent dacă state, companii private sau pur și simplu angajați) și despre lipsa oricum de alternativă dacă statutul de salahor nu le convine! Adică, dacă nu-ți dă de mîncare colonialistul, tu, colonie, riști să mori și, decît să mori, mai bine îi pupi mîna stăpînului! Această mizerie este vehiculată în diferite variante: ce șanse ai tu Polonie sau Românie fără investiții străine (citește occidentale) sau ce dracu’ făceai dacă nu intrai în UE: te aruncai în brațele rusului ori mîncai scovergi?!

Condamnat în poziția cățelușului care dacă nu-i dă vreun stăpîn de mîncare ar urma să moară de foame, țările est-europene, căci despre ele este vorba în chestiune, ar fi chiar idioate să muște mîna care le hrănește! Întrucît, să fie clar: proverbul cu pricina este pe deplin valabil! Proverbul este proverb și tîlcul lui de necontestat vine din străfundurile experienței istorice. Numai că nu despre asta e vorba în ecuație! Cățelușul bosniac nu s-a împăcat cu condamnarea pe care i-a trasat-o șenila germană și nu pentru că ar fi el mai cu moț sau pentru că ar fi avut iluzia, desigur deșartă, că s-ar împiedica de el șenila germană, ci pentru că a avut cutezanța de a atrage atenția, cu propriul sacrificiu, asupra imensei, inimaginabilei demagogii cu care actualii stăpîni ai economiei mondiale – în timp ce vorbesc de democrație, corectitudine politică și dezvoltare prin globalizare – îi  calcă în picioare pe sclavii lor într-adevăr multinaționali, în ale căror rînduri est-europenii s-au adăugat în ultimele două decenii mai vechilor africani, asiatici și latino-americani. Poate cel mult cățelușul bosniac să se fi încumetat să facă ce-a făcut și în ideea, probabil de asemenea deșartă, că, în condițiile acestei nesfîrșite demagogii, s-o găsi cineva, tocmai în numele valorilor trîmbițate, să-i țină partea! Mai ales că dreptatea era de partea lui și a împilaților cățeluși de pretutindeni! Cu atît mai mult cu cît tîlcul proverbului nu era cîtuși de puțin pus în discuție. Căci miliarde de cățeluși – bosniaci, români, polonezi, marocani, indieni, vietnamezi etc. – sunt cei ce hrănesc multinaționalele și prosperitatea acestora (scîrboasă tocmai pentru că este pe seama altora), și nici pomeneală cumva invers! Forța de muncă ieftină, grotesc remunerată a cățelușilor este izvorul „rentabilității“ de care fac atît caz multinaționalele. Cățelușul nici nu poate mușca mîna care-i dă de mîncare pentru că tocmai bietul de el este cel care-i dă de mîncare stăpînului scrobit, dar odios.

Și multinaționalele, forma actuală a colonialismului celui mai veros, știu bine aceste lucruri. Ca și menestrelii lor de pretutindeni! Și tocmai de aceea au reacționat atît de prompt, de abrupt și de parșiv! S-au grăbit să-l condamne încă o dată pe bietul cățeluș bosniac, care era deja pus la zid de șenila germană, acuzîndu-l că a mușcat mîna care-l hrănea, dar nu pentru că era așa, ci pentru ca nu cumva vreun alt cățeluș, cine știe de pe unde, să îndrăznească a-și cere dreptatea.

Cățelușul bosniac poate a mizat și pe o solidaritate a cățelușilor de pretutindeni. Că n-a avut parte de ea este o altă problemă! E păcat! Dramatic de păcat! Subjugarea cățelușilor a ajuns însă revoltător de murdară și devine mereu mai grețoasă pe măsură ce rapacitatea ei nu este asociată cu o opresiune recunoscută în clar, indiferent cît de sugrumătoare ar fi, ci cu o mereu mai scabroasă demagogie, care, întru sfidarea lui Dumnezeu, vorbește de democrație și dezvoltare! Astfel încît cățelușul bosniac va putea fi, nu după mult timp, arhievocatul deschizător de noi drumuri în cernita istorie a colonialismului mondial. În mod sigur, dar absolut sigur, cățelușii români vor fi ultimii pe un eventual nou drum, căci, pînă la sfinții colonialismului european și mondial, îi oprimă înghesuiala de trădători de neam și țară din România actuală.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 2 mai 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/catelusul-bosniac-si-senila-germana/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Capitulațiile medievale din România centenară

         Istoriografia românească tinde să prezinte faptul că, în secolele de dominaţie otomană asupra ţărilor române, acestea n-au fost transformate în paşalîc (adică nu au fost preluate în administrare turcească directă), ca un fel de dibăcie victorioasă a românilor pentru supravieţuire în vremuri de restrişte, în timp ce în realitate nu era nimic altceva decît o modalitate prin care opresorul străin obţinea acelaşi efect, dar cu un cost infinit mai mic, în măsura în care – şi este de accentuat! – exista o administraţie românească gata să-şi oprime propriul popor chiar mai abitir decît o administraţie străină. Forma juridică prin care puterea străină își impunea condițiile o constituiau așa-numitele „capitulații“.

La bază, regimul „capitulațiilor“ a izvorît din ­necesitatea reglementării într-un fel a relațiilor dintre statele europene creștine și Poarta Otomană (islamică), inclusiv a prezenței cetățenilor celor dintîi pe teritoriul acesteia din urmă, unde dreptul comun se confunda cu cel religios. Și atunci Poarta consimțea să acorde un ­statut intermediar (ahdname) – respectiv nici teritoriu înglobat islamului (dar al islam), nici teritoriu de cucerit (dar al harb) – care consta într-o serie de privilegii privind ­practicarea negoțului sau drepturi pentru cetățenii din statele europene prezenți în Imperiul Otoman (de a fi judecați de consulii proprii ori de a-și profesa religia etc.). Dacă însă țara europeană creștină (cum a fost cazul Ţărilor Române) era una slabă în raport cu puternica Poartă Otomană, statutul intermediar (ahdname) acordat era citit și opera în cheie inversă: respectiva țară era considerată ca acceptată într-un fel de vasalitate, presupusele privilegii (precum autonomia administrativă și alegerea domnilor) erau în fapt contra cost (un tribut mai mare sau mai mic, în funcție de conjunctura politică din zonă), iar adevăratele privilegii erau ale otomanilor prezenți pe teritoriul țării respective (practic, nu intrau sub jurisdicția locală).

Nu seamănă tulburător de mult situația aceasta din ­Ţările Române medievale cu situația actuală din România, parte a NATO, membră a UE și care mai împlinește și centenarul existenței sale întregite de sine stătătoare?!

După ce au simțit, veacuri de-a rîndul, strînsoarea brațelor estice, românii au ajuns, din anii 2000, în mult rîvnitele brațe vestice. Acestea, în numai cîțiva ani, ­le-au luat totul de atîta iubire: resursele subsolului, industriile, băncile, telecomunicațiile, utilitățile, comerțul, pădurile și cea mai mare parte din pămînturile agricole. Ca urmare, în baza proprietăților dobîndite, au preluat, în virtutea regulilor capitaliste însele, decizia, transformînd rapid și, foarte important de menționat fără ocupație militară, România într-o biată colonie! Dar, mirare!, nu i-a luat, așa cum ar fi firesc, și administrarea, după preluarea proprietății și deci deciziei. De ce ? Păi, brațele vestice, care combină inteligent forța cu eficiența (de trăiesc astfel bine-mersi de secole pe seama altora), au trei motive. Lăsînd administrarea în cîrca românilor, stăpînii străini ies mai ieftin (o ­administrație străină plătită ca la ea acasă ar necesita cheltuieli copleșitor mai mari). Dar, mai ales, stăpînul străin nu răspunde de nimic, ba poate arunca în capul românilor toate relele din lume. Românul devine vinovatul de serviciu, iar culpabilizarea permanentă este condiția jecmănirii culpabilului. Neasumarea administrării de către stăpîni nu înseamnă cumva delegarea către vătafii români a vreunei fărîme din decizie, ci doar lăsarea acestora să fure ceva milioane pentru ca stăpînii să poată fura ei, în liniște și în aplauzele generale, miliarde peste miliarde. Și mai este vorba de ceva: de imensa, inimaginabila ipocrizie a puterilor coloniale; nu „cadrează“ a mai pune pe tapet în secolul XXI existența cu acte în regulă a unor colonii, și încă unde, în Europa! De fapt însă, falsa suveranitate a ­României este folosită ca paravan pentru montarea unor mașinațiuni și experimente economice și politice, care ar fi descalificante și compromițătoare dacă ar fi vizat colonii oficial recunoscute (ca, de pildă, guvernări de „tehnocrați“ fără parlament și fără partide politice sau deresponsabilizarea socială completă a capitalului prin transferul integral al contribuțiilor sociale asupra muncii).

Cît privește statutul în periferia România al străinilor din centrele puterii ­vestice, lucrurile sunt clare, fără echivoc. Există peste 30.000 de firme din aceste centre în România. Folosesc, bineînțeles, salariați ­români (peste un milion), dar șefii fiecăreia din firme sunt străini. Aceștia manevrează jumătate din economia din România și, atenție mare, 70-80% din contractele din bani publici românești. Ținînd cont de rata de randament la care lucrează, dispun de peste două treimi din profiturile obținute în România. ­Raportează însă Fiscului doar vreo 10-15% din ­acestea. Restul, adică grosul, îl evazionează înainte de ­fiscalizare, în total vreo 40-50 miliarde euro anual! ANAF și DNA nu descoperă nici un evazionist străin, nici un corupt străin! Acești șefi, venind din țările „mîntuitoare“, sunt, desigur, niște îngeri! Dar chiar toți?! Și de te calcă vreunul din ei cu mașina pe trecerea de pietoni, este scos repede din țară de ai lui, să nu-i pună cumva nici măcar o întrebare vreun polițist sau procuror român! Trai nineacă în România centenară în virtutea unor „capitulații“, scrise sau mai ales nescrise, dar operaționale, din Evul Mediu. Chiar și pentru salahorii români este mai bine: oricum, e altceva să te calce în picioare un „mister“ în ­numele democrației, ­decît un „tovarișci“ în numele dictaturii proletariatului sau un „bey“ în numele Sublimei Porți.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/capitulatiile-medievale-din-romania-centenara/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Iluziile demagogilor, mai fanteziste decît ale naivilor

          În visele nocturne sau diurne ale celor care pretind că se luptă cu „statul paralel“ – vise iscate de valul de dezvăluiri, devoalări, deconspirări și chiar desecretizări de protocoale și „liste negre“ cu persoane de condamnat – se arată zeițe de pe Pămînt care se retrag din scenă ori sunt chiar revocate de zeii dreptății din Ceruri; ba, mai mult, se zărește cum românii pășesc pe tărîmurile fericirii, în care justiția este justă și fără abuzuri și în care cei ce au făcut nelegiuiri și măsluiri nu numai că se căiesc ori sunt trași la răspundere, dar fac loc cavalerilor ce îl au pe Dumnezeu în frunte și în suflet. În mare, există două categorii care experimentează asemenea vise. Unii care cred că, după toate cîte s-au întîmplat, trebuie să se și schimbe ceva, lucrurile neputînd rămîne la fel. Sunt cei mai naivi, cei care nu înțeleg mai nimic. A doua categorie este a vocalizatorilor sau vociferatorilor, care se dau drept cei ce se luptă cu răul, care trăiesc senzația că au pus umărul la incriminarea acestuia în spațiul public și care își așteaptă victoria. Aceștia nu sunt naivi, înțeleg cum stau de fapt lucrurile, dar au un teribil simț al ierarhiei, afișîndu-se în luptă cu vătafii, în timp ce le cîntă la vioară adevăraților stăpîni – mai pe scurt, demagogii! În materie de deznodămînt, naivii probabil nici nu vor sesiza esența vreunei schimbări, dacă vreo schimbare va avea cumva loc, iar demagogii rezumă, în mod deliberat, schimbarea la înlocuirea vătafilor, făcuți vinovați de toate relele pămîntului, după care, în sfîrșit, stăpînii cei buni ar urma să aducă fericirea în pace și dreptate tuturor românilor!

Asemenea vise, cu deznodămintele aferente, s-ar putea înfăptui doar dacă am trăi în vreo societate ideală, care nu există nicăieri pe Pămînt. În capitalism, rîvnit și votat de locuitorii acestor meleaguri, proprietatea este sfîntă. Și, ca atare, proprietarul este decidentul! Precum în apartamentul în care locuiești! Decizi tu reamenajări sau modernizări, dacă și numai dacă ești proprietar! Dacă nu ești proprietar, renunți de vrei ceva anume sau, în caz că ții cu tot dinadinsul la acel ceva, te muți în altă parte. Dar în apartamentul cu pricina decide proprietarul! Așa și în cazul unei țări: decide proprietarul! Respectiv, aceia care dețin proprietatea celei mai mari și importante părți din activele din țara cu pricina, „cea mai mare și importantă parte“ însemnînd ponderea precumpănitoare sau/și nodurile strategice ale activității. În cazul României nu există posibilități de controversă: peste 60% din active și peste 50% din cifra de afaceri din economie aparțin capitalului străin, nu românesc, și, foarte-foarte important, toate punctele și sectoarele strategice (petrol, gaze, industrii, bănci, telecomunicații, comerț și, tot mai mult, păduri și pămînturi) sunt controlate de acesta! Și, la fel foarte-foarte important și fără echivoc, jumătatea din economie care a mai rămas în mîna capitalului românesc pune de fapt doar pingele! Așa că nu pot exista semne de întrebare: e clar cine decide în economie! Și, în capitalism, cine decide în economie decide și în politică, și în justiție! Deși nu prea place acest adevăr celor cu rucsăcel în spate și smartphone în mînă, precum și demagogilor de profesie, asta este situația! Așa-i în capitalism! Nu place poate uneltelor, dar place de minune stăpînilor! Și stăpînii nu vor renunța la nici o fărîmă din decizia pe care le-o conferă proprietatea pe care o dețin.

Astfel că schimbarea vătafilor nu va schimba nimic din rînduieli! Acestea vor rămîne la fel în măsura în care petrolul, gazele, utilitățile, telecomunicațiile, industriile, băncile, pădurile și pămînturile vor rămîne tot la cei la care se află! Nu se va schimba nimic! După cum este și firesc! Și, evident, nu se va schimba nimic nici în decizie și, prin incidență, nici în justiție! Pot pleca din funcție nu una, ci zeci de dne Kovesi, că toate lucrurile și rînduielile în justiție vor rămîne la fel. Să nu plutim în depărtări albastre! N-o să cedeze proprietarii economiei din România controlul asupra pîrghiilor din politică și societate, inclusiv din justiție! De dragul cui s-o facă? Și apoi, de ce s-o facă? Îi constrînge cumva cineva cu ceva?! Dimpotrivă, proprietatea și puterea îi obligă să mențină hățurile așa cum sunt. O să se apuce DNA, eventual sub o altă conducere, să descopere corupți străini, în loc să-i caute de zor pe corupții români din urmă cu 6-7 ani, căci pe cei din zilele noastre nu mai are cum să-i găsească vinovați întrucît nu românii mai sunt la butoane și nu românii mai capătă contracte din bani publici?! Să fim mai bine serioși! Contribuția justiției astfel dirijată de stăpînul străin al țării a fost crucială în colonializarea României, în scoaterea din joc a capitalului autohton și mai ales a statului român, ca posibil apărător al capitalului românesc și singură pavăză a acestuia în fața capitalului străin, în mod obiectiv mai puternic și de mult împiciorogat în piață. De ce să schimbe lucrurile și rînduielile tocmai beneficiarul lor?! Ar fi ilogic! Dimpotrivă, stimați demagogi care confundați deliberat înlocuirea vătafilor cu schimbarea, fiți atenți că prilejul valului de dezvăluiri și deconspirări este strașnic folosit, cu concursul trădătorilor de neam și țară care se înghesuie prin guvernările ascunse sau la vedere, pentru a vinde pe daiboj ce mai este de vîndut din biata Românie și, încă și mai rău, pentru a da stăpînilor străini cadouri peste cadouri finanțate prin sustrageri directe din castronul de la gura românilor!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/iluziile-demagogilor-mai-fanteziste-decat-ale-naivilor/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Dragnea: cadouri peste cadouri pentru batjocoritorii nației române

         Ultimele săptămîni au fost deosebit de grele pentru liderul PSD, în ciuda aparențelor care au marcat, dimpotrivă, victorii după victorii. Au avut loc deconspirarea „listelor negre“ trimise de la Bruxelles cu persoane de condamnat de către justiția din România și devoalarea, ba chiar și desecretizarea, protocoalelor dintre SRI și instituții ale justiției sau administrației publice. Ce altceva decît deconspirările respective mai putea exista ca înfrîngeri pentru „statul paralel“ și deci ca victorii pentru cei care pretind, precum dl Dragnea, că se luptă cu acesta?! Numai că dl Dragnea n-are nevoie de victorii împotriva „statului paralel“, pentru că tocmai postura sa de urgisit al acestuia și, mai ales, de permanent vînat al DNA îi aduce voturi populare și ce să mai vorbim de puterea în PSD! Domnia sa nici nu urmărește cumva înfrîngerea „statului paralel“.

Are nevoie de existența acestuia ca de aer pentru a se proiecta pe sine ca adversar cu A mare și, prin incidență, proteguitor al oamenilor de rînd în fața nelegiuirilor și persecuțiilor acestuia. Tehnică veche din lupta de clasă! Dacă dușmanul dispare, ce rost mai ai tu pe postul mîntuitorului? Cu stăpînul extern, adevăratul stăpîn al României, lucrurile sunt însă foarte clare, fără întortocheturi! Supunerea dlui Dragnea față de capitalul străin, proprietar și stăpîn al țării, este oarbă! Domnia sa nu pune în nici un fel în discuție rînduielile actuale, de tip colonial, în care se găsește România! Iar impresia că dl Dragnea luptă pentru capitalul românesc este una complet falsă! De cînd a venit la conducerea PSD, dl Dragnea a promovat fără echivocuri sau ocolișuri o politică de aservire totală a țării față de capitalul străin. Una din componentele de bază ale acestei politici, numită oficial „relaxare fiscală“, constă în cadouri peste cadouri pentru capitalul străin, care este bogat, bine înzestrat tehnologic și financiar și deci n-are nevoie de cadouri, precum reducerea impozitării pe venit sau a aceleia pe dividende.

Nu aceeași „relaxare fiscală“ a fost promovată față de capitalul românesc, ba, dacă analizăm bine, multe din respectivele cadouri pentru capitalul străin fiind plătite de capitalul românesc. Oricum, atunci cînd a cutezat să acorde salarii mai mari bugetarilor sau să majoreze salariul minim, dl Dragnea a avut grijă să însoțească măsurile cu substanțiale cadouri pentru multinaționale, doar-doar ca acestea să nu se supere cumva! Din marea amenințare – ticluită cu schepsis de dl Dragnea – privind introducerea unui derizoriu impozit pe cifra de afaceri care nu putea fi evazionat în locul impozitului pe profit (ceea ce ar fi limitat externalizările fără fiscalizare ale profiturilor realizate de multinaționale în România), au rămas să plătească acest impozit, ce să vezi, doar firmele românești, care în majoritate nici nu obțin profit! Și numai o intervenție de ultim moment a noului ministru de Finanțe a făcut ca firmele cu cifre de afaceri sub un milion de euro (peste 400.000, adică 90% din companiile românești) să urmeze a plăti acest impozit numai dacă optează pentru el (și nu pentru impozitarea pe profit).

Cadoul amețitor a fost însă mutarea contribuțiilor sociale în seama angajatului, de fapt, o deresponsabilizare socială a capitalului, care nu există nicăieri în Europa și cu care capitalul străin devine în România, ca nicăieri în lumea civilizată, stăpîn de sclavi în fața muncii. Cînd au apărut „listele negre“ de la Bruxelles, dl Dragnea cred că a înlemnit. I se stricau dintr-o dată toate ploile, șerpuirea sa de împăcare a verzei cu capra! Nu mai era de ajuns să arate că el nu este implicat în vreun fel în chestiune, deși doar idioții pot crede că domnia sa nu știa de comenzile colonialiste de la Bruxelles.

Mai mult însă, guvernul său trebuia să pună măcar o întrebare veneraților săi comisari de tip sovietic de la Bruxelles. Iar aceștia se puteau simți vexați. Și atunci a băgat imediat mîna adînc în desaga cu cadouri substanțiale pentru stăpînul străin al țării, să nu cumva să-i scadă acestuia buna dispoziție! A inventat pe loc o comisie, condusă de premier, care să se îngrijească de aderarea la euro, spre a-și arăta atașamentul față de UE, de fapt, fidelitatea față de cei care îi batjocoresc permanent pe români și care, prin „listele negre“, și-au arogat dreptul de viață și de moarte asupra acestora. Ah, n-a fost de ajuns! Dl Dragnea a scos repede de la naftalină un proiect de lege privind redevențele, care trebuiau schimbate din 2014. Ce să vezi, potrivit proiectului, noile redevențe sunt chiar mai mici decît cele vechi, care sunt cele mai mici din lume! Și, ca în reclama Alo Shop de la TV, asta nu e tot! În aceeași zi – da, da, în aceeași zi! –, dl Dragnea s-a grăbit să pună Transgaz (operatorul transportului de gaze pe teritoriul României) să emită „decizia exhaustivă“ (așa se numește oficial respectivul act de trădare națională) prin care se autorizează începerea construcției conductei care va duce spre Vest gazele românești din Marea Neagră, la care românii n-au acces, cu toate că peste jumătate din ei se încălzesc, încă în secolul XXI, cu lemne. Dl Dragnea are motive să fie însă îngrijorat. Desaga cu resurse românești – ale pămîntului acestor locuri și ale oamenilor din aceste locuri – s-a cam golit. Și, vai, din ce va mai face domnia sa cadouri capitalului străin pe seama noastră?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 aprilie 2018.

https://www.cotidianul.ro/dragnea-cadouri-peste-cadouri-pentru-batjocoritorii-natiei-romane/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Cînd cîrma țării nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă!

           Decupate din ansamblul din care fac parte integrantă, poziționări precum ale dnei Kovesi de negare, în ciuda evidențelor, a măsluirii probelor în instituția pe care o conduce sau ale dlui Iohannis, care de asemenea, în ciuda evidențelor, a calificat probele măsluite drept încercări ale „penalilor“ de a ataca justiția pot mira sau chiar intriga. Lăsate însă în locul care le revine în ansamblul din care fac parte, aceste poziționări sunt firești. Ai rămîne perplex să fie altele! Ansamblul din care fac parte are coordonate precise: pierderea de către România a economiei naționale, a deciziei naționale, a identității naționale; petrolul la străini; gazele la străini; industriile la străini; băncile la străini; utilitățile la străini; telecomunicațiile la străini; pădurile la străini; pămînturile la străini! Mai e ceva pe la români? Altceva decît datorii?! Această stare de lucruri are o denumire la fel de precisă: transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE. Acestui statut înjositor și penibil îi aparțin integral preluarea pîrghiilor în mecanismele puterii de către structurile numite și scoaterea din joc a structurilor alese, ignorarea rezultatelor alegerilor în caz că acestea nu convin, încălcarea separației puterilor în stat etc.

A-i acuza pe dna Kovesi sau pe dl Iohannis de ceea ce, în asemenea condiții, se întîmplă în justiție este inexact și oricum inutil. Nu la domniile lor se află decizia! Întotdeauna cînd cîrma unei țări este nu în țara respectivă, ci la stăpîni externi, în mod inevitabil șoarecii, stigmatizații purtători ai marilor boli, joacă pe masă, nelegiuirile și abuzurile sunt mai multe și mai deșucheate. Pentru că, dacă decizia este la intern și se petrec niște abuzuri, nedreptățiții și contestatarii, indiferent de anvergura lor, se pot adresa puterilor externe și acestea din chiar interesul propriu joacă rolul unei cenzuri, care potolește elanul abuziv mai ales din țările mici, cu probleme și interese în aer. Dacă, însă, cîrma este la extern, orice nedreptățit sau contestatar nu mai are unde să se adreseze și abuzurile se gonflează, indiferent dacă sunt de inspirație internă sau externă.

Istoria României din ultimii 70 de ani este copios de semnificativă. După ce, la sfîrșitul războiului, beligeranții occidentali au lăsat România în mîna lui Stalin, cîrma României s-a mutat integral la Moscova, iar la București s-au declanșat persecuțiile, inclusiv judiciare, împotriva elitelor românești. Persecuții și abuzuri de tip sovietic, indiferent dacă executate de români sau chiar de sovietici! La cine să se plîngă bieții urgisiți? Instanța de deasupra Bucureștiului era la Moscova, iar deasupra Moscovei nimic! Cînd Gheorghiu-Dej și apoi Ceaușescu au imprimat o nouă linie comunismului în România, au mutat încet încet cîrma țării în România. Și în fapt, și în atenția ochilor lumii, deținuții politici au fost eliberați din închisori și practicile judiciare s-au mai îndulcit, în orice caz nu-ți mai era teamă că vei fi ridicat de pe stradă sau noaptea din pat. Din metehne vechi sau din pure porniri securiste, de data aceasta strict neaoșe, abuzurile au continuat. S-au înmulțit însă și sesizările pe la Washington, Paris, Londra și în alte capitale, unde liderii comuniști aveau și interese economice. Occidentul a devenit o cenzură externă pentru justiția de la București. Și, mai cu vreo presiune de la FMI, mai cu vreun credit de la Banca Mondială, mai cu zăhărelul unei clauze a națiunii celei mai favorizate reînnoite pe la Washington sau cu o caleașcă regală de plimbat Ceaușescu însuși pe la Londra, tratamentul românilor de către regimul comunist a fost păstrat departe de cel din anii ’50 și, de ce să nu fim drepți, numai cine n-a vrut să nu plece din România n-a plecat!

După ce, din anii 2000, România a trecut cu arme și bagaje în mult rîvnitele brațe vestice, nu numai bogățiile subsolului, băncile, industriile, comerțul, pămînturile și pădurile au fost luate de aceste brațe, ci și însăși cîrma țării, cu justiție cu tot. Ce poate fi mai relevant decît că justiția din România nu descoperă decît corupți români și nici un străin?! Poate fi logic așa ceva în măsura în care străinii, și nu românii, sunt, în România actuală, cei de la butoane, în punctele strategice, în virtutea proprietății pe care o au în punctele strategice?! Pe lîngă o asemenea anomalie, dosare contrafăcute și probe fabricate sunt, să mă ierte Dumnezeu, niște biete mizilicuri. Și cui eventual să te plîngi?! Americanilor?! Adică celor care au ordonat călcarea în picioare a votului popular în numele unei minciuni sfruntate, că cică s-ar fi furat milioane de voturi la referendumul din 2012, ceea ce era nu numai neadevărat, dar și imposibil fizic! Și apoi căror americani?! Celor care practică justiția în America sau celor care o practică la Guantanamo, adică într-un loc unde să se poată aplica practici interzise în America?! Sau să te plîngi la Bruxelles?! Adică pe la cei ce s-au folosit de o Macovei gata să spună exact ceea ce ei vroiau să audă pentru a avea justificări să anatemizeze România de corupție, hoție și cîte în lună și în stele, anatemizare indispensabilă spre a o jecmăni! Păi, sovieticii apăreau mai onești, căci făceau ce făceau în numele dictaturii proletariatului, în timp ce mîntuitorii occidentali fac aceleași lucruri în numele democrației!

Iată de ce nu se va schimba nimic dacă mult incriminata dna Kovesi va pleca din funcție! Căci problema nu este dna Kovesi! Nici dl Iohannis!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 2 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/cand-carma-tarii-nu-i-acasa-joaca-soarecii-pe-masa/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Ce-i mai negru decît „listele negre“? Colonialismul alb!

           După cum s-a putut lesne observa, din îndelunga și tulburătoarea dezbatere publică privind problemele justiției din România au lipsit pur și simplu referirile la una din piesele din angrenaj. Din păcate pentru dezbatere, este piesa de bază. Și, fiind piesa de bază, dezbaterea a fost fără efect, dacă nu chiar inutilă, oricîte adevăruri s-ar fi spus și oricîte nelegiuiri s-ar fi dezvăluit. Această piesă este, în justiția din România, factorul străin. Doar în ultimele săptămîni, în contextul dezvăluirilor de documente privitoare la „liste negre“ trimise de la Bruxelles, cu oameni de condamnat de către justiția din România, referirile la factorul străin n-au mai putut fi ocolite! Deși eternii diversioniști de profesie de pe la televiziuni s-au și repezit să ne spună că „listele negre“ erau întocmite la București, regimul Băsescu folosind de fapt Bruxelles-ul pentru pecetluirea eliminării adversarilor săi politici. Dar nu despre asta este vorba! Este vorba despre faptul că Bruxelles-ul și-a arogat decizia în locul justiției române, chipurile independentă, și România a acceptat această umilință colonială. Numele de pe aceste liste reprezintă, din respectivul punct de vedere, un aspect secundar. Oricît s-ar vrea să se scuze sau, dimpotrivă, să se acuze „listele negre“ trimise de Bruxelles la București, acestea nu sunt nimic altceva decît expresia cea mai fără echivoc a statutului de colonie al României, care include dreptul de viață și de moarte al stăpînului de la Bruxelles asupra sclavilor de la București. Asta-i adevărata problemă!

Și, atenție, pentru a fi în deplină conformitate cu ceea ce avem de-a face, am vorbit despre factorul străin, și nu extern! Oriunde, prezența factorului extern este inevitabilă și luarea sa în considerare este firească! În România actuală însă nu operează doar factorul extern, să zicem, de la Bruxelles sau de la Washington, ci este vorba despre un factor străin, să zicem, tot de pe la Bruxelles sau de pe la Washington, dar aflat în carne și oase în România, sub formă de consilieri străini, ambasadori străini cu alte însărcinări decît ambasadoreala, ONG-iști străini misionari și puzderia de agenți de influență, agenți de legătură, ofițeri cu acoperire și fără acoperire ai serviciilor străine de informații, toți aceștia acționînd nu doar din afara, ci dinăuntrul României, întru bombardarea structurilor cu implicare în justiție. Nu putem fi chiar imbecili, cum ne-ar dori unii, să admitem că structurile implicate în justiția din România sunt numai structurile din justiție, făcîndu-ne că nu vedem realitățile. Asupra implicării unora – respectiv cele politice – ne atrag atenția înșiși adepții „statului de drept“, care vor să ne scape, vezi Doamne!, de această implicare, spre depolitizarea justiției și asigurarea independenței ei. Dar pentru implicarea altora – a acelora din serviciile secrete – acești adepți ai „statului de drept“ n-au nici ochi, nici urechi, dezvăluindu-și menirea sau misiunea de a-i înlocui ei, „secreții“, pe politicieni în manevrarea justiției.

Așa se face că, în dezbaterea problemelor justiției, devenită publică din cauza lucrurilor prea de oaie ce se petrec pe acolo, toate vîrfurile participante, care sunt fie din „aria politică“, fie din „cîmpul tactic“ al serviciilor secrete, se străduiesc cu obstinație să descopere vinovați în tabăra cealaltă și, mai ales, să evite a spune ceva de factorul străin, despre care și o tabără și cealaltă știu că acela este decidentul. Trăim în capitalism și cine are proprietatea are și decizia. Și întrucît proprietățile strategice din România au ajuns la străini, aceștia sunt decidenții și în economie, și în politică, și în justiție! Toate vîrfurile românești își cunosc vîrful nasului, știind bine cine este stăpînul! Și, în ultimă instanță, preferă să caute vinovați printre ei înșiși decît să facă vreo trimitere la stăpîni. În atenția diversioniștilor de pe la televiziunile cu ștaif, nu regimul Băsescu s-a folosit de Bruxelles pentru scoaterea din joc a adversarilor săi politici, ci Bruxelles-ul s-a folosit de regimul Băsescu pentru a transforma România într-o colonie, spre a o anatemiza și jecmăni!

O bălăcăreală româno-română se joacă astfel în public la ore de vîrf și de maximă audiență, în timp ce stăpînul străin, nederanjat și chiar neevocat, rămîne doar să strîngă în chingă și mai tare vătafii români de care se servește spre a ne înlănțui pe noi, servitorii!

Dacă stăpînul străin ar fi doar dintr-o țară, încă n-ar fi așa de rău cum este! Și-ar stoarce colonia – căci asta este România, o colonie! – ca pe lămîie, dar măcar ar feri-o să fie stoarsă și de alții! Din păcate, România este o colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE, făcînd obiectul unui „colonialism colectiv“. Mai mulți colonialiști, mai vechi sau mai noi, hărtănesc România, cooperează între ei s-o jefuiască la sînge, iar acolo unde nu se înțeleg între ei cum să-și împartă halcanele, își trag preșurile de sub picioare unii altora. De aici și haosul din România! Haosul este chiar starea cea mai folositoare stăpînului străin, chiar dacă neunitar și necoeziv! Ce poate fi mai minunat pentru un stăpîn, decît ca sclavii săi să se certe între ei, să dovedească astfel că nu sunt buni de altceva decît de a fi umiliți, biciuiți și jecmăniți! Și să nu uităm că, în timp ce românii privesc la televizor dezbateri despre revocarea sau nu a dnei Kovesi, stăpînul străin a dispus construirea pe banii consumatorilor români de conducte care să ducă spre alte țări din UE gazele românești din Marea Neagră, la care românii n-au acces, cu toate că peste jumătate din ei se încălzesc, încă și în secolul XXI, cu lemne. Trăiască lupta pentru adevărurile din justiție!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 martie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/ce-i-mai-negru-decat-listele-negre-colonialismul-alb/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

O poză din justiție face cît o mie de argumente economice!

         O vorbă de duh spune că o poză face cît (sau mai mult decît) o mie de cuvinte! Doar cu referire la ultimul timp să fim drepți că o poză, de pildă de la rușinoasa dezbatere – forțată de stăpînii externi ai țării în parlamentul european, pentru a nu se schimba cumva legile justiției din România –, a spus mai mult decît tratate întregi despre statutul de colonie al României în sistemul centru-periferie pe care îl reprezintă UE. La fel, o altă poză, cea a probelor măsluite de unii procurori în așa-numita luptă anticorupție, dusă de DNA și mult cîntată în structurile europene: a grăit mai clar decît orice altceva despre realități, făcînd pur și simplu ridicolă, caraghioasă și vomantă dezbaterea de la Bruxelles-Strasbourg! Deși calificativul vomant ar fi de rezervat lipsei de reacție a așa-numitelor „oficialități“ române (nu mai are sens să le enumerăm), ceea ce le-a demascat, mai degrabă decît orice alte dovezi, ca marionete ale stăpînilor dinafară. Pentru că o reacție firească ar fi trebuit să fie scoaterea din joc imediată a celor care, prin montaje, măsluiri, falsificări și șantaje au împroșcat cu noroi tocmai justiția, dar și suspendarea țării, la fel de imediată, din structurile europene, dacă reprezentanții oficiali ai acestora nu și-ar fi cerut scuze oficial că au parohiat prin tolerare aceste ilegalități, pentru că au lăudat ce nu era de lăudat și au stigmatizat ce nu era de stigmatizat. Să fim serioși însă, nu era nimic de așteptat în aceste privințe, în condițiile înghesuielii de la București la pupat funduri pe la Bruxelles.

Să mai vedem două poze care ne spun mai mult decît o mie de tratate despre statutul de colonie al României în sistemul centru-periferie pe care-l reprezintă UE și exact în legătură cu care se află de fapt și presiunile pe justiție ale Bruxelles-ului și nesancționarea practicilor incorecte și ilegale ale unor procurori și, evident, coada la pupat funduri bruxelleze. Să vezi drăcia dracului: la infuzii în majorări de capital ale unor companii din România, evident subsidiare ale unor mame vestice, banii au venit nu cumva de la cartierele generale ale acestora de prin capitalele occidentale, ci din paradisuri fiscale: Cipru, Luxemburg, Elveția, Insulele Cayman. Stupoare: și zisele „investiții directe“ tot din paradisuri fiscale au venit, și nu din țările de origine ale companiilor, țări din care fluxurile către România au stagnat (precum din Austria ori Germania) sau chiar s-au redus (precum din Franța ori Spania)! Dacă nu ai cumva rucsăcel în spate și smartphone în mînă, înțelegi clar că România nu face parte din angrenajul productiv occidental, că nu este nici măcar vreun atelier al acestuia (cum sunt Cehia sau Slovacia), ci o biată anexă de consum sau maximum o hală (demontabilă) pentru fabricații în lohn. Și că banul obținut în România nici nu pleacă direct în țările „mîntuitoare“ (unde ajunge doar în final), ci se duce de fapt în paradisuri fiscale, spre a fi dirijat abia apoi potrivit intereselor pe termen scurt și lung ale stăpînilor. Este, în aceste condiții, o pură prostie să pui impozite mici pe profit, întrucît nivelul procentual nu are nici o importanță, deoarece impozitarea profitului oricum este eludată de către multinaționale. Dacă profiturile ar migra către țările cu impozitele mici pe profit, atunci impozitarea lor din țările UE ar avea loc chiar în România sau, și mai și, în Bulgaria (unde impozitul pe profit este și mai mic). Dar nu este așa! Profiturile realizate oriunde, inclusiv în România, sunt externalizate fără fiscalizare în paradisuri fiscale, unde are loc „albirea“ lor, spre batjocorirea proștilor de toate felurile și de pe toate meridianele. Dacă nu ar exista paradisurile fiscale, externalizările de profituri nefiscalizate ori n-ar avea loc, ori ar avea loc în favoarea țărilor cu impozitele pe profit mai mici. Ceea ce nu se întîmplă nicidecum! Dacă s-ar dori într-adevăr ceea ce pretinde Comisia de la Bruxelles că vrea să se impoziteze profiturile în țările în care se obțin, ar trebui să se desființeze paradisurile fiscale! Or, acest lucru nici prin gînd să fie avut în vedere!

Și acum o altă fotografie, luată la puțin timp după ce multinaționale de vază pătrunseseră pe piețele din România prin franciză. Un fel de rentierat: îți împrumuți numele și, în timp ce francizatul muncește, tu tai frunze la cîini pe bani buni, fără să faci nimic, doar, eventual, să monitorizezi. Și acum, fotografia: mai mulți mari francizori, în frunte cu IKEA, Sephora, Zara și Y. Rocher, au scos bani din buzunar, i-au plătit ei pe francizați, și-au răscumpărat franciza ca să intre să opereze direct pe piață. Vă dați seama ce chilipir este pe piața românească, profit pur fără efort, de au ales acești giganți să-i scoată din schemă pe francizații pe care ei îi aleseseră, doar pentru a nu mai împărți cu nimeni profiturile pe care le pot obține. Acces ieftin la resurse, acces ieftin la utilități, acces ieftin la forță de muncă și mai ales guverne, care se dau de stînga și care nu numai că nu-ți fac nimic dacă nu plătești impozite pe profit, dar îți mai dau și cadouri, denumite imbecil „relaxare fiscală“! Trai, nineacă, pe banii proștilor! Justiția din România face parte din tacîm! Este justiția care nu descoperă decît corupți și hoți români, dar niciun străin! E clar, nu?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 19 martie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/o-poza-din-justitie-face-cat-o-mie-de-argumente-economice/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Ar avea sens să se cheltuiască mai mult pentru educație?

          Tulburătoare statistici europene în domeniul educației arată că, spre deosebire de țările-fanion ale UE, transformate pe la București în „mîntuitori“ care alocă procente bune din PIB pentru educație, România, cu alocații de nici 4% din PIB, subfinanțează pur și simplu domeniul, altfel cotat în mod mincinos de către toți politicienii „prioritate nr. 1“. Acesta-i doar aspectul să-i zicem „global“! În timp ce prin țările „mîntuitoare“ grosul alocațiilor se îndreaptă spre învățămîntul primar și liceal, doar vreo 15-20% orientîndu-se spre învățămîntul universitar, în România, peste 50% bulucește spre universitar, unde învață vreo 500.000 de studenți, lăsînd de căruță primarul și licealul, unde învață 3 milioane de elevi. Dincolo de orice fel de interpretare, se vede de la o poștă că, la antipodul celei „mîntuitoare“, abordarea românească este una pe termen scurt (acum și gata, ce-o mai fi mîine nu contează!), total contrară celei pe termen lung, care trebuie să ghideze un domeniu ca educația. Adăugînd o mulțime de alte aspecte care decurg din anomaliile semnalate, situația din educația din România este supusă unui tir de critici din partea unor români, dar și a unor străini chiar de prin țările-fanion ale UE. În cazul criticilor celor dintîi, la zid este pusă clasa politică, ceea ce, fără o explicație de fond din realitatea obiectivă, care transcende clasa politică, înseamnă fie prostie, fie pactizare diversionistă cu vina adevărată. În cazul criticilor celor din urmă, este vorba pur și simplu despre tupeu sau chiar obrăznicie, pentru că beneficiarul de ultimă instanță al situației s-ar cuveni măcar să tacă!

Pentru situația în care a ajuns educația în România nu poate exista decît un singur vinovat: transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE. Că, fără îndoială, clasa politică din România a avut un concurs trădător masiv la această dezonorantă transformare colonială a României, asta e o altă problemă! Dar să faci clasa politică din România culpabilă pentru subfinanțarea educației și pentru orientarea pe termen scurt a respectivei finanțări a acesteia este doar comod, dar inexact! Aceste aspecte sunt consecințe ale statutului colonial al României și adaptări aproape inevitabile la acest statut! Cînd, în virtutea acestui statut, a fost anulată decizia națională și se încearcă sistematic distrugerea identității naționale și repudierea istoriei naționale, cînd, în consecință, au loc o cădere a învățămîntului pe toate palierele și coborîrea degradantă a pregătirii spre zone ale muncii necalificate, spre activități sub potențial sau de tip salahorial, iar rata în abandonul școlar atinge cote abominabile, cînd, din cauza aceluiași statut colonial, tinerii abia așteaptă să termine școala ca să plece prin țările „mîntuirii“ și cînd, prin această emigrare, părăsesc țara tinerii cei mai dotați și oricum persoanele în vîrful maxim al potențelor biologice de muncă și care reprezintă peste 40% din totalul populației active între 18 și 40 ani, ar trebui să fii idiot să nu te adaptezi, insistînd a băga bani într-o pregătire care nu mai aduce nimic țării, ci doar nesățiosului colonialism care numai mîntuitor nu este. Or, poți acuza politicienii români de trădare, de hoție, pe unii chiar de banditism, dar că ar fi idioți nu ține! La ce bun să cheltuiască statul român mai mult pentru educație?! Ca să bage indirect și mai mulți bani în buzunarele „mîntuitorilor“?  Ce, Marea Britanie, Italia, Spania sau Germania n-au bani să-și finanțeze învățămîntul? Trebuie să-și ia tinerii în vîrstă de muncă gratis și deja pregătiți de la alde noi?! Cu toată responsabilitatea spus, statul român nu prea mai are mari răspunderi în domeniu! Răul s-a făcut deja, acceptîndu-se statutul de colonie pe care i l-a impus României „mîntuitorul“ vestic! A continua să-l și subvenționezi pe acesta, atît timp cît îl pupi deja în fund de zor și fără oprire pe cînd el te desființează economic, politic, național și identitar, ar fi o prostie! Stăm tragic la capitolul viitor! Chiar și numai din punct de vedere demografic, căci rata natalității s-a prăbușit, iar familiile fertile sunt, într-o pondere periculoasă, deja cetățeni ai altor state și produc acolo valoare adăugată!

Se spune că învățămîntul românesc a ajuns să pregătească în momentul de față „analfabeți funcțional sau social“ în proporție de 40%, un concept care-i desemnează pe cei ce nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decît operațiuni simple, mecanice, fizice. De inovare, de cercetare, de operațiuni complexe nici nu poate fi vorba. Mai simplu spus, oameni certați cu matematica, cu fizica, cu logica. Cum să schimbi acest lucru, cînd sistemul din care faci parte în calitate de colonie îți cere salahori și nimic altceva?!

De se vrea o schimbare, trebuie început cu începutul, respectiv cu respingerea statutului de colonie! Cu toate durerile inevitabile, eliberarea României din lațul care a prins-o de gît în sistemul centru-periferie pe care-l reprezintă UE este o obligație, dacă vrea să mai existe! Dacă vrea să mai existe și nu numai în numele educației!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 12 martie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/ar-avea-sens-sa-se-cheltuiasca-mai-mult-pentru-educatie/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

 

Măcelul multinațional din industria alimentară

        Aprecierea raportului PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) privind starea capitalului privat românesc (vezi Cotidianul din 26 februarie 2018) este că „firmele românești sunt discriminate, dar nu de multinaționale, ci de autoritățile române“! Multinaționalele chiar n-au niciun rol în domeniu? Ne-ar putea spune PIAROM, dincolo de orice altceva, cîte multinaționale prezente în România au legături organice cu firme românești, pe orizontalele sau pe verticalele economice, și cîte folosesc teritorial România doar ca o insulă de extracție de profit? Cît din valoarea adăugată a multinaționalelor în România este obținută în legătură cu firme românești și cît în relații de aprovizionare și desfacere cu firme de pe alte piețe? Pentru discriminare este de ajuns desconsiderarea! Și, în plus, chiar să nu vadă PIAROM care este situația reală de pe piețele din România pe care însăși organizația le studiază?! Pe cîte dintre segmentele de piață există lideri cu capital românesc? Și pe cîte dintre segmentele unde capitalul românesc are o prezență cît de cît semnificativă situația măcar se păstrează și nu se deteriorează de la an la an, în urma unor măsuri, să le zicem „de piață“, ale principalilor jucători străini și de ce să ne ferim să nu vedem, în urma unor mișcări străine ticluite, cu ținte precise?! Aceste ținte precise sunt, fără înconjur spus, eliminarea cît mai rapidă a unor jucători români cu temporare probleme, dar nu întîmplător mai ales a celor de succes, prin absorbția lor, prin cumpărarea lor, pur și simplu pentru dispariție fără urmă. Ce s-a întîmplat în ultimul timp pe anumite segmente ale industriei alimentare este un măcel multinațional. Prezența românească pe piața laptelui a fost lichidată, producția a fost acaparată de străini, dar nu cumva pentru a o executa și a o desface ei, ci pentru a o desființa sau pentru a o muta în alte țări. Prin eforturile evident concertate ale mai multor multinaționale, printre care Lactalis (Franța), Friesland (Olanda), Pfeifer und Langen (Germania) au fost închise pe bandă rulantă fabrici după fabrici de lactate, zahăr și dulciuri în Ardeal, Constanța, Suceava, punîndu-se la pămînt întreg lanțul de clienți ai acestor industrii, bineînțeles, toți români. Marele producător român de înghețată Betty Ice a fost preluat dintr-o înghițitură, așa, rece, rece, pe nemestecate de către trustul anglo-olandez Unilever! Între 2008 și 2016, industria alimentară a pierdut, după calculele Ziarului Financiar, 83 de fabrici, prin grija multinaționalelor. Și, pe cale de consecință, s-a umflat inevitabil deficitul agroalimentar al țării, ajuns acum la 2,5 miliarde euro. Între primii zece producători din țară nu mai există nici un român pe următoarele principale piețe: lapte, ciocolată, mezeluri și pîine!

Realitatea, stimați investitori de la PIAROM, este mult mai complicată. Pe fondul presiunilor constante și copleșitoare ale multinaționalelor, acțiunile permanente ale justiției împotriva antreprenorilor români și exercițiile aproape grotești ale reprezentanților ANAF, care se dau lei în fața acestora, dar bieți mielușei în fața străinilor, foarte mulți, mereu mai mulți oameni de afaceri români, cu realizări, unele remarcabile, și dorință de muncă antreprenorială devin sătui să se mai agite și să mai încerce marea cu sarea, renunțînd la luptă și vînzînd business după business, pe capete. Antreprenorul Agricost, cea mai mare fermă de cereale și oleaginoase, care lucrează în arendă o însemnată parte din Insula Mare a Brăilei, a scos afacerea în vînzare!  Crede cumva PIAROM că o va cumpăra vreun alt român? Sau, de fapt, vreo multinațională? Aveți dreptate, domnilor investitori de la PIAROM, multinaționalele nu discriminează, pentru că nu se încurcă cu așa ceva, ele desființează pur și simplu antreprenoriatele naționale! Să mai amintim de măcelul – căci altfel nu poate fi denumit – făcut de multinaționale în comerțul agroalimentar zis românesc?! Comerțul internațional cu cereale a fost practic confiscat de cinci mari traderi multinaționali, iar comerțul alimentar cu amănuntul a fost rechiziționat de cîteva lanțuri transnaționale, după ce au fost masacrați, prin mijloace „de piață“, peste 80.000 chioșcari români!

Desigur, în fața unor asemenea campanii și acțiuni, statul ar fi trebuit să-și reglementeze replici în rol de înger păzitor, rezervîndu-și, înainte de toate în sectoare strategice, precum agricultura, exploatarea resurselor naturale ori industria alimentară, dreptul de preemțiune la cumpărare de către el însuși, în caz că antreprenorii privați români vor să vîndă, pentru a nu ajunge totul, chiar totul la cheremul multinaționalelor. Prin țările considerate pe la București „mîntuitoare“, țări de origine ale multinaționalelor, de fapt, monumente de ipocrizie și demagogie, statul stabilește reguli și proceduri spre a-și proteja companiile strategice naționale de valul de preluări externe, îndeosebi chineze, și măsuri și mai dure sunt prevăzute. Pe aici, însă, pe la proști, colonialiștii „mîntuitori“ nu promovează aceleași reguli, nemaiîncăpînd de internaționalism. De aceea, încă de la început, au pus să fie desființat pe aici statul, ca să nu le poată da nimeni vreo replică! Desființare la care cu onor au participat și businessmenii români, unii chiar cu fapta, și cei mai mulți uniți în cuget și simțiri cu demolatorii.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 martie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/macelul-multinational-din-industria-alimentara/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Capitalul autohton nu vede nici prin ochean cum stă de fapt treaba

     

         A apărut raportul PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) privind starea capitalului privat românesc, publicat anual, împreună cu Ziarul Financiar, pe baza ultimelor date disponibile ale Ministerului de Finanțe și Oficiului Național al Registrului Comerțului. Datele din actualul raport se referă la 2016 și confirmă căderea în continuare a capitalului autohton în economia din România și ascensiunea pe mai departe a capitalului străin, evidențiind direct și indirect ceea ce, din păcate, doar semnatarul acestor rînduri se străduiește să aducă în atenție de ani de zile în spațiul public: mult lăudata creștere economică este obținută de fapt de capitalul străin și nu prea are mare legătură cu capitalul românesc, accentuînd discrepanța dintre acestea. În 2016 – an de minunată creștere economică –, în mod nu întîmplător, capitalul privat autohton a coborît și mai mult, la 46% din cifra de afaceri totală a companiilor (cu peste un procent mai jos decît în 2015), economia de stat a rămas la 4%, singur capitalul străin a urcat, preluînd peste 50% din ansamblu. Cine a obținut creșterea economică?! Ce credeți că a găsit cu cale să comenteze însuși reprezentantul PIAROM pe marginea acestor teribile stări de lucruri, pe care chiar raportul PIAROM le evidențiază? Iată: „Companiile cu capital românesc au nevoie de sprijin pentru a dezvolta produse cu valoare adăugată. Capitalul românesc este discriminat, dar nu de multinaționale, ci de autoritățile române“. Să observăm, înainte de toate, că PIAROM nici nu pomenește cumva tocmai de ceea ce raportul său reușește să pună clar în lumină: faptul că, la o creștere permanentă a ponderii capitalului străin, deja devenită copleșitoare și dominantă, și, la o scădere cel puțin relativă, dar tot permanentă, a celei a capitalului autohton, prezentarea statistică agregată a ansamblului ascunde de fapt cu brio adevărul despre capitalul românesc, care, după ce că pune pingele, mai dă și mereu înapoi! Cine nu ajută capitalul privat românesc? Cine să ajute capitalul privat românesc? Fără îndoială, în fața puternicului și de mult împiciorogatului capital străin, doar un capital privat autohton cu statul român la spate ar fi avut vreo șansă! Dar această șansă s-a evaporat prin distrugerea statului român! Prin ce ochean o privi PIAROM realitățile, de nu vede cum stă de fapt treaba?! Statul român, care ar trebui să ajute capitalul românesc, nu există! Poate de mult s-a stins în drum, în depărtări albastre… Statul român s-a dus! Din păcate, și cu contribuția privaților români, care l-au prăduit, i-au cerut să se dea la o parte spre a nu-i deranja cu neperformanțele sale și căruia aceștia i-au cîntat chiar prohodul. Ce se mai vrea de la repudiatul dispărut?! Nu poate fi pus semn de egalitate între statul român și ceea ce mai mișună pe la colțuri de stînga sau de dreapta spre a strînge bani bugetari pentru mutatul closetelor nu din fundul curții, ci de pe stînga pe dreapta, dar tot în fundul curții. Neexistînd, statul român nici n-ar avea cum să ajute capitalul privat autohton, iar resturile din statul român – să le zicem „autoritățile“, precum o face PIAROM – cu atît mai puțin ar face-o, întrucît pentru ele capitalul românesc este un gunoi. 70-80% din achizițiile publice sunt angajate cu capital străin. Aproape toate ajutoarele de stat, acordate, desigur, după „reguli europene“, merg către firme străine. Companiile autohtone sunt eliminate din licitații încă de la întocmirea caietelor de sarcini, să nu scape cumva vreun intrus pe traseele interzise românilor! Cînd se referă la „autorități“, poate PIAROM are în vedere cumva justiția română? Cu statisticile în mînă, aceasta descoperă doar corupți români. Nici măcar așa, de hohă, să fie cumva instrumentat vreun străin! Dar totul este firesc să fie așa. În capitalism, cine are proprietatea are și dreptul de a decide. Iar hotărîrea decidenților străini care dețin proprietățile strategice din România este de a-i căuta la măruntaie pe sclavi, și nu pe stăpîni, care trebuie să fie lăsați în pace spre a ne „mîntui“! Așa ceva numește PIAROM lipsă de sprijin pentru capitalul privat românesc?!
Prin absurd însă discutînd, ar merita capitalul privat autohton sprijin de la un ipotetic stat român? Păi, cînd a fost să fie desființat statul, toți privații români erau ciopor la împărțeală și la proslăvirea „statului minimal“. Și-au mai schimbat cît de cît poziția după ce s-au văzut trași în piept, după ce caimacul din desființarea statului a ajuns de fapt la străini?! Să mă ierte Dumnezeu, dar ce caută onor capitaliști români în așa-numita Coaliție pentru Dezvoltarea României, instrument al capitalului străin pentru promovarea intereselor sale, pentru scoaterea din joc a capitalului autohton, pentru menținerea României de fapt în subdezvoltare?! Ce caută capitaliști români la remorca inițiativelor și eventual criticilor sau chiar protestelor (atunci cînd există) ale capitalului străin, adversar al lor inextricabil și ireconciliabil?! Ce caută, căci maximum ce pot dobîndi sunt doar ceva fărîmituri căzute de la gura capitalului străin?! În limbajul pompos al analizelor economice, capitalul privat românesc alege întotdeauna solidaritatea patronală împotriva și în dauna solidarității naționale. Că aceasta din urmă nu prea există, faptul nu scuză cu nimic patronii români!

(Continuarea, săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 februarie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/capitalul-autohton-nu-vede-nici-prin-ochean-cum-sta-de-fapt-treaba/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Dacă nici asta nu-i comandă externă, sunt eu popă!

           În timp ce reprezentanții „sistemului“, politicieni sau analiști, se strofoacă să demonstreze, nevoie mare, că românii sunt de vină pentru că țara n-are autostrăzi, dovezi peste dovezi se strîng mereu în legătură cu ceea ce, de peste cinci ani, mă învrednicesc să subliniez fără ezitări: explicația este una politică și constă în faptul că stăpînii străini actuali ai țării au interzis României să treacă lanțul Carpaților cu magistrale moderne (autostrăzi sau drumuri expres), astfel încît să nu fie cumva legate între ele, precum și de capitala București, provinciile istorice ale României. Oricum, nu cu prilejul Centenarului Marii Uniri. După 28 ani de așa-zis postcomunism, este inutil a încerca o altă explicație, căci lipsa resurselor financiare la scara a trei decenii sau a competenței tehnologice, în condițiile în care românii, și nu altcineva, au construit Transfăgărășanul, sunt în afara logicii! Cînd, cu ani în urmă, intrarea în NATO pecetluia schimbarea crucială – respectiv trecerea României din mîini estice în mult rîvnitele brațe vestice –  premierul Năstase oferea, ca un fel de mulțumiri, un cadou americanilor: să construiască o autostradă! Dar, vai, nu vreuna care să traverseze Carpații, ci una Brașov-Borș, care să lege Ardealul de capitala Ungariei, și nu de capitala României! Comentariile sunt de prisos. Menționata interdicție, atît de vizibilă din partea stăpînilor externi actuali ai țării, pune tocmai în anul Centenarului Marii Uniri semne mari de întrebare asupra soartei integrității țării. Ce vor de fapt dușmanii României, dar, mai ales, partenerii României? Căci, păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!

Ultima invenție concertată a „sistemului“ este că România n-are autostrăzi din cauza șpăgilor! Concertată, căci au reluat-o mai mulți! Deh, ordin pe unitate! Cică ar fi existat mulțime de oferte din afară (fără precizări de unde) pentru investiții în autostrăzi în România, dar nu s-au concretizat pentru că în cazul investițiilor nu se poate percepe șpagă și totul a căzut! Diversiune totală! Un fapt real – șpaga din contractele de infrastructură, despre care știe și Grivei, este folosită ca instrument diversionist. Șpaga este pretinsă cînd finanțarea se face pe banii statului, ca un fel de „răsplată“ pentru că firmei constructoare i se dă posibilitatea de acces la acești bani. În schimb, dacă firma constructoare execută elementul de infrastructură (drum, autostradă, pod, viaduct etc.) pe banii ei, respectiv ca investitor, atunci într-adevăr nu mai dă șpagă! Numai că, nu există investiții private în infrastructură în țări de categoria României, care, place, nu place, tot o colonie de la periferia Europei este! Nici în țări dezvoltate nu prea există investiții private în infrastructură, pentru că sunt costisitoare și se recuperează doar pe termen lung. De aceea le face și în aceste țări, în proporție de peste 90%, statul!  Investițiile private care totuși se fac sunt recuperate din taxe pe autostradă în ani de zile și – să fie clar – cu garanția statului. Dacă nu ies banii din taxe, acoperă statul diferența față de prevederi! Nici un investitor privat nu se complică cu asemenea aranjamente într-o colonie, cînd mult mai simplu acaparează contractele de construcție pe banii statului în cauză! Aici, investiții se fac în exploatarea resurselor minerale, în retail, respectiv în activități cu recuperări rapide. Este o pură poveste pentru proști că au existat oferte de construcție de autostrăzi în România pe banii unor investitori. Trebuie să fii dus cu pluta să crezi așa ceva! În mod ilustrativ, singurul aranjament montat în domeniu cu pornire de bani privați – cel pentru porțiunea de autostradă Comarnic-Brașov – a căzut cu brio înainte de a demara. Constructorii – un consorțiu franco-grec – au inventat o formulă de finanțare care să combine construcția propriu-zisă cu întreținerea pe 26 ani a autostrăzii construite, astfel încît costul pe kilometru depășea 50 milioane euro. Prostul era garantat – respectiv statul român, care își răstignea contribuabilii pe decenii! Dar, întrucît cineva trebuia totuși să dea banii de început, eșafodajul s-a prăbușit. Nici o bancă n-a acceptat să se bage în afacere, considerînd probabil că se vîră într-un rahat cu C mare!

În plus, cei ce caută să facă din șpagă principala explicație a lipsei de autostrăzi în România ar trebui să țină cont de faptul obiectiv că șpaga nu poate fi obținută decît dacă incriminatul contract este bugetat. Altfel, banii nu pot fi extrași de la stat și furați! Nu cred că în construcția Transalpinei sau a drumului de munte Sinaia – Piatra Arsă, Peștera, nu s-au dat sau luat șpăgi. Dar drumurile respective există și, cu șpăgi sau fără, există pentru că bani pentru ele au fost bugetați. Nu s-au bugetat însă niciodată construcții pe tronsoanele Pitești – Sibiu, Comarnic – Brașov, Iași – Tîrgu Mureș! Și atunci, drumurile respective nici nu există! Dar apropo de bugetari! 80-90% din contractele de autostrăzi din România, alea puține, sunt cu firme străine. Și atunci, din două una: ori nu există corupție și șpăgi în rutierul din România, ori campionii corupției și șpăgilor sunt „mîntuitorii“ străini ai țării. Ați văzut desfășurătorul contractelor CNAIR pe 2017? Din primul miliard lei bugetat (respectiv primele 50 mari contracte), toate, cu excepția unuia sfrijit de numai 17 milioane lei (destinat ciozvîrtei de cîțiva km București-A3), sunt alocări pentru infrastructura din Ardeal. Măi, frate, toate, chiar toate?! Dacă nici asta nu-i comandă externă, atunci sunt eu popă!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 19 februarie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/daca-nici-asta-nu-comanda-externa-sunt-eu-popa/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

De ce doinește profesorul Isărescu plăsmuirile UE?!

            În contextul implicațiilor combinate ale Brexitului, noilor abordări americane de cînd Trump se află la Casa Albă și liniei independente adoptate pe la Varșovia și Budapesta, corifeii UE și-au înăsprit atitudinile politice și presiunile de toate felurile și și-au activat agenturile văzute și mai ales nevăzute pentru contracararea sau prevenirea efectelor considerate îngrijorătoare. În România s-a ajuns chiar la situații caraghioase, desigur însă, în deplină consonanță cu statutul ei de colonie în sistemul centru-periferie pe care îl reprezintă UE.

O rușinoasă înscenare a fost organizată la Strasbourg/Bruxelles pe tema legilor justiției din România, în care aria cîntată de la centru a fost, în nici o legătură cu realitatea, neafectarea independenței justiției, semnificativ fiind faptul că pe nimeni dintre organizatori nu a interesat dacă într-adevăr se petrece un asemenea lucru sau nu, întrucît ceea ce s-a urmărit era doar aruncarea anatemei asupra României, ca vinovat de serviciu, de fapt, pentru ca nu cumva să se gîndească la vreun derapaj! În directă corelație cu presiunile politice asupra Bucureștiului, atît cît mai există acesta în realitatea națională și internațională, au fost scoși la bătaie în spațiul public să combată întru atenția generală flașnetarii obișnuiți ai așa-numitelor „valori europene”, dar și menestreli de avarie, fără nici o legătură cu partitura actuală. Eu, unul, nu-mi pot altfel explica de ce un Isărescu, bariton principal în angrenajul bancar, se găsește acum să interpreteze o arie de tenor, care nu este din repertoriul său: cea a fondurilor europene. La conferința „Fondurile europene, absorbția și impulsul necesar. Cum conectăm România în anul centenar?“, dl Isărescu a menționat că România a beneficiat de fonduri europene de 45,7 miliarde euro în ultimii 10 ani, care, îl cităm, au ridicat economia și nivelul de trai. Am spus de mai multe ori că dl Isărescu este printre cei cu concursul cel mai atacabil la starea colonială în care a ajuns România, pentru că, spre deosebire de mulți alții, înțelegea și realiza perfect, prin pregătirea intelectuală și profesională, ce va însemna pentru țară și neamul ei acest statut înjositor și păgubitor. Domnia sa nu este un jurnalist și nici vreun parlamentar la ordinile șefului de partid. Este academician într-ale economiei și guvernator al băncii centrale. Nu poate spune cumva că nu știe că acele 45,7 miliarde euro primite în 10 ani de România de la UE echivalează cam cu tot atît cît externalizează din România profituri fără fiscalizare companiile din centrul de putere vest-european al UE într-un singur an! Și că deci nu reprezintă nimic altceva decît un mărunțiș aruncat periferiei din ceea ce centrul extrage de la aceasta. De unde cifra cu pricina privind externalizările anuale de profituri? Nu din ceruri, ci din statistici! Păi, din datele bugetului de stat reiese că încasările anuale din impozite pe profit sunt de circa 3 miliarde euro. Și că deci, la 16% cotă procentuală de impunere, înseamnă că se impozitează profituri de vreo 20 miliarde euro! Restul nu se impozitează, probabil pentru că nu se raportează. Dar, la rata de evaziune de aproape patru cincimi la impozitarea profitului, comunicată de Ministerul de Finanțe, restul reprezintă vreo 80 miliarde euro! Cifrele se verifică avînd în vedere ponderea profiturilor în PIB de circa 55%, comunicată de INS. Păi, din cele 80 miliarde euro profituri neimpozitate, pe puțin 40-50 aparțin firmelor vest-europene! Aceste firme, care fac de fapt legea în România, dețin cea mai mare parte din jumătatea pe care o constituie din total economia străină din România și, în mod caraghios, raportează profituri ridicol mai mici decît subfinanțatul capital românesc, ăla corupt, hulit și vai de mama lui, de nu se mai poate înțelege de ce respectivele reputate firme își pierd timpul pe meleaguri dîmbovițene! A nu se confunda cumva „expatrierile de profituri” din investițiile realizate, comunicate de BNR, care sunt profituri declarate, cu cele externalizate fără fiscalizare, deci nedeclarate, în cazul cărora unii spun că firmele vest-europene practică o „optimizare fiscală“. Eu o numesc furt! Cum se poate însă, în asemenea condiții, expune dl Isărescu măcar și numai evocînd o „contribuție“ a fondurilor europene la dezvoltarea României?! Că UE umblă cu plăsmuiri pentru fraieri este clar, dar profesorii… Este poate de înțeles ca, din partea unuia ca dl Isărescu, să se ocolească anume comparații între „contribuția fondurilor europene“ și „extracția europeană“ de sevă economică din România, dar este inadmisibil să prezinți cîtimea întoarsă în România din abominabilul furt ca un cadou ce a contribuit la ridicarea economiei și a nivelului de trai.

Și, apoi, chiar nu cunoaște dl Isărescu treaba cu fondurile europene?! Să nu știe domnia sa că 80% din respectivele fonduri, zise nerambursabile, trebuie să revină la „donatori“ sub formă de achiziții de la aceștia? Să nu știe că fondurile europene nu se avansează, ci se decontează și că deci fericitul căruia i se aprobă un proiect finanțat din fonduri europene trebuie să se împrumute la o bancă în regim comercial, ca să-și realizeze proiectul pentru ca în final să primească fondurile vizate? Ale cui sunt băncile de la care se contractează împrumuturile, nu tot ale „donatorilor“? Și cu cît se iau aceste împrumuturi, că din beneficiar ajungi tu donator?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 12 februarie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/de-ce-doineste-profesorul-isarescu-plasmuirile-ue/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

 

Satîrul statului minimal a ajuns la os!

        România a ajuns cu încasările bugetare sensibil sub 30% din PIB (peste 30% cît prevede bugetul aprobat pe 2018 este o pură poveste), consolidîndu-și fără drept de apel ultimul loc din acest punct de vedere între țările UE, cu care îi place să se compare. Bulgaria – veșnicul său concurent la lanterna roșie în UE – se află mult în față, spre 35% din PIB, lăsînd în urmă cu totul, pe acest plan, România. Este rezultatul inevitabil al politicii idioate – căci alt epitet nu i se poate atribui – a guvernării PSD-iste din ultimii ani. Idioată, în raport cu nevoile României reale, și nu cu incriminările aruncate în spațiul public de propaganda penelisto-useristo-sereisto-dnaisto-iohannisto-beneristă, cum că încercările pesediste de mărire a salariilor și pensiilor strică echilibrele economice și politice, amenințînd stabilitatea țării. Idioțenia politicilor PSD – aceleași din mandatele Ponta, Grindeanu, Tudose, și acum Dăncilă, sub îndrumarea pesedistului-șef Dragnea – este legată de continuarea fără răgaz și fără o analiză lămuritoare a politicii impuse extern de desființare a statului român. Cum ar putea un stat cu o economie subdezvoltată, cu o infrastructură total precară și fără o țesătură minimă a rețelelor de bază în rutier, în feroviar, în sănătate, în educație să se descurce cu nici 30% încasări bugetare din PIB?! Cînd toate țările dezvoltate din UE, care au deja constituită infrastructura de bază, continuă să opereze bugete cu încasări de 45-50% din PIB! Și cînd bogatele țări nordice își alcătuiesc bugetul și deci prezența și influența statului propriu în economie pe articulația unor încasări de peste 50% din PIB! În UE, în medie, încasările bugetare în PIB sunt de peste 44%, expresia faptului că politicile derulate de UE însăși se bazează pe un stat puternic, nu pe unul slab. Toate țările mai nou intrate în UE se străduiesc să atingă încasări bugetare de cel puțin 40% din PIB. În Ungaria, s-a ajuns la 48%! Numai România se situează mult sub 30%! Ce se poate face cu încasări de un asemenea nivel? Nimic! Și asta se vede în infrastructură, în sistemul de sănătate, în finanțarea educației, în salarii și, bineînțeles, în amploarea emigrației! Cei care ne-au impus idioțenia statului minimal nici nu se puteau aștepta la un asemenea succes! Toate țările din jur se luptă cu această idioțenie. Numai România o cultivă! Ba s-au găsit, în ultimii ani, unii – care s-au dat toți de stînga! – ce au vizat să aprofundeze idioțenia. Concret, prin politica de așa-zisă „relaxare fiscală“! Nemaiavînd acces la resurse și la pîrghii – după ce le-au luat pe toate străinii – guvernanții români din ultimii ani au apelat la fiscalitate, cerînd acesteia ce nu poate fi! Au siluit-o și pe față și pe dos, în ideea că reducerea ei va aduce dezvoltare. Și rezultatul este vizibil: caimacul stimulentelor a fost cules de stăpînul străin al economiei, iar biata economie încă românească a dat înapoi, neputînd să facă față asaltului și mai viguros al puternicilor străini, ajutați tocmai de relaxarea fiscală să devină și mai puternici, în timp ce statul român și-a văzut și mai sever amputate resursele și deci posibilitățile de a face ceva, în orice direcție ar fi vorba! Din păcate, politica PSD din ultimii ani, de încercare disperată de relaxare fiscală – contrară totalmente celei necesare pentru a întări posibilitățile statului, anume de a înăspri fiscalitatea asupra capitalului, spre echilibrare în raport cu cea de peste trei ori mai ridicată asupra muncii – este foarte probabil să fi rezultat dintr-o nefericită strategie a unor lideri PSD, în frunte cu pesedistul-șef Dragnea, care, din lașitate sau din calcul politicianist, au avut grijă ca, de îndată ce încercau să dea ceva la nevoiași, să se grăbească a face și un cadou capitalului străin, doar, doar de vor intra acestuia în voie! Ar fi tragic, dar nu este deloc exclus!

În orice caz, situația în care s-a ajuns cu bugetul țării ca pondere în PIB și, deci, ca potență în economie, proiectează orientarea pe un drum fără întoarcere și fără ieșire! Cu taxe mici, cu fiscalitate redusă, statul nu poate fi decît un stat slab. Și un stat slab nu poate face nimic. Oricum, nimic din ceea ce sectorul privat – oricît de puternic ar fi – nu va face vreodată, din motive legate de absența unui profit consistent și rapid. Un stat slab nu va avea niciodată infrastructură sau educație măcar satisfăcătoare! Un stat slab este doar terenul ideal de prăduit de către statele care au respins idioțenia statului minimal. Relaxarea fiscală sau fiscalitatea redusă reprezintă o prostie cu P mare! Cu așa ceva nu se laudă decît țările primitive. Nu există vreun exemplu în istorie de țară care să se fi dezvoltat prin reducerea fiscalității. Și nu există vreo țară dezvoltată cu ­fiscalitate redusă, ci doar cu una înaltă. Fiscalitatea redusă și asociatul ei – statul minimal – nu duc decît într-o fundătură!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 februarie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/satarul-statului-minimal-ajuns-la-os/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Mizeria din spatele Declarației 600

         S-a spus despre Declarația 600 că a fost făcută cu picioarele, nu cu capul! Complet inexact! A fost concepută de anumite capete, în perfectă cunoștință de cauză, ca picioarele să lovească cît mai exact și, mai ales, cu scopul de a se ascunde pe cît posibil mai mult adevărurile scîrboase ale fiscalității în teribilul moment actual – unic în Europa și în istoria ei – al aruncării contribuțiilor sociale doar în cîrca angajatului și deresponsabilizării sociale complete a angajatorului, ce marchează revenirea în faza primitivismului în relațiile dintre muncă și capital. S-a vorbit de nepricepere. Inexact! Este vorba de nemernicie.

Cu trecerea contribuțiilor sociale integral în seama angajatului, angajatorul, spre fericirea sa, nu mai are nici o răspundere. Mai poate avea, cel mult, rolul de a reține la sursă contribuțiile sociale în contul angajatului, urmînd să le vireze la fisc. Dar aceasta, dacă și numai dacă relația dintre „angajat“ și „angajator“ este una de tip salarial! Adică una în care contribuțiile sociale reprezintă cote procentuale din salariul brut contractual! Dacă „angajatul“ (plătitul) și „angajatorul“ (plătitorul) sunt într-un alt tip de relații contractuale – activități independente (prestator, respectiv beneficiar), cesiune de drepturi de autor (cedent, respectiv cesionar), chirie (proprietar, respectiv chiriaș) etc. – atunci reținerea la sursă nu se mai poate face automat, pentru că fiecare individ poate avea mai multe contracte în derulare, de același fel sau de naturi diferite. Și atunci, în mod firesc, aceste contracte trebuie declarate și, post-factum (nicidecum anticipat!), potrivit unor anumite reguli, se stabilesc impunerile aferente, plătite individual de fiecare contribuabil în cauză. Iar regula actuală, bună sau rea, este aceea că la toate veniturile de tip nesalarial (sau extrasalarial), contribuțiile sociale se plătesc la nivelul salariului minim în vigoare, respectiv 22.800 lei anual (adică vreo 8.000 lei, din care 5.700 lei pentru pensie și 2.280 lei pentru sănătate), indiferent de valoarea contractelor și numărul contractelor. Nevoia plății individuale și dificultatea reținerii la sursă sunt evidente!

E bună sau nu această regulă? E corectă sau nu? Păi, asta este buba pe care inițiatorii Declarației 600 vor s-o ascundă! Iată situația așa-numitei contribuții pentru sănătate, cheia Declarației 600! Așa-numită, din cauza unui noian de anomalii:  1) de ce uriașa discrepanță în materie de contribuție între veniturile salariale și celelalte venituri tot din muncă dar de tip nesalarial? (la 100.000 lei cîștig anual salarial se plătește o contribuție pentru sănătate de peste 10.000 lei, în timp ce la un cîștig de 100.000 lei tot din muncă, dar de tip nesalarial, contribuția este doar de 2.280 lei, la fel ca în cazul celui mai mic venit salarial);  2) de unde, prin contrast cu progresivitatea contribuției pentru sănătate în cazul veniturilor salariale, plafonarea în cazul celorlalte venituri? (de pildă, la cîștiguri de 1.000.000 lei anual, plătești contribuții ca pentru 22.l800 lei);  3) de unde și pînă unde pensionarii nu plătesc contribuții pentru sănătate?! (căci starea de pensionare duce în mod firesc la încetarea contribuției pentru pensie, dar nu și a aceleia pentru sănătate, care se cuvine a continua);  4) ce legătură au contribuțiile pentru sănătate cu venituri precum cele din chirii sau investiții?

De fapt, „contribuția pentru sănătate“ seamănă leit cu un impozit la cheremul statului, impozit pus pe ce venituri vrea acesta și în ce cuantumuri vrea acesta. Nu există nici o legătură cu o reală contribuție pentru sănătate, respectiv cu plata pentru participarea la un sistem de asigurări de care se tot vorbește și care are și o instituție menită să gestioneze acest sistem (numită Casa de Sănătate). De altfel, dacă ar fi o reală contribuție pentru sănătate, și nu un impozit, ar exista un pachet de acte medicale care să constituie obiectul asigurării pentru care se plătesc contribuții. Nu există așa ceva!

De ce toate aceste anomalii? De ce nu se recunoaște că așa-numita „contribuție“ nu este o contribuție, ci un impozit (care să se legitimeze ca fiind obligatoriu, ca orice impozit, și cu care statul să facă discreționar, dar îndrituit, ce vrea, ca și cu orice impozit)? De ce se insistă în trîmbițarea minciunii cu „contribuția pentru sănătate“, fapt în directă legătură cu diversiunea mîrșavă Declarația 600?! Răspunsul este simplu. Dacă banii strînși de stat s-ar numi ceea ce sunt de fapt, adică impozite, aceștia ar trebui să rămînă în sectorul de stat, bun sau rău cum este! Sub numele de „contribuții“, banii strînși de stat pentru sănătate pot fi însă cheltuiți în sistemul privat de sănătate, după metode și proceduri sordide, prin care are loc o progresivă privatizare a sectorului de sănătate, cu finanțare de către contribuabili, și, bineînțeles, pe seama prăbușirii spitalelor de stat (vezi „Cotidianul“, 9 oct. 2017). Cu impozite pe sănătate, privatizarea în sistemul de sănătate ar trebui făcută pe banii privaților, investitori sau prestatori de servicii medicale, așa, se face aproape gratis, pe seama banilor contribuabililor. Atît timp cît „contribuția pentru sănătate“ nu va fi instrumentul pentru un sistem real de asigurări, ci o mască pentru un impozit la discreția statului și folosit de fapt în favoarea unor privați, va exista mereu și mereu o altă Declarație 600, în formula 601, 602, 603 etc. Este sinistru, pur și simplu, că un partid care se dă de stînga este părtaș și chiar paroh la o asemenea mizerie!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 29 ianuarie 2018 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/mizeria-din-spatele-declaratiei-600/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Încasările din impozitul pe profit: prognoze aiuristice în bugetul pe 2018

        Bugetul de stat a încasat în 2017, din impozitul pe profit al companiilor, cu 7% mai puțin decît încasase în 2016, deși businessul în România a prosperat fabulos în respectivul an, creșterea economică urcînd spre 7%, cea mai înaltă, de altfel, din UE. Să precizăm de la început despre ce vorbim: așa-numita „creștere economică“ este creșterea PIB-ului, iar PIB-ul este, în esență, valoarea adăugată (vreo 85-86%) plus intervenția netă a statului (14-15%). Iar valoarea adăugată înseamnă „compensarea salariaților“ plus „excedentul brut de exploatare“ (sau, mai simplu spus, salarii plus profituri). Dacă, așa cum spun statisticile, ansamblul (adică PIB-ul) a urcat cu 7%, înseamnă că și profiturile au crescut! Și atunci, dacă impozitul procentual pe profit a rămas același (16%), cum de au scăzut încasările din impozitul pe profit? Deci, din două una: ori încasarea scăzută la buget din impozitul pe profit este o minciună, ori creșterea PIB-ului (deci inclusiv a profiturilor) este o minciună! Dacă nu ești cumva cu rucsăcel în spate și smartphone în mînă, îți poți da seama că mai este și o a treia variantă: creșterea economică există, deci și creșterea profiturilor din economie există, numai că cea din urmă este astfel învăluită fiscal, încît statul să nu ajungă la ea! Și, ca urmare, cu toate că a existat o creștere a profiturilor, statul a fost în situația de a impozita profituri în scădere! Naivul și veșnicul de vină stat își proiectase o majorare a încasărilor din impozitul pe profit în 2017 tocmai cu 7%, dar de obținut a obținut o scădere cu 7%!

Și asta-i nimic! Estimata încasare de 14,1 miliarde lei din 2017 înseamnă, la 16% cotă procentuală de impunere, că au fost fiscalizate profituri de circa 88 miliarde lei, în scădere de la 94 miliarde lei în 2016. Problema este că, la nivelul PIB-urilor din anii respectivi, profiturile realizate în România au fost de 470-480 miliarde lei. Deci o rată de doar o cincime profituri raportate (și deci fiscalizate) din totalul profiturilor realizate! Restul de 80% – evaziune! Cine sunt evazioniștii? Păi, să constatăm că firmele cu capital străin, care dețin cel puțin jumătate din cifra de afaceri din economia din România, raportează profituri de cîteva ori mai mici decît firmele cu capital românesc, dîndu-se deci nu doar mai puțin rentabile decît cele din urmă, dar chiar nemaiînțelegîndu-se de ce își pierd timpul pe aici, fără profituri și unele cu pierderi peste pierderi!

Concluzia – evident pentru cei fără rucsăcel în spate și smartphone în mînă – este clară: capitalul românesc, slab înzestrat tehnologic și subfinanțat, mai plătește cîte ceva din ceea ce ar avea de plătit, dar capitalul străin, în frunte cu multinaționalele, nu plătește aproape deloc impozit pe profit, externalizînd cîștigurile înainte de și deci fără fiscalizare! Impozitarea profitului în România a devenit o mascaradă. Ce a făcut Guvernul român în 2017 pentru a echilibra resursele bugetului? A forțat preluarea de dividende de la întreprinderile încă de stat, unde este proprietar. A lăsat practic goale conturile unei părți care nu mai reprezintă decît 4% din economie, considerată chipurile neperformantă, pentru a nu se atinge cumva de buzunarele umplute prin jaf public de cei care dețin 96% din economie! O fi bine, o fi rău?! O fi corect, o fi incorect?! Multinaționalele operează de fapt în România un jaf de proporții abominabile, iar politicienii și administratorii fiscali români patronează o bătaie de joc fără egal în Europa și în istorie la adresa propriului popor.

La ce să ne așteptăm în 2018, în condițiile monstruozității fiscale, numită „revoluție“, promovată de guvernarea PSD – ALDE?! Este de presupus că firmele românești și-au făcut antrenamentul necesar încă din 2017, reducînd la minimum plățile în contul impozitului pe profit, avînd în vedere că din 2018 neplata acestuia nu este infracțiune, pe cînd neachitarea contribuțiilor sociale este și se pedepsește cu închisoare. Dar tocmai spre a se evita o asemenea comutare a neplăților, Guvernul a introdus pentru firmele cu o cifră de afaceri sub un milion de euro (adică pentru 90% din firmele românești), în locul impozitului pe profit, impozitul pe cifra de afaceri, care nu prea poate fi evazionat. Așa că stagnarea prevăzută în buget pentru încasările din impozitul pe profit (14,2 miliarde lei, față de 14,1 miliarde lei în 2017) este o iluzie. Încasările din impozitul pe profit practic vor tinde spre dispariție în 2018, căci firmele românești nu vor mai avea legal de plătit impozit pe profit, iar multinaționalele, pentru care nimic în chestiune nu se schimbă, își vor continua batjocorirea României și statului român în domeniu. Practic, impozitul pe profit ca instituție fiscală va mai rămîne doar în cazul multinaționalelor (căci doar acestea au cifre de afaceri de peste un milion de euro) și întreaga evaziune pe care o practică în domeniu se va deschide ca o floare, întrucît toate încasările la buget care vor mai fi din impozitul pe profit vor fi doar de la ­acestea. Altele nu vor mai fi, căci capitalul românesc, în copleșitoarea sa majoritate, nu va mai plăti impozit pe profit. Nu 14 miliarde lei, cîți sunt prevăzuți, ci maximum vreo 4-5 miliarde lei vor fi încasările la buget din impozitul pe profit! Adică vor fi fiscalizate doar vreo 30 miliarde lei din cele peste 300 miliarde lei (circa 60 miliarde euro) profituri ­realizate efectiv de capitalul străin în România!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 22 ianuarie 2018 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/incasarile-din-impozitul-pe-profit-prognoze-aiuristice-bugetul-pe-2018/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

O confirmare notabilă, chiar de la Bruxelles!

      Comisarii de tip sovietic ai Comisiei Executive de la Bruxelles și-au dat arama pe față. Din nou! De parcă ar mai fi fost nevoie, căci cum sunt de fapt era deja binecunoscut. De mult, atributul de tip sovietic li se potrivește de minune, întrucît nu se mai ascund sub masca democrației, lucrînd cu pistolul pe masă! Au hotărît acum să activeze prevederea care retrage dreptul de vot al Poloniei în UE, sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile justiției pe care le promovează guvernarea actuală din Polonia ar afecta independența justiției. La București, președintele Iohannis a folosit prilejul de a evoca posibilitatea îndreptării și asupra României a acestei sancțiuni, vezi Doamne, tot sub motivația – etern flașnetata motivație – că legile promovate de coaliția PSD – ALDE, aflată la guvernare, ar afecta independența justiției.

Dacă te informezi cumva asupra problemei – nici nu trebuie s-o studiezi, căci dacă o aprofundezi eventual, te poți îmbolnăvi mental! –, observi că esența schimbării proiectate în legile justiției în Polonia este un fel de punere a acesteia sub un anumit control al politicului. De pildă, procurorii-șefi să fie numiți de președintele republicii! Vai, blasfemie: politizare și deci afectarea independenței justiției! Ca atare, comisarii de la Bruxelles se simt îndreptățiți să activeze așa-numita „bombă nucleară a UE“ împotriva Poloniei. Nu mai spunem că, anterior, au fost „activate“ protestele opoziției politice și demonstrațiile de stradă ale tinerilor cu rucsăcel în spate și smartphone în mînă. Mă rog, este dreptul lor! Și, într-un fel, o justificare chiar poate fi dacă numirea și deci revocarea „șefilor“ Justiției ar urma să fie mutate din decizia unor structuri ale justiției înseși în pixul politicianului-„șef“, președintele republicii!

Să vezi însă drăcia dracului! Numirea și deci revocarea „șefilor“ justiției sunt chiar în pixul președintelui în România! Și aceiași comisari europeni nu își arată cumva dezaprobarea, deși mai politizare decît asta nu există! Ba, mai mult, își exprimă îngrijorarea față de eventuala schimbare a acestei dispoziții legale, în cadrul modificărilor vizate la legile justiției de către coaliția de guvernămînt PSD – ALDE. Cu toate că onor corifeii PSD – ALDE nici n-au îndrăznit să scoată din joc pixul lui Iohannis în problemă, etern flașnetata afectare a independenței justiției a fost pusă în mișcare după același scenariu, pentru ca nu cumva șefii de Parchete și de Curți să iasă de sub dependența de președintele țării și să intre sub dependența structurilor justiției înseși. Una peste alta, independență a justiției – ioc!!! Cu alte cuvinte, să nu cumva să fie independentizată justiția! Cei cu rucsăcel în spate au ieșit și în România în stradă, opoziția s-a strofocat să blocheze totul în Parlament, iar o parte a acesteia s-a dedat la manifestări de circ, la care evident nu ar fi recurs dacă nu ar fi fost susținută de instituțiile de forță aflate în spate. Și să nu uităm că ambasadori ai unor țări UE și-au exprimat public îngrijorarea în legătură cu modificarea (fără precizări) a legilor justiției în România, făcînd de fapt astfel presiuni ca totul să rămînă în parametrii de pînă acum.

Riști să nu mai înțelegi nimic! Vasăzică, Polonia este sancționată de Comisia de la Bruxelles pentru că politizează justiția, iar România este presată, prin amenințări de sancțiuni similare, să mențină reglementările care includ la loc de frunte tocmai expresia celei mai înalte politizări a justiției. Dacă nu ești idiot, îți dai seama perfect de ce această abordare „neunitară“ – pentru a ne exprima elegant –, deși tocmai în problema cu pricina ar trebui să guverneze absența oricăror criterii diferite, darămite contrare. Polonia este penalizată nu pentru afectarea legilor Justiției, ci pentru linia independentă adoptată față de Bruxelles, în speță față de Germania. România este amenințată de fapt ca nu cumva să facă la fel. Președintele Poloniei nu trebuie să aibă în pix numirea și revocarea magistraților-șefi, pur și simplu pentru că e cu Polonia! Președintele României nu numai că poate, dar chiar și trebuie să aibă numirea și revocarea în pix, pentru că nu e cu România, ci cu Bruxelles-ul, în speță cu Germania. Asta știam și noi, dar acum am primit confirmarea chiar de la Bruxelles!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 15 ianuarie 2018 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/o-confirmare-notabila-chiar-de-la-bruxelles/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Productivitatea pe salariat – marea diversiune colonialistă

         Dacă angajații sau eventual sindicatele din care fac parte cer salarii mai mari, invariabil angajatorul răspunde fie că productivitatea nu permite, fie că mărirea este condiționată de măsura în care productivitatea permite. Dacă întrebi de ce în Germania, de pildă, salariile sunt de 7-8 ori mai mari decît în România, invariabil răspunsul, cu statisticile pe masă, este că din cauza productivității pe salariat mult superioare acolo față de aici. Dacă soliciți o explicație pentru faptul că, în cadrul aceleiași companii, să zicem tot germane, salariul pe o funcție strict similară și pentru o aceeași muncă este de vreo 3-4 ori mai mare în subsidiara companiei din Germania decît în subsidiara aceleiași companii din România, invariabil ți se va spune că totul provine din diferența de productivitate. Te pot lua vertijurile! Cum dracu’, la aceeași muncă și la absolut aceleași condiții tehnologice și de organizare, poate fi mai mare productivitatea unui salariat într-un loc decît în altul, de exemplu în Germania, decît în România?!

Simplu! Productivitatea este un indicator care are la numărător „producția“ și la numitor numărul de salariați (angajați). Concepția „modernă“ – însușită și practicată în toate sistemele statistice din lume – definește „producția“ ca „valoare adăugată“. Aceasta din urmă are, în esență, două componente: „compensarea salariaților“ și „excedentul brut de exploatare“ (mai pe șleau și mai simplu: salarii și profituri). Cu alte cuvinte, la condiții identice, cu cît salariile sunt mai mari, numărătorul este mai mare și, deci, productivitatea salariaților este mai mare! Nu există un alt indicator economic care să fie condiționat tautologic de el însuși precum așa-numita „productivitate salarială“ (pe salariat). Afirmația axială în legătură cu acest indicator este că nivelul salariilor depinde și trebuie să depindă de nivelul productivității, în timp ce, în fapt, nivelul (mai mare sau mai mic) al salariilor este cel care condiționează nivelul (mai mare sau mai mic) al productivității. Fiind componenta principală a numărătorului din indicator, numai creșterea salariilor duce automat la creșterea productivității! Nici nivelul tehnologic nu are o asemenea influență copleșitoare, pentru că modifică pozitiv productivitatea, reducînd numitorul (numărul de salariați), dar slăbește și numărătorul cu factura investițională. Nivelul salariilor este cel ce determină nivelul productivității, dar să nu crești cumva salariile fără să crească mai întîi productivitatea! Ceva cretin! Dar cu schepsis! Sunt salariile mici (numărătorul este mic!), deci productivitatea este mică. Și dacă productivitatea este mică, nu pot fi mărite salariile! Mai precis, sunt salariile mici, nu pot fi mărite salariile. Frumos, nu?!

Acest mecanism nu putea să nu fi fost valorificat de secole de către sistemul colonial în interesul exploatării colonialiste a periferiilor de către centrele de putere. Ca dovadă, a fost transformat în principalul instrument al promovării și perpetuării relației coloniale. Iar „productivitatea salarială“ este ustensila de bază în justificarea exploatării colonialiste transfrontaliere și a transferurilor imense de substanță economică din rețelele globaliste ale multinaționalelor. În centru, salariile sunt mari! Pur și simplu, pentru ca în acestea să existe prosperitate. Nu contează de unde provine! Asta înseamnă automat că productivitatea este înaltă. Și, prin productivitatea înaltă, sunt justificate salariile mari! La periferii, salariile sunt mici. Deci, tot automat productivitatea este mică. Cu productivitatea mică sunt justificate salariile mici! Ba mai mult, se fundamentează menținerea acestora, pentru că nu ar permite altceva productivitatea mică! În plus, pentru glorificarea și cimentarea relației coloniale, se teoretizează nevoia salariilor mici la periferii, astfel încît minunatele capitaluri din centru să vină să mîntuiască periferiile. Ceea ce, în termenii trădătorilor de neam și țară de la periferii, înseamnă practicarea aici a salariilor mici pentru asigurarea „atractivității“ investiționale.

Uitați-vă la România. Dacă ne luăm după guvernatorul Isărescu, de departe cel mai vajnic justificator al salariilor mici din România, explicația se află în nivelul productivității, considerat cel care condiționează și trebuie să condiționeze nivelul salariilor într-o economie. După sistemul tautologic al explicării „productivității“ în scopuri colonialiste, nu poți ieși niciodată din corsetul salariilor mici, chipurile, derivat din productivitate! Așa ceva probabil urmărește dl Isărescu, folosind cheia productivității, evident, în dauna țării sale (sau presupus țării sale). Că se înfundă în nemernicia propriilor explicații o dovedește faptul că realitățile se încăpățînează să arate o cu totul altă față, mult mai hîdă decît conexiunile la care ne invită domnia sa. Datele statistice ale UE (Eurostat) indică o diferență de productivitate între, de pildă, Germania și România, de 3,8 ori (65.500 euro pe salariat față de 15.500 euro pe salariat). Și atunci, de unde, în medie, o diferență de salarii de 7-8 ori?! Isărescu și oamenii domniei sale nu au absolut nici o explicație! Nici nu se străduiesc să o caute, darămite s-o găsească! Căci dînșii o știu, dar nu vor să ne-o spună explicit și nouă. Este amprenta colonială! Salariile mici constituie amprenta colonială nu numai ca explicație, ci și ca instrument colonial și efect colonial.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 8 ianuarie 2018 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/productivitatea-pe-salariat-marea-diversiune-colonialista/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Bugetul care propulsează România în istoria Europei: ca vrednic cobai!

     

        Bugetul public consolidat pe 2018, aprobat de Parlament, este primul care include contribuţiile sociale pentru sănătate şi pensii ca venind integral din partea angajaţilor, fără vreo participare a angajatorilor, al căror rol în această privinţă rămîne doar de a strînge la sursă contribuţiile şi a le vira către Fisc. Este un buget unic în Europa! Este un moment istoric în îndelungata dispută dintre muncă şi capital! Nicăieri în Europa capitalul nu este deresponsabilizat social complet cum este printr-o astfel de reglementare în România! Nicăieri în Europa munca nu ajunge într-o asemenea periferizare precum prin reglementarea respectivă! Se încheie de fapt un proces – comandat evident extern, dar însuşit din păcate de forţele politice interne – care a fost inaugurat de schimbarea legislaţiei muncii de către guvernul Boc, a continuat cu încercarea de mutare fiscală a contribuţiilor pentru pensii integral în cîrca angajatului pe vremea guvernului Cioloş şi a fost finalizat de echipa PSD Dragnea-Tudose. Are loc o întoarcere istorică la capitalismul primitiv, de dinaintea cuceririlor principale ale muncii în faţa capitalului (în frunte cu ziua de muncă de 8 ore, concediul de odihnă şi egalitatea bărbatului şi femeii), printre care figura şi implicarea angajatorului în susţinerea contribuţiilor sociale ale angajatului pentru pensii şi sănătate (în România, în proporţie de aproape 60%)! Este pur şi simplu tragic că deresponsabilizarea socială completă a capitalului şi sclavagizarea corespondentă a muncii demarează din anul 100 al Marii Uniri în România şi este dramatic şi ruşinos că acestea au loc sub patronajul direct al unui partid care se dă de stînga, ceea ce echivalează cu una din cele mai mari trădări ale valorilor stîngii! Cu atît mai mult cu cît este vorba de un experiment ticluit de capitalul internaţional în veriga cea mai slabă a apărării muncii pe care o constituie din nefericire România, experiment destinat a fi extins cît mai curînd în alte ţări europene. Contribuţia neechivocă la realizarea experimentului din partea guvernelor Boc (zis de dreapta)-Cioloş (zis tehnocrat)-Tudose (zis de stînga) probează concursul trădător naţional al întregii clase politice româneşti, pentru că singurul cîştigător al experimentului este capitalul străin, în timp ce capitalul românesc va fi şi el printre perdanţi, alături desigur de principalul care este salariatul român, devenit un fel de salahor la dispoziţia colonialismului occidental.

Este o pură speculaţie propagandistică pentru proşti că, prin mutarea fiscală prevăzută, se vor încasa mai mulţi bani la buget din contribuţiile sociale pentru pensii şi sănătate, îndeosebi graţie faptului că neîncasarea şi nevirarea către Fisc devin pentru angajatorul implicat infracţiune (penalizată cu închisoarea). Prevederea acestei încasări suplimentare în bugetul pe 2018 este nerealistă. Pentru că baza de impozitare va scădea! Mulţi angajatori din sectorul privat nu vor creşte salariile brute şi mai mulţi nu le vor creşte cu cel puţin 20% (minimul necesar spre a nu se afecta salariul net). Foarte mulţi vor folosi prilejul de a proceda selectiv, nemărind salariul brut celor de care vor să scape, mai ales că vor putea să scape de aceştia fără salarii compensatorii. Din ceea ce s-a conturat pînă acum, va fi vorba aproape de o majoritate care se va abţine să se lege contractual de salarii brute mărite, utilizînd pentru neafectarea salariilor nete bonusuri cu caracter pasager sau temporar pînă la noi „clarificări”. Pentru angajatorii privaţi este o oportunitate de restructurare fără costuri salariale care nu va fi ratată şi se va vedea cît de reală este aşa-numita criză de forţă de muncă de care se tot vorbeşte. Se va repeta ceea ce s-a întîmplat cu mult trîmbiţatele privatizări! S-a spus „privatizăm ca să scăpăm de căpuşe“, ceea ce a însemnat de fapt: în loc să distrugem hoţii, distrugem statul însuşi! Aşa va fi şi acum: în loc să venim de hac evazioniştilor, distrugem socialul relaţiilor de muncă! Cui foloseşte acest lucru?! Doar capitalului! Şi anume numai aceluia puternic: adică onor capitalului străin!

Pentru multinaţionale, cel mai mare evazionist fiscal din România, nimic nu se schimbă în noile condiţii, ba devine totul şi mai favorabil. Pentru multinaţionale, venirea la salariile mici din România (de la salariile mari din ţările de origine) înseamnă o scădere considerabilă a costurilor lor şi, ca atare, acestea nu practică evaziunea fiscală pe muncă, ci pe partea ce le revine lor din valoarea adăugată (adică pe profit, pe care îl externalizează înainte de fiscalizare). Datorită scăderii nou introduse a impozitului pe salariu, ies în cîştig, în timp ce pot evaziona în continuare impozitarea profitului (neatinsă ca infracţiune). Dimpotrivă, pentru capitalul românesc, plata contribuţiilor pe muncă este o mare vulnerabilitate. Chiar şi numai întîrzierea la plată îi poate băga pe patronii de IMM-uri la puşcărie în noile condiţii. Falimentele IMM-urilor se vor ţine lanţ. Bineînţeles, după ce vor fi folosite toate mijloacele avute la dispoziţie. Se vor muta întîrzierile pe plata impozitelor care nu intră sub incidenţa incriminării ca infracţiune. Dar asta nu înseamnă că statul va încasa per total mai mulţi bani. Mai ales, însă, vor fi mutate neplăţile pe capul celor care nu te pot băga la puşcărie. Cine sunt aceştia?! Fraţii români întru business, respectiv furnizorii, deveniţi de altfel de ani de zile adevăraţii bancheri finanţatori în România!

De investiţii publice nici nu va putea fi vorba (asta apropo de programul de investiţii prevăzut în buget!) şi nici pe pensionari nu-i văd bine: nu prea vor exista resurse pentru ceea ce li s-a promis!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/bugetul-care-propulseaza-romania-istoria-europei-ca-vrednic-cobai/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Lupii moraliști nu se mai descurcă doar cu trîmbițele!

         PSD a închis cercul „revoluției fiscale“ prin adoptarea de către guvernul Tudose a unei ordonanțe de urgență care transformă din contravenție în infracțiune (pedepsită cu închisoarea) nereținerea de către angajator sau reținerea fără virarea către fisc a contribuțiilor sociale, de acum puse integral în sarcina angajatului. Ordonanța folosește prilejul mutării contribuțiilor pentru a incrimina ca infracțiune evaziunea unui șir de impozite și taxe, fiind enumerate în acest sens 32 de poziții.

Sunt multe semne de întrebare în legătură cu impactul economic al respectivei ordonanțe – căci stopajul fiscal la sursă neurmat de virarea către fisc a mai fost incriminat ca infracțiune și totuși evaziunea n-a slăbit – dar este cert că, de departe cea mai odioasă diversiune din România actuală primește o lovitură în plin. Este diversiunea care combină în același creuzet independența Justiției, lupta împotriva corupției, așa-numita corectitudine politică, apărarea ordinii de drept, primatul sectorului privat și neperformanța sectorului de stat, bombardînd spațiul public cu aiureli întru prostirea proștilor și, de fapt, întru distrugerea statului român. Este diversiunea care, în perioada actuală, face din PSD, expresia bună sau rea a votului popular din prezent, vinovatul de serviciu, nu cumva în legătură cu ceea ce acesta este realmente responsabil (că nu pune nici măcar în discuție statutul de colonie al României în sistemul centru-periferie al UE), ci în legătură cu povești care sună perfect ticluit pentru fraieri și imbecili, precum „ciuma roșie“, adversarul statului de drept, emblema corupției, obstacolul în calea dezvoltării, modernizării și occidentalizării României, mai pe scurt, „hoții“. Ei bine, vin acum chiar „hoții“ să ceară legal băgarea la pușcărie a celor care devalizează statul (neplătindu-și impozitele) și fură oamenii (prejudiciindu-i de drepturile lor la sănătate și pensii, rezultînd din contribuțiile lor financiare în aceste scopuri). Propaganda deneaisto-sereisto-penelisto-useristo-iohannistă are o problemă! Cum tu, reprezentant al statului, pe care statul îl dotează cu resurse și mijloace tocmai spre a-l apăra, să critici reglementări care încearcă exact să prevină și să combată prejudicierea statului?! Cred că trebuie să strîngă mai degrabă ceva tancuri, nu numai trîmbițe, ca să vină de hac „ciumei roșii“, ce vrea de acum să-i bage la pușcărie pe evazioniștii fiscali, cărora, vai, le era atît de bine pînă acum strigînd „hoții“ cît îi ținea gura, în timp ce se înfruptau masiv din banul public, mulți, din păcate, inclusiv pe calea evaziunii fiscale sub diferite forme! Și așa au apărut plînsete pe umerii potențialilor sancționabili: vezi Doamne, guvernul PSD ar căuta cătușele, în loc să sprijine minunatul sector privat să se dezvolte întru mîntuirea romînilor!

Aici însă se pătrunde în miezul celei mai mari diversiuni promovate de cînd statul a fost pus la zid drept cel mai prost administrator, în vederea transferării rapide a activelor acestuia către privați, considerați mîntuitorii! Nu cred să fi existat ceva mai hulit decît statul în perioada postdecembristă! Și mai puțin apărat decît statul, în respectiva perioadă, de către instituțiile îndrituite și înzestrate tocmai în acest scop, spre a-l proteja de furt! De altfel, dacă Justiția intervenea, transferul „totul de la stat la privat“ – comanda externă însușită intern a perioadei – ar fi avut loc fără furt în vreo 200 de ani, nu în 20 de ani! Evaziunea fiscală a fost fanion în această perioadă, iar combaterea ei victima integrală! Și, oricum, obiectul celor mai grețoase atitudini. De evaziunea fiscală – estimată oficial la 16-18% din PIB, adică la peste 30 miliarde euro – sunt responsabili agenții economici (și nimeni altcineva) și, pe orice parte ai întoarce lucrurile (număr, pondere în cifra de afaceri sau în PIB), aceștia în supercovîrșitoare majoritate sunt privați în România actuală. De ce atunci să mai fie incriminată evaziunea fiscală?! Căci, dacă stai să te gîndești, prin evaziunea fiscală banii rămîn la îndemîna aceluia considerat cel mai minunat administrator (sectorul privat), în loc să se ducă la cel mai prost administrator (statul), care și-ar bate joc de ei în cine știe ce activități nerentabile sau măsuri populiste. Nici unul dintre corifeii noilor rînduieli n-a avut însă decența ca, în spiritul propriilor concepții și idei, să laude evaziunea fiscală. Ba, într-o nemărginită demagogie, au criticat-o așa, de formă, avînd însă grijă ca nu cumva vreo măsură guvernamentală s-o combată, putînd astfel s-o practice, în timp ce-o făceau pe lupii moraliști! Măsura PSD vine acum să dea cu barda!

De fapt, ca să fim drepți, PSD nu dă chiar cu barda! Dacă veți observa, TVA-ul și impozitul pe profit nu fac parte din înșiruirea de 32 de poziții în care eventuala evaziune este obiect de incriminare ca infracțiune (pedepsită cu închisoarea). Sunt singurele arii fiscale în care fiscul se poate întîlni în eventuale dispute cu multinaționalele. Firmele străine rămîn deci pentru fiscul român bibelou de porțelan de neatins. Leii de la ANAF sunt lei doar în fața IMM-urilor românești. Și capitalul autohton va ajunge de acum nu numai pe margine, ci și la pușcărie! Din păcate, fiind o măsură incompletă – precum toate adoptate de PSD – cel mai consistent demers fiscal din ultimul timp se constituie într-un nou cadou făcut capitalului străin, care iese în cîștig din tot ceea ce face PSD!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/lupii-moralisti-nu-se-mai-descurca-doar-cu-trambitele/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Producția de bogați români a încetat!

         Fulgere și tunete pentru bogații României! Binecunoscuta bancă ING a decis să închidă divizia „private banking“ de la București. Private banking-ul este complexul de servicii bancare speciale pentru clienți bogați. Ceea ce prin Elveția, țara fanion pentru private banking, înseamnă clienți cu dețineri de la două milioane dolari (euro sau franci elvețieni) în sus! În divizia private banking ING de la București era vorba de un prag minim de 500.000 euro. Avînd în vedere dimensiunea deținerilor, private banking-ul implică tratamente de dobînzi mult mai favorabile decît cele uzuale, dar, mai ales, scheme de plasamente în titluri de stat, obligațiuni și acțiuni bursiere cu randamente mari, inclusiv treceri prin paradise fiscale care să permită „optimizări fiscale“, mă rog, tot tacîmul pentru o valorificare sesizabilă și constantă a portofoliului administrat. Evident, în lansarea, în urmă cu peste un deceniu, a diviziei private banking de la București, primul serviciu specializat de acest gen de pe piața românească, ING miza pe existența unui număr rezonabil de bogați în România și, fără tăgadă, pe o „producție“ nouă de bogați în timp, care să asigure sustenabilitatea și progresul diviziei respective. Închiderea din 2017 pare să indice evoluții neanticipate de bancă. Dl Daniel Llano, șeful retail-ului bancar ING, a vorbit, cu ocazia anunțului de închidere, „de schimbări comportamentale investiționale influențate de criza economică, ce au dus mai degrabă la un apetit prudent, ceea ce ar dovedi că serviciul «private banking» nu este încă potrivit României“ (clienții ­existenți urmînd a fi redistribuiți fie segmentului de retail local, fie celui „private banking“ din ING Luxemburg). Și de se vrea, și de nu se vrea, închiderea serviciului respectiv arată, altfel spus, că România stă cam prost la capitolul bogați și mai ales la „producția“ nouă de bogați în anii din urmă și probabil în anii ce vin!

Din zona miturilor care pluteau prin spațiul public, întrebările năvălesc cu zecile. Există afaceri pentru români în România care să le permită acestora acumularea de averi de tip private banking? Sau le-au luat străinii toate aceste afaceri cu potențial, românii rămînînd cu firimiturile ori, maximum, cu punerea pingelelor?! Dacă în România, așa cum ni s-a împuiat capul, totul poartă anatema hoțiilor și corupției, unde ne sunt atunci corupții și hoții români care au devalizat și devalizează țara? Sau e vorba doar de niște găinari care au furat și ei de-o chiverniseală, dar, oricum, nu pot cu ceea ce au furat să depășească pragul unui private banking?! Este această închidere o lovitură sau o victorie pentru DNA? Înșirați într-o divizie private banking, DNA îi avea pe bogații români ca pe tavă! Sau acțiunea DNA de pînă acum i-a speriat complet?! Cum să interpretăm realist fundalul închiderii private banking-ului ING de la București în anul de grație 2017?

În mod obiectiv, averile eligibile pentru private banking nu pot avea decît două surse: business-uri prospere (că din salariu nu poți ajunge client private banking) sau/și furturi (devalizări, corupție de top). În contextul de acum 10-15 ani, în care a fost înființată divizia private banking ING, business-urile prospere erau posibile pentru români. Cu respectarea legalității sau nu, ori cu sustenabilitate sau nu, era o altă problemă! Piața oferea însă totul pentru performerii români: punctele strategice ale economiei erau la români, buni sau răi cum erau ei! Producție de bogați pe calea afacerilor era posibilă. De atunci încoace, posibilitățile s-au redus trepta pînă la dispariție. Toate punctele strategice, toate sectoarele de impact, toate segmentele de piață care oferă perspective de performanță și profit au fost luate de străini. Ne place, nu ne place, producția de bogați români pe calea afacerilor a încetat! Mai poate scăpa unul sau altul ca excepție, dar piața s-a închis pentru un serviciu bancar specializat pentru bogați!

Culmea, nu se stă mai bine nici în materie de producție de bogați pe bază de furt, cu toate că există o anume propagandă care vede în români numai hoți, corupți și infractori, pe care îi face vinovați de toate relele din lume și, bineînțeles și înainte de toate, de răpirea resurselor pentru dezvoltarea României! Înlăturați din posesia principalelor bogății ale țării, din deținerea sectoarelor strategice, din punctele reale de comandă, scoși de la butoane, cum s-ar spune mai pe șleau, românii nu mai pot nici fura ca lumea, oricît de răi ar fi! Sau, mai exact, nu mai pot fura decît sume derizorii, neeligibile pentru a deveni clienți private banking! DNA are, în mod obiectiv, o problemă. Riscă să rămînă fără obiectul muncii, atît timp cît pentru instituția respectivă străinii sunt bibelou de porțelan de neatins, iar români la butoane nu mai există! Nu întîmplător, DNA instrumentează prioritar dosare din vremea de demult în care românii se aflau încă pe la butoane și se străduiește din răsputeri să fie menținută incriminarea abuzului în serviciu fără prag, pentru a putea supraviețui pe seama instrumentării găinarilor, căci, pe cei de private banking i-a pierdut de mult! Concluzia este tulburătoare, dar fără echivoc. La întrebarea „cum se face că România furată de români se află de fapt la străini?“, răspunsul este fără ezitări: România furată de români este un episod depășit, de acum România este furată de străini! Și încă la rate de jaf!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 11 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/productia-de-bogati-romani-incetat/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Supercoloniala“ bate filmul

       „Supercoloniala“ este supercîștigătoarea după reușita deplină a cacealmalei fiscale tip Dragnea – Tudose, organizată pentru aservirea dizgrațioasă a țării stăpînului ei străin și care a inclus la loc de frunte diversiunea cu înlocuirea (propusă pentru a fi retrasă) a impozitului-mascaradă pe profit pentru multinaționale cu un impozit derizoriu, dar de neevazionat, pe cifra de afaceri, precum și transferul integral al contribuțiilor sociale în cîrca angajatului (lucru inexistent pe undeva prin Europa). Să identificăm măcar sumar „supercoloniala“: extracție de substanță economică din colonia România, fără vreo activitate sau cu o activitate fictivă ori paravan în România! Și nu este doar vreo excepție sau vreun caz rătăcit! Beneficiind de „reglementări“ europene, probabil deliberat sau anume ticluite, se strîng în România, aparent fără sens, sume acoperite cu acte care să demonstreze că reprezintă profituri deja impozitate prin alte țări ale UE și deci exceptate de la orice altă impozitare. Firma strîngătoare nu are salariați, ca atare, nu plătește nici un fel de impozite pe muncă sau contribuții sociale, adică acele dări care sunt procentual mari în România; în schimb, poate face orice manevre cu banii, plătind eventual dările pe capital, care sunt derizorii în România! Sau alt tip de cazuri: se vine cu un laptop, se cîștigă legal o licitație dintr-o achiziție publică, avîndu-se la spate istoricul unei firme de reputație dintr-o țară occidentală, apoi se procedează la o subcontractare și, de pe laptop, se urmărește execuția lucrărilor, fără a se angaja vreun salariat. La fel, se evită plata impozitelor pe muncă și a contribuțiilor sociale și se achită eventual impozitul pe profit. Care este oricum derizoriu! Deși, mai degrabă, la unison cu fîrtații  întru colonialism, mai mult nu se achită acest impozit, externalizîndu-se cea mai mare parte din profit înainte de fiscalizare, dacă nu cumva se declară la Fisc pierdere! Nu există nici un fel de pericol, deoarece, pentru Fiscul din România, firma străină este bibelou de porțelan. Ziarul Financiar menționa cazul firmei austriece Swietelsky, cu o cifră de afaceri de peste 162 milioane lei, deși nu are nici un angajat, care a construit cea mai lungă linie de tramvai din Cluj-Napoca și tronsoane de cale ferată în zonele Vințu de Sus – Simeria și Curtici – Arad.

Să nu confundăm sau să punem cumva pe același plan firma străină fără salariați cu puzderia de microfirme românești fără salariați (vreo 300.000 la număr), care n-au angajați pentru că abia își trag sufletul să-l țină în viață pe bietul lor „antreprenor“.

Nu este greu de dibuit de ce există o anume înghesuială de prin țări vestice în căutarea formulei „supercoloniale“ prin România, deși cheia exploatării coloniale este în România tocmai folosirea salariilor mici, și nu evitarea acestora! Fără îndoială, salariul colonial – deci utilizarea forței de muncă locale la costurile ei derizorii – este instrumentul fundamental al exploatării coloniale a României. De aceea, capitalul vestic – devenit noul proprietar al României – are ca preocupare prioritară menținerea pe rol a salariilor mici, blocarea oricărei inițiative de mărire a acestora, ținerea în priză a trădătorilor de neam și țară spre a-i determina să nu facă vreo manevră greșită, ba chiar să bată toba păstrării salariilor mici ca o condiție a stabilității financiare și atractivității pentru investițiile străine.

Explicația „supercolonialei“ se află în sistemul fiscal din România, de asemenea vizat de capitalul străin să rămînă în parametrii exploatării coloniale. Fiscalitatea din România nu numai că nu combate, dar şi contribuie la prelungirea şi promovarea actualei împărţiri odioase a PIB-ului între muncă şi capital (doar 30% munca și vreo 55% capitalul, adică exact invers decît în țările de prin Occidentul mîntuitor)! Ca să-şi facă rost de minime fonduri, fiscalitatea din România suprataxează tocmai componenta minoritară, adică munca. Și o face, inclusiv după „revoluția fiscală“ PSD (47%, față de 16%), într-o proporţie de trei ori mai mare decît în cazul capitalului, care este subtaxat. Cei care nu înţeleg cum stă de fapt treaba sau jalnicii menestreli ai capitalului străin o ţin cu participarea însemnată a acestuia din urmă la bugetul statului român, fără a preciza – din neînţelegere sau deliberat – că respectiva participare vine din impozitarea muncii (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine forţei de muncă), şi nu din impozitarea profitului (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine capitalului). Mai precis, din impozitarea a ceea ce ne revine „nouă“, românilor, şi nu din impozitarea a ceea ce le revine „lor“, străinilor! „Supercoloniala“ evită plata chiar și a impozitelor pe partea „noastră“ din PIB, căci impozitele pe partea „lor“ oricum se evazionează!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 4 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/supercoloniala-bate-filmul/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Neperformantele – instrument ideal pentru dosirea profiturilor bancare

        Sistemul bancar din România – aproape în întregime străin – a raportat pentru primele nouă luni din 2017 un profit de peste 4 miliarde lei. Și, dacă evoluțiile de pînă acum continuă și în ultimele trei luni ale anului, 2017 va marca în perioada postcriză un record în profiturile sistemului bancar. Să se fi speriat băncile străine de plîngerea premierului Tudose că acestea realizează, dar nu raportează profit, pentru a nu plăti statului român impozitul corespunzător?! Este sigur că obține profituri în România, căci altfel n-ar pierde timpul pe aici, dar le maschează pentru a nu le fiscaliza! Că acum însă s-ar fi speriat de plîngerea publică a dlui Tudose, raportîndu-le, este neplauzibil, pentru că, avînd în vedere statutul României, chiar dacă nerecunoscut oficial de colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE, băncile străine au putere în România, în timp ce prim-ministrul român, indiferent cine ar fi acesta, nu are! Sau, mai bine zis, nu are putere decît în chestiuni absolut derizorii, oricum nu în sancționarea și taxarea băncilor străine, care sunt principal instrument colonial al centrului în periferii precum România. Și atunci, ce să se fi întîmplat?

Analizînd activitatea băncilor străine din România, se poate constata că singurul element care fluctuează este nivelul așa-numitelor „neperformante“ (creditele acordate a căror rambursare fie întîrzie, fie nu mai are loc). De acest nivel pare să depindă și evoluția noilor împrumuturi către clienți, firme sau persoane fizice. În rest, aceeași „grilă“ care reprezintă osatura: o marjă uriașă între dobînzile cu care se acordă împrumuturile și dobînzile oferite la depozite, precum și comisioane nefirești, amețitoare. Să observăm că, indiferent de alte laturi ale activității bancare (să zicem, oscilante, în funcție de conjuncturi și perioade), această osatură asigură constant nu numai acoperirea costurilor, dar și profituri confortabile. Pur și simplu, pentru că nivelurile practicate atît la dobînzi, cît și la comisioane rezultă nu din piață, ci din abuz de monopol, activitățile băncilor fiind monopol al lor, neîmpărțit cu nimeni altcineva. Concurența între bănci este o poveste cu cocoșul roșu, iar consumatorii de servicii bancare (fie persoane juridice, fie persoane fizice) sunt captivi, avînd în vedere obligația legiferată de a efectua plățile prin bănci, acestea din urmă folosind respectivul monopol spre a-și impune condițiile. Rata de rentabilitate bancară în România – rezultînd din abuz de monopol – este atît de mare, încît băncile nici nu au nevoie de a fi în competiție în finanțarea economiei. Ele, de fapt, nici nu prea finanțează economia. Căci toate subsidiarele multinaționalelor nebancare, care dețin controlul în economie, se finanțează din străinătate, că doar nu o să o facă la costurile respingătoare din România. Astfel încît subsidiarele bancare străine din România nu reciclează în economie nici măcar banii pe care îi strîng din România, stocul creditelor nereprezentînd nici 80% din stocul depozitelor. De fapt, băncile din România (aproape toate străine) nu finanțează sistematic decît statul român, caz în care nu-și asumă nici un risc. Capitalul românesc este scos din joc și subfinanțat. Iar persoanele fizice sunt creditate în valuri, „în pas“ cu ciclul economic (avînt-criză). În perioada de avînt, generată de expansiunea consumului, băncile străine devin aparent „neglijente“, creditînd cu ușurință (doar cu buletinul) clienții amețiți de campanii „Black Friday“ și alte prostii de același gen. După care urmează nerambursările. Nivelul apocaliptic al condițiilor cu care se acordă creditele asigură rentabilitatea bancară și la un prag deosebit de înalt al neperformantelor. Este de-ajuns să încaseze doar 20-30% din creditele acordate persoanelor fizice, că băncile și-au recuperat, de fapt, toți banii avansați. Restul îl pot contabiliza în categoria neperformantelor, care sunt sursă de cîștiguri nete în anii ce urmează, mai mulți sau mai puțini, în funcție de ceea ce în spațiul public trece la capitolul „criză“. Băncile nici nu-și pierd timpul cu recuperarea neperformantelor de la clienți, ci le vînd unor recuperatori specializați cu numai 8-10% din valoare. Aceștia strîng de gît nesăbuiții care se aruncaseră în capcana creditelor bancare și care rămîn fără pantaloni.

Provizionarea (trecerea pe pierderi) și vînzarea neperformantelor – denumite demagogic în limbaj bancar curățirea portofoliilor – sunt parțial finanțate de statul român (adică de noi toți, proștii!) prin deducerile fiscale acordate băncilor la respectiva „curățire“. Neperformantele sunt mijlocul ideal de camuflare a adevăratelor profituri și de evazionare a impozitării lor. Și atunci, trai, nineacă: cu cît mai multe neperformante, cu atît mai bine! Iar după curățirea portofoliilor reîncepe o nouă campanie de creditare doar cu buletinul.

Aici ne găsim acum, în 2017. De neperformantele din anii trecuți – generatoare ale anterioarei crize – s-a scăpat treptat, 2017 devenind anul reluării unui nou ciclu al creditării doar cu buletinul.

Cînd nivelul neperformantelor este scăzut, profiturile bancare ies la suprafață (cazul anului 2017), un nou ciclu de neperformante urmînd să ducă iarăși la camuflarea profiturilor în anii ce vin. Dl Tudose a nimerit prost doar anul, în rest, are perfectă dreptate în domeniu. Și la ce i-a folosit?! De noi nici nu mai vorbim!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/neperformantele-instrument-ideal-pentru-dosirea-profiturilor-bancare/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Măi să fie, avioanele F-16 au atacat găinile din Vaslui!

        Cînd l-am auzit pe premierul Tudose, proaspăt pe atunci venit în funcție, spunînd că atîtea și atîtea bănci nu plătesc impozit pe profit, mi-am zis: iată omul, unul pe bune, care nu se dă după plop! Cînd, la scurt timp după aceea, l-am mai auzit și că a avut un depozit la bancă, dar l-a lichidat din cauza condițiilor oferite și comisioanelor nefirești, mi-am zis că, și dacă nu va face mare lucru pe la Executiv, măcar nu-l poate păcăli nimeni pe acolo. Cînd l-am văzut însă cu cîtă ușurință a anunțat că va parafa mutarea contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului, cu toate că își inaugurase mandatul cu asigurarea că atît timp cît va fi dînsul prim-ministru nu se va face această mutare, am început să intru la idei! Mai ales că mi-am amintit că renunțase cam tot atunci, fără vreo străbatere și fără măcar vreo explicație, la proiectata înlocuire a impozitului (de mascaradă) pe profit cu un impozit derizoriu, dar imposibil de evazionat, pe cifra de afaceri! Hopa! M-am întrebat imediat: cine ar fi fost afectat de o asemenea înlocuire? Păi, multinaționalele, care evazionează la greu respectivul impozit, externalizînd grosul profiturilor înainte de fiscalizare! Și atunci mi-am șoptit în barbă: vai, săracul, la ce presiuni externe o fi fost supus! Deși o urmă de îndoială aveam: n-o fi înțeles oare cu multinaționalele sau, ceea ce era același lucru, n-o fi fost cumva o hohă povestea aia cu înlocuirea impozitelor pe profit cu un impozit pe cifra de afaceri pentru multinaționale?!

Cînd, de curînd, l-am auzit pe dl Tudose, exact cu prilejul adoptării în Guvern a tragicei mutări în cîrca angajatului a întregii contribuții pentru sănătate și pensii, că unele sindicate s-au opus demersului, atîțate fiind de multinaționale și chiar că acestea din urmă și-ar fi trimis angajații să protesteze în fața Guvernului, mi-am zis: gata, sunt lămurit! Regretabil pentru un om bătrîn ca mine era doar faptul că nu mi-am dat seama de la început că dl Tudose este pe mînă cu multinaționalele și joacă împreună o carte spre a-i prosti și mai abitir pe proști! Adică pe noi! Față de contextul dat, afirmația dlui Tudose este atît de ilogică, încît gîndul nu te poate duce decît la o manevră diversionistă. Căci demersul privind respectiva mutare fiscală are în mod clar trei pierzători, toți români: salariații din sectorul privat, din care mulți se vor alege cu cîștiguri nete mai mici; statul român, care, pentru ca această scădere să nu fie prea mare, preia o parte din cost, prin reducerea impozitului pe salariu, cu prețul micșorării încasărilor la buget; capitalul românesc, care, prin mișcarea adiacentă de impozitare a cifrei de afaceri pentru firmele cu venituri sub 1 milion euro, va finanța cadoul făcut capitalului străin, care, avînd firme peste acest prag, va rămîne să plătească impozit pe profit și deci să fie liber să-l evazioneze pe mai departe. Să îl acuzi pe singurul cîștigător al acestei mutări fiscale – respectiv multinaționalele – că a băgat bețe-n roate este nu doar neplauzibil și ridicol, dar de fapt îngrozitor de suspect. Înseamnă că știi că faci rău și, conștientizînd că acelora cărora le faci rău nu le prea plac multinaționalele, arunci, de ochii lumii, anatema tocmai asupra acestora! Care ar putea fi scopul? Păi, nu poate fi decît acela de a încerca să-i aburești pe cei pe care îi tragi în piept. În demersul cu pricina, multinaționalele sunt o țintă absolut falsă! Cum ar veni vorba, multinaționalele – aceste avioane F-16 ale economiei mondiale – sunt acuzate că, spre a-și realiza țelurile strategice globale, se îndeletnicesc cu agresarea găinilor din Vaslui. Și bietul Guvern al României, care n-a spus o vorbuliță cînd multinaționalele i-au luat tot României – și petrolul, și gazele, și industriile, și distribuțiile de energie, și băncile, și telecomunicațiile, și pădurile, și comerțul cerealier, și retailul, și floarea forței de muncă –, se arată vexat că multinaționalele ar stresa găinile din Vaslui. E pur și simplu caraghios! Multinaționalele constituie cel mai mare evazionist fiscal din România, dar, să fie clar, nu prin evazionarea dărilor pe muncă, adică a dărilor pe partea care nu le revine lor din PIB. De la ele de acasă, deci de la costuri salariale înalte, au venit în România tocmai pentru a exploata salariile mici de aici. Și, grație acestora, costurile lor cu salariile reprezintă o nimica toată în totalul costurilor lor și, de aceea, nu se îndeletnicesc cu evazionarea impunerilor pe muncă. Ele evazionează masiv dările pe partea care le revine lor din PIB (profiturile), neplătind probabil decît vreo 10% din impozitele pe profit pe care ar trebui să le plătească. Nici profiturile lor și nici impozitarea pe profit nu sunt afectate cumva – chiar deloc! – de mutarea contribuțiilor sociale asupra angajatului. Ba, mai mult, această mutare le decuplează de orice responsabilitate socială de acum încolo în România. O asemenea decuplare nu există nicăieri în Europa, România devenind, din acest punct de vedere, un fel de paradis social pentru capital în relația istorică a acestuia cu munca. De aceea, multinaționalele au agreat demersul privind transferul contribuțiilor în sarcina integrală a angajatului. L-au aprobat printr-o remarcabilă tăcere. Că doar nu era să aplaude, căci s-ar fi dat de gol într-o chestiune controversată, care creează capitalului un privilegiu pe care state cu ștaif din Europa nu îndrăznesc să îl confere capitalului, spre a nu jigni și umili munca.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/mai-sa-fie-avioanele-f-16-au-atacat-gainile-din-vaslui/

Rețeta PSD: trei pierzători (români), un singur câștigător (străin)

        Indiferent de ceea ce decideau pînă la urmă PSD și guvernul său în privința promovării pe mai departe sau, dimpotrivă, a renunțării la măsurile din așa-numita „revoluție fiscală“, bilanțul politicii PSD, urmărită consecvent de la revenirea la guvernare în 2012, era deja conturat. În cadrul acestei politici, se încearcă să se dea ceva în plus la nevoiași, dar fără a se pune în discuție rînduielile existente și fără a se lua, cumva, de la bogați, ba chiar dăruindu-le acestora cîte un cadou din panoplia „relaxărilor fiscale“, ca să nu se supere, și, astfel, în scurt timp, totul se împotmolește din lipsă de resurse. Pentru ieșire, se dă înapoi, nevoiașii rămînînd cu buza umflată, iar bogații cu cadourile fiscale. Totul se soldează, de fapt, cu o aservire economică și mai profundă către capitalul străin, în timp ce se lasă impresia că s-ar lupta pentru nevoiașii români și pentru emanciparea capitalului autohton. Ceea ce are priză mare la fraieri! Opoziția politică de trei parale din România actuală, cu Iohannis în frunte, taxează politica PSD drept „populism“, amplificînd atracția populară pentru PSD. Pune umărul și DNA, găsind cu predilecție corupți PSD și victimizînd astfel partidul în ochii oamenilor de rînd. Ca urmare, PSD este propulsat și de opoziție, și de justiție în alegeri. În timp ce capitalul străin, actualul proprietar al țării, mustăcește de satisfacție și, primind mereu și mereu noi cadouri de la PSD, își rotunjește profiturile. Dar, în mod dibaci, nu lasă impresia public că Dragnea și ai lui i-ar fi în grații, forțînd de fapt mîna acestora spre a obține privilegii și cîștiguri și mai mari. În orice caz, dacă Dragnea și ai lui n-ar exista, capitalul străin din România ar trebui să-i inventeze.

Iată fermecătoarea rețetă PSD! Totul pornește de la exploatarea situației reale din țară. În promisiuni, proiecte și programe se agită măsuri despre creșterea salariilor și pensiilor, care sunt mici și deci interesează la buzunar majoritatea populației. Nu se știe exact dacă liderii PSD sunt în înțelegere cu proprietarii străini ai țării, dar, față de asemenea inițiative, aceștia din urmă nu pot să nu-și arate iritarea, măcar de ochii lumii. Iar liderii PSD, ca să le stingă iritarea, le fac o nouă relaxare fiscală, cadou peste cea absolut abominabilă existentă deja. Apoi, creșterile promise sau inițiate pentru nevoiași sunt încetinite, limitate sau amînate, rămînînd să opereze însă cadourile făcute capitalului străin. De fapt, rețeta are o derulare și mai diversionistă. Într-un anumit moment politic, în funcție de situația creată, se agită și mai abitir spațiul public cu amenințări de introducere a unor reglementări fiscale care ar afecta capitalul străin (despre care știe și Grivei că este cel mai mare evazionist fiscal din România, prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor fabuloase obținute sau chiar prin declararea mincinoasă că înregistrează pierderi, și nu cîștiguri). A fost cazul taxei pe stîlp sau al amenințării că se înlocuiește impozitul de mascaradă pe profit cu un impozit derizoriu, dar de neevazionat, pe cifra de afaceri. De fapt, agitația este făcută pentru a se introduce noi reglementări fiscale care să afecteze capitalul românesc. A fost cazul TVA-ului defalcat și, mult mai important, al impozitului pe cifra de afaceri pentru firme cu venituri sub 1 milion euro, ceea ce lovește, practic, 90% din IMM-urile românești, care sunt puse să cotizeze fiscal la greu, în locul unor impozite pe profit pe care nu le plăteau pentru că nu aveau pe ce. Cu alte cuvinte, urmează a plăti impozite în contul unor cîștiguri nete pe care cele mai multe din ele nici nu reușesc să le realizeze în realitate. În vreme ce, multinaționalele, toate cu venituri peste acest prag, rămîn să evazioneze în continuare impozitarea unor profituri pe care chiar le realizează în realitate. Altfel spus, într-un final, amenințătoarele măsuri la adresa capitalului străin dispar de pe firmament, rămînînd însă tot ceea ce a vizat capitalul românesc, ce urmează să plătească factura. Trăgînd linie, pe de o parte, trei pierzători –  salahorii români (care se aleg cu cîștiguri suplimentare de vreo doi lei, dacă nu chiar cu scăderi nete de salarii), capitalul românesc (care finanțează de fapt cadourile fiscale pentru capitalul străin), statul român (care, cu noi găuri la buget, devine și mai incapabil să facă ceva pentru infrastructură sau educație) – iar, pe de altă parte, un singur cîștigător, respectiv capitalul străin, care nu este afectat de nimic și care primește cadouri nu cumva pentru merite, ci doar pentru că există.

Dacă sesizați vreo exagerare față de realități în descrierea acestei derulări, faceți o comparație între ceea ce au promis guvernele PSD în materie fiscală și bugetară de la venirea lui Ponta în 2012 și ceea ce a rămas să opereze concret pînă la urmă în această materie, trecînd prin guvernele Grindeanu și Tudose pînă în prezent. Se simte mai bine capitalul românesc acum decît în 2012?! A luat cumva o felie mai mare din piață de atunci și pînă acum sau felia care a crescut este numai cea a capitalului străin?! Acesta este, de fapt, cel care obține creșterea economică mult lăudată din România și care, ca să fie sigur că n-o împarte cu nimeni, îi externalizează amețitor aproape toate roadele. A crescut cumva ponderea salariilor în PIB în această perioadă ca semn că salahorii români ar fi devenit mai puțin salahori și capitalul străin i-ar stoarce  mai elegant?! Stimați proprietari străini ai țării, zău, ar trebui să fiți mai deschiși față de Dragnea și ai lui. Nu vedeți că nu știu ce să mai facă spre a vă intra în voie?! Fiți mai drăguți cu ei, nu de alta, dar poate ne mai lasă și pe noi să mai respirăm!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/reteta-psd-trei-pierzatori-romani-un-singur-castigator-strain/

 

Marea trădare colonială

 

           Deși evident un proces, și nu un act de la o dată dintr-un calendar, transformarea României într-o colonie se poate considera că s-a produs din momentul în care salariile în România au coborît, ca pondere în PIB, de la circa 40% în urmă cu un deceniu spre numai 30%, cotă de batjocură care nu este întîlnită decît în colonii! Este ceea ce munca preia din PIB, restul revenind capitalului (55% în cazul României) și participării nete a statului. Potrivit Eurostat, o asemenea împărțire absolut odioasă a PIB-ului între muncă și capital a fost atinsă în România la 6-7 ani de la intrarea în UE, lucru despre care bineînțeles că nu se pomenește nimic în aprecierile oficiale privind bilanțul apartenenței României la UE. Să precizăm că în țările centrului colonial vestic din UE împărțirea PIB-ului între muncă și capital este exact inversă: 30-40% capitalul și 50-55% munca! Acum, în cazul mutării contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate doar în sarcina salariatului, se adîncește această împărțire odioasă existentă în România și, poate încă și mai important, se pecetluiește „legal“ și „instituțional“ statutul de colonie al României în UE, pe care nu-l exprimă mai bine altceva decît împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Căci iată consecințele:

Prin respectiva mutare fiscală în sectorul privat, unde nu există nicio obligație a angajatorilor de a mări salariul brut spre compensare, salariile nete vor scădea. Că aceasta este consecința o dovedește însăși decizia Guvernului de a mări cu peste 30% salariul minim brut (la 1.900 lei de la 1.450 lei) pentru ca salariul minim net să nu scadă. Se mizează pe faptul că mulți angajatori se plîng în momentul de față de lipsă de forță de muncă și, ca urmare, vor mări salariile brute spre a nu pierde salariați. Dar absența forței de muncă nu este un fenomen general care se manifestă peste tot în același fel. În practică, în funcție de situația specifică pe sectoare și regiuni, unii angajatori vor mări salariul brut, iar alții doar într-o mică măsură sau chiar deloc, ceea ce va duce pe ansamblu la o reducere, nu mare, dar oricum o reducere, de cel puțin 10%, a salariilor nete în sectorul privat, care, de altfel, ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din România.

Conștient că mutarea fiscală cu pricina produce scăderea salariilor nete, Guvernul însoțește măsura cu o preluare de către stat a unei părți din efortul financiar, prin micșorarea cotei de contribuții sociale (pensii și sănătate) de la 37% la 35% și prin reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10%. Grație acestei preluări, angajatorii privați ar trebui să crească salariile brute doar cu 22%, și nu cu peste 30%, pentru a nu afecta actualele salarii nete ale angajaților. Dar această preluare prăbușește și mai mult încasările la buget ale statului, ducîndu-le spre 27-28% din PIB. Este un prag necunoscut în UE (unde se află la peste 44% în medie)! Altfel spus, încă un pas spre „statul minimal“ vizat de colonialism, care va fi și mai incapabil decît este de a întreprinde ceva în folosul societății, indiferent dacă este vorba despre infrastructură, ocrotirea sănătății sau educație.

Cea mai teribilă implicație este pe termen lung. Toate discuțiile actuale privind respectiva mutare fiscală se referă la momentul zero! În timp ce marele impact asupra relațiilor de muncă și asupra raporturilor dintre muncă și capital vine abia după aceea. Capitalul va rămîne apoi complet decuplat și deci deresponsabilizat social de actul productiv, care, oricît ar fi de tehnologizat, este un act social! Într-un capitalism tîrziu, electronizat și digitalizat, este reînviat capitalismul primitiv! Relația dintre muncă și capital este pur și simplu sclavagizată. Într-un cuvînt, colonialism sadea! Că onor capitalul străin, ca mare cîștigător, este cel interesat în mutarea fiscală respectivă, se vede de la o poștă: tace mîlc, în semn de conivență cu acțiunea Guvernului, în timp ce față de orice încercare de creștere chiar derizorie de salarii s-a ridicat împotrivă cu gălăgie și vehemență toată floarea cea vestită a întregului Apus!

Terifiant este faptul că un asemenea impact este patronat de un partid care se dă de stînga! Mă rog, dacă PSD o fi de stînga înseamnă că femeile gravide sunt fete mari. Prin însăși prezența cea mai îndelungată la guvernare în perioada postdecembristă, PSD este principalul responsabil de trimiterea României din comunismul cel mai ortodox în capitalismul cel mai sălbatic. Dar, evident, de această formidabilă trădare a valorilor stîngii să se preocupe fraierii care tot votează PSD în ideea că ar vota stînga.

Înfricoșător este însă că avem de-a face cu un experiment, la a doua încercare după cea similară de pe vremea guvernului Cioloș. Trebuie subliniat clar că această punere a contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului și deci deresponsabilizarea socială totală a angajatorului nu există nicăieri în UE! Nu întîmplător, cobaiul este România, colonia cea mai colonie dintre coloniile de la periferia UE. Angajații din celelalte periferii estice ale UE, dar și cei din centrele de putere vestice ale UE, ar trebui să fiarbă: nu din solidaritate față de salahorii din România, ci din îngrijorarea că asta îi paște și pe ei! Capitalul, în vajnica sa ofensivă împotriva muncii, rade tot, în mod global. Colonialismul însuși este global. Doar intensitatea cu care se manifestă diferă, depinzînd de concursul trădărilor de neam și țară de pe plan local.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/marea-tradare-coloniala/

Propunere de bășcălie pentru dl Tudose: gazul românesc

       

           După victoria în problema remanierii guvernului, premierul Tudose se poate și mai abitir dedica bășcăliei pentru care a dovedit că are deschidere și apetență. A fost o victorie pe care a realizat-o invocînd strîmbături din nas ale Bruxelles-ului față de cei pe care domnia sa îi dorea remaniați, care, ce să vezi, erau tocmai cei cărora DNA le-a făcut dosar penal! Cică Bruxelles-ul ar fi amenințat că nu ne mai dă bani – vestiții bani europeni! – dacă documentele ar fi semnate de miniștri „penali“. Dincolo de cusătura cu ață albă, se află cifrele: Bruxelles-ul ne aruncă anual mărunțiș de vreo 4 miliarde euro, din cele pe puțin 40 miliarde euro pe care tot anual marile companii vest-europene le extrag din România, sub forma profiturilor externalizate înainte de (adică fără) fiscalizare. Mai precis, ne-a amenințat că nu ne mai dă bani din banii noștri! Această obrăznicie necesita din partea premierului un alt tratament, nu o acceptare fără crîcnire, indiferent de relațiile sale cu Dragnea, Iohannis și alții asemenea! Din păcate, dl Tudose n-a făcut decît să ne amintească, de fapt, cine e: căci își începuse mandatul de premier contramandînd net orice încercare de studiere (în vederea implementării) a intenției de a înlocui impozitarea profitului (care este o mascaradă) cu un derizoriu, dar neevazional, impozit pe cifra de afaceri, adică exact modalitatea prin care ar fi putut fi limitate rușinea, umilința și sfidarea externalizării din țară a celor pe puțin 40 miliarde euro anual! Acum, cînd glumița cu banii românești s-a cam îngroșat, îi putem propune dlui Tudose un alt subiect de avut în atenție!

Subiectul este gros de tot, tocmai bun de bășcălie: gazul românesc, lăsat de Dumnezeu românilor! În urmă cu peste 12 ani, acesta a fost vîndut, în proporție de jumătate, împreună cu întreg petrolul românesc, companiei austriece OMV, de către unul dintre predecesorii dlui Tudose în fruntea guvernului, de altfel, coleg de partid: dl Adrian Năstase. Vînzarea – numită „privatizare“ – a fost condiționalitate în primirea României în UE, parte integrantă a preceptului care a ghidat această primire: „vreți aderarea, dați economia!“. Bineînțeles, pe doi lei! Nu știe nimeni cît bănet au scos austriecii în mod net din gazele cu pricina, dar, după zece ani, redevența din contractul de concesiune-privatizare expira. În 2012, jocurile politice l-au adus la guvernare pe dl Ponta, un alt predecesor al dlui Tudose în funcția de prim-ministru și, la vremea aceea, tot coleg de partid. Cînd toată lumea îl căuta, cum era și firesc cu prilejul instalării, ce să vezi, dl Ponta – nicăieri! Dînsul, vreo trei zile – primele trei zile de mandat – la Viena și nu la București! Ce-o fi căutat acolo? În ianuarie 2014, cînd expirau cei zece ani, s-a înțeles ce se-ntîmplase la Viena: s-a organizat să fie „uitată“ revizuirea (hai să-i spunem reînnoirea) redevenței. Peste un arc de zece ani în timp, pupilul lui Adrian Năstase era și mai drăguț decît însuși Adrian Năstase cu austriecii! Dar, ca în reclamele TV, „și asta nu e tot“! Un alt predecesor al dlui Tudose, coleg actualmente în coaliția la guvernare, dl Călin Popescu-Tăriceanu, concesiona, pe ultima sută de metri de prim-ministru, unei companii canadiene, perimetre din Marea Neagră încă înainte de repartizarea acestora României de către Curtea Internațională de la Haga în litigiul cu Ucraina. După un timp, se află că s-au găsit gaze (românești) în perimetrele respective! Românești cu numele! Perimetrele nu mai aparțineau românilor și nici măcar canadienilor, întrucît fuseseră vîndute unor americani și unor ruși care aveau să devină producători de gaze din perimetre românești, alături, bineînțeles, de austriecii de la OMV. Și acum, țineți-vă bine! Austriecii de la OMV, singurii care exploatau efectiv gaze cu numele românești la vremea respectivă, s-au plîns la UE că România nu îi lasă să exporte în mod liber gazele pe care le exploatează. Adică, gazele românești! Aș, românești! Și au cerut de la CE pentru România procedura de „infringement“! E tare, nu?! Deznodămîntul s-a produs pe vremea unui alt predecesor a dlui Tudose, singurul care nu a fost coleg cu acesta: dl Cioloș! UE a pus de îndată la dispoziția României fonduri speciale pentru finanțarea construcției unei conducte care, de la malul Mării Negre să ducă gazele OMV direct în Austria! E tare, nu?! Autorităților române nu le aparține nici un cuvînt în legătură cu destinația sau prețul acestor gaze! Oricum, conducta viza să ducă direct în Austria și nu avea, cumva, în vedere aprovizionarea României! Nici măcar așa, în trecere! E tare, nu?! Și, în timp ce se lucra de zor la conductă, iar la Palatul Victoria dl Grindeanu îl înlocuise pe dl Cioloș și, nu după mult timp, însuși dl Tudose l-a înlocuit pe dl Grindeanu, lovitură de la Budapesta: Ungaria decide ca onor, conducta care venea din România, mergînd spre Austria, să fie oprită pe teritoriul maghiar! Faptul s-a produs oficial, dar dedesubturile n-au fost dezvăluite. Din punctul de vedere al gazelor românești, ceea ce se cuvenea să facă România a făcut Ungaria! Bravo, Ungaria! Huo, România! Să precizăm: la Palatul Victoria se afla dl Tudose! Acesta, băiat fin, n-a scos nicio vorbuliță! Mucles, cum s-ar zice! Nimic în vreo conferință de presă, nimic prin vreun interviu la Antena 3. Mormînt! Nicio bășcălie, măcar acolo, ceva, pentru fraieri!!! Zău, dle Tudose, puțină bășcălie s-ar impune pe tema gazului! Subiectul este mai tare decît povestea răsuflată cu contul dumneavoastră bancar!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 30 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/propunere-de-bascalie-pentru-dl-tudose-gazul-romanesc/

 

 

Emoționanta alegere a premierului Tudose între Tandea și Mandea

       

          Grea alegere pentru premierul Tudose: între Tandea și Mandea! În față, de o parte, Bruxelles-ul care strîmbă din nas să aibă de-a face cu „miniștri penali“, de altă parte, partidul susținător al dînsului în parlament, care făcuse scut în jurul respectivilor miniștri, acuzînd de abuz procurorii care le instrumentaseră dosare penale. În spate, aceiași Tandea și Mandea! De o parte, „republica procurorilor“, pe care Bruxelles-ul o agreează și promovează ca formă de guvernămînt pentru colonia Romînia, de altă parte, partidul zis la guvernare, al cărui eroism nu depășește laba broaștei, nefolosind la nimic majoritatea parlamentară confortabilă deținută de ani de zile, nici la zdruncinarea incalificabilei „republici a procurorilor“, nici la punerea măcar în discuție a ­rînduielilor coloniale din Romînia. Și atunci, zău, între cine și cine sau între ce și ce să aleagă premierul Tudose, om pragmatic?! Hai să urmărim mai îndeaproape lucrurile!

Dacă ar fi să caracterizăm comportamentul României în condițiile statutului ei de colonie în sistemul centru-periferie al UE, acest comportament apare ridicol prin comparație cu cel al unor țări precum Polonia sau Ungaria, dar, prin raport cu statutul însuși, este chiar minunat! Bucureștiul se arată nu numai cu totul mulțumit cu ceea ce are și i se consideră îngăduit de către stăpîni să aibă, deși i s-a luat tot (resurse minerale, bănci, distribuții de energie, industrii, păduri, pămînturi și, bineînțeles, decizia politică), dar e și o înghesuială teribilă de corifei de pe Dîmbovița la coadă de pupat funduri la Bruxelles și, evident, Berlin, după preceptul „n-au ei atîtea funduri pe cît suntem noi gata să pupăm“.

Totul se află strict în matricea colonială. Vasalii români sunt toți la post. Mai fură și ei din ce mai cade de la gura stăpînilor străini proprietari ai țării. Dar sunt alții dintre supraveghetorii români care fac caz că le dau peste mînă! Nu de alta, dar astfel se întreține cu spor ideea că românii fură și sunt corupți, ceea ce folosește de minune străinilor tocmai pentru desfășurarea lor de forțe întru devalizarea țării și pe față, și pe dos! Instituțiile de putere sunt la dispoziția „partenerilor noștri occidentali“. Președintele țării este el însuși neamț, acționează „europenește“, în perfect acord cu Bruxelles-ul. Pînă în urmă cu doar cîteva luni, România a avut un guvern chiar de la Bruxelles, iar acum, are unul și mai și: nu pare a fi în grațiile celor care se dau „europeni“ în cuget și simțiri – respectiv președintele țării, dar și birocrații (pardon, tehnocrații) de pe la Bruxelles – și atunci, cum mai face vreun gest pentru nevoiașii români, care l-au instalat prin vot, se grăbește să mai dea cîte un cadou capitalului străin, spre a nu pierde cumva rîndul la amintita coadă! Din acest punct de vedere, marii lideri PSD sunt formidabili, acționînd dramatic, dar cu dibăcie, în zona reversibil-ireversibil: mai măresc vreun salariu pentru fraieri (ceea ce este reversibil!), dar mai cedează încă ceva (active industriale sau pămînturi) capitalului străin, ceea ce este ireversibil! Se credea că paroxismul în domeniu îl atinsese dl Ponta. Se pare însă că dl Dragnea este mult mai tare! Datorită acestui fapt, guvernele PSD-iste sunt, din punctul de vedere al daunelor pe termen lung, cele mai nefericite pentru societatea românească. Orice alt guvern – inclusiv cel tehnocrat – n-ar amăgi oamenii cu diferite așteptări deșarte, căci se laudă că tratează asemenea lucruri drept populisme. Aceste alte guverne ar sublinia astfel mult mai net ruptura politicienilor români de poporul român. Ruptură în clar de care poporul român are neapărată nevoie spre a înțelege în sfîrșit cum stau de fapt lucrurile. PSD încurcă treburile din acest punct de vedere: este singurul partid care colectează masiv voturile populare, dar, amețind oamenii cu spoieli din zona reversibilului, adîncește și mai mult dezastrul din zona ireversibilului. Pune PSD în discuție cumva pierderea economiei naționale, preluarea controlului economiei de către capitalul străin, suprimarea deciziei naționale? Nu! Ne aburește cu creșteri de salarii la stat, cu dezghețări de pensii, în timp ce nu numai că nu încearcă să schimbe ceva de fond în străfundurile economiei, dar umple mereu și mereu de cadouri fiscale și ajutoare de stat capitalul străin, doar doar o intra acestuia în voie!

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpînul străin al țării: procurorii aruncă anatema, negăsind decît corupți români; pentru ANAF, firma străină, cel mai mare evazionist fiscal din România, este bibelou de porțelan; Parlamentul își joacă perfect farsa; președintele țării este „european“, iar la Guvern se află singurul partid care preia castanele, acceptînd funcția de vinovat de serviciu și ciuca bătăilor, dar care, fiind și singura forță politică ce mai culege voturi populare, asigură supraviețuirea rînduielilor, pe care serviciile secrete au grijă să le perpetueze, veghind ca nimic, de fapt, să nu se schimbe!

Zău că, în asemenea ­condiții, n-are vreo importanță că premierul Tudose l-a ales pe Tandea în loc de Mandea! Ar fi fost absolut la fel dacă ar fi ales complet invers! Nici dacă domnia sa a rămas prim-ministru sau ar fi venit altul n-are nici un fel de importanță!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/emotionanta-alegere-a-premierului-tudose-intre-tandea-si-mandea-308731/

Privatizare în sănătate pe banii contribuabililor!

         Făcînd dosar penal unor miniștri PSD sub acuzația că ar fi mutat posesia unui lac de la un proprietar de stat la un alt proprietar de stat, în folosul unui beneficiar privat, DNA a deschis cutia Pandorei pentru un frate mai mare și mai burtos al dosarului cu lacul. De la „partenerii noștri“ occidentali am învățat că privatizarea, ca trecere din proprietate publică în proprietate privată, este chezășia mîntuirii economice și politice. Ea trebuie de aceea făcută cu orice preț, chiar și pe doi lei! România a urmat cu scrupulozitate povețele mîntuitorilor și a realizat-o chiar pe doi lei! Totuși, n-am auzit să fi susținut cineva dintre teoreticienii și practicienii privatizării înfăptuirea acesteia în maniera din sistemul românesc de sănătate: statul nu numai că nu încasează nici doi lei din privatizare, dar îi plătește el pe privații care își extind proprietatea în domeniu în locul și pe seama statului. Asta cu beneficiarii privați din cazul lacului Belina este un biet mizilic!

Iată cum se petrec lucrurile: un privat întreprinzător descoperă un director (și el întreprinzător) de la un spital de stat și închiriază un spațiu (sau o clădire) în curtea spitalului. Aduce acolo un laborator de analize, un CT (computer tomograf) sau un RMN (rezonanță magnetică). Este singura investiție. Tot statul îi dă pornirea! Un contract cu Casa de Sănătate îi asigură primii clienți și decontarea primelor cheltuieli. Restul îl face „piața“. Pe banii cui? Tot pe banii contribuabililor! Statul are grijă să nu doteze spitalul de stat cu cine știe ce aparatură. Și atunci, medicii de la stat, care, ce să vezi, lucrează și la structura privată din curte, își îndrumă pacienții spre structura privată cu pricina. Unde – uimire!!! – nu se mai găsește loc la analize cu decontare la Casa de Sănătate, decît peste vreun an, dar dacă se plătește (cu încasare în buzunarul privatului), îți poate veni rîndul imediat sau după o săptămînă. Iată o imagine cifrică de ansamblu asupra fenomenului: bugetul Casei de Sănătate (alimentat de contribuțiile pentru sănătate) s-a dublat în ultimii opt ani, dar cheltuielile pacienților în sistemul privat de sănătate au sporit, în aceeași perioadă, de peste trei ori, semn că pentru servicii de sănătate s-au scos bani din buzunar mult în plus peste cei virați drept contribuții pentru sănătate. Rezultatul: sunt ticsite spitalele de stat de laboratoare private, sunt deja aproape tot atîtea CT-uri și, oricum, de două ori mai multe RMN-uri la privat decît la stat și, mai tare, ajutați de banii scoși suplimentar din buzunar de pacienții obligați la aceasta de către sistemul arătat, privații își construiesc în trombă clinici cu paturi. Acestea sunt deja 35% din total clinici. Cheltuielile pacienților în respectivele clinici sunt decontate tot de Casa de Sănătate, doar regimul hotelier pentru condiții civilizate fiind acoperit de bolnavi. Piața privată de sănătate este cel mai dinamic sector din economie! Nici IT-ul nu-l întrece! Rata de profit în sistemul privat de sănătate depășește 15% anual. La stat este, bineînțeles, faliment! Nici nu este de mirare. Privatul trăiește pe seama statului, într-o rată amețitor de mare! Extinderea privaților are loc pe seama statului, adică, de fapt, pe seama banilor contribuabililor!

Să fie clar: sistemul privat are toată îndrituirea de existență în sănătate ca și în celelalte sectoare. Dar pe seama propriilor potențe și calități. Ceea ce se derulează în România este un furt economic, un jeg moral și o ilegalitate juridică, demnă de atenția DNA. În sistemul de sănătate este impusă, încet, încet o abatere grosolană de la firea lucrurilor (organizarea acestuia fie în sistem bugetar, fie în sistem de asigurări), miza fiind colectarea bugetară (obligatorie) a banului ca impozit şi cheltuirea sa, dimpotrivă, ca o contribuţie de asigurări, pentru a-l putea canaliza către companii private, cele mai multe străine. Nu este normal ca, pe de o parte, colectările să aibă regim obligatoriu ca impozite, iar pe de altă parte, ca sectorul privat să participe doar la distribuirea şi folosirea banilor colectaţi, pentru că pur şi simplu statul devine perceptor de taxe pentru a face cadouri sectorului privat. Că sunt impozite este clar: le percepe statul prin ANAF, le stabileşte statul în funcţie de venituri (în nici o legătură cu serviciile oferite, cum ar fi normal într-un sistem de asigurări) şi, culmea, extinde aceste „impozite“ asupra unor venituri care nu sunt în nici o conexiune cu primele de asigurare, precum chiriile, profiturile, dobînzile la depozite!

Ce va ieşi în final din acest amalgam este clar! Intrarea pe mîinile sectorului privat – care este ghidat de considerente comerciale – a unui sistem ce va rămîne obiectiv tot subfinanţat. Va însemna o presiune uriaşă tocmai pe cei mai slabi şi mai „costisitori“ participanţi la sistem, respectiv nevoiaşii şi bătrînii, cu tendinţa de a-i trata la o cotă cît mai joasă, cu rezultatul concret al aducerii la un nivel minim derizoriu al aşa-numitului pachet de bază. Cei mai vulnerabili membri ai societăţii vor fi practic excluşi, treptat, de la asistenţa medicală, în timp ce insatisfacţia principalilor contribuenţi (cei bogați) va fi majoră, căci vor vira mulţi bani în sistem practic pentru nimic! Să nu ne facem că nu vedem: din cele aproape 4 milioane de pacienți anual, se duc pentru tratament în sistemul privat nici 5%. Pentru aceștia e și făcut!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 9 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/privatizare-in-sanatate-pe-banii-contribuabililor-308319/

 

Juncker bate șaua românească și nechează iapa nemțească!

        Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, pare să-și fi centrat recentul său discurs despre „starea Uniunii“ pe ideea unei „Europe cu o singură viteză“ (cu o singură monedă și cu cetățeni de o singură categorie, și nu mai multe). Și nici departajați în vestici și estici! Poate nu întîmplător, în context, Juncker a reclamat pentru România, se poate spune, un fel de statut de egalitate în UE, spunînd că a venit vremea primirii ei în Schengen și, pe articulația deținerii în 2019 a președinției rotative a UE de către România, propunînd organizarea la Sibiu a summit-ului care, la o zi după Brexit, să bată în cuie Uniunea ce ar urma să fie construită. Imediat, corifeii „Europei cu două viteze“, în frunte cu Germania, au sărit ca arși și, ca întotdeauna cînd nu vrei să tragi direct la ținta vizată, au tăbărît pe eternii vinovați de serviciu din UE (România și Bulgaria). Să nu fie admiși cumva în Schengen, pentru că ar fi corupți! De parcă asta ar fi problema și de parcă despre asta vorbise Juncker! Mai mult, de parcă onor construcția europeană n-ar mai depinde de nimic altceva decît de România și Bulgaria și, în subsidiar, de rezolvarea corupției din aceste țări. Ceva ridicol! Feriți, fraților, corupția din România – desigur, și PSD-ul, și Dragnea, și Firea! – se interpun în calea fericirii europene! Ceva grețos!

Dezlănțuirea germană – susținută de cei doi lustruitori de ghete nemțești (Olanda și Austria) – a avut probabil și un alt resort. Spre dezamăgirea unora de pe la București, care s-au grăbit să-i cînte serenade lui Jean-Claude Juncker, nu România era ținta! Juncker a bătut cu schepsis șaua românească. Și, într-adevăr, ca în proverbul cu pricina, iapa nemțească a nechezat rău de tot. Juncker știe bine nedreptățile de tratament ale Bruxelles-ului față de România, în frunte cu mizeria MCV, și apelul din discursul său a fost adresat ca o nadă celor care sunt inspiratorii acestor nedreptăți să acorde României nu cine știe ce, dar măcar un fel de șperț, ca recompensă pentru faptul că, în timp ce Polonia și Ungaria pun în discuție toată construcția europeană, Bucureștiul nu mai prididește să îi pupe în fund pe cei de la Bruxelles, cu mic, cu mare.

Respingerea obstinată, aproape caraghioasă, din partea Germaniei a includerii României și Bulgariei în spațiul Schengen, care n-ar oferi nici un avantaj acestor țări, ba le-ar împovăra, mai degrabă, cu sarcini economice și de securitate, nu poate avea decît explicații politice „extra UE“, de vreme ce nu ar afecta cu nimic mecanismele comunitare! Explicații pe care Juncker le cunoaște și a vrut să le aducă în atenție, chiar dacă fără precizări. Anume, este vorba, în proporție de aproape sută la sută, de împotrivirea Rusiei față de aderarea țărilor ­respective la UE în urmă cu ani, acum avînd loc decontarea acestei împotriviri în cadrul unui nou tîrg politico-economic germano-rusesc, cu miros puternic de petrol și gaze și cu perspectiva unei Românii și unei Bulgarii în poziția de zonă-tampon între UE și Rusia. Dacă nu cumva perspectiva desenată la Berlin și la Moscova include pentru România și o dezmembrare, fiecare dintre cei doi preopinenți luîndu-și partea din aceasta. Juncker are cunoștință mai mult ca sigur de intențiile în domeniu ale Berlinului și a apăsat, iarăși, nu întîmplător, această pedală. Întrebarea este de ce a făcut-o. Că de făcut a făcut-o! Cu cît reflectezi mai mult asupra problemei, cu atît percepi că lucrurile bat foarte departe. Nu pare deloc să fie vorba de vreo respirație unitară Merkel – Juncker și cu atît mai puțin că ultimul este trup și suflet omul Germaniei, cum se cam contura pînă acum! Din contră, se pare că vulpoiului Juncker nu-i prea place ceva și trage, cel puțin indirect, semnale. Să priceapă, în sfîrșit, și fraierii! Cel mai probabil că, încurajată de oportunitățile politice și economice pe care i le oferă faptul că scapă de Marea Britanie din UE, Germania, rămasă fără contraponderi, a început deja clădirea noului imperiu german pe articulația structurilor UE. Pentru cei mai în vîrstă, un al patrulea Reich le produce fiori, fiindu-le de ajuns amintirile celui de-al treilea. Alegerea de către Juncker a Sibiului drept gazdă pentru summit-ului post-Brexit nu este nici ea întîmplătoare! Sibiul este în inima României actuale, dar este și leagănul nemțesc din România, fieful lui Iohannis. Poate fi gazdă și pentru summit-ul UE din 2019, indiferent care vor fi soarta României și configurația ei teritorială! Bucureștiul este în altă parte!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/juncker-bate-saua-romaneasca-si-necheaza-iapa-nemteasca-307911/

 

Nu mai avem loc de samariteni!

Stimate domnule prim-ministru,

       Constatînd că actualul premier al României nu poate fi cîtuși de puțin păcălit de cineva, după cum au dovedit mai multe episoade, în frunte cu cel cu băncile, mi-am luat cutezanța, în virtutea celor peste trei sferturi de veac de ființare prin România, să vă aduc spre luare aminte cîteva lucruri care să vă împiedice de a vă păcăli, cumva, singur.

Începeți prin a cere Institutului Național de Statistică datele economice, defalcat, pe „economia străină din România“ și, respectiv, pe „economia românească din România“. Amalgamul actualelor date statistice induce în eroare, referindu-se la o entitate artificială, fără semnificație economică. Cele două componente nu prea au legături una cu alta și nu se mișcă – ba chiar deloc! – împreună. Defalcat, veți putea vedea care prosperă și care nu, ce proprietăți deține fiecare dintre ele, cît plătește impozite una și cît cealaltă statului român și, în esență, pe ce vă puteți baza și pe ce nu, în orice decizie ați lua! Veți constata lesne că mult trîmbițata creștere economică cu care se laudă „amalgamul statistic România“ se obține, de fapt, doar în economia străină din România, în timp ce economia românească dă din colț în colț și, de la an la an, tot înapoi, că nu puteți avea acces minim la roadele acestei creșteri pentru că economia străină care o realizează n-o împarte cu nimeni, că, pe o cale sau alta, inclusiv și poate mai ales prin externalizarea profiturilor înainte de fiscalizare, îi trimite roadele în afară. Și este vorba de zeci de miliarde de euro anual, în timp ce dvs vă luptați să găsiți cîteva sute de milioane de lei întru mărirea salariilor pentru salahori.

Dacă sunt inventariate eșecurile sau inițiativele abandonate, se constată că acestea acoperă întreg arealul de probleme de fond ale României actuale. Cu ce s-a soldat minunata creștere proiectată a salariilor, singura măsură prin care ar mai putea rămîne ceva în țară din abominabila exploatare a capitalului străin?! Din păcate, cu o scădere (și nu o creștere) a salariilor nete în sectorul privat (suprapreponderent) dacă se mută contribuțiile sociale în sarcina angajatului, mutare despre care ați spus că nu va interveni, atît timp cît veți fi dvs prim-ministru! Ce s-a ales din formidabila înlocuire a impozitului-măscărici pe profit cu un derizoriu, dar neevazional, impozit pe cifra de afaceri, unica modalitate reală prin care ar fi fost combătute evaziunea fiscală și batjocorirea României ca țară?! Nimic și iar nimic! Ce a ieșit din forțarea creșterii consumului prin „relaxările“ fiscale promovate absurd de partidul dvs, toate favorizînd, în ultimă instanță, capitalul străin?! O creștere economică slăvită de fraieri, din care salahorii români nu s-au ales de fapt cu mai nimic, și o scădere comparativă a încasărilor TVA la buget, care este acum folosită de „moderniștii“ din Finanțe pentru introducerea unui sistem de colectare de TVA care va omorî, pur și simplu, firmele mici, adică tot pe cele românești! Economia străină și-a luat caimacul din stimulentele fiscale, urmînd, ca proștii, să achite nota de plată, adică, statul român, atît cît mai există acesta, și capitalul privat românesc, atît cît n-a fost încă desființat!

Plecînd de la premisa totalei bune intenții care a ghidat inițiativele, aceste grave eșecuri și altele asemenea n-au cum să rezulte din altceva decît din tentația, firească, dar nerealistă, de a confunda „economia din România“, care, relativ se extinde, cu economia românească ce mereu se pipernicește. Pe măsură ce economia din România, aceea din statisticile-amalgam, crește, economia românească, aceea aparținînd efectiv capitalului autohton, scade. Și, în baza acestui proces, însăși jurisdicția și posibilitățile de acțiune și intervenție ale premierului României se subțiază!

S-a depășit deja un prag. Orice încercări de a lua de la „economia din România“ spre a face ceva pentru economia românească și truditorii ei se soldează cu un și mai substanțial recul.

România a pierdut posesia punctelor și pîrghiilor strategice din economie, a principalelor bogății ale subsolului, a activelor industriale de impact, a băncilor și este pe cale s-o piardă și în privința ultimelor resurse lăsate de Dumnezeu românilor: pădurile și pămînturile. Astfel, s-a pierdut și posesia roadelor pe care toate acestea le pot aduce, inclusiv a creșterii economice pe care exploatarea lor o poate genera. Este un mare semn de întrebare dacă se mai poate face ceva în domeniu, dar este o certitudine că nu se pot doar corecta efecte fără a se acționa asupra cauzelor, adică fără a schimba rînduielile.

Prezentarea, defalcat, a datelor statistice – aceleași date statistice, nu altele, dar descriind și nu camuflînd realitățile – ar ajuta la surprinderea dimensiunii acestor realități. Urmînd ca dvs, dle prim-ministru, să decideți ce ar mai fi de făcut. Și chiar dacă nu mai este nimic de făcut, măcar să aduceți aceste date la cunoștința publică, precum ați hotărît în cazul băncilor străine, care ne iau de atît de proști, încît, prin falsele pierderi raportate, se prezintă drept samariteni, și nu bănci!

Cu stimă,

Ilie Șerbănescu

Sursa: http://www.cotidianul.ro/nu-mai-avem-loc-de-samariteni-307520/

Despre lupta anticolonialistă din România e simplu de vorbit: nu există!

         Nu este greu a „inventaria“ acțiunile de luptă ale autorităților de la București împotriva colonialismului la care Bruxelles-ul supune România.

Nu este greu, pentru că această luptă nu există! Lipsește total vreo opoziție față de dispariția economiei naționale și pierderea deciziei naționale. Orice fîs tras pe la Bruxelles este luat la București drept suflu dătător de viață, chiar dacă înseamnă lichidarea ultimei fărîme de valoare identitară românească.

Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine. Experiența de peste un sfert de veac a demonstrat fără echivoc că cedarea activităților de monopol (utilitățile publice, resursele subsolului, serviciile bancare) către privați, de fapt, străini, este un lucru dramatic, soldîndu-se doar cu dublarea prețurilor pentru consumatori!

Cu toate acestea, într-o manifestare de întîrziere mentală, strategiile din orice minister, sector sau domeniu din România au în frunte privatizarea, ca o obsesie a prostului, ce convine însă stăpînului străin. Contrar cerințelor, reclamate de însăși apartenența la UE, România își distruge în continuare sistematic statul.

Lichidarea parametrilor naționali ai economiei a devenit o profesie, slăbirea statului – un crez! Necum să fie vorba de vreo recuperare națională de la străini. Astea sunt idei subversive! Cine le debitează riscă să fie taxat „naționalist“, comunist și „cu rușii“! Dimpotrivă, semn nu numai al întîrzierii mentale, al neevoluării, ci și al servilismului sordid, ajutoarele de stat sunt acordate firmelor străine, cărora li se „montează“ priorități în licitațiile publice, astfel încît firmele românești să fie scoase din joc încă de la caietele de sarcini. Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Bun, nu sunt cu rușii, nu sunt cu comuniștii, nu sunt cu naționaliștii, dar ce au cu capitaliștii români?!

Nu vreun protest, dar nici măcar o simplă vorbuliță nu există la adresa celui mai teribil atentat colonialist împotriva României pe care îl constituie începerea, cu bani de la UE, a conductei care să ducă gazele românești exploatate de OMV în largul coastelor Mării Negre direct la Viena, fără ca România să aibă vreun rol în stabilirea prețurilor și destinațiilor și la care românii n-au acces nici de-ar vrea să le plătească (adică să-și cumpere propriile resurse!), cînd peste trei pătrimi din satele țării se încălzesc cu lemne!

Prin alte țări sau zone ale lumii, așa ceva din panoplia colonialismului primitiv și scabros primește nu consimțămînt trădător din partea autorităților naționale, ci replici statale sau, în caz că statul „doarme“, răspunsuri numite impropriu astăzi asimetrice, în care terorismul religios răzbună cu mijloacele guerilei urbane, jaful și umilințele din partea terorismului colonialist. Se bucură măcar de o nevinovată referire faptul colonialist tragicomic că România este singura țară din regiune fără o companie sub control național de distribuție de carburanți, cu toate că este singura țară din regiune care deține resurse de petrol?!

Amețitor este că nimic nu s-a făcut și nu se face pentru limitarea înstrăinării pămînturilor. Suntem unica țară din UE care lasă libertate completă vînzării terenurilor agricole, de parcă în România pămînturile ar costa cel mai scump, nu cel mai ieftin din UE! În vreo doi ani, românii vor rămîne chiriași în țară și pe acest tărîm, așa cum au rămas în privința activelor industriale, resurselor subsolului și intermedierii bancare.

Cît despre retail, aici este apocalipsă! După criza de acum un deceniu, consumul s-a prăbușit o bună perioadă, pînă la o nouă revigorare în ultimul timp, dar marile lanțuri vestice – făcînd ceea ce pe la ele pe acasă nici nu se gîndesc să facă – au tot prosperat, fără vreo întrerupere cu circa două cifre pe an. Cum? Prin eliminarea a peste 80.000 de chioșcari români. A existat vreo replică? Da! Așa-numita „lege 51%“, care să sprijine prezența de peste 51% a mărfurilor românești la raft. Ridicolul acestei legi dă dimensiunea lașității întregii clase politice. Această lege nu îndrăznește măcar să vorbească de produse românești ca atare, ci de produse de pe „circuitul scurt“, vai, vai, să nu se supere cumva stăpînul de la Bruxelles, care oricum n-a aprobat-o. Și zace „sub raft“, din lipsă de norme de aplicare. Ceva grețos!

Și să nu uităm absența penibilă a vreunei replici oficiale la jignirile Germaniei, Austriei și Olandei, după declarațiile încurajatoare ale președintelui Comisiei Europene privind nevoia unui statut de egalitate pentru România în UE.

Penibilul absolut a fost atins cînd Apelul prin care 84 de academicieni (nu au îndrăznit mai mulți!) își exprimaseră, de altfel tardiv și firav, preocuparea față de pierderea economiei, deciziei și identității naționale, a fost retras de pe site-ul înaltei instituții la cererea expresă a dlui Iohannis, președintele cică al României! S-a vorbit de trădare! Total inexact! Ca etnic german, dl Iohannis nu are nici o obligație față de nația română! Dar, pretind unii, a fost votat de români! Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/despre-lupta-anticolonialista-din-romania-e-simplu-de-vorbit-nu-exista-307138/

De ce la Varșovia și Budapesta, iar la București nu?!

        Fără mirare, Ungaria și Polonia, dar și Bulgaria, Cehia și Slovacia nu pactizează cu politica UE, adică a Germaniei, în materie de refugiați. Aceste țări nu înțeleg, pe drept cuvînt, de ce ar trebui să fie solidare cu politica Berlinului de repartizare obligatorie a refugiaților, cînd nu ele au generat problema, cînd nu ele beneficiază, precum marii corifei vestici, de pe urma conflictelor din zonele de origine ale refugiaților, cînd oricum nu ele constituie destinația declarată și faptică a acestora și cînd conaționali de-ai lor hălăduiesc și ei, cu milioanele, ca și refugiații cu pricina, pe aceleași trasee dinspre colonii spre metropole, în cadrul sistemului centru-periferie pe care îl reprezintă mereu mai pronunțat UE.

Că la Berlin se conștientizează că împotrivirea față de colonialismul UE, care este de fapt mereu mai clar politica unui nou imperiu german, a luat o turnură palpabilă și serioasă este poate ilustrat în modul cel mai expresiv de inițiativa Austriei de a căuta să solidarizeze Cehia și Slovacia la lupta împotriva „iliberalismului” ungaro-polon, prin constituirea așa-numitului Triunghi de la Slavkov (Austerlitz), încercare străvezie de spargere a Grupului de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), mai ales că se vizează și cooptarea Sloveniei și Croației. Lucrurile sunt prea cusute cu ață albă ca să mai aibă nevoie de comentarii!

Absența României din orice formule alternative central-europene (cele legate de Marea Neagră fac parte din altă discuție) arată că la Berlin/Viena ori se mizează pe înregimentarea necondiționată a României, ori aceasta este scoasă din orice calcul. Privind lucrurile din România, tot ceea ce se întîmplă în Polonia, în Ungaria și prin alte țări foste surate comuniste contrastează violent cu atitudinile și acțiunile Bucureștiului, care, pentru a le sumariza, se identifică cu pupatul în fund de zor al Bruxelles-ului, după preceptul simplu, nu au ei pe la Bruxelles atîtea funduri pe cîte suntem noi gata să pupăm!

Anatema naționalistă pe care stăpînii de la Bruxelles și vasalii lor de la București o aruncă asupra țărilor estice care își apără economia și identitatea națională împotriva agresiunii colonialiste vestice este o idioțenie fără margini. Apărarea națională nu poate fi confundată cu „naționalismul“, iar dacă tocmai apărarea națională este taxată drept naționalism, atunci nu există nimic mai frumos și mai onorant, decît să fii naționalist, cu atît mai mult cu cît te aperi împotriva celui mai abject colonialism din istorie, pentru că acesta nu-și asumă condiția, coafîndu-se cu cele mai scîrboase ipocrizii și demagogii, precum „europenismul“ sau „corectitudinea politică“. Cînd Bruxelles-ul vorbește de „Europa cu două viteze“, cade însă tot vălul!

„Țara noastră – spune premierul Orban – nu va fi o colonie… Nu vom fi cetățeni europeni de mîna a doua.“ De ce la Budapesta și Varșovia se aud deslușit asemenea lucruri, iar la București nu?! Este colonialism vestic față de Ungaria și Polonia și mîntuire vestică pentru București?! Răspunsul îl avem probabil în istorie: nici ungurii, nici polonezii nu prea au colaborat cu puterile străine împotriva propriului popor; Ungaria, pentru a fi preluată în stăpînire, a trebuit să fie transformată de otomani în pașalîc, adică supusă administrației turcești directe, iar Polonia a fost desființată de trei ori în istorie, pentru a fi luată în stăpînire de vrăjmașii de la Est și de la Vest. Și în timpul comunismului, atît ungurii, cît și polonezii s-au răsculat. Replica față de colonialismul UE nu este o reacție izolată în istoria popoarelor respective. În fond, nici colonialismul UE nu este nou; este aceeași oprimare germană cu altă pălărie. Să fie clar, românii și România nu prea se pot lăuda cu așa ceva în istoria lor.

Realitatea este că implantul occidental de colonialism este mai avansat – devastator și terminator – în România, față de Ungaria și Polonia, unde există un spațiu de manevră mai mare, în timp ce în România nu se mai poate mișca! Comportamentul din relațiile Est-Vest din cadrul UE reproduce exact situația: nucleul vestic se comportă cu România precum cu o colonie, dar și România se comportă ca o colonie în fața stăpînului vestic. Central-europenii au o anume demnitate, aceasta lipsește cu desăvîrșire la București!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-la-varsovia-si-budapesta-iar-la-bucuresti-nu-306796/

Sătui de colonialismul UE, central-europenii joacă cu Rusia și America

      Aproape la unison – iarăși cu excepția României (vezi Cotidianul, 28 august 2017) –, țările foste surate comuniste membre ale UE au adoptat măsuri pentru salvarea proprietății autohtone asupra pămînturilor agricole. Ca o notă comună, este vorba despre condiționalități diverse care să îngreuneze sau să facă practic inoperabilă prevederea din tratatele de aderare referitoare la liberalizarea vînzării terenurilor agricole către cetățeni ai UE, modalitate mîrșavă prin care vesticii urmăresc să pună mîna pe roadele pămînturilor estice. Fapt ce se produce inevitabil și de la sine în condițiile în care cei din Vest sunt comparativ bogați și cei din Est sunt comparativ săraci. Cît privește argumentul că libertatea de dobîndire ar aparține deopotrivă celor din Est pentru pămînturile din Vest, este vorba despre o ticăloșie: degeaba ți se îngăduie să-ți cumperi Mercedes, cînd tu nu-ți poți permite decît closet în curte! În Ungaria, sloganul oficial este „pămînturile ungurești aparțin maghiarilor și vor rămîne ale maghiarilor“, iar în Polonia, fără asemenea sloganuri, situația în practică se prezintă pe aceleași coordonate: pămînturile polonezilor sunt ale polonezilor. Pînă și mai puțin vizata Bulgarie – unde asaltul UE este echilibrat de influențele puternice ale Rusiei –, reglementarea privind cumpărarea de pămînt agricol de către străini doar cu condiția unei rezidențe prealabile de minimum 5 ani în Bulgaria a stîrnit pur și simplu bube pe la Bruxelles.

Era de bănuit că lupta anticolonialistă din țările estice ale UE să se concentreze, cel puțin în aceeași măsură, în domeniul retailului, deosebit de sensibil pentru populație și extrem de vizibil pentru maniera în care multinaționalele vestice operează întru distrugerea capitalului autohton și a identității naționale locale. Peste tot, marile lanțuri vestice de retail au ocupat poziții de forță, peste tot au luat locul chioșcarilor autohtoni, folosindu-și aceste poziții. Nu este o simplă înlocuire, ci o eliminare a furnizorilor locali, o creștere nejustificată a importurilor, în dauna producătorilor naționali. Peste tot, ca atare, se duce o luptă tenace pentru limitarea expansiunii lanțurilor de retail vestice, prin interzicerea extinderii acestora în centrul orașelor, ori pentru încurajarea prezenței produselor locale în rafturi și a producției naționale în piață. Și să subliniem acțiunea susținută, nu doar mimată și deci rușinoasă ca aceea din România, împotriva dublului standard pe care multinaționalele occidentale îl aplică furnizărilor, îndeosebi alimentare, pe piețele estice și, respectiv, vestice.

În mod corelativ cu aceste mișcări și acțiuni pe plan intern, se constată deplasări semnificative pe plan extern. În unele țări estice are loc o încercare de reapariție a unei politici externe, după dispariția aproape totală a acesteia în perioada de „punere la dispoziția“ Bruxelles-ului. „Jocul“ cu Rusia este ilustrativ, dar nicidecum nu este unicul. Extinderea legăturilor economice cu Rusia, multiplicarea contractelor cu firme rusești și a contactelor politice cu Moscova par să fie instrumentul predilect al dlui Orban, deoarece probabil această abordare este mult mai tolerabilă pentru Berlin, nefiind decît o copie palidă a ceea ce face în practică Germania însăși. În Polonia, deviza este cu totul alta: „Mai puțin UE, mai mult SUA“. Varșovia manifestă o nemulțumire deschisă în ceea ce privește politica Berlinului față de Polonia, incriminînd fără ocolișuri aranjamentele de livrări rusești de gaze în Germania, prin tranzitarea Mării Baltice și deci cu ocolirea Poloniei. Varșovia a sistat mari comenzi de arme de la parteneri din UE, în favoarea unor achiziții interne sau din SUA. Avînd în vedere problemele puse și mișcările făcute, Polonia a luat locul de frunte din ultimii ani al Ungariei printre „oile negre“ pentru Bruxelles-ul mereu mai odios și mai berlinizat.

Aceste „oi negre“ se arată fără perdea îngrijorate de cîștigarea scaunului prezidențial în Franța de către E. Macron, interpretarea lor fiind aceea că o Franță urmărindu-și cu prioritate interesele naționale în UE le-ar lăsa un spațiu de manevră mai larg împotriva Bruxelles-ului, în timp ce o Franță condusă de la Berlin, precum se riscă a se întîmpla în vremea lui Macron, le poate închide și respirația.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 4 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/satui-de-colonialismul-ue-central-europenii-joaca-cu-rusia-si-america-306493/

Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor

 

        Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor. Și, în majoritatea lor, caută să profite de pe urma rupturii produse de Brexit, cît și de noile abordări americane ghidate de Trump spre a slăbi lesa în care îi ține Germania folosindu-se de structurile UE. O singură excepție: România! Este nu numai interesant, dar și ilustrativ de a pune în raport ceea ce țările central-europene, pe de o parte, și România, pe de altă parte, găsesc cu cale să facă în actualul context politic european și internațional.

Nu este greu de a identifica, înainte de toate, o încercare notorie – excepție totală România! – de întărire a statului, singurul care se poate lupta cu colonialiștii vestici (firme multinaționale, bănci, reglementări, toate avînd la spate susținerea guvernelor occidentale) și cu brokerii lor (Comisia de la Bruxelles, FMI, Banca Mondială). Au fost adoptate reglementări care să fortifice poziția deciziilor naționale, în ciuda priorității atribuite regulilor „europene” prevăzută de apartenența la UE. Au fost întărite companiile sub control statal național și au fost sistate oficial sau faptic privatizările, care ar putea slăbi pozițiile statului. „Ungaria-maghiarilor” și „Polonia-polonezilor” nu mai sunt doar vorbe goale. Premierul Orban desfășoară în Ungaria o politică articulată și coerentă de tip anticolonialist, cu impact în domenii diverse și de importanță strategică.

Apărarea economiei naționale este politică de stat de la venirea la putere a partidului Lege și Justiție în Polonia, cea mai puternică economie estică din UE. Nu trebuie ignorată rezistența opusă măsurilor și reglementărilor adoptate la Bruxelles în scopul de a scoate din joc politicile derulate pe plan național. Cehia, deși în inima hinterlandului german, are o politică națională în materie de curs valutar și s-a împotrivit abordării care nedreptățește țările mai slab dezvoltate de impunere a obligației deficitului zis „structural” în toate țările UE.

Încercarea cea mai consistentă, dar și cea mai grea este legată de întoarcerea economiei în mîini autohtone, de recuperare a pozițiilor strategice pierdute în fața multinaționalelor sau a corporațiilor de stat vestice. Sunt vizate, îndeosebi, sectoarele bancar și al utilităților publice. Și, nu întîmplător, avansate în această luptă sunt tot Polonia și Ungaria, nu doar pentru că sunt cu un pas înainte pe ansamblul desfășurărilor anticolonialiste, ci și pentru că au avut condiții specifice favorizante. Ambele n-au dispus de resurse ale subsolului interesante pentru vestici. În asemenea condiții, atît Ungaria cît și Polonia, au putut, în urmărirea unor țeluri strategice naționale, să se concentreze pe celelalte zone în care se îndreptase cu prioritate colonialismul vestic. Amîndouă țările – care, de altfel, nu și-au lichidat precum România prezența națională în sectorul bancar – au programe speciale de dezvoltare a băncilor autohtone, inclusiv prin achiziții noi de pe piață dacă apar oportunități și chiar reîntoarcere contra cost în proprietate națională a unor subsidiare ajunse în ultimele două decenii la occidentali. Tocmai prin asemenea achiziții, în Polonia s-a realizat „repolonizarea” sistemului bancar, adică peste 50% control național.

Spre deosebire, în România, o filială bancară grecească scoasă la vînzare a fost achiziționată nu cumva de capitalul românesc, ci de capitalul maghiar! Cehia a anunțat naționalizarea distribuției apei în Praga, deținută, ca și în capitala României, de nelipsita Veolia. Polonia vrea să-și vitalizeze serios exploatarea cărbunelui, resursă rămasă sub control național, și are un război declarat în acest domeniu cu CE, care vizează, sub pretextul combaterii poluării, să blocheze acțiunea respectivă a Poloniei. Ungaria urmărește să iasă de sub oprimarea UE în domeniul energetic, prin dezvoltări în sectorul nuclear, pe care le face în cooperare cu Rusia și înfruntarea cu CE în domeniu a căpătat accente de adevărat război.

Spre a închide gura Bruxelles-ului, Orban își pregătește într-un mod inedit terenul pentru un succes al întoarcerii în mîini autohtone a celui mai sensibil și mai important sector – al distribuțiilor de energie (care strînge banii de la toți consumatorii de energie) – decretînd utilitățile publice „activități non-profit”!

(continuare săptămîna viitoare)

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/esticii-s-au-cam-saturat-de-colonialismul-vesticilor-306076/

 

 

Vine criza: Stăpînul străin și vătafii interni pregătesc urgia asupra românilor

         Mai mulți „internaționaliști“ de seamă ai României postdecembriste, în frunte cu cei eterni de la BNR, cu contribuții majore la transformarea României într-o colonie, ne-au spus mai deunăzi că o nouă criză economică este ca și la ușa noastră.

Nu ne-au menționat tocmai exact și de ce, dar, cunoscîndu-le în general opiniile, putem bănui cu precizie de sută la sută: Desigur, statul s-a îngrășat din nou prea mult în dauna bietului sector privat și, din cauza măririi nesăbuite a salariilor bugetarilor, a rupt echilibrele, amenințînd stabilitatea economică și financiară.

În ciuda acestor flașnetări hodorogite, care nu au nici o legătură cu realitățile concrete, trădătorii de neam și țară – pardon, „internaționaliștii“ – au dreptate în materie de criză care bate la ușă! Dar din cauze cu totul diferite de cele din clișeele pozate de aceștia!

Cum dracu’ se face că toate crizele – de care statul ar fi de vină – izbucnesc din sistemul privat și integral din cauza acestuia, iar statul este doar chemat să le rezolve?! Cum dracu’ se face că întotdeauna se dă uitării că statul a intervenit – pe seama contribuabililor, căci altfel nu are cum! – și sistemul privat, direct răspunzător de criză, își continuă apoi, cu și mai mare lăcomie, dezastrul în economie, în timp ce „internaționaliștii“ dezvoltă și mai abitir teza primatului piețelor și statului minimal?! Asta, pînă cînd jaful destructurează din rărunchi economia, moment în care statul este scos de la naftalină spre a echilibra situația.

Evident, tot pe seama contribuabililor! Numai că statul, mereu mai slab, are posibilități mereu mai mici de a echilibra situația și, de fapt, crizele se adîncesc și se îndesesc. Prin țările făgăduinței – sedii ale multinaționalelor și centre ale colonialismului mondial – scenariul încă funcționează, pentru că, aici, în ipocrizia nesfîrșită care domnește, statul n-a fost, de fapt, distrus și, la o adică, menține resurse și putințe de intervenție.

În colonii însă este dezastru: statul a fost desființat, oricum putințe și resurse nu mai are și, la o adică, nu mai poate face mare lucru. Priviți la România! Economia de stat, distrusă sistematic, nu mai reprezintă decît 4% din total. Cu mărunțișul pe care atotdominantul sistem privat îl plătește ca impozite, bugetul de stat nu reușește să strîngă mai mult de 30% din PIB, față de peste 40% în medie în UE și chiar peste 50% în țările nordice. Capitalul străin a preluat toate piesele, pozițiile și pîrghiile strategice din economie și deci decizia. Ce să mai facă statul?! Evident, nu mai poate face vreun bine în economie, ceea ce se vede de la o poștă, dar, să fim obiectivi, el este atît de slab și puțin important în ansamblu, încît nu mai poate face vreun rău.

Degeaba stăpînul străin și „internaționaliștii“ interni aruncă anatema asupra sa. Ca să fugă de răspundere și ca să-l coste mai puțin, noul proprietar străin al țării lasă aparent administrarea în seama statului român, în capul căruia poate vărsa astfel toate lăturile, privind insuccesele, neputințele, nerealizările și… bineînțeles… provocările de crize.

La criza de acum aproape un deceniu, stăpînul străin și vătafii români de atunci au adoptat o abordare sinistră: România a preluat un credit extern de 20 miliarde euro cu care au fost finanțate băncile străine, vinovate aproape integral de criză, iar plata a fost suportată de contribuabilii români. Prin scăderi de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite.

Acum, statul român este și mai slab, aproape dispărut de pe firmament. Vă dați seama ce vor plăti contribuabilii români, indiferent de formula, desigur, și mai sinistră, ce va fi inventată?! Ca factori în generarea crizei, „internaționaliștii“ se fac că nu văd zecile de miliarde euro, mereu mai multe, jefuite anual de capitalul străin din România, externalizarea fără fiscalizare de către acesta a 85-90% din profiturile realizate aici, salariile de batjocură practicate în colonia România, nici măcar că s-au dublat fără justificare salariile vătafilor; pentru ei, contează doar că s-au mărit în principiu – și, să fie clar, numai în principiu – salariile salahorilor romîni! Noroc că vinovații sunt deja pregătiți: PSD, Liviu Dragnea, dacă nu și fiul său, fosta nevastă, cei cu același nume și, bineînțeles, votanții de la referendumul din 2012!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/vine-criza-stapanul-strain-si-vatafii-interni-pregatesc-urgia-asupra-romanilor-305723/

Deresponsabilizarea socială a angajatorului – cel mai mare câştig colonial al capitalului străin

      De la aşa-numita „privatizare” a Petrom – de fapt o pestilenţială transferare către un alt stat a proprietăţii resurselor de petrol şi gaze lăsate de Dumnezeu românilor –, care a inaugurat o pagină sinistră în istoria ţării, de desfiinţare a economiei naţionale, de disoluţie şi dezmembrare a statului, de transformare a României într-o colonie la periferia Europei, n-a mai existat o altă măsură care s-o echivaleze pe aceasta în semnificaţii şi implicaţii pînă ce, în haosul probabil special creat în aceste luni de vară 2017, guvernul zis al României a hotărît să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuţiilor sociale, respectiv pentru pensii, sănătate şi şomaj. În înfruntarea istorică dintre muncă şi capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plăţii contribuţiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv şi aruncarea la gunoi a vălului „modern” de minciuni privitoare la „parteneriatul social” între muncă şi capital pentru prosperitatea generală. Capitalul cîştigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravaşă în mînă şi angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur şi simplu în decor.

În istoria colonialismului – cu care capitalismul se încăpăţînează morţiş să se asocieze, ultima invenţie fiind „colonialismul colectiv” al imperiului UE –, această deresponsabilizare socială totală a capitalului pecetluieşte matricea colonială pură în relaţiile dintre muncă şi capital şi dintre colonii şi statele-stăpîn.

Fără corespondent în UE, transferul integral al contribuţiilor sociale în seama angajatului este un experiment. Un experiment dramatic, nu întîmplător iniţiat într-una din coloniile imperiului UE. Şi anume în cea mai batjocorită dintre acestea, dar unde, să fie clar, stăpînii de la Bruxelles dispun de colaboraţionismul intern al celor mai activi „internaţionalişti” fără neam şi fără ţară.

Să nu ne facem a uita că experimentul a mai fost încercat în urmă cu numai cîteva luni, în mod cu totul şi cu totul semnificativ pe vremea guvernului zis tehnocrat Cioloş, alcătuit din tehnocraţi aduşi direct de la Bruxelles în frunte cu prim-ministrul. Atunci, din nu se ştie ce motive, guvernul Cioloş a dat un pas înapoi şi a lăsat responsabilitatea iniţiativei chipurile în seama secretarului de stat Biriş, folosit pe post de ţap ispăşitor, acesta dîndu-şi demisia. Iată ce spuneam chiar în Cotidianul despre respectivul experiment într-un articol intitulat sugestiv „Cînd soarta cobailor nu-i interesează pe stăpîni”: „Din demersul aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amînat, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobîndirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!” şi nu au trecut decît cîteva luni şi încercarea a fost urgent repetată. De data aceasta cu reuşită! În locul unui „reformator” de la Bruxelles s-a găsit „reformatorul” Dragnea de la Teleorman! Şi, în loc să crească după cum ne promite teleormăneanul, salariile nete vor scădea, în ciuda faptului că statul, pentru a nu se produce această scădere, acceptă să preia povara, reducînd şi sarcina contribuţiilor sociale (de la 39% la 35%) şi nivelul impozitului pe venit (de la 16% la 10%). Numai că, pentru a nu se produce scăderea, angajatorii privaţi ar trebui să mărească salariul brut cu peste 22%. Or, statul nu poate obliga angajatorii privaţi să crească salariile brute, ca în sectorul public. Şi, cu cît salariile brute la privat vor creşte cu mai puţin de 22%, cu atît salariile nete ale angajaţilor vor scădea, în ciuda compensărilor indirecte de la stat. Angajatorii privaţi şi înainte de toate capitalul străin vor băga în buzunar noul cadou făcut de statul român pe seama noastră a tuturor. Am mai spus-o o dată tot în Cotidianul: dacă dl Dragnea n-ar exista, stăpînul străin al ţării ar trebui să-l inventeze!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/deresponsabilizarea-sociala-a-angajatorului-cel-mai-mare-castig-colonial-al-capitalului-strain-305404/

Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

          După bulversantul episod Grindeanu a urmat din partea PSD ameţitorul atac fiscal la adresa capitalului străin. Ambele orchestrate straşnic, în tipologia Dragnea, cu potenţiali beneficiari oamenii muncii români şi cu adversari sugeraţi din zona serviciilor secrete şi multinaţionalelor! Asta pentru fraieri! Aberaţiile erau însă atît de mari încît nu numai că demersul dădea de gîndit, dar mirosea a diversiune. În ce ne priveşte, am fost fără echivoc. Nu puteam respinge ceea ce părea „esenţa” programului PSD, anume o forţare a creşterii salariilor (prin salariul minim şi prin salariile de la stat), care este unica pîrghie de combatere a împărţirii odioase, de tip colonial, a PIB-ului românesc între muncă şi capital şi singura posibilitate ca ţara să se aleagă cu ceva de pe urma activităţii dominante şi dominatoare a capitalului străin, al cărei instrument principal este tocmai salariul mic. De la început am subliniat că forţarea măririi salariilor constituie prima măsură anticolonialistă, salutară, din România, prima mişcare în favoarea muncii în România, dar că, dacă nu se bazează pe reducerea gradului de extracţie de sevă economică în favoarea capitalului, lucrurile se împotmolesc. Nu poţi să dai la săraci, neluînd de la bogaţi! A da şi unora şi celorlalţi este o poveste, o imposibilitate. Am prefigurat împotmolirea şi aceasta a venit mai repede decît se profila. Replica PSD la potenţiala împotmolire a dat şi mai rău de gîndit. A fost schimbat prim-ministrul! De parcă asta era problema! Şi s-a venit cu o aiureală economică atît de gogonată încît aproape nu mai era vreun dubiu că se joacă o scenetă, o diversiune greţoasă. Deodată, a apărut un alt „program” în care, ce să vezi, se buluceau măsuri prin care „livrările” în continuare către săraci să fie finanţate din luări de la bogaţi. Şi, să fim realişti, era vorba de măsuri care ar fi afectat înainte de toate maşinăria de făcut bani a capitalului străin, pentru care acesta a venit în România! Caracterul dubios al includerii acestor măsuri era legat mai ales de nepunerea în discuţie a rînduielilor economice şi politice care permiteau injustiţiile şi inadvertenţele ce se căutau a fi corectate. Or, a încerca să corectezi efectele fără atacarea cauzelor este pur şi simplu o stupiditate! Sau o diversiune care să netezească terenul spre o altă ţintă!

Ce a fost şi ce a rămas din tot demersul?! Despre ce era vorba: de înlocuirea arhievazionatului impozit pe profit cu neevazionabilul impozit pe cifra de afaceri; de introducerea taxei pe solidaritate, impusă bogaţilor spre a-i ajuta pe nevoiaşi; de desfiinţarea pilonului II de pensii, prin care în parte banii de pensii strînşi de români sunt administraţi de fonduri private (toate străine) spre beneficiul curent al acestora şi doar spre beneficiul ipotetic şi oricum peste 20-30 ani pentru viitorii pensionari. Ce a rămas?! Nimic! În schimb, au venit pe rol: plata contribuţiilor sociale pentru salariaţii part-time cel puţin la nivelul integral al contribuţiilor revenind salariului minim; blocarea la 100 lei pe an a creşterii salariului minim, în locul sporirii prevăzute la 2000 lei; suspendarea angajărilor în administraţia publică centrală; plafonarea ajutoarelor pentru creşterea copilului; revizuirea pensiilor speciale. Toate, după cum se vede de la o poştă, afectînd doar pe români, iar, cu excepţia ultimei dintre enumerări, de fapt pe amărăştenii români! Printre cele „rămase” se numără două „regine”, care probabil erau obiectivele vizate: raportul lunar al guvernului la Bruxelles (adică la stăpînire) şi transferul în cîrca angajatului al contribuţiilor sociale pentru pensii şi sănătate. Fără corespondent în UE, acest transfer (care merită o tratare separată mai amănunţită) era obiectul unui experiment dictat de la Bruxelles şi constituia de fapt ţinta urmărită prin întreaga scenetă fiscală! A mai fost o încercare similară pe vremea guvernului tehnocrat Cioloş şi, în faţa nereuşitei de atunci, s-a revenit acum la comanda capitalului străin şi cu concursul jenant al „reformatorului” Dragnea! Capitalul străin obţine astfel ceea ce nu are nu numai la el acasă, dar nicăieri în altă parte în lume: o decuplare completă de orice responsabilitate socială, care transformă angajaţii săi în adevăraţi salahori coloniali. Ce a fost asta, dle Dragnea? Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cacealma-sau-tradare-de-neam-si-tara-305048/

Liber ca pasărea cerului

       Nu știu ce a căutat președintele Iohannis în secuime pe cînd la București partidul de guvernămînt juca de zor o scenetă fiscală sordidă, marcînd o nouă pagină jenantă în colonializarea țării de către stăpînul ei străin. Acolo, în secuime, dl Iohannis a primit steagul secuiesc. A dat, în schimb, tricolorul, cu mențiunea că autonomia pe criterii etnice nu este posibilă și dezirabilă. Aflat ca în fiecare vară în secuime, un reprezentant de frunte al guvernului de la Budapesta a lăudat faptul că dl Iohannis a primit steagul secuiesc și a spus că ei, maghiarii, nici nu urmăresc autonomia pe criterii etnice, ci autonomia teritorială. Pe la București, românii l-au criticat pe președintele Iohannis că, în episodul cu schimbul de steaguri, a cam „desacralizat“ tricolorul. Dar, dragi români supărați, sunteți supărați degeaba pe dl Iohannis! Obligații față de nația română aveau un Iliescu, un Constantinescu, un Băsescu, și că și le-au onorat sau nu este o altă discuție. Dar, ca obligație față de nația română, președintele Iohannis, ca etnic german, este liber ca pasărea cerului. Unii resping ideea pusă așa, spunînd că românii sunt cei care l-au votat și încă în număr mare. Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Cu toate că, în ce-l privește pe dl Iohannis, lucrurile sunt simple și se prezintă de o manieră fără echivoc, există abordări chiar din partea domniei sale care îl ecartează pe tabla de șah a obligațiilor și intereselor politice. Din nu se știe ce motive, dl Iohannis, deși președinte al țării, se manifestă deschis împotriva PSD, cel mai mare partid politic din România. Vorbește despre PSD ca despre un partid asociat cu toate stigmatele la modă în România. Ce mai tura-vura, „vinovatul de serviciu“! Fără îndoială, PSD este cel mai vinovat partid pentru starea în care se află acum România: prin strămoșii lui FSN și PDSR, actualul PSD este partidul care a guvernat cel mai mult România și care a trimis această țară din comunismul cel mai ortodox direct în capitalismul cel mai sălbatic, unde există împărțirea cea mai odioasă a PIB-ului între muncă și capital, de teapa celor mai subjugate colonii din lume. Dar, vai, nu din această cauză nu-l suferă dl Iohannis, pentru că atunci ar trebui să denunțe sistemul colonial existent în România. Dl Iohannis nu a fost auzit vreodată să fi pus în discuție sistemul colonial din România, împărțirea odioasă a PIB-ului între muncă și capital, osatura acestui sistem, nici măcar salariile colonial de mici, rușinea „Europei“, a acelei Europe pe care președintele nu încetează s-o ridice în slăvi. Ca atare, poziția față de PSD se află în faptul că este singura structură mai răsărită la vot și tot ceea ce este votat trebuie scos din joc, spre a fi înlocuit cu structuri numite, nu alese, așa cum se cade a se petrece lucrurile într-un sistem colonial.

Strict în aceeași ecuație se înscrie poziția oficială a președintelui în problema dezvoltării de importanță crucială a capitalului românesc. Chiar de curînd, domnia sa a declarat: „Resping categoric inițiativele populiste recente de a pune în opoziție investițiile străine față de capitalul românesc, companiile multinaționale față de IMM-urile românești“.

Ar fi „o mare eroare“, a spus președintele! Ca un capital de slabă anvergură și aflat istoricește la început, cum ar putea însă fără un sprijin minim capitalul privat românesc să reușească în competiția cu capitalurile vestice, trecute de sute de ani prin ciur și prin dîrmon și sprijinite sistematic de acasă de la ele? Tratamentul strict egal al multinaționalelor cu bietele IMM-uri românești înseamnă, implicit și inevitabil, condamnarea celor din urmă să rămînă pe veci în coada căruței, indiferent cîte viteze ar avea aceasta. Au trimis ei, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, la coada căruței capitalul românesc, de ce ne-am aștepta să schimbe situația Iohannis, care este liber ca pasărea cerului?

Precipitata, minunat considerata, dar încă nedeslușita vizită recentă a președintelui Iohannis în SUA, precum și cea fără de necunoscute, ulterioară, în Germania, nu schimbă coordonatele de fond ale ecuației discutate aici, dar îi tulbură domniei sale libertatea ca pasărea cerului, pentru că va tot fi obligat să aleagă între direcțiile opuse ale îndrumărilor primite de la Berlin și, respectiv, Washington. Căci doar față de București este liber ca pasărea cerului!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 31 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/liber-ca-pasarea-cerului-304738/

CE atîrnă de gîtul lui Tudose un laț mai tare decît MCV

       După ce, venit la București, l-a pupat pe frunte pe dl Traian Băsescu în fața parlamentarilor și a camerelor de luat vederi – probabil în semn de mulțumire pentru contribuția acestuia la înregimentarea colonială a României în UE pe timpul mandatelor sale prezidențiale –, dl Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, odată întors la Bruxelles, a mai făcut un cadou strict de tip colonial României, indiferent de guvernul pe care aceasta îl are: a somat-o să respecte cît mai degrabă deficitul bugetar așa-zis „structural“, care ar fi cam de 1% din PIB, și nu de 3% din PIB, cît prevăd normele de stabilitate economico-financiară ale UE. Aceasta, apropo de „programul“ dlui Tudose!

Legătura cu pupicul dăruit dlui Traian Băsescu nu este cîtuși de puțin forțată. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, au avut loc intrarea României în UE și acceptarea de către România a prevederilor din Tratatul de Aderare, cu toate consecințele aferente. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, a fost înlocuit proprietarul român al economiei din România cu un proprietar străin, îndeosebi vest-european. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, s-a produs colonializarea României și, nu în ultimul rînd, nimeni altul decît dl Traian Băsescu a fost cel care a adoptat, pe seama poporului său, programul UE de înfruntare a crizei economice. În particular, în această privință, dl Traian Băsescu a fost inițiatorul și aplicatorul în România al unui program mai catolic decît cel papal de la Bruxelles, prevăzînd tăieri de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite, precum și preluatorul în numele României al ticăloșiei Merkel privind obligația de reducere draconică spre zero a deficitului bugetar, ca pretinsă modalitate de luptă pentru stabilitate economică și financiară! Reducere draconică a deficitului bugetar care s-o mai potrivi cît de cît unei țări dezvoltate, dar care, pentru o țară ca România, înseamnă definitiv și irevocabil încremenirea în starea de subdezvoltare!

Era o obligație pe care o țară subdezvoltată ca România nu trebuia să și-o asume, după cum actualele țări dezvoltate (în frunte cu Germania, care a inventat acum plafonarea deficitului bugetar) nici nu se gîndeau cumva s-o promoveze în toiul eforturilor lor de dezvoltare, ci, dimpotrivă, au practicat decenii la rînd deficitul bugetar ca mijloc de impulsionare a dezvoltării. Formula era chiar fundamentată „științific“ și se numea „deficit spending“. A veni acum, după ce te-ai dezvoltat, inclusiv printr-o asemenea formulă, și ai ocupa poziții dominante și favorizante în piață, să susții plafonarea deficitului bugetar cu caracter generalizat, este o imensă mîrșăvie! Țările dezvoltate n-au decît s-o promoveze, dar pentru ele, și nu pentru cei care au și ei dreptul istoric de-a o folosi în eforturile de dezvoltare. Nu întîmplător l-a pupat dl Juncker pe dl Băsescu pe frunte în văzul public! Deficitul zis „structural“, conceput la Berlin, este o invenție ticăloasă la care subdezvoltații nu trebuie să se asocieze, așa cum a făcut-o dl Traian Băsescu în numele României! Nu trebuie să se asocieze deoarece aceasta interzice de fapt participarea fondurilor publice la dinamizarea dezvoltării.

Am citit că dl Dragnea s-a ofuscat de somația Bruxelles-ului, considerînd-o o „discriminare“, în măsura în care corifei de prim rang de prin UE au depășit, nu în mod excepțional, ci sistematic, nu numai pragul deficitului zis „structural“ de 1-2% din PIB, ci și pe cel de 3% din PIB al stabilității economico-financiare, fixat tot la Bruxelles, și nu au pățit nimic! Nu este doar o „discriminare“, dle Dragnea, este o mîrșăvie în toată regula! La care însă a pactizat deopotrivă dl Traian Băsescu! Dacă se mai simte și în forță și nu numai cu dreptatea de partea sa, dacă se consideră cumva mai bun decît dl Traian Băsescu, dl Dragnea n-are decît a ignora sau chiar a dezavua public somația Bruxelles-ului – de altfel, prima, deocamdată unica, din istorie în domeniul cu pricina! România n-are ce căuta în UE cu această mizeră anatemă, mai gravă și mai înjositoare decît MCV-ul, de care s-a lăudat dl Juncker pe la București că va elibera România!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 24 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ce-atarna-de-gatul-lui-tudose-un-lat-mai-tare-decat-mcv-304359/

E aprig stăpînul!

      Cohortele de vătafi români ai capitalului străin și de menestreli ai lor, care s-au ridicat într-un glas împotriva inițiativei de desființare a impozitului pe profit și înlocuire a acestuia cu un impozit derizoriu pe cifra de afaceri, nu trebuiau să manifeste vreo îngrijorare. Această comutare fiscală nu va fi fost niciodată aplicată. România este o colonie și stăpînul străin al acesteia nu va fi permis acest lucru. Capitalul străin, care controlează toate sectoarele și pîrghiile strategice din economie, este deținătorul puterii, și nu vreun partid politic, mai mic ori mai mare, sau chiar mare de tot, precum PSD, autorul inițiativei cu pricina. Combinarea exploatării salariilor mici cu evaziunea fiscală a cîștigurilor reale este cheia jefuirii coloniale a României. Și, exprimîndu-ne în termeni eminescieni, toată floarea cea vestită a întregului Apus, deținătoare a puterii în România actuală, nu va fi admis să se împiedice de-un ciot – PSD –, permițînd acestuia să îi răpească exact mașinăria de bani pentru care a venit aici!

Ridicarea într-un glas a cohortelor de vasali, vătafi și menestreli era doar un semnal… pînă la executarea în piața publică a „vinovaților“. Aceasta urma! Venea, venea, călca totul în picioare! Era de-a dreptul înfricoșător că, în combaterea inițiativei, nu s-a ridicat semeț decît argumentul că impozitarea cifrei de afaceri nu este recomandată/permisă de komisarii de tip sovietic de la Bruxelles și că, în dezbaterea problemei, era complet „uitată“ motivația de fond a inițiativei: că salariile în România culeg din PIB doar vreo 30%, față de 50-55%, ce să vezi!, tocmai în țările occidentale transformate în icoane pe la București, și că 85-90% din profiturile obținute de capitalul străin în România sunt externalizate înainte de fiscalizare. Ceea ce capitalul străin din România raportează spre fiscalizare este atît de rizibil, de puțin, încît pare că acesta își pierde timpul pe aici pentru un mizilic de cîștig, fiind chiar de cîteva ori mai ineficient decît capitalul românesc, ăla vai de mama lui! Desigur, logic este ca impozitul să fie pe cîștig, și nu pe rulaj, dar dacă preopinentul ascunde cîștigul, atunci merge să-l impozitezi și pe rulaj, unde, din păcate pentru el, nu prea funcționează evaziunea!

Nu știu ce a urmărit PSD cu inițiativa cu pricina. Personal, nu am încredere în asemenea inițiative, oricît de revoluționare ar fi – inclusiv în cea de față, care este una adusă de mine însumi în atenție publică, în cartea mea din urmă cu un an (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vînturilor 2016) –, dacă nu fac parte dintr-un demers coerent și consistent de punere în discuție nu doar a efectelor, ci și a cauzelor și, bineînțeles, a rînduielilor economico-politice care le parohiază. Programul Dragnea 1 (Grindeanu) păcătuia prin faptul că, forțînd, de altfel, lăudabil salarii mai mari, încerca, probabil pentru a capta bunăvoința stăpînilor, să le dea și acestora ceva mai mult: or, vrînd să dai ceva în plus la nevoiași fără a lua de la bogați nu se poate, pentru că te împotmolești! Ceea ce deja se întîmplă. Programul Dragnea 2 (Tudose) viza, inițial, cu caracter revoluționar, să ia ceva de la bogați și chiar de la stăpîni, pentru a continua să dea ceva în plus la săraci. Dar fără a pune cumva în discuție rînduielile actuale. Or, așa ceva este o iluzie, dacă nu o stupiditate! Nu-i faci tu, chiriaș, program proprietarului! Casa este a proprietarului, banii sunt ai proprietarului! Chiriașul, doar cu chiria – și atît! Poți, desigur, să pui în discuție dobîndirea proprietății, urmîndu-se a vedea cu ce șanse. Dar fără a o pune în discuție este pur și simplu caraghios să încerci a împărți altfel decît a agreat proprietarul banii de chirie pretinși de acesta și care, bine sau rău, sunt ai lui! Că ai acceptat să-i fii salahor, asta-i treaba ta, nu a lui! A face „strategii“ și „programe“ pe bani care nu-ți aparțin mi se pare ridicol. În românește, are un nume precis, deloc onorant, pe care prefer să nu-l menționez. În ziceri populare, sună mai agreabil: să nu vinzi pielea ursului din pădure!

Dacă a fost vorba de un test, demersul Dragnea 2 a fost semnificativ. A probat cît de aprig e stăpînul!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 17 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/e-aprig-stapanul-303933/

Mascarada impozitării profitului trebuie să înceteze!

        În contrast cu minciuna din raportările sale financiare (vezi Cotidianul, 3 iulie 2017, Guvernul Tudose – gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!), profitabilitatea capitalului străin în România este nu de 3 ori mai mică, ci de cel puţin 2 ori mai mare (pe unitate de capital) decît cea a capitalului românesc, graţie atuurilor recunoscute și ridicate în slăvi în plan tehnologic, organizaţional şi financiar. Pentru a nu forţa evaluările, să admitem însă o profitabilitate doar de 1,7 ori mai mare (respectiv cea rezultînd din faptul că, potrivit statisticilor, capitalul străin realizează jumătate din cifra totală de afaceri utilizînd vreo 30% din forţa de muncă angajată în economie în România). Înseamnă că, la o asemenea rată de profitabilitate, capitalul străin obţine de fapt peste 70% din profiturile realizate pe ansamblu în economia din România, respectiv de cel puţin 3 ori mai mult decît raportează.

Cît ajung să plătească, în realitate, capitalul străin şi cel românesc din ceea ce s-ar cuveni să plătească în contul impozitului pe profit? Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe privind evaziunea fiscală, aflăm că rata efectivă de colectare din impozitul pe profit este de 20-21%, restul de 80% constituind evaziune. Mai precis, profituri făcute „pierdute“.

Aplicînd liniar rata menţionată de neplată, ar rezulta că, din ceea ce ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit, capitalul străin nu plăteşte decît vreo 14%, iar cel românesc vreo 38%! Numai că ştim că circa o treime din firmele româneşti, reprezentînd aşa-numitele microîntreprinderi, plătesc în contul profiturilor pe care le realizează nu impozitul de 16% pe profitul declarat, ci impozitul de 3% pe încasări, unde rata de plată reală este între 90 şi 100%. Or, dacă o treime din capitalul românesc plăteşte integral impozite în contul profiturilor realmente obţinute, înseamnă că restul de două treimi din capitalul autohton şi în întregime capitalul străin plătesc şi mai puţin decît apare că ar plăti la rata de 20% de colectare la impozitul pe profit pe anasamblu.

O imagine pur apocaliptică se conturează!

1) Doar vreo 3 miliarde euro se încasează la bugetul statului din impozitul pe profit, ca urmare a impunerii cu 16% a nici 20 miliarde euro din cele peste 80 miliarde euro profituri reale obţinute şi care ar trebui impozitate. Peste 60 miliarde euro se evaporă în fiecare an înainte de impozitare, grosul de presupus prin externalizări în străinătate.

2) Microîntreprinderile, care nu reprezintă decît cîteva procente din cifra de afaceri pe ansamblu, plătesc ca impozite în contul profiturilor realizate mai mult decît întregul capital străin care deţine circa jumătate din cifra de afaceri şi obţine pe plan real spre 70% din totalul profiturilor.

3) Aceleaşi microîntreprinderi plătesc impozite în contul profiturilor efectiv realizate între două şi trei ori mai mult decît restul capitalului românesc.

4) În contul impozitării profiturilor real obţinute, capitalul străin nu plăteşte 85-90% din ceea ce s-ar cuveni să plătească, iar capitalul românesc nu plăteşte 60-65% din ceea ce s-ar cuveni să plătească!

Este de tolerat o asemenea stare de lucruri? Nu! Este de schimbat? Da! Poate fi schimbată? Da! Se vrea însă o schimbare? Aceasta este problema! Pentru o schimbare ar fi de ajuns a înlocui impozitarea propriu-zisă a profitului cu o derizorie impozitare a cifrei de afaceri (adică, în fond, generalizarea impunerilor din cazul microîntreprinderilor), care – important de subliniat – nu poate fi evazionată! Adusă în atenție de mine, încă în urmă cu un an, în cartea „România, o colonie la periferia Europei“ (Ed. Roza Vînturilor, 2016), această abordare este prevăzută – surprinzător – în programul Guvernului Tudose. Nu se știe însă cu ce șanse de aplicare! Dacă nu se vizează a se schimba realmente ceva în România şi statului român nu i se va conferi rolul de a şi face ceva pe linia dezvoltării ţării, atunci nu are rost a se întreprinde nimic în fiscalizarea profitului. Dar impozitarea profitului în actualele condiţii trebuie desfiinţată. Căci tot un drac – și cu, şi fără cele 3 miliarde euro din această impozitare! Mascarada trebuie să înceteze! Măcar să oficializăm jefuirea statului român şi a ţării numite încă România.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/mascarada-impozitarii-profitului-trebuie-sa-inceteze-303574/

Guvernul Tudose, gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!

       Guvernul Tudose uimește pur și simplu, sugerînd – deocamdată doar sugerînd, pentru că nu se știe ce va face concret pînă la urmă – că ar fi gata să se lupte cu probabil cea mai gogonată dintre anomaliile, minciunile și diversiunile colonialiste din România devenită anexă de tip bananier a capitalului vestic: anume idioțenia aruncată în spațiul public, cu concursul statisticilor, şi care sfidează bunul-simț, cum că subalternul capital autohton, ăla care pune pingele în economia din România, ar fi mai performant decît capitalul vestic de pe aici, nu numai dominant, dar și deținător al tuturor punctelor și pîrghiilor strategice și deci al deciziei economice și, prin implicație, politice! De nu se mai înțelege nu doar de ce ne mai închinăm la el, spunînd chiar că nu se poate fără el, dar și de ce își mai pierde acesta timpul prin România!

Idioțenia cu pricina rezultă din statisticile parohiate de institutul de specialitate din România, de Oficiul Național pentru Registrul Comerțului și de Ministerul român de Finanțe. Profiturile nete raportate de firmele cu capital străin din România în 2015, an de consolidare pe piață și de creștere a cifrei lor de afaceri cu 8%, reprezintă doar 2 miliarde euro (6 miliarde euro profituri brute și 4 miliarde euro pierderi!) Hai că-i tare! Deci toată floarea cea vestită a întregului Apus, nu numai chemată, dar și primită aici cu surle și trîmbițe, își pierde timpul pe la noi pentru un mizilic de două miliarde euro! Cred că au costat mai mult sulurile de hîrtie higienică folosite spre pregătirea fundurilor pentru pupăturile românești de bun venit. Aiureala acestei cifre – nu cumva inventată, ci prezentată de statisticile financiare – nu doar că sfidează bunul-simț, dar contrazice cîntările la adresa minunatului capital occidental. Care, după cum el însuși se recomandă, duduie de tehnologie și este excelent înzestrat managerial, fiind prezentat ca atare în România drept mîntuitorul țării și poporului ei și pe care capitaliștii români (desigur, proști, retardați și, bineînțeles, corupți!) ar trebui să-l urmeze spre fericirea lor și a angajaților lor. Care mîntuitor, dom’le, cînd bietul potențial învățăcel – capitalul românesc, ăla vai de mama lui – a raportat, în același an, profituri nete de 6 miliarde euro, adică de 3 ori mai mari, cu toate că cifra sa de afaceri e cu mult mai mică?! Și nu este vreo excepție în 2015. De ani de zile este la fel. Nimeni nu spune însă nimic. Toți suntem luați de proști! Tăcînd, chiar și suntem! Este posibil ca mult cîntatul și mult lăudatul capital străin să fie mai puțin performant decît capitalul autohton și să fi venit în România să se inspire din realizările românești, și nu să facă profit, după cum credeam noi, proștii, încrezători în normele capitalismului?!

Aceste cifre intră în contradicție cu toată matricea economiei actuale din România, descrisă de datele din aceleași surse statistice. Capitalul străin realizează cam jumătate din cifra de afaceri obținută de ansamblul firmelor din România și o face folosind nici măcar o treime din forța de muncă. Deci, fără echivoc, nu poate fi decît cel puțin de două ori mai performant decît capitalul românesc care realizează cealaltă jumătate din cifra de afaceri, cu două treimi din forța de muncă.

Dacă nu ți-a fost spălat creierul – cum pare să le fi fost spălat politicienilor și atîtor analiști români care operează fără comentarii cu asemenea cifre –, este lesne de găsit explicația acestor date care sfidează bunul-simț: capitalul străin nu-și pierde deloc vremea prin România, obținînd aici profituri fabuloase, chiar abominabile, dar pe care le ascunde de la impozitare, mai concret, le externalizează prin diferite metode înainte de fiscalizare, astfel încît ceea ce rămîne de impozitat să fie derizoriu, de batjocură! Ca în colonii! În aceste condiții, impozitarea profitului în România devine o mascaradă!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/guvernul-tudose-gata-sa-lupte-impotriva-celei-mai-gogonate-diversiuni-colonialiste-303233/

Dacă Dragnea n-ar exista, proprietarul străin al țării l-ar inventa

            Iată, sumar, cum s-au derulat lucrurile la suprafață: un partid, PSD, ce se dă de stînga, a cîștigat detașat alegerile și, împreună cu un partid mai mic, a alcătuit majoritatea parlamentară și a format Guvernul. Toată cealaltă parte a eșicherului politic, precum și președintele țării și – important – întreaga panoplie a instituțiilor de forță, în frunte cu serviciile secrete și procuratura, dar și propaganda neobosită a acestora, au pus la index partidul cu pricina, stigmatizîndu-l cu toate anatemele la modă ale perioadei. Și, pe toate căile, au încercat să-l scoată din joc și, bineînțeles, să-i pună bețe în roate guvernării. În scurt timp, au părut să obțină o victorie clară. PSD s-a frînt la vîrf. Președintele partidului i-a retras sprijinul politic tocmai premierului pe care chiar el îl unsese, acuzîndu-l că s-a dat cu „sistemul“. Deznodămîntul a ajuns la votul unei moțiuni de cenzură. La mustață, Dragnea a cîștigat! Mustața cîștigătoare a dlui Dragnea ar putea avea semnificația, evident tot la suprafața lucrurilor, a unei reușite în păstrarea coeziunii partidului.

Totuși, după ce „sistemul“ reușise să împingă PSD pînă în punctul de a-și revoca printr-o moțiune de cenzură propriul guvern, rămîne bulversant că tocmai atunci cînd părea să obțină și înfrîngerea, și chiar dezmembrarea PSD pe mîna exact a acestuia, a făcut o manevră de neînțeles, lăsînd PSD-ul nu numai în viață, dar și pe Dragnea cu bateriile încărcate! Să fim serioși, cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-a dat cu „sistemul“ sau chiar izvora de la acesta, atunci, mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! 20 care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea!

Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai de mult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru.

Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România. Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume ca proprietar și decident o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele pămîntului. Iar, dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin.

Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare! „Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea, ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! Dna Kovesi că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde Coldea și succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie, și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar, de ce s-o facă, atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/daca-dragnea-n-ar-exista-proprietarul-strain-al-tarii-l-ar-inventa-302903/

Măcar de s-ar fi spart vreun geam…

           Dacă PSD ar deține puterea în România actuală, atunci, ceea ce se întîmplă sub ochii noștri cu guvernarea, politichia și altele asemenea ar fi un dezastru. Căci PSD își mănîncă propriul guvern, punînd pe masă adversarilor politici toate cuțitele și furculițele spre a putea fi devorat el însuși, cu totul. Mult lăudata creștere economică s-ar prăbuși. Cursul cu care se joacă dl Isărescu ar lua-o la vale. Pînă și bursa – aceea care nici nu prea există, că nu s-a auzit de vreo companie care, în afara unor emisiuni de paradă, să se finanțeze de pe bursă – și-ar da obștescul sfîrșit. Numai că nu PSD deține puterea în România. Nici susținătorii săi economici, care sunt cei care pun doar pingele în economia din România. Nici votanții săi, care sunt într-adevăr cei mai mulți, dar, fiind dintre cei săraci ca poziție economico-socială și mai bătrîni ca vîrstă, sunt și cei mai puțini influenți, ba chiar dintre cei mai huliți români. Puterea, adevărata putere, o dețin, știe și Grivei, proprietarii activelor industriale, comerciale, bancare, tehnologice și a pîrghiilor strategice – toți, ne place sau nu ne place, străini! Aceștia dețin puterea în economie și, prin incidență, în politică. Nu-i un reproș, nu-i o critică, este o realitate. O realitate sfîntă în capitalism!

Nu știm dacă PSD conștientizează această realitate. Proprietarii însă o conștientizează! Și își exercită dreptul de decizie, pe care proprietatea și deci puterea li-l conferă! Nu contează în decizie dacă este bine sau rău, contează doar dacă este convenabil sau nu decidentului. Acesta îi lasă pe dl Dragnea și ai lui să se joace cu mingea prin curte, dar să nu spargă cumva geamurile! Dl Dragnea și ai lui au atins însă cu mingea vreo trei geamuri. Au crescut salariile la stat, făcînd astfel presiuni asupra salariilor la privat; or, salariul mic este osatura exploatării coloniale, cheia profiturilor fabuloase realizate de capitalul străin în România. Totodată, au încercat să pună un prag în incriminarea speței abuzului în serviciu, ceea ce ar răpi procurorilor anticorupție obiectul muncii în instrumentarea scoaterii din joc a oricărui român incomod. Și, cel mai grav, au prevăzut constituirea unui fond suveran de investiții, care ar înarma statul român cu un instrument de apărare a pîrghiilor care i-au mai rămas în mînă. Vai, blasfemie! Ce contează că, în majoritatea lor, țările occidentale însele au la dispoziție acest instrument. Probabil, însă: quod licet Iovi, non licet bovi (ce este permis lui Jupiter, nu este permis boului)!

Comanda externă a fost deci clară: boicot general în aceste domenii! Nici un geam în aceste privințe nu trebuie spart! Experiența de la referendumul din 2012, cînd rezultatele neconvenabile au obligat capitalul străin să ordone înfrîngerea acestora prin ignorarea votului popular, a condus la ideea unor alte stratageme, mai demagogice. Mă scuzați, mai democratice! Și, neavîndu-se la dispoziție o opoziție politică reală la PSD, s-a apelat la tradiționalele modalități de provocare de rupturi sau trădări în PSD sau la aliații săi politici. După cazul Daniel Constantin de la ALDE, cazul Grindeanu este doar unul mai spumos! Nu întîmplător, cu trei lucruri nu a pactizat din programul PSD chiar premierul Grindeanu pus de PSD: ordonanța incluzînd abuzul în serviciu, legea salarizării și fondul suveran de investiții!

Chiar dacă învolburată de o moțiune de cenzură, înfruntarea Dragnea-Grindeanu este o biată jerpelitură, în măsura în care nu PSD deține puterea. Abia de va pierde, Dragnea ar apărea mai măreț decît i se permite să fie. Și tot de va pierde, Grindeanu se va putea prezenta mai falnic decît ordinele mizere ce l-au ghidat. Singur cîștigător va fi capitalul străin, care nu vrea pe aici, prin România, să i se spargă cumva vreun geam, necum să-l pască riscul unor replici anticolonialiste, precum în Ungaria sau Polonia. Ba, probabil, se va alege cu noi cadouri, cum l-au obișnuit chiar cei de la PSD ca să-i intre în voie! Ce face de cinci ani Codul fiscal parohiat integral de PSD, cu ajutorul neprecupețit al domnilor Ponta, Vîlcov (vai, incriminatul Vîlcov!), Grindeanu, Dragnea? Împotriva cerințelor din realitățile concrete și din datele statistice, PSD-ul acestor frați, azi adversari, siluiește la greu fiscalitatea, prin așa-numita relaxare, pentru a face, în fapt, cadouri capitalului străin!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/macar-de-s-ar-fi-spart-vreun-geam-302515/