Arhive blog

Producția de bogați români a încetat!

         Fulgere și tunete pentru bogații României! Binecunoscuta bancă ING a decis să închidă divizia „private banking“ de la București. Private banking-ul este complexul de servicii bancare speciale pentru clienți bogați. Ceea ce prin Elveția, țara fanion pentru private banking, înseamnă clienți cu dețineri de la două milioane dolari (euro sau franci elvețieni) în sus! În divizia private banking ING de la București era vorba de un prag minim de 500.000 euro. Avînd în vedere dimensiunea deținerilor, private banking-ul implică tratamente de dobînzi mult mai favorabile decît cele uzuale, dar, mai ales, scheme de plasamente în titluri de stat, obligațiuni și acțiuni bursiere cu randamente mari, inclusiv treceri prin paradise fiscale care să permită „optimizări fiscale“, mă rog, tot tacîmul pentru o valorificare sesizabilă și constantă a portofoliului administrat. Evident, în lansarea, în urmă cu peste un deceniu, a diviziei private banking de la București, primul serviciu specializat de acest gen de pe piața românească, ING miza pe existența unui număr rezonabil de bogați în România și, fără tăgadă, pe o „producție“ nouă de bogați în timp, care să asigure sustenabilitatea și progresul diviziei respective. Închiderea din 2017 pare să indice evoluții neanticipate de bancă. Dl Daniel Llano, șeful retail-ului bancar ING, a vorbit, cu ocazia anunțului de închidere, „de schimbări comportamentale investiționale influențate de criza economică, ce au dus mai degrabă la un apetit prudent, ceea ce ar dovedi că serviciul «private banking» nu este încă potrivit României“ (clienții ­existenți urmînd a fi redistribuiți fie segmentului de retail local, fie celui „private banking“ din ING Luxemburg). Și de se vrea, și de nu se vrea, închiderea serviciului respectiv arată, altfel spus, că România stă cam prost la capitolul bogați și mai ales la „producția“ nouă de bogați în anii din urmă și probabil în anii ce vin!

Din zona miturilor care pluteau prin spațiul public, întrebările năvălesc cu zecile. Există afaceri pentru români în România care să le permită acestora acumularea de averi de tip private banking? Sau le-au luat străinii toate aceste afaceri cu potențial, românii rămînînd cu firimiturile ori, maximum, cu punerea pingelelor?! Dacă în România, așa cum ni s-a împuiat capul, totul poartă anatema hoțiilor și corupției, unde ne sunt atunci corupții și hoții români care au devalizat și devalizează țara? Sau e vorba doar de niște găinari care au furat și ei de-o chiverniseală, dar, oricum, nu pot cu ceea ce au furat să depășească pragul unui private banking?! Este această închidere o lovitură sau o victorie pentru DNA? Înșirați într-o divizie private banking, DNA îi avea pe bogații români ca pe tavă! Sau acțiunea DNA de pînă acum i-a speriat complet?! Cum să interpretăm realist fundalul închiderii private banking-ului ING de la București în anul de grație 2017?

În mod obiectiv, averile eligibile pentru private banking nu pot avea decît două surse: business-uri prospere (că din salariu nu poți ajunge client private banking) sau/și furturi (devalizări, corupție de top). În contextul de acum 10-15 ani, în care a fost înființată divizia private banking ING, business-urile prospere erau posibile pentru români. Cu respectarea legalității sau nu, ori cu sustenabilitate sau nu, era o altă problemă! Piața oferea însă totul pentru performerii români: punctele strategice ale economiei erau la români, buni sau răi cum erau ei! Producție de bogați pe calea afacerilor era posibilă. De atunci încoace, posibilitățile s-au redus trepta pînă la dispariție. Toate punctele strategice, toate sectoarele de impact, toate segmentele de piață care oferă perspective de performanță și profit au fost luate de străini. Ne place, nu ne place, producția de bogați români pe calea afacerilor a încetat! Mai poate scăpa unul sau altul ca excepție, dar piața s-a închis pentru un serviciu bancar specializat pentru bogați!

Culmea, nu se stă mai bine nici în materie de producție de bogați pe bază de furt, cu toate că există o anume propagandă care vede în români numai hoți, corupți și infractori, pe care îi face vinovați de toate relele din lume și, bineînțeles și înainte de toate, de răpirea resurselor pentru dezvoltarea României! Înlăturați din posesia principalelor bogății ale țării, din deținerea sectoarelor strategice, din punctele reale de comandă, scoși de la butoane, cum s-ar spune mai pe șleau, românii nu mai pot nici fura ca lumea, oricît de răi ar fi! Sau, mai exact, nu mai pot fura decît sume derizorii, neeligibile pentru a deveni clienți private banking! DNA are, în mod obiectiv, o problemă. Riscă să rămînă fără obiectul muncii, atît timp cît pentru instituția respectivă străinii sunt bibelou de porțelan de neatins, iar români la butoane nu mai există! Nu întîmplător, DNA instrumentează prioritar dosare din vremea de demult în care românii se aflau încă pe la butoane și se străduiește din răsputeri să fie menținută incriminarea abuzului în serviciu fără prag, pentru a putea supraviețui pe seama instrumentării găinarilor, căci, pe cei de private banking i-a pierdut de mult! Concluzia este tulburătoare, dar fără echivoc. La întrebarea „cum se face că România furată de români se află de fapt la străini?“, răspunsul este fără ezitări: România furată de români este un episod depășit, de acum România este furată de străini! Și încă la rate de jaf!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 11 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/productia-de-bogati-romani-incetat/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Anunțuri

„Supercoloniala“ bate filmul

       „Supercoloniala“ este supercîștigătoarea după reușita deplină a cacealmalei fiscale tip Dragnea – Tudose, organizată pentru aservirea dizgrațioasă a țării stăpînului ei străin și care a inclus la loc de frunte diversiunea cu înlocuirea (propusă pentru a fi retrasă) a impozitului-mascaradă pe profit pentru multinaționale cu un impozit derizoriu, dar de neevazionat, pe cifra de afaceri, precum și transferul integral al contribuțiilor sociale în cîrca angajatului (lucru inexistent pe undeva prin Europa). Să identificăm măcar sumar „supercoloniala“: extracție de substanță economică din colonia România, fără vreo activitate sau cu o activitate fictivă ori paravan în România! Și nu este doar vreo excepție sau vreun caz rătăcit! Beneficiind de „reglementări“ europene, probabil deliberat sau anume ticluite, se strîng în România, aparent fără sens, sume acoperite cu acte care să demonstreze că reprezintă profituri deja impozitate prin alte țări ale UE și deci exceptate de la orice altă impozitare. Firma strîngătoare nu are salariați, ca atare, nu plătește nici un fel de impozite pe muncă sau contribuții sociale, adică acele dări care sunt procentual mari în România; în schimb, poate face orice manevre cu banii, plătind eventual dările pe capital, care sunt derizorii în România! Sau alt tip de cazuri: se vine cu un laptop, se cîștigă legal o licitație dintr-o achiziție publică, avîndu-se la spate istoricul unei firme de reputație dintr-o țară occidentală, apoi se procedează la o subcontractare și, de pe laptop, se urmărește execuția lucrărilor, fără a se angaja vreun salariat. La fel, se evită plata impozitelor pe muncă și a contribuțiilor sociale și se achită eventual impozitul pe profit. Care este oricum derizoriu! Deși, mai degrabă, la unison cu fîrtații  întru colonialism, mai mult nu se achită acest impozit, externalizîndu-se cea mai mare parte din profit înainte de fiscalizare, dacă nu cumva se declară la Fisc pierdere! Nu există nici un fel de pericol, deoarece, pentru Fiscul din România, firma străină este bibelou de porțelan. Ziarul Financiar menționa cazul firmei austriece Swietelsky, cu o cifră de afaceri de peste 162 milioane lei, deși nu are nici un angajat, care a construit cea mai lungă linie de tramvai din Cluj-Napoca și tronsoane de cale ferată în zonele Vințu de Sus – Simeria și Curtici – Arad.

Să nu confundăm sau să punem cumva pe același plan firma străină fără salariați cu puzderia de microfirme românești fără salariați (vreo 300.000 la număr), care n-au angajați pentru că abia își trag sufletul să-l țină în viață pe bietul lor „antreprenor“.

Nu este greu de dibuit de ce există o anume înghesuială de prin țări vestice în căutarea formulei „supercoloniale“ prin România, deși cheia exploatării coloniale este în România tocmai folosirea salariilor mici, și nu evitarea acestora! Fără îndoială, salariul colonial – deci utilizarea forței de muncă locale la costurile ei derizorii – este instrumentul fundamental al exploatării coloniale a României. De aceea, capitalul vestic – devenit noul proprietar al României – are ca preocupare prioritară menținerea pe rol a salariilor mici, blocarea oricărei inițiative de mărire a acestora, ținerea în priză a trădătorilor de neam și țară spre a-i determina să nu facă vreo manevră greșită, ba chiar să bată toba păstrării salariilor mici ca o condiție a stabilității financiare și atractivității pentru investițiile străine.

Explicația „supercolonialei“ se află în sistemul fiscal din România, de asemenea vizat de capitalul străin să rămînă în parametrii exploatării coloniale. Fiscalitatea din România nu numai că nu combate, dar şi contribuie la prelungirea şi promovarea actualei împărţiri odioase a PIB-ului între muncă şi capital (doar 30% munca și vreo 55% capitalul, adică exact invers decît în țările de prin Occidentul mîntuitor)! Ca să-şi facă rost de minime fonduri, fiscalitatea din România suprataxează tocmai componenta minoritară, adică munca. Și o face, inclusiv după „revoluția fiscală“ PSD (47%, față de 16%), într-o proporţie de trei ori mai mare decît în cazul capitalului, care este subtaxat. Cei care nu înţeleg cum stă de fapt treaba sau jalnicii menestreli ai capitalului străin o ţin cu participarea însemnată a acestuia din urmă la bugetul statului român, fără a preciza – din neînţelegere sau deliberat – că respectiva participare vine din impozitarea muncii (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine forţei de muncă), şi nu din impozitarea profitului (adică a părţii din valoarea adăugată ce revine capitalului). Mai precis, din impozitarea a ceea ce ne revine „nouă“, românilor, şi nu din impozitarea a ceea ce le revine „lor“, străinilor! „Supercoloniala“ evită plata chiar și a impozitelor pe partea „noastră“ din PIB, căci impozitele pe partea „lor“ oricum se evazionează!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 4 decembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/supercoloniala-bate-filmul/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Neperformantele – instrument ideal pentru dosirea profiturilor bancare

        Sistemul bancar din România – aproape în întregime străin – a raportat pentru primele nouă luni din 2017 un profit de peste 4 miliarde lei. Și, dacă evoluțiile de pînă acum continuă și în ultimele trei luni ale anului, 2017 va marca în perioada postcriză un record în profiturile sistemului bancar. Să se fi speriat băncile străine de plîngerea premierului Tudose că acestea realizează, dar nu raportează profit, pentru a nu plăti statului român impozitul corespunzător?! Este sigur că obține profituri în România, căci altfel n-ar pierde timpul pe aici, dar le maschează pentru a nu le fiscaliza! Că acum însă s-ar fi speriat de plîngerea publică a dlui Tudose, raportîndu-le, este neplauzibil, pentru că, avînd în vedere statutul României, chiar dacă nerecunoscut oficial de colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE, băncile străine au putere în România, în timp ce prim-ministrul român, indiferent cine ar fi acesta, nu are! Sau, mai bine zis, nu are putere decît în chestiuni absolut derizorii, oricum nu în sancționarea și taxarea băncilor străine, care sunt principal instrument colonial al centrului în periferii precum România. Și atunci, ce să se fi întîmplat?

Analizînd activitatea băncilor străine din România, se poate constata că singurul element care fluctuează este nivelul așa-numitelor „neperformante“ (creditele acordate a căror rambursare fie întîrzie, fie nu mai are loc). De acest nivel pare să depindă și evoluția noilor împrumuturi către clienți, firme sau persoane fizice. În rest, aceeași „grilă“ care reprezintă osatura: o marjă uriașă între dobînzile cu care se acordă împrumuturile și dobînzile oferite la depozite, precum și comisioane nefirești, amețitoare. Să observăm că, indiferent de alte laturi ale activității bancare (să zicem, oscilante, în funcție de conjuncturi și perioade), această osatură asigură constant nu numai acoperirea costurilor, dar și profituri confortabile. Pur și simplu, pentru că nivelurile practicate atît la dobînzi, cît și la comisioane rezultă nu din piață, ci din abuz de monopol, activitățile băncilor fiind monopol al lor, neîmpărțit cu nimeni altcineva. Concurența între bănci este o poveste cu cocoșul roșu, iar consumatorii de servicii bancare (fie persoane juridice, fie persoane fizice) sunt captivi, avînd în vedere obligația legiferată de a efectua plățile prin bănci, acestea din urmă folosind respectivul monopol spre a-și impune condițiile. Rata de rentabilitate bancară în România – rezultînd din abuz de monopol – este atît de mare, încît băncile nici nu au nevoie de a fi în competiție în finanțarea economiei. Ele, de fapt, nici nu prea finanțează economia. Căci toate subsidiarele multinaționalelor nebancare, care dețin controlul în economie, se finanțează din străinătate, că doar nu o să o facă la costurile respingătoare din România. Astfel încît subsidiarele bancare străine din România nu reciclează în economie nici măcar banii pe care îi strîng din România, stocul creditelor nereprezentînd nici 80% din stocul depozitelor. De fapt, băncile din România (aproape toate străine) nu finanțează sistematic decît statul român, caz în care nu-și asumă nici un risc. Capitalul românesc este scos din joc și subfinanțat. Iar persoanele fizice sunt creditate în valuri, „în pas“ cu ciclul economic (avînt-criză). În perioada de avînt, generată de expansiunea consumului, băncile străine devin aparent „neglijente“, creditînd cu ușurință (doar cu buletinul) clienții amețiți de campanii „Black Friday“ și alte prostii de același gen. După care urmează nerambursările. Nivelul apocaliptic al condițiilor cu care se acordă creditele asigură rentabilitatea bancară și la un prag deosebit de înalt al neperformantelor. Este de-ajuns să încaseze doar 20-30% din creditele acordate persoanelor fizice, că băncile și-au recuperat, de fapt, toți banii avansați. Restul îl pot contabiliza în categoria neperformantelor, care sunt sursă de cîștiguri nete în anii ce urmează, mai mulți sau mai puțini, în funcție de ceea ce în spațiul public trece la capitolul „criză“. Băncile nici nu-și pierd timpul cu recuperarea neperformantelor de la clienți, ci le vînd unor recuperatori specializați cu numai 8-10% din valoare. Aceștia strîng de gît nesăbuiții care se aruncaseră în capcana creditelor bancare și care rămîn fără pantaloni.

Provizionarea (trecerea pe pierderi) și vînzarea neperformantelor – denumite demagogic în limbaj bancar curățirea portofoliilor – sunt parțial finanțate de statul român (adică de noi toți, proștii!) prin deducerile fiscale acordate băncilor la respectiva „curățire“. Neperformantele sunt mijlocul ideal de camuflare a adevăratelor profituri și de evazionare a impozitării lor. Și atunci, trai, nineacă: cu cît mai multe neperformante, cu atît mai bine! Iar după curățirea portofoliilor reîncepe o nouă campanie de creditare doar cu buletinul.

Aici ne găsim acum, în 2017. De neperformantele din anii trecuți – generatoare ale anterioarei crize – s-a scăpat treptat, 2017 devenind anul reluării unui nou ciclu al creditării doar cu buletinul.

Cînd nivelul neperformantelor este scăzut, profiturile bancare ies la suprafață (cazul anului 2017), un nou ciclu de neperformante urmînd să ducă iarăși la camuflarea profiturilor în anii ce vin. Dl Tudose a nimerit prost doar anul, în rest, are perfectă dreptate în domeniu. Și la ce i-a folosit?! De noi nici nu mai vorbim!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/neperformantele-instrument-ideal-pentru-dosirea-profiturilor-bancare/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Măi să fie, avioanele F-16 au atacat găinile din Vaslui!

        Cînd l-am auzit pe premierul Tudose, proaspăt pe atunci venit în funcție, spunînd că atîtea și atîtea bănci nu plătesc impozit pe profit, mi-am zis: iată omul, unul pe bune, care nu se dă după plop! Cînd, la scurt timp după aceea, l-am mai auzit și că a avut un depozit la bancă, dar l-a lichidat din cauza condițiilor oferite și comisioanelor nefirești, mi-am zis că, și dacă nu va face mare lucru pe la Executiv, măcar nu-l poate păcăli nimeni pe acolo. Cînd l-am văzut însă cu cîtă ușurință a anunțat că va parafa mutarea contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului, cu toate că își inaugurase mandatul cu asigurarea că atît timp cît va fi dînsul prim-ministru nu se va face această mutare, am început să intru la idei! Mai ales că mi-am amintit că renunțase cam tot atunci, fără vreo străbatere și fără măcar vreo explicație, la proiectata înlocuire a impozitului (de mascaradă) pe profit cu un impozit derizoriu, dar imposibil de evazionat, pe cifra de afaceri! Hopa! M-am întrebat imediat: cine ar fi fost afectat de o asemenea înlocuire? Păi, multinaționalele, care evazionează la greu respectivul impozit, externalizînd grosul profiturilor înainte de fiscalizare! Și atunci mi-am șoptit în barbă: vai, săracul, la ce presiuni externe o fi fost supus! Deși o urmă de îndoială aveam: n-o fi înțeles oare cu multinaționalele sau, ceea ce era același lucru, n-o fi fost cumva o hohă povestea aia cu înlocuirea impozitelor pe profit cu un impozit pe cifra de afaceri pentru multinaționale?!

Cînd, de curînd, l-am auzit pe dl Tudose, exact cu prilejul adoptării în Guvern a tragicei mutări în cîrca angajatului a întregii contribuții pentru sănătate și pensii, că unele sindicate s-au opus demersului, atîțate fiind de multinaționale și chiar că acestea din urmă și-ar fi trimis angajații să protesteze în fața Guvernului, mi-am zis: gata, sunt lămurit! Regretabil pentru un om bătrîn ca mine era doar faptul că nu mi-am dat seama de la început că dl Tudose este pe mînă cu multinaționalele și joacă împreună o carte spre a-i prosti și mai abitir pe proști! Adică pe noi! Față de contextul dat, afirmația dlui Tudose este atît de ilogică, încît gîndul nu te poate duce decît la o manevră diversionistă. Căci demersul privind respectiva mutare fiscală are în mod clar trei pierzători, toți români: salariații din sectorul privat, din care mulți se vor alege cu cîștiguri nete mai mici; statul român, care, pentru ca această scădere să nu fie prea mare, preia o parte din cost, prin reducerea impozitului pe salariu, cu prețul micșorării încasărilor la buget; capitalul românesc, care, prin mișcarea adiacentă de impozitare a cifrei de afaceri pentru firmele cu venituri sub 1 milion euro, va finanța cadoul făcut capitalului străin, care, avînd firme peste acest prag, va rămîne să plătească impozit pe profit și deci să fie liber să-l evazioneze pe mai departe. Să îl acuzi pe singurul cîștigător al acestei mutări fiscale – respectiv multinaționalele – că a băgat bețe-n roate este nu doar neplauzibil și ridicol, dar de fapt îngrozitor de suspect. Înseamnă că știi că faci rău și, conștientizînd că acelora cărora le faci rău nu le prea plac multinaționalele, arunci, de ochii lumii, anatema tocmai asupra acestora! Care ar putea fi scopul? Păi, nu poate fi decît acela de a încerca să-i aburești pe cei pe care îi tragi în piept. În demersul cu pricina, multinaționalele sunt o țintă absolut falsă! Cum ar veni vorba, multinaționalele – aceste avioane F-16 ale economiei mondiale – sunt acuzate că, spre a-și realiza țelurile strategice globale, se îndeletnicesc cu agresarea găinilor din Vaslui. Și bietul Guvern al României, care n-a spus o vorbuliță cînd multinaționalele i-au luat tot României – și petrolul, și gazele, și industriile, și distribuțiile de energie, și băncile, și telecomunicațiile, și pădurile, și comerțul cerealier, și retailul, și floarea forței de muncă –, se arată vexat că multinaționalele ar stresa găinile din Vaslui. E pur și simplu caraghios! Multinaționalele constituie cel mai mare evazionist fiscal din România, dar, să fie clar, nu prin evazionarea dărilor pe muncă, adică a dărilor pe partea care nu le revine lor din PIB. De la ele de acasă, deci de la costuri salariale înalte, au venit în România tocmai pentru a exploata salariile mici de aici. Și, grație acestora, costurile lor cu salariile reprezintă o nimica toată în totalul costurilor lor și, de aceea, nu se îndeletnicesc cu evazionarea impunerilor pe muncă. Ele evazionează masiv dările pe partea care le revine lor din PIB (profiturile), neplătind probabil decît vreo 10% din impozitele pe profit pe care ar trebui să le plătească. Nici profiturile lor și nici impozitarea pe profit nu sunt afectate cumva – chiar deloc! – de mutarea contribuțiilor sociale asupra angajatului. Ba, mai mult, această mutare le decuplează de orice responsabilitate socială de acum încolo în România. O asemenea decuplare nu există nicăieri în Europa, România devenind, din acest punct de vedere, un fel de paradis social pentru capital în relația istorică a acestuia cu munca. De aceea, multinaționalele au agreat demersul privind transferul contribuțiilor în sarcina integrală a angajatului. L-au aprobat printr-o remarcabilă tăcere. Că doar nu era să aplaude, căci s-ar fi dat de gol într-o chestiune controversată, care creează capitalului un privilegiu pe care state cu ștaif din Europa nu îndrăznesc să îl confere capitalului, spre a nu jigni și umili munca.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/mai-sa-fie-avioanele-f-16-au-atacat-gainile-din-vaslui/

Rețeta PSD: trei pierzători (români), un singur câștigător (străin)

        Indiferent de ceea ce decideau pînă la urmă PSD și guvernul său în privința promovării pe mai departe sau, dimpotrivă, a renunțării la măsurile din așa-numita „revoluție fiscală“, bilanțul politicii PSD, urmărită consecvent de la revenirea la guvernare în 2012, era deja conturat. În cadrul acestei politici, se încearcă să se dea ceva în plus la nevoiași, dar fără a se pune în discuție rînduielile existente și fără a se lua, cumva, de la bogați, ba chiar dăruindu-le acestora cîte un cadou din panoplia „relaxărilor fiscale“, ca să nu se supere, și, astfel, în scurt timp, totul se împotmolește din lipsă de resurse. Pentru ieșire, se dă înapoi, nevoiașii rămînînd cu buza umflată, iar bogații cu cadourile fiscale. Totul se soldează, de fapt, cu o aservire economică și mai profundă către capitalul străin, în timp ce se lasă impresia că s-ar lupta pentru nevoiașii români și pentru emanciparea capitalului autohton. Ceea ce are priză mare la fraieri! Opoziția politică de trei parale din România actuală, cu Iohannis în frunte, taxează politica PSD drept „populism“, amplificînd atracția populară pentru PSD. Pune umărul și DNA, găsind cu predilecție corupți PSD și victimizînd astfel partidul în ochii oamenilor de rînd. Ca urmare, PSD este propulsat și de opoziție, și de justiție în alegeri. În timp ce capitalul străin, actualul proprietar al țării, mustăcește de satisfacție și, primind mereu și mereu noi cadouri de la PSD, își rotunjește profiturile. Dar, în mod dibaci, nu lasă impresia public că Dragnea și ai lui i-ar fi în grații, forțînd de fapt mîna acestora spre a obține privilegii și cîștiguri și mai mari. În orice caz, dacă Dragnea și ai lui n-ar exista, capitalul străin din România ar trebui să-i inventeze.

Iată fermecătoarea rețetă PSD! Totul pornește de la exploatarea situației reale din țară. În promisiuni, proiecte și programe se agită măsuri despre creșterea salariilor și pensiilor, care sunt mici și deci interesează la buzunar majoritatea populației. Nu se știe exact dacă liderii PSD sunt în înțelegere cu proprietarii străini ai țării, dar, față de asemenea inițiative, aceștia din urmă nu pot să nu-și arate iritarea, măcar de ochii lumii. Iar liderii PSD, ca să le stingă iritarea, le fac o nouă relaxare fiscală, cadou peste cea absolut abominabilă existentă deja. Apoi, creșterile promise sau inițiate pentru nevoiași sunt încetinite, limitate sau amînate, rămînînd să opereze însă cadourile făcute capitalului străin. De fapt, rețeta are o derulare și mai diversionistă. Într-un anumit moment politic, în funcție de situația creată, se agită și mai abitir spațiul public cu amenințări de introducere a unor reglementări fiscale care ar afecta capitalul străin (despre care știe și Grivei că este cel mai mare evazionist fiscal din România, prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor fabuloase obținute sau chiar prin declararea mincinoasă că înregistrează pierderi, și nu cîștiguri). A fost cazul taxei pe stîlp sau al amenințării că se înlocuiește impozitul de mascaradă pe profit cu un impozit derizoriu, dar de neevazionat, pe cifra de afaceri. De fapt, agitația este făcută pentru a se introduce noi reglementări fiscale care să afecteze capitalul românesc. A fost cazul TVA-ului defalcat și, mult mai important, al impozitului pe cifra de afaceri pentru firme cu venituri sub 1 milion euro, ceea ce lovește, practic, 90% din IMM-urile românești, care sunt puse să cotizeze fiscal la greu, în locul unor impozite pe profit pe care nu le plăteau pentru că nu aveau pe ce. Cu alte cuvinte, urmează a plăti impozite în contul unor cîștiguri nete pe care cele mai multe din ele nici nu reușesc să le realizeze în realitate. În vreme ce, multinaționalele, toate cu venituri peste acest prag, rămîn să evazioneze în continuare impozitarea unor profituri pe care chiar le realizează în realitate. Altfel spus, într-un final, amenințătoarele măsuri la adresa capitalului străin dispar de pe firmament, rămînînd însă tot ceea ce a vizat capitalul românesc, ce urmează să plătească factura. Trăgînd linie, pe de o parte, trei pierzători –  salahorii români (care se aleg cu cîștiguri suplimentare de vreo doi lei, dacă nu chiar cu scăderi nete de salarii), capitalul românesc (care finanțează de fapt cadourile fiscale pentru capitalul străin), statul român (care, cu noi găuri la buget, devine și mai incapabil să facă ceva pentru infrastructură sau educație) – iar, pe de altă parte, un singur cîștigător, respectiv capitalul străin, care nu este afectat de nimic și care primește cadouri nu cumva pentru merite, ci doar pentru că există.

Dacă sesizați vreo exagerare față de realități în descrierea acestei derulări, faceți o comparație între ceea ce au promis guvernele PSD în materie fiscală și bugetară de la venirea lui Ponta în 2012 și ceea ce a rămas să opereze concret pînă la urmă în această materie, trecînd prin guvernele Grindeanu și Tudose pînă în prezent. Se simte mai bine capitalul românesc acum decît în 2012?! A luat cumva o felie mai mare din piață de atunci și pînă acum sau felia care a crescut este numai cea a capitalului străin?! Acesta este, de fapt, cel care obține creșterea economică mult lăudată din România și care, ca să fie sigur că n-o împarte cu nimeni, îi externalizează amețitor aproape toate roadele. A crescut cumva ponderea salariilor în PIB în această perioadă ca semn că salahorii români ar fi devenit mai puțin salahori și capitalul străin i-ar stoarce  mai elegant?! Stimați proprietari străini ai țării, zău, ar trebui să fiți mai deschiși față de Dragnea și ai lui. Nu vedeți că nu știu ce să mai facă spre a vă intra în voie?! Fiți mai drăguți cu ei, nu de alta, dar poate ne mai lasă și pe noi să mai respirăm!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/reteta-psd-trei-pierzatori-romani-un-singur-castigator-strain/

 

Marea trădare colonială

 

           Deși evident un proces, și nu un act de la o dată dintr-un calendar, transformarea României într-o colonie se poate considera că s-a produs din momentul în care salariile în România au coborît, ca pondere în PIB, de la circa 40% în urmă cu un deceniu spre numai 30%, cotă de batjocură care nu este întîlnită decît în colonii! Este ceea ce munca preia din PIB, restul revenind capitalului (55% în cazul României) și participării nete a statului. Potrivit Eurostat, o asemenea împărțire absolut odioasă a PIB-ului între muncă și capital a fost atinsă în România la 6-7 ani de la intrarea în UE, lucru despre care bineînțeles că nu se pomenește nimic în aprecierile oficiale privind bilanțul apartenenței României la UE. Să precizăm că în țările centrului colonial vestic din UE împărțirea PIB-ului între muncă și capital este exact inversă: 30-40% capitalul și 50-55% munca! Acum, în cazul mutării contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate doar în sarcina salariatului, se adîncește această împărțire odioasă existentă în România și, poate încă și mai important, se pecetluiește „legal“ și „instituțional“ statutul de colonie al României în UE, pe care nu-l exprimă mai bine altceva decît împărțirea PIB-ului între muncă și capital. Căci iată consecințele:

Prin respectiva mutare fiscală în sectorul privat, unde nu există nicio obligație a angajatorilor de a mări salariul brut spre compensare, salariile nete vor scădea. Că aceasta este consecința o dovedește însăși decizia Guvernului de a mări cu peste 30% salariul minim brut (la 1.900 lei de la 1.450 lei) pentru ca salariul minim net să nu scadă. Se mizează pe faptul că mulți angajatori se plîng în momentul de față de lipsă de forță de muncă și, ca urmare, vor mări salariile brute spre a nu pierde salariați. Dar absența forței de muncă nu este un fenomen general care se manifestă peste tot în același fel. În practică, în funcție de situația specifică pe sectoare și regiuni, unii angajatori vor mări salariul brut, iar alții doar într-o mică măsură sau chiar deloc, ceea ce va duce pe ansamblu la o reducere, nu mare, dar oricum o reducere, de cel puțin 10%, a salariilor nete în sectorul privat, care, de altfel, ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din România.

Conștient că mutarea fiscală cu pricina produce scăderea salariilor nete, Guvernul însoțește măsura cu o preluare de către stat a unei părți din efortul financiar, prin micșorarea cotei de contribuții sociale (pensii și sănătate) de la 37% la 35% și prin reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10%. Grație acestei preluări, angajatorii privați ar trebui să crească salariile brute doar cu 22%, și nu cu peste 30%, pentru a nu afecta actualele salarii nete ale angajaților. Dar această preluare prăbușește și mai mult încasările la buget ale statului, ducîndu-le spre 27-28% din PIB. Este un prag necunoscut în UE (unde se află la peste 44% în medie)! Altfel spus, încă un pas spre „statul minimal“ vizat de colonialism, care va fi și mai incapabil decît este de a întreprinde ceva în folosul societății, indiferent dacă este vorba despre infrastructură, ocrotirea sănătății sau educație.

Cea mai teribilă implicație este pe termen lung. Toate discuțiile actuale privind respectiva mutare fiscală se referă la momentul zero! În timp ce marele impact asupra relațiilor de muncă și asupra raporturilor dintre muncă și capital vine abia după aceea. Capitalul va rămîne apoi complet decuplat și deci deresponsabilizat social de actul productiv, care, oricît ar fi de tehnologizat, este un act social! Într-un capitalism tîrziu, electronizat și digitalizat, este reînviat capitalismul primitiv! Relația dintre muncă și capital este pur și simplu sclavagizată. Într-un cuvînt, colonialism sadea! Că onor capitalul străin, ca mare cîștigător, este cel interesat în mutarea fiscală respectivă, se vede de la o poștă: tace mîlc, în semn de conivență cu acțiunea Guvernului, în timp ce față de orice încercare de creștere chiar derizorie de salarii s-a ridicat împotrivă cu gălăgie și vehemență toată floarea cea vestită a întregului Apus!

Terifiant este faptul că un asemenea impact este patronat de un partid care se dă de stînga! Mă rog, dacă PSD o fi de stînga înseamnă că femeile gravide sunt fete mari. Prin însăși prezența cea mai îndelungată la guvernare în perioada postdecembristă, PSD este principalul responsabil de trimiterea României din comunismul cel mai ortodox în capitalismul cel mai sălbatic. Dar, evident, de această formidabilă trădare a valorilor stîngii să se preocupe fraierii care tot votează PSD în ideea că ar vota stînga.

Înfricoșător este însă că avem de-a face cu un experiment, la a doua încercare după cea similară de pe vremea guvernului Cioloș. Trebuie subliniat clar că această punere a contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului și deci deresponsabilizarea socială totală a angajatorului nu există nicăieri în UE! Nu întîmplător, cobaiul este România, colonia cea mai colonie dintre coloniile de la periferia UE. Angajații din celelalte periferii estice ale UE, dar și cei din centrele de putere vestice ale UE, ar trebui să fiarbă: nu din solidaritate față de salahorii din România, ci din îngrijorarea că asta îi paște și pe ei! Capitalul, în vajnica sa ofensivă împotriva muncii, rade tot, în mod global. Colonialismul însuși este global. Doar intensitatea cu care se manifestă diferă, depinzînd de concursul trădărilor de neam și țară de pe plan local.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 noiembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/marea-tradare-coloniala/

Propunere de bășcălie pentru dl Tudose: gazul românesc

       

           După victoria în problema remanierii guvernului, premierul Tudose se poate și mai abitir dedica bășcăliei pentru care a dovedit că are deschidere și apetență. A fost o victorie pe care a realizat-o invocînd strîmbături din nas ale Bruxelles-ului față de cei pe care domnia sa îi dorea remaniați, care, ce să vezi, erau tocmai cei cărora DNA le-a făcut dosar penal! Cică Bruxelles-ul ar fi amenințat că nu ne mai dă bani – vestiții bani europeni! – dacă documentele ar fi semnate de miniștri „penali“. Dincolo de cusătura cu ață albă, se află cifrele: Bruxelles-ul ne aruncă anual mărunțiș de vreo 4 miliarde euro, din cele pe puțin 40 miliarde euro pe care tot anual marile companii vest-europene le extrag din România, sub forma profiturilor externalizate înainte de (adică fără) fiscalizare. Mai precis, ne-a amenințat că nu ne mai dă bani din banii noștri! Această obrăznicie necesita din partea premierului un alt tratament, nu o acceptare fără crîcnire, indiferent de relațiile sale cu Dragnea, Iohannis și alții asemenea! Din păcate, dl Tudose n-a făcut decît să ne amintească, de fapt, cine e: căci își începuse mandatul de premier contramandînd net orice încercare de studiere (în vederea implementării) a intenției de a înlocui impozitarea profitului (care este o mascaradă) cu un derizoriu, dar neevazional, impozit pe cifra de afaceri, adică exact modalitatea prin care ar fi putut fi limitate rușinea, umilința și sfidarea externalizării din țară a celor pe puțin 40 miliarde euro anual! Acum, cînd glumița cu banii românești s-a cam îngroșat, îi putem propune dlui Tudose un alt subiect de avut în atenție!

Subiectul este gros de tot, tocmai bun de bășcălie: gazul românesc, lăsat de Dumnezeu românilor! În urmă cu peste 12 ani, acesta a fost vîndut, în proporție de jumătate, împreună cu întreg petrolul românesc, companiei austriece OMV, de către unul dintre predecesorii dlui Tudose în fruntea guvernului, de altfel, coleg de partid: dl Adrian Năstase. Vînzarea – numită „privatizare“ – a fost condiționalitate în primirea României în UE, parte integrantă a preceptului care a ghidat această primire: „vreți aderarea, dați economia!“. Bineînțeles, pe doi lei! Nu știe nimeni cît bănet au scos austriecii în mod net din gazele cu pricina, dar, după zece ani, redevența din contractul de concesiune-privatizare expira. În 2012, jocurile politice l-au adus la guvernare pe dl Ponta, un alt predecesor al dlui Tudose în funcția de prim-ministru și, la vremea aceea, tot coleg de partid. Cînd toată lumea îl căuta, cum era și firesc cu prilejul instalării, ce să vezi, dl Ponta – nicăieri! Dînsul, vreo trei zile – primele trei zile de mandat – la Viena și nu la București! Ce-o fi căutat acolo? În ianuarie 2014, cînd expirau cei zece ani, s-a înțeles ce se-ntîmplase la Viena: s-a organizat să fie „uitată“ revizuirea (hai să-i spunem reînnoirea) redevenței. Peste un arc de zece ani în timp, pupilul lui Adrian Năstase era și mai drăguț decît însuși Adrian Năstase cu austriecii! Dar, ca în reclamele TV, „și asta nu e tot“! Un alt predecesor al dlui Tudose, coleg actualmente în coaliția la guvernare, dl Călin Popescu-Tăriceanu, concesiona, pe ultima sută de metri de prim-ministru, unei companii canadiene, perimetre din Marea Neagră încă înainte de repartizarea acestora României de către Curtea Internațională de la Haga în litigiul cu Ucraina. După un timp, se află că s-au găsit gaze (românești) în perimetrele respective! Românești cu numele! Perimetrele nu mai aparțineau românilor și nici măcar canadienilor, întrucît fuseseră vîndute unor americani și unor ruși care aveau să devină producători de gaze din perimetre românești, alături, bineînțeles, de austriecii de la OMV. Și acum, țineți-vă bine! Austriecii de la OMV, singurii care exploatau efectiv gaze cu numele românești la vremea respectivă, s-au plîns la UE că România nu îi lasă să exporte în mod liber gazele pe care le exploatează. Adică, gazele românești! Aș, românești! Și au cerut de la CE pentru România procedura de „infringement“! E tare, nu?! Deznodămîntul s-a produs pe vremea unui alt predecesor a dlui Tudose, singurul care nu a fost coleg cu acesta: dl Cioloș! UE a pus de îndată la dispoziția României fonduri speciale pentru finanțarea construcției unei conducte care, de la malul Mării Negre să ducă gazele OMV direct în Austria! E tare, nu?! Autorităților române nu le aparține nici un cuvînt în legătură cu destinația sau prețul acestor gaze! Oricum, conducta viza să ducă direct în Austria și nu avea, cumva, în vedere aprovizionarea României! Nici măcar așa, în trecere! E tare, nu?! Și, în timp ce se lucra de zor la conductă, iar la Palatul Victoria dl Grindeanu îl înlocuise pe dl Cioloș și, nu după mult timp, însuși dl Tudose l-a înlocuit pe dl Grindeanu, lovitură de la Budapesta: Ungaria decide ca onor, conducta care venea din România, mergînd spre Austria, să fie oprită pe teritoriul maghiar! Faptul s-a produs oficial, dar dedesubturile n-au fost dezvăluite. Din punctul de vedere al gazelor românești, ceea ce se cuvenea să facă România a făcut Ungaria! Bravo, Ungaria! Huo, România! Să precizăm: la Palatul Victoria se afla dl Tudose! Acesta, băiat fin, n-a scos nicio vorbuliță! Mucles, cum s-ar zice! Nimic în vreo conferință de presă, nimic prin vreun interviu la Antena 3. Mormînt! Nicio bășcălie, măcar acolo, ceva, pentru fraieri!!! Zău, dle Tudose, puțină bășcălie s-ar impune pe tema gazului! Subiectul este mai tare decît povestea răsuflată cu contul dumneavoastră bancar!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 30 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/propunere-de-bascalie-pentru-dl-tudose-gazul-romanesc/

 

 

Emoționanta alegere a premierului Tudose între Tandea și Mandea

       

          Grea alegere pentru premierul Tudose: între Tandea și Mandea! În față, de o parte, Bruxelles-ul care strîmbă din nas să aibă de-a face cu „miniștri penali“, de altă parte, partidul susținător al dînsului în parlament, care făcuse scut în jurul respectivilor miniștri, acuzînd de abuz procurorii care le instrumentaseră dosare penale. În spate, aceiași Tandea și Mandea! De o parte, „republica procurorilor“, pe care Bruxelles-ul o agreează și promovează ca formă de guvernămînt pentru colonia Romînia, de altă parte, partidul zis la guvernare, al cărui eroism nu depășește laba broaștei, nefolosind la nimic majoritatea parlamentară confortabilă deținută de ani de zile, nici la zdruncinarea incalificabilei „republici a procurorilor“, nici la punerea măcar în discuție a ­rînduielilor coloniale din Romînia. Și atunci, zău, între cine și cine sau între ce și ce să aleagă premierul Tudose, om pragmatic?! Hai să urmărim mai îndeaproape lucrurile!

Dacă ar fi să caracterizăm comportamentul României în condițiile statutului ei de colonie în sistemul centru-periferie al UE, acest comportament apare ridicol prin comparație cu cel al unor țări precum Polonia sau Ungaria, dar, prin raport cu statutul însuși, este chiar minunat! Bucureștiul se arată nu numai cu totul mulțumit cu ceea ce are și i se consideră îngăduit de către stăpîni să aibă, deși i s-a luat tot (resurse minerale, bănci, distribuții de energie, industrii, păduri, pămînturi și, bineînțeles, decizia politică), dar e și o înghesuială teribilă de corifei de pe Dîmbovița la coadă de pupat funduri la Bruxelles și, evident, Berlin, după preceptul „n-au ei atîtea funduri pe cît suntem noi gata să pupăm“.

Totul se află strict în matricea colonială. Vasalii români sunt toți la post. Mai fură și ei din ce mai cade de la gura stăpînilor străini proprietari ai țării. Dar sunt alții dintre supraveghetorii români care fac caz că le dau peste mînă! Nu de alta, dar astfel se întreține cu spor ideea că românii fură și sunt corupți, ceea ce folosește de minune străinilor tocmai pentru desfășurarea lor de forțe întru devalizarea țării și pe față, și pe dos! Instituțiile de putere sunt la dispoziția „partenerilor noștri occidentali“. Președintele țării este el însuși neamț, acționează „europenește“, în perfect acord cu Bruxelles-ul. Pînă în urmă cu doar cîteva luni, România a avut un guvern chiar de la Bruxelles, iar acum, are unul și mai și: nu pare a fi în grațiile celor care se dau „europeni“ în cuget și simțiri – respectiv președintele țării, dar și birocrații (pardon, tehnocrații) de pe la Bruxelles – și atunci, cum mai face vreun gest pentru nevoiașii români, care l-au instalat prin vot, se grăbește să mai dea cîte un cadou capitalului străin, spre a nu pierde cumva rîndul la amintita coadă! Din acest punct de vedere, marii lideri PSD sunt formidabili, acționînd dramatic, dar cu dibăcie, în zona reversibil-ireversibil: mai măresc vreun salariu pentru fraieri (ceea ce este reversibil!), dar mai cedează încă ceva (active industriale sau pămînturi) capitalului străin, ceea ce este ireversibil! Se credea că paroxismul în domeniu îl atinsese dl Ponta. Se pare însă că dl Dragnea este mult mai tare! Datorită acestui fapt, guvernele PSD-iste sunt, din punctul de vedere al daunelor pe termen lung, cele mai nefericite pentru societatea românească. Orice alt guvern – inclusiv cel tehnocrat – n-ar amăgi oamenii cu diferite așteptări deșarte, căci se laudă că tratează asemenea lucruri drept populisme. Aceste alte guverne ar sublinia astfel mult mai net ruptura politicienilor români de poporul român. Ruptură în clar de care poporul român are neapărată nevoie spre a înțelege în sfîrșit cum stau de fapt lucrurile. PSD încurcă treburile din acest punct de vedere: este singurul partid care colectează masiv voturile populare, dar, amețind oamenii cu spoieli din zona reversibilului, adîncește și mai mult dezastrul din zona ireversibilului. Pune PSD în discuție cumva pierderea economiei naționale, preluarea controlului economiei de către capitalul străin, suprimarea deciziei naționale? Nu! Ne aburește cu creșteri de salarii la stat, cu dezghețări de pensii, în timp ce nu numai că nu încearcă să schimbe ceva de fond în străfundurile economiei, dar umple mereu și mereu de cadouri fiscale și ajutoare de stat capitalul străin, doar doar o intra acestuia în voie!

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpînul străin al țării: procurorii aruncă anatema, negăsind decît corupți români; pentru ANAF, firma străină, cel mai mare evazionist fiscal din România, este bibelou de porțelan; Parlamentul își joacă perfect farsa; președintele țării este „european“, iar la Guvern se află singurul partid care preia castanele, acceptînd funcția de vinovat de serviciu și ciuca bătăilor, dar care, fiind și singura forță politică ce mai culege voturi populare, asigură supraviețuirea rînduielilor, pe care serviciile secrete au grijă să le perpetueze, veghind ca nimic, de fapt, să nu se schimbe!

Zău că, în asemenea ­condiții, n-are vreo importanță că premierul Tudose l-a ales pe Tandea în loc de Mandea! Ar fi fost absolut la fel dacă ar fi ales complet invers! Nici dacă domnia sa a rămas prim-ministru sau ar fi venit altul n-are nici un fel de importanță!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/emotionanta-alegere-a-premierului-tudose-intre-tandea-si-mandea-308731/

Privatizare în sănătate pe banii contribuabililor!

         Făcînd dosar penal unor miniștri PSD sub acuzația că ar fi mutat posesia unui lac de la un proprietar de stat la un alt proprietar de stat, în folosul unui beneficiar privat, DNA a deschis cutia Pandorei pentru un frate mai mare și mai burtos al dosarului cu lacul. De la „partenerii noștri“ occidentali am învățat că privatizarea, ca trecere din proprietate publică în proprietate privată, este chezășia mîntuirii economice și politice. Ea trebuie de aceea făcută cu orice preț, chiar și pe doi lei! România a urmat cu scrupulozitate povețele mîntuitorilor și a realizat-o chiar pe doi lei! Totuși, n-am auzit să fi susținut cineva dintre teoreticienii și practicienii privatizării înfăptuirea acesteia în maniera din sistemul românesc de sănătate: statul nu numai că nu încasează nici doi lei din privatizare, dar îi plătește el pe privații care își extind proprietatea în domeniu în locul și pe seama statului. Asta cu beneficiarii privați din cazul lacului Belina este un biet mizilic!

Iată cum se petrec lucrurile: un privat întreprinzător descoperă un director (și el întreprinzător) de la un spital de stat și închiriază un spațiu (sau o clădire) în curtea spitalului. Aduce acolo un laborator de analize, un CT (computer tomograf) sau un RMN (rezonanță magnetică). Este singura investiție. Tot statul îi dă pornirea! Un contract cu Casa de Sănătate îi asigură primii clienți și decontarea primelor cheltuieli. Restul îl face „piața“. Pe banii cui? Tot pe banii contribuabililor! Statul are grijă să nu doteze spitalul de stat cu cine știe ce aparatură. Și atunci, medicii de la stat, care, ce să vezi, lucrează și la structura privată din curte, își îndrumă pacienții spre structura privată cu pricina. Unde – uimire!!! – nu se mai găsește loc la analize cu decontare la Casa de Sănătate, decît peste vreun an, dar dacă se plătește (cu încasare în buzunarul privatului), îți poate veni rîndul imediat sau după o săptămînă. Iată o imagine cifrică de ansamblu asupra fenomenului: bugetul Casei de Sănătate (alimentat de contribuțiile pentru sănătate) s-a dublat în ultimii opt ani, dar cheltuielile pacienților în sistemul privat de sănătate au sporit, în aceeași perioadă, de peste trei ori, semn că pentru servicii de sănătate s-au scos bani din buzunar mult în plus peste cei virați drept contribuții pentru sănătate. Rezultatul: sunt ticsite spitalele de stat de laboratoare private, sunt deja aproape tot atîtea CT-uri și, oricum, de două ori mai multe RMN-uri la privat decît la stat și, mai tare, ajutați de banii scoși suplimentar din buzunar de pacienții obligați la aceasta de către sistemul arătat, privații își construiesc în trombă clinici cu paturi. Acestea sunt deja 35% din total clinici. Cheltuielile pacienților în respectivele clinici sunt decontate tot de Casa de Sănătate, doar regimul hotelier pentru condiții civilizate fiind acoperit de bolnavi. Piața privată de sănătate este cel mai dinamic sector din economie! Nici IT-ul nu-l întrece! Rata de profit în sistemul privat de sănătate depășește 15% anual. La stat este, bineînțeles, faliment! Nici nu este de mirare. Privatul trăiește pe seama statului, într-o rată amețitor de mare! Extinderea privaților are loc pe seama statului, adică, de fapt, pe seama banilor contribuabililor!

Să fie clar: sistemul privat are toată îndrituirea de existență în sănătate ca și în celelalte sectoare. Dar pe seama propriilor potențe și calități. Ceea ce se derulează în România este un furt economic, un jeg moral și o ilegalitate juridică, demnă de atenția DNA. În sistemul de sănătate este impusă, încet, încet o abatere grosolană de la firea lucrurilor (organizarea acestuia fie în sistem bugetar, fie în sistem de asigurări), miza fiind colectarea bugetară (obligatorie) a banului ca impozit şi cheltuirea sa, dimpotrivă, ca o contribuţie de asigurări, pentru a-l putea canaliza către companii private, cele mai multe străine. Nu este normal ca, pe de o parte, colectările să aibă regim obligatoriu ca impozite, iar pe de altă parte, ca sectorul privat să participe doar la distribuirea şi folosirea banilor colectaţi, pentru că pur şi simplu statul devine perceptor de taxe pentru a face cadouri sectorului privat. Că sunt impozite este clar: le percepe statul prin ANAF, le stabileşte statul în funcţie de venituri (în nici o legătură cu serviciile oferite, cum ar fi normal într-un sistem de asigurări) şi, culmea, extinde aceste „impozite“ asupra unor venituri care nu sunt în nici o conexiune cu primele de asigurare, precum chiriile, profiturile, dobînzile la depozite!

Ce va ieşi în final din acest amalgam este clar! Intrarea pe mîinile sectorului privat – care este ghidat de considerente comerciale – a unui sistem ce va rămîne obiectiv tot subfinanţat. Va însemna o presiune uriaşă tocmai pe cei mai slabi şi mai „costisitori“ participanţi la sistem, respectiv nevoiaşii şi bătrînii, cu tendinţa de a-i trata la o cotă cît mai joasă, cu rezultatul concret al aducerii la un nivel minim derizoriu al aşa-numitului pachet de bază. Cei mai vulnerabili membri ai societăţii vor fi practic excluşi, treptat, de la asistenţa medicală, în timp ce insatisfacţia principalilor contribuenţi (cei bogați) va fi majoră, căci vor vira mulţi bani în sistem practic pentru nimic! Să nu ne facem că nu vedem: din cele aproape 4 milioane de pacienți anual, se duc pentru tratament în sistemul privat nici 5%. Pentru aceștia e și făcut!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 9 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/privatizare-in-sanatate-pe-banii-contribuabililor-308319/

 

Juncker bate șaua românească și nechează iapa nemțească!

        Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, pare să-și fi centrat recentul său discurs despre „starea Uniunii“ pe ideea unei „Europe cu o singură viteză“ (cu o singură monedă și cu cetățeni de o singură categorie, și nu mai multe). Și nici departajați în vestici și estici! Poate nu întîmplător, în context, Juncker a reclamat pentru România, se poate spune, un fel de statut de egalitate în UE, spunînd că a venit vremea primirii ei în Schengen și, pe articulația deținerii în 2019 a președinției rotative a UE de către România, propunînd organizarea la Sibiu a summit-ului care, la o zi după Brexit, să bată în cuie Uniunea ce ar urma să fie construită. Imediat, corifeii „Europei cu două viteze“, în frunte cu Germania, au sărit ca arși și, ca întotdeauna cînd nu vrei să tragi direct la ținta vizată, au tăbărît pe eternii vinovați de serviciu din UE (România și Bulgaria). Să nu fie admiși cumva în Schengen, pentru că ar fi corupți! De parcă asta ar fi problema și de parcă despre asta vorbise Juncker! Mai mult, de parcă onor construcția europeană n-ar mai depinde de nimic altceva decît de România și Bulgaria și, în subsidiar, de rezolvarea corupției din aceste țări. Ceva ridicol! Feriți, fraților, corupția din România – desigur, și PSD-ul, și Dragnea, și Firea! – se interpun în calea fericirii europene! Ceva grețos!

Dezlănțuirea germană – susținută de cei doi lustruitori de ghete nemțești (Olanda și Austria) – a avut probabil și un alt resort. Spre dezamăgirea unora de pe la București, care s-au grăbit să-i cînte serenade lui Jean-Claude Juncker, nu România era ținta! Juncker a bătut cu schepsis șaua românească. Și, într-adevăr, ca în proverbul cu pricina, iapa nemțească a nechezat rău de tot. Juncker știe bine nedreptățile de tratament ale Bruxelles-ului față de România, în frunte cu mizeria MCV, și apelul din discursul său a fost adresat ca o nadă celor care sunt inspiratorii acestor nedreptăți să acorde României nu cine știe ce, dar măcar un fel de șperț, ca recompensă pentru faptul că, în timp ce Polonia și Ungaria pun în discuție toată construcția europeană, Bucureștiul nu mai prididește să îi pupe în fund pe cei de la Bruxelles, cu mic, cu mare.

Respingerea obstinată, aproape caraghioasă, din partea Germaniei a includerii României și Bulgariei în spațiul Schengen, care n-ar oferi nici un avantaj acestor țări, ba le-ar împovăra, mai degrabă, cu sarcini economice și de securitate, nu poate avea decît explicații politice „extra UE“, de vreme ce nu ar afecta cu nimic mecanismele comunitare! Explicații pe care Juncker le cunoaște și a vrut să le aducă în atenție, chiar dacă fără precizări. Anume, este vorba, în proporție de aproape sută la sută, de împotrivirea Rusiei față de aderarea țărilor ­respective la UE în urmă cu ani, acum avînd loc decontarea acestei împotriviri în cadrul unui nou tîrg politico-economic germano-rusesc, cu miros puternic de petrol și gaze și cu perspectiva unei Românii și unei Bulgarii în poziția de zonă-tampon între UE și Rusia. Dacă nu cumva perspectiva desenată la Berlin și la Moscova include pentru România și o dezmembrare, fiecare dintre cei doi preopinenți luîndu-și partea din aceasta. Juncker are cunoștință mai mult ca sigur de intențiile în domeniu ale Berlinului și a apăsat, iarăși, nu întîmplător, această pedală. Întrebarea este de ce a făcut-o. Că de făcut a făcut-o! Cu cît reflectezi mai mult asupra problemei, cu atît percepi că lucrurile bat foarte departe. Nu pare deloc să fie vorba de vreo respirație unitară Merkel – Juncker și cu atît mai puțin că ultimul este trup și suflet omul Germaniei, cum se cam contura pînă acum! Din contră, se pare că vulpoiului Juncker nu-i prea place ceva și trage, cel puțin indirect, semnale. Să priceapă, în sfîrșit, și fraierii! Cel mai probabil că, încurajată de oportunitățile politice și economice pe care i le oferă faptul că scapă de Marea Britanie din UE, Germania, rămasă fără contraponderi, a început deja clădirea noului imperiu german pe articulația structurilor UE. Pentru cei mai în vîrstă, un al patrulea Reich le produce fiori, fiindu-le de ajuns amintirile celui de-al treilea. Alegerea de către Juncker a Sibiului drept gazdă pentru summit-ului post-Brexit nu este nici ea întîmplătoare! Sibiul este în inima României actuale, dar este și leagănul nemțesc din România, fieful lui Iohannis. Poate fi gazdă și pentru summit-ul UE din 2019, indiferent care vor fi soarta României și configurația ei teritorială! Bucureștiul este în altă parte!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 octombrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/juncker-bate-saua-romaneasca-si-necheaza-iapa-nemteasca-307911/

 

Nu mai avem loc de samariteni!

Stimate domnule prim-ministru,

       Constatînd că actualul premier al României nu poate fi cîtuși de puțin păcălit de cineva, după cum au dovedit mai multe episoade, în frunte cu cel cu băncile, mi-am luat cutezanța, în virtutea celor peste trei sferturi de veac de ființare prin România, să vă aduc spre luare aminte cîteva lucruri care să vă împiedice de a vă păcăli, cumva, singur.

Începeți prin a cere Institutului Național de Statistică datele economice, defalcat, pe „economia străină din România“ și, respectiv, pe „economia românească din România“. Amalgamul actualelor date statistice induce în eroare, referindu-se la o entitate artificială, fără semnificație economică. Cele două componente nu prea au legături una cu alta și nu se mișcă – ba chiar deloc! – împreună. Defalcat, veți putea vedea care prosperă și care nu, ce proprietăți deține fiecare dintre ele, cît plătește impozite una și cît cealaltă statului român și, în esență, pe ce vă puteți baza și pe ce nu, în orice decizie ați lua! Veți constata lesne că mult trîmbițata creștere economică cu care se laudă „amalgamul statistic România“ se obține, de fapt, doar în economia străină din România, în timp ce economia românească dă din colț în colț și, de la an la an, tot înapoi, că nu puteți avea acces minim la roadele acestei creșteri pentru că economia străină care o realizează n-o împarte cu nimeni, că, pe o cale sau alta, inclusiv și poate mai ales prin externalizarea profiturilor înainte de fiscalizare, îi trimite roadele în afară. Și este vorba de zeci de miliarde de euro anual, în timp ce dvs vă luptați să găsiți cîteva sute de milioane de lei întru mărirea salariilor pentru salahori.

Dacă sunt inventariate eșecurile sau inițiativele abandonate, se constată că acestea acoperă întreg arealul de probleme de fond ale României actuale. Cu ce s-a soldat minunata creștere proiectată a salariilor, singura măsură prin care ar mai putea rămîne ceva în țară din abominabila exploatare a capitalului străin?! Din păcate, cu o scădere (și nu o creștere) a salariilor nete în sectorul privat (suprapreponderent) dacă se mută contribuțiile sociale în sarcina angajatului, mutare despre care ați spus că nu va interveni, atît timp cît veți fi dvs prim-ministru! Ce s-a ales din formidabila înlocuire a impozitului-măscărici pe profit cu un derizoriu, dar neevazional, impozit pe cifra de afaceri, unica modalitate reală prin care ar fi fost combătute evaziunea fiscală și batjocorirea României ca țară?! Nimic și iar nimic! Ce a ieșit din forțarea creșterii consumului prin „relaxările“ fiscale promovate absurd de partidul dvs, toate favorizînd, în ultimă instanță, capitalul străin?! O creștere economică slăvită de fraieri, din care salahorii români nu s-au ales de fapt cu mai nimic, și o scădere comparativă a încasărilor TVA la buget, care este acum folosită de „moderniștii“ din Finanțe pentru introducerea unui sistem de colectare de TVA care va omorî, pur și simplu, firmele mici, adică tot pe cele românești! Economia străină și-a luat caimacul din stimulentele fiscale, urmînd, ca proștii, să achite nota de plată, adică, statul român, atît cît mai există acesta, și capitalul privat românesc, atît cît n-a fost încă desființat!

Plecînd de la premisa totalei bune intenții care a ghidat inițiativele, aceste grave eșecuri și altele asemenea n-au cum să rezulte din altceva decît din tentația, firească, dar nerealistă, de a confunda „economia din România“, care, relativ se extinde, cu economia românească ce mereu se pipernicește. Pe măsură ce economia din România, aceea din statisticile-amalgam, crește, economia românească, aceea aparținînd efectiv capitalului autohton, scade. Și, în baza acestui proces, însăși jurisdicția și posibilitățile de acțiune și intervenție ale premierului României se subțiază!

S-a depășit deja un prag. Orice încercări de a lua de la „economia din România“ spre a face ceva pentru economia românească și truditorii ei se soldează cu un și mai substanțial recul.

România a pierdut posesia punctelor și pîrghiilor strategice din economie, a principalelor bogății ale subsolului, a activelor industriale de impact, a băncilor și este pe cale s-o piardă și în privința ultimelor resurse lăsate de Dumnezeu românilor: pădurile și pămînturile. Astfel, s-a pierdut și posesia roadelor pe care toate acestea le pot aduce, inclusiv a creșterii economice pe care exploatarea lor o poate genera. Este un mare semn de întrebare dacă se mai poate face ceva în domeniu, dar este o certitudine că nu se pot doar corecta efecte fără a se acționa asupra cauzelor, adică fără a schimba rînduielile.

Prezentarea, defalcat, a datelor statistice – aceleași date statistice, nu altele, dar descriind și nu camuflînd realitățile – ar ajuta la surprinderea dimensiunii acestor realități. Urmînd ca dvs, dle prim-ministru, să decideți ce ar mai fi de făcut. Și chiar dacă nu mai este nimic de făcut, măcar să aduceți aceste date la cunoștința publică, precum ați hotărît în cazul băncilor străine, care ne iau de atît de proști, încît, prin falsele pierderi raportate, se prezintă drept samariteni, și nu bănci!

Cu stimă,

Ilie Șerbănescu

Sursa: http://www.cotidianul.ro/nu-mai-avem-loc-de-samariteni-307520/

Despre lupta anticolonialistă din România e simplu de vorbit: nu există!

         Nu este greu a „inventaria“ acțiunile de luptă ale autorităților de la București împotriva colonialismului la care Bruxelles-ul supune România.

Nu este greu, pentru că această luptă nu există! Lipsește total vreo opoziție față de dispariția economiei naționale și pierderea deciziei naționale. Orice fîs tras pe la Bruxelles este luat la București drept suflu dătător de viață, chiar dacă înseamnă lichidarea ultimei fărîme de valoare identitară românească.

Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine. Experiența de peste un sfert de veac a demonstrat fără echivoc că cedarea activităților de monopol (utilitățile publice, resursele subsolului, serviciile bancare) către privați, de fapt, străini, este un lucru dramatic, soldîndu-se doar cu dublarea prețurilor pentru consumatori!

Cu toate acestea, într-o manifestare de întîrziere mentală, strategiile din orice minister, sector sau domeniu din România au în frunte privatizarea, ca o obsesie a prostului, ce convine însă stăpînului străin. Contrar cerințelor, reclamate de însăși apartenența la UE, România își distruge în continuare sistematic statul.

Lichidarea parametrilor naționali ai economiei a devenit o profesie, slăbirea statului – un crez! Necum să fie vorba de vreo recuperare națională de la străini. Astea sunt idei subversive! Cine le debitează riscă să fie taxat „naționalist“, comunist și „cu rușii“! Dimpotrivă, semn nu numai al întîrzierii mentale, al neevoluării, ci și al servilismului sordid, ajutoarele de stat sunt acordate firmelor străine, cărora li se „montează“ priorități în licitațiile publice, astfel încît firmele românești să fie scoase din joc încă de la caietele de sarcini. Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Bun, nu sunt cu rușii, nu sunt cu comuniștii, nu sunt cu naționaliștii, dar ce au cu capitaliștii români?!

Nu vreun protest, dar nici măcar o simplă vorbuliță nu există la adresa celui mai teribil atentat colonialist împotriva României pe care îl constituie începerea, cu bani de la UE, a conductei care să ducă gazele românești exploatate de OMV în largul coastelor Mării Negre direct la Viena, fără ca România să aibă vreun rol în stabilirea prețurilor și destinațiilor și la care românii n-au acces nici de-ar vrea să le plătească (adică să-și cumpere propriile resurse!), cînd peste trei pătrimi din satele țării se încălzesc cu lemne!

Prin alte țări sau zone ale lumii, așa ceva din panoplia colonialismului primitiv și scabros primește nu consimțămînt trădător din partea autorităților naționale, ci replici statale sau, în caz că statul „doarme“, răspunsuri numite impropriu astăzi asimetrice, în care terorismul religios răzbună cu mijloacele guerilei urbane, jaful și umilințele din partea terorismului colonialist. Se bucură măcar de o nevinovată referire faptul colonialist tragicomic că România este singura țară din regiune fără o companie sub control național de distribuție de carburanți, cu toate că este singura țară din regiune care deține resurse de petrol?!

Amețitor este că nimic nu s-a făcut și nu se face pentru limitarea înstrăinării pămînturilor. Suntem unica țară din UE care lasă libertate completă vînzării terenurilor agricole, de parcă în România pămînturile ar costa cel mai scump, nu cel mai ieftin din UE! În vreo doi ani, românii vor rămîne chiriași în țară și pe acest tărîm, așa cum au rămas în privința activelor industriale, resurselor subsolului și intermedierii bancare.

Cît despre retail, aici este apocalipsă! După criza de acum un deceniu, consumul s-a prăbușit o bună perioadă, pînă la o nouă revigorare în ultimul timp, dar marile lanțuri vestice – făcînd ceea ce pe la ele pe acasă nici nu se gîndesc să facă – au tot prosperat, fără vreo întrerupere cu circa două cifre pe an. Cum? Prin eliminarea a peste 80.000 de chioșcari români. A existat vreo replică? Da! Așa-numita „lege 51%“, care să sprijine prezența de peste 51% a mărfurilor românești la raft. Ridicolul acestei legi dă dimensiunea lașității întregii clase politice. Această lege nu îndrăznește măcar să vorbească de produse românești ca atare, ci de produse de pe „circuitul scurt“, vai, vai, să nu se supere cumva stăpînul de la Bruxelles, care oricum n-a aprobat-o. Și zace „sub raft“, din lipsă de norme de aplicare. Ceva grețos!

Și să nu uităm absența penibilă a vreunei replici oficiale la jignirile Germaniei, Austriei și Olandei, după declarațiile încurajatoare ale președintelui Comisiei Europene privind nevoia unui statut de egalitate pentru România în UE.

Penibilul absolut a fost atins cînd Apelul prin care 84 de academicieni (nu au îndrăznit mai mulți!) își exprimaseră, de altfel tardiv și firav, preocuparea față de pierderea economiei, deciziei și identității naționale, a fost retras de pe site-ul înaltei instituții la cererea expresă a dlui Iohannis, președintele cică al României! S-a vorbit de trădare! Total inexact! Ca etnic german, dl Iohannis nu are nici o obligație față de nația română! Dar, pretind unii, a fost votat de români! Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/despre-lupta-anticolonialista-din-romania-e-simplu-de-vorbit-nu-exista-307138/

De ce la Varșovia și Budapesta, iar la București nu?!

        Fără mirare, Ungaria și Polonia, dar și Bulgaria, Cehia și Slovacia nu pactizează cu politica UE, adică a Germaniei, în materie de refugiați. Aceste țări nu înțeleg, pe drept cuvînt, de ce ar trebui să fie solidare cu politica Berlinului de repartizare obligatorie a refugiaților, cînd nu ele au generat problema, cînd nu ele beneficiază, precum marii corifei vestici, de pe urma conflictelor din zonele de origine ale refugiaților, cînd oricum nu ele constituie destinația declarată și faptică a acestora și cînd conaționali de-ai lor hălăduiesc și ei, cu milioanele, ca și refugiații cu pricina, pe aceleași trasee dinspre colonii spre metropole, în cadrul sistemului centru-periferie pe care îl reprezintă mereu mai pronunțat UE.

Că la Berlin se conștientizează că împotrivirea față de colonialismul UE, care este de fapt mereu mai clar politica unui nou imperiu german, a luat o turnură palpabilă și serioasă este poate ilustrat în modul cel mai expresiv de inițiativa Austriei de a căuta să solidarizeze Cehia și Slovacia la lupta împotriva „iliberalismului” ungaro-polon, prin constituirea așa-numitului Triunghi de la Slavkov (Austerlitz), încercare străvezie de spargere a Grupului de la Visegrad (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia), mai ales că se vizează și cooptarea Sloveniei și Croației. Lucrurile sunt prea cusute cu ață albă ca să mai aibă nevoie de comentarii!

Absența României din orice formule alternative central-europene (cele legate de Marea Neagră fac parte din altă discuție) arată că la Berlin/Viena ori se mizează pe înregimentarea necondiționată a României, ori aceasta este scoasă din orice calcul. Privind lucrurile din România, tot ceea ce se întîmplă în Polonia, în Ungaria și prin alte țări foste surate comuniste contrastează violent cu atitudinile și acțiunile Bucureștiului, care, pentru a le sumariza, se identifică cu pupatul în fund de zor al Bruxelles-ului, după preceptul simplu, nu au ei pe la Bruxelles atîtea funduri pe cîte suntem noi gata să pupăm!

Anatema naționalistă pe care stăpînii de la Bruxelles și vasalii lor de la București o aruncă asupra țărilor estice care își apără economia și identitatea națională împotriva agresiunii colonialiste vestice este o idioțenie fără margini. Apărarea națională nu poate fi confundată cu „naționalismul“, iar dacă tocmai apărarea națională este taxată drept naționalism, atunci nu există nimic mai frumos și mai onorant, decît să fii naționalist, cu atît mai mult cu cît te aperi împotriva celui mai abject colonialism din istorie, pentru că acesta nu-și asumă condiția, coafîndu-se cu cele mai scîrboase ipocrizii și demagogii, precum „europenismul“ sau „corectitudinea politică“. Cînd Bruxelles-ul vorbește de „Europa cu două viteze“, cade însă tot vălul!

„Țara noastră – spune premierul Orban – nu va fi o colonie… Nu vom fi cetățeni europeni de mîna a doua.“ De ce la Budapesta și Varșovia se aud deslușit asemenea lucruri, iar la București nu?! Este colonialism vestic față de Ungaria și Polonia și mîntuire vestică pentru București?! Răspunsul îl avem probabil în istorie: nici ungurii, nici polonezii nu prea au colaborat cu puterile străine împotriva propriului popor; Ungaria, pentru a fi preluată în stăpînire, a trebuit să fie transformată de otomani în pașalîc, adică supusă administrației turcești directe, iar Polonia a fost desființată de trei ori în istorie, pentru a fi luată în stăpînire de vrăjmașii de la Est și de la Vest. Și în timpul comunismului, atît ungurii, cît și polonezii s-au răsculat. Replica față de colonialismul UE nu este o reacție izolată în istoria popoarelor respective. În fond, nici colonialismul UE nu este nou; este aceeași oprimare germană cu altă pălărie. Să fie clar, românii și România nu prea se pot lăuda cu așa ceva în istoria lor.

Realitatea este că implantul occidental de colonialism este mai avansat – devastator și terminator – în România, față de Ungaria și Polonia, unde există un spațiu de manevră mai mare, în timp ce în România nu se mai poate mișca! Comportamentul din relațiile Est-Vest din cadrul UE reproduce exact situația: nucleul vestic se comportă cu România precum cu o colonie, dar și România se comportă ca o colonie în fața stăpînului vestic. Central-europenii au o anume demnitate, aceasta lipsește cu desăvîrșire la București!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-la-varsovia-si-budapesta-iar-la-bucuresti-nu-306796/

Sătui de colonialismul UE, central-europenii joacă cu Rusia și America

      Aproape la unison – iarăși cu excepția României (vezi Cotidianul, 28 august 2017) –, țările foste surate comuniste membre ale UE au adoptat măsuri pentru salvarea proprietății autohtone asupra pămînturilor agricole. Ca o notă comună, este vorba despre condiționalități diverse care să îngreuneze sau să facă practic inoperabilă prevederea din tratatele de aderare referitoare la liberalizarea vînzării terenurilor agricole către cetățeni ai UE, modalitate mîrșavă prin care vesticii urmăresc să pună mîna pe roadele pămînturilor estice. Fapt ce se produce inevitabil și de la sine în condițiile în care cei din Vest sunt comparativ bogați și cei din Est sunt comparativ săraci. Cît privește argumentul că libertatea de dobîndire ar aparține deopotrivă celor din Est pentru pămînturile din Vest, este vorba despre o ticăloșie: degeaba ți se îngăduie să-ți cumperi Mercedes, cînd tu nu-ți poți permite decît closet în curte! În Ungaria, sloganul oficial este „pămînturile ungurești aparțin maghiarilor și vor rămîne ale maghiarilor“, iar în Polonia, fără asemenea sloganuri, situația în practică se prezintă pe aceleași coordonate: pămînturile polonezilor sunt ale polonezilor. Pînă și mai puțin vizata Bulgarie – unde asaltul UE este echilibrat de influențele puternice ale Rusiei –, reglementarea privind cumpărarea de pămînt agricol de către străini doar cu condiția unei rezidențe prealabile de minimum 5 ani în Bulgaria a stîrnit pur și simplu bube pe la Bruxelles.

Era de bănuit că lupta anticolonialistă din țările estice ale UE să se concentreze, cel puțin în aceeași măsură, în domeniul retailului, deosebit de sensibil pentru populație și extrem de vizibil pentru maniera în care multinaționalele vestice operează întru distrugerea capitalului autohton și a identității naționale locale. Peste tot, marile lanțuri vestice de retail au ocupat poziții de forță, peste tot au luat locul chioșcarilor autohtoni, folosindu-și aceste poziții. Nu este o simplă înlocuire, ci o eliminare a furnizorilor locali, o creștere nejustificată a importurilor, în dauna producătorilor naționali. Peste tot, ca atare, se duce o luptă tenace pentru limitarea expansiunii lanțurilor de retail vestice, prin interzicerea extinderii acestora în centrul orașelor, ori pentru încurajarea prezenței produselor locale în rafturi și a producției naționale în piață. Și să subliniem acțiunea susținută, nu doar mimată și deci rușinoasă ca aceea din România, împotriva dublului standard pe care multinaționalele occidentale îl aplică furnizărilor, îndeosebi alimentare, pe piețele estice și, respectiv, vestice.

În mod corelativ cu aceste mișcări și acțiuni pe plan intern, se constată deplasări semnificative pe plan extern. În unele țări estice are loc o încercare de reapariție a unei politici externe, după dispariția aproape totală a acesteia în perioada de „punere la dispoziția“ Bruxelles-ului. „Jocul“ cu Rusia este ilustrativ, dar nicidecum nu este unicul. Extinderea legăturilor economice cu Rusia, multiplicarea contractelor cu firme rusești și a contactelor politice cu Moscova par să fie instrumentul predilect al dlui Orban, deoarece probabil această abordare este mult mai tolerabilă pentru Berlin, nefiind decît o copie palidă a ceea ce face în practică Germania însăși. În Polonia, deviza este cu totul alta: „Mai puțin UE, mai mult SUA“. Varșovia manifestă o nemulțumire deschisă în ceea ce privește politica Berlinului față de Polonia, incriminînd fără ocolișuri aranjamentele de livrări rusești de gaze în Germania, prin tranzitarea Mării Baltice și deci cu ocolirea Poloniei. Varșovia a sistat mari comenzi de arme de la parteneri din UE, în favoarea unor achiziții interne sau din SUA. Avînd în vedere problemele puse și mișcările făcute, Polonia a luat locul de frunte din ultimii ani al Ungariei printre „oile negre“ pentru Bruxelles-ul mereu mai odios și mai berlinizat.

Aceste „oi negre“ se arată fără perdea îngrijorate de cîștigarea scaunului prezidențial în Franța de către E. Macron, interpretarea lor fiind aceea că o Franță urmărindu-și cu prioritate interesele naționale în UE le-ar lăsa un spațiu de manevră mai larg împotriva Bruxelles-ului, în timp ce o Franță condusă de la Berlin, precum se riscă a se întîmpla în vremea lui Macron, le poate închide și respirația.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 4 septembrie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/satui-de-colonialismul-ue-central-europenii-joaca-cu-rusia-si-america-306493/

Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor

 

        Esticii s-au cam săturat de colonialismul vesticilor. Și, în majoritatea lor, caută să profite de pe urma rupturii produse de Brexit, cît și de noile abordări americane ghidate de Trump spre a slăbi lesa în care îi ține Germania folosindu-se de structurile UE. O singură excepție: România! Este nu numai interesant, dar și ilustrativ de a pune în raport ceea ce țările central-europene, pe de o parte, și România, pe de altă parte, găsesc cu cale să facă în actualul context politic european și internațional.

Nu este greu de a identifica, înainte de toate, o încercare notorie – excepție totală România! – de întărire a statului, singurul care se poate lupta cu colonialiștii vestici (firme multinaționale, bănci, reglementări, toate avînd la spate susținerea guvernelor occidentale) și cu brokerii lor (Comisia de la Bruxelles, FMI, Banca Mondială). Au fost adoptate reglementări care să fortifice poziția deciziilor naționale, în ciuda priorității atribuite regulilor „europene” prevăzută de apartenența la UE. Au fost întărite companiile sub control statal național și au fost sistate oficial sau faptic privatizările, care ar putea slăbi pozițiile statului. „Ungaria-maghiarilor” și „Polonia-polonezilor” nu mai sunt doar vorbe goale. Premierul Orban desfășoară în Ungaria o politică articulată și coerentă de tip anticolonialist, cu impact în domenii diverse și de importanță strategică.

Apărarea economiei naționale este politică de stat de la venirea la putere a partidului Lege și Justiție în Polonia, cea mai puternică economie estică din UE. Nu trebuie ignorată rezistența opusă măsurilor și reglementărilor adoptate la Bruxelles în scopul de a scoate din joc politicile derulate pe plan național. Cehia, deși în inima hinterlandului german, are o politică națională în materie de curs valutar și s-a împotrivit abordării care nedreptățește țările mai slab dezvoltate de impunere a obligației deficitului zis „structural” în toate țările UE.

Încercarea cea mai consistentă, dar și cea mai grea este legată de întoarcerea economiei în mîini autohtone, de recuperare a pozițiilor strategice pierdute în fața multinaționalelor sau a corporațiilor de stat vestice. Sunt vizate, îndeosebi, sectoarele bancar și al utilităților publice. Și, nu întîmplător, avansate în această luptă sunt tot Polonia și Ungaria, nu doar pentru că sunt cu un pas înainte pe ansamblul desfășurărilor anticolonialiste, ci și pentru că au avut condiții specifice favorizante. Ambele n-au dispus de resurse ale subsolului interesante pentru vestici. În asemenea condiții, atît Ungaria cît și Polonia, au putut, în urmărirea unor țeluri strategice naționale, să se concentreze pe celelalte zone în care se îndreptase cu prioritate colonialismul vestic. Amîndouă țările – care, de altfel, nu și-au lichidat precum România prezența națională în sectorul bancar – au programe speciale de dezvoltare a băncilor autohtone, inclusiv prin achiziții noi de pe piață dacă apar oportunități și chiar reîntoarcere contra cost în proprietate națională a unor subsidiare ajunse în ultimele două decenii la occidentali. Tocmai prin asemenea achiziții, în Polonia s-a realizat „repolonizarea” sistemului bancar, adică peste 50% control național.

Spre deosebire, în România, o filială bancară grecească scoasă la vînzare a fost achiziționată nu cumva de capitalul românesc, ci de capitalul maghiar! Cehia a anunțat naționalizarea distribuției apei în Praga, deținută, ca și în capitala României, de nelipsita Veolia. Polonia vrea să-și vitalizeze serios exploatarea cărbunelui, resursă rămasă sub control național, și are un război declarat în acest domeniu cu CE, care vizează, sub pretextul combaterii poluării, să blocheze acțiunea respectivă a Poloniei. Ungaria urmărește să iasă de sub oprimarea UE în domeniul energetic, prin dezvoltări în sectorul nuclear, pe care le face în cooperare cu Rusia și înfruntarea cu CE în domeniu a căpătat accente de adevărat război.

Spre a închide gura Bruxelles-ului, Orban își pregătește într-un mod inedit terenul pentru un succes al întoarcerii în mîini autohtone a celui mai sensibil și mai important sector – al distribuțiilor de energie (care strînge banii de la toți consumatorii de energie) – decretînd utilitățile publice „activități non-profit”!

(continuare săptămîna viitoare)

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/esticii-s-au-cam-saturat-de-colonialismul-vesticilor-306076/

 

 

Vine criza: Stăpînul străin și vătafii interni pregătesc urgia asupra românilor

         Mai mulți „internaționaliști“ de seamă ai României postdecembriste, în frunte cu cei eterni de la BNR, cu contribuții majore la transformarea României într-o colonie, ne-au spus mai deunăzi că o nouă criză economică este ca și la ușa noastră.

Nu ne-au menționat tocmai exact și de ce, dar, cunoscîndu-le în general opiniile, putem bănui cu precizie de sută la sută: Desigur, statul s-a îngrășat din nou prea mult în dauna bietului sector privat și, din cauza măririi nesăbuite a salariilor bugetarilor, a rupt echilibrele, amenințînd stabilitatea economică și financiară.

În ciuda acestor flașnetări hodorogite, care nu au nici o legătură cu realitățile concrete, trădătorii de neam și țară – pardon, „internaționaliștii“ – au dreptate în materie de criză care bate la ușă! Dar din cauze cu totul diferite de cele din clișeele pozate de aceștia!

Cum dracu’ se face că toate crizele – de care statul ar fi de vină – izbucnesc din sistemul privat și integral din cauza acestuia, iar statul este doar chemat să le rezolve?! Cum dracu’ se face că întotdeauna se dă uitării că statul a intervenit – pe seama contribuabililor, căci altfel nu are cum! – și sistemul privat, direct răspunzător de criză, își continuă apoi, cu și mai mare lăcomie, dezastrul în economie, în timp ce „internaționaliștii“ dezvoltă și mai abitir teza primatului piețelor și statului minimal?! Asta, pînă cînd jaful destructurează din rărunchi economia, moment în care statul este scos de la naftalină spre a echilibra situația.

Evident, tot pe seama contribuabililor! Numai că statul, mereu mai slab, are posibilități mereu mai mici de a echilibra situația și, de fapt, crizele se adîncesc și se îndesesc. Prin țările făgăduinței – sedii ale multinaționalelor și centre ale colonialismului mondial – scenariul încă funcționează, pentru că, aici, în ipocrizia nesfîrșită care domnește, statul n-a fost, de fapt, distrus și, la o adică, menține resurse și putințe de intervenție.

În colonii însă este dezastru: statul a fost desființat, oricum putințe și resurse nu mai are și, la o adică, nu mai poate face mare lucru. Priviți la România! Economia de stat, distrusă sistematic, nu mai reprezintă decît 4% din total. Cu mărunțișul pe care atotdominantul sistem privat îl plătește ca impozite, bugetul de stat nu reușește să strîngă mai mult de 30% din PIB, față de peste 40% în medie în UE și chiar peste 50% în țările nordice. Capitalul străin a preluat toate piesele, pozițiile și pîrghiile strategice din economie și deci decizia. Ce să mai facă statul?! Evident, nu mai poate face vreun bine în economie, ceea ce se vede de la o poștă, dar, să fim obiectivi, el este atît de slab și puțin important în ansamblu, încît nu mai poate face vreun rău.

Degeaba stăpînul străin și „internaționaliștii“ interni aruncă anatema asupra sa. Ca să fugă de răspundere și ca să-l coste mai puțin, noul proprietar străin al țării lasă aparent administrarea în seama statului român, în capul căruia poate vărsa astfel toate lăturile, privind insuccesele, neputințele, nerealizările și… bineînțeles… provocările de crize.

La criza de acum aproape un deceniu, stăpînul străin și vătafii români de atunci au adoptat o abordare sinistră: România a preluat un credit extern de 20 miliarde euro cu care au fost finanțate băncile străine, vinovate aproape integral de criză, iar plata a fost suportată de contribuabilii români. Prin scăderi de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite.

Acum, statul român este și mai slab, aproape dispărut de pe firmament. Vă dați seama ce vor plăti contribuabilii români, indiferent de formula, desigur, și mai sinistră, ce va fi inventată?! Ca factori în generarea crizei, „internaționaliștii“ se fac că nu văd zecile de miliarde euro, mereu mai multe, jefuite anual de capitalul străin din România, externalizarea fără fiscalizare de către acesta a 85-90% din profiturile realizate aici, salariile de batjocură practicate în colonia România, nici măcar că s-au dublat fără justificare salariile vătafilor; pentru ei, contează doar că s-au mărit în principiu – și, să fie clar, numai în principiu – salariile salahorilor romîni! Noroc că vinovații sunt deja pregătiți: PSD, Liviu Dragnea, dacă nu și fiul său, fosta nevastă, cei cu același nume și, bineînțeles, votanții de la referendumul din 2012!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/vine-criza-stapanul-strain-si-vatafii-interni-pregatesc-urgia-asupra-romanilor-305723/

Deresponsabilizarea socială a angajatorului – cel mai mare câştig colonial al capitalului străin

      De la aşa-numita „privatizare” a Petrom – de fapt o pestilenţială transferare către un alt stat a proprietăţii resurselor de petrol şi gaze lăsate de Dumnezeu românilor –, care a inaugurat o pagină sinistră în istoria ţării, de desfiinţare a economiei naţionale, de disoluţie şi dezmembrare a statului, de transformare a României într-o colonie la periferia Europei, n-a mai existat o altă măsură care s-o echivaleze pe aceasta în semnificaţii şi implicaţii pînă ce, în haosul probabil special creat în aceste luni de vară 2017, guvernul zis al României a hotărît să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuţiilor sociale, respectiv pentru pensii, sănătate şi şomaj. În înfruntarea istorică dintre muncă şi capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plăţii contribuţiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv şi aruncarea la gunoi a vălului „modern” de minciuni privitoare la „parteneriatul social” între muncă şi capital pentru prosperitatea generală. Capitalul cîştigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravaşă în mînă şi angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur şi simplu în decor.

În istoria colonialismului – cu care capitalismul se încăpăţînează morţiş să se asocieze, ultima invenţie fiind „colonialismul colectiv” al imperiului UE –, această deresponsabilizare socială totală a capitalului pecetluieşte matricea colonială pură în relaţiile dintre muncă şi capital şi dintre colonii şi statele-stăpîn.

Fără corespondent în UE, transferul integral al contribuţiilor sociale în seama angajatului este un experiment. Un experiment dramatic, nu întîmplător iniţiat într-una din coloniile imperiului UE. Şi anume în cea mai batjocorită dintre acestea, dar unde, să fie clar, stăpînii de la Bruxelles dispun de colaboraţionismul intern al celor mai activi „internaţionalişti” fără neam şi fără ţară.

Să nu ne facem a uita că experimentul a mai fost încercat în urmă cu numai cîteva luni, în mod cu totul şi cu totul semnificativ pe vremea guvernului zis tehnocrat Cioloş, alcătuit din tehnocraţi aduşi direct de la Bruxelles în frunte cu prim-ministrul. Atunci, din nu se ştie ce motive, guvernul Cioloş a dat un pas înapoi şi a lăsat responsabilitatea iniţiativei chipurile în seama secretarului de stat Biriş, folosit pe post de ţap ispăşitor, acesta dîndu-şi demisia. Iată ce spuneam chiar în Cotidianul despre respectivul experiment într-un articol intitulat sugestiv „Cînd soarta cobailor nu-i interesează pe stăpîni”: „Din demersul aparent abandonat deocamdată, dar de fapt doar amînat, capitalul străin s-ar fi ales cu beneficii imense. Decuplarea completă a angajatorului de sistemul de pensii ar fi însemnat nu numai degrevarea de orice responsabilitate economică şi socială a capitalului străin în ţara-gazdă, dar şi dobîndirea de către acesta a unui statut fără egal şi fără corespondenţă în Europa, statut ce este probabil vizat a fi extins în Europa! Ceea ce şi constituia miza experimentului, ce va fi fără îndoială reîncercat!” şi nu au trecut decît cîteva luni şi încercarea a fost urgent repetată. De data aceasta cu reuşită! În locul unui „reformator” de la Bruxelles s-a găsit „reformatorul” Dragnea de la Teleorman! Şi, în loc să crească după cum ne promite teleormăneanul, salariile nete vor scădea, în ciuda faptului că statul, pentru a nu se produce această scădere, acceptă să preia povara, reducînd şi sarcina contribuţiilor sociale (de la 39% la 35%) şi nivelul impozitului pe venit (de la 16% la 10%). Numai că, pentru a nu se produce scăderea, angajatorii privaţi ar trebui să mărească salariul brut cu peste 22%. Or, statul nu poate obliga angajatorii privaţi să crească salariile brute, ca în sectorul public. Şi, cu cît salariile brute la privat vor creşte cu mai puţin de 22%, cu atît salariile nete ale angajaţilor vor scădea, în ciuda compensărilor indirecte de la stat. Angajatorii privaţi şi înainte de toate capitalul străin vor băga în buzunar noul cadou făcut de statul român pe seama noastră a tuturor. Am mai spus-o o dată tot în Cotidianul: dacă dl Dragnea n-ar exista, stăpînul străin al ţării ar trebui să-l inventeze!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/deresponsabilizarea-sociala-a-angajatorului-cel-mai-mare-castig-colonial-al-capitalului-strain-305404/

Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

          După bulversantul episod Grindeanu a urmat din partea PSD ameţitorul atac fiscal la adresa capitalului străin. Ambele orchestrate straşnic, în tipologia Dragnea, cu potenţiali beneficiari oamenii muncii români şi cu adversari sugeraţi din zona serviciilor secrete şi multinaţionalelor! Asta pentru fraieri! Aberaţiile erau însă atît de mari încît nu numai că demersul dădea de gîndit, dar mirosea a diversiune. În ce ne priveşte, am fost fără echivoc. Nu puteam respinge ceea ce părea „esenţa” programului PSD, anume o forţare a creşterii salariilor (prin salariul minim şi prin salariile de la stat), care este unica pîrghie de combatere a împărţirii odioase, de tip colonial, a PIB-ului românesc între muncă şi capital şi singura posibilitate ca ţara să se aleagă cu ceva de pe urma activităţii dominante şi dominatoare a capitalului străin, al cărei instrument principal este tocmai salariul mic. De la început am subliniat că forţarea măririi salariilor constituie prima măsură anticolonialistă, salutară, din România, prima mişcare în favoarea muncii în România, dar că, dacă nu se bazează pe reducerea gradului de extracţie de sevă economică în favoarea capitalului, lucrurile se împotmolesc. Nu poţi să dai la săraci, neluînd de la bogaţi! A da şi unora şi celorlalţi este o poveste, o imposibilitate. Am prefigurat împotmolirea şi aceasta a venit mai repede decît se profila. Replica PSD la potenţiala împotmolire a dat şi mai rău de gîndit. A fost schimbat prim-ministrul! De parcă asta era problema! Şi s-a venit cu o aiureală economică atît de gogonată încît aproape nu mai era vreun dubiu că se joacă o scenetă, o diversiune greţoasă. Deodată, a apărut un alt „program” în care, ce să vezi, se buluceau măsuri prin care „livrările” în continuare către săraci să fie finanţate din luări de la bogaţi. Şi, să fim realişti, era vorba de măsuri care ar fi afectat înainte de toate maşinăria de făcut bani a capitalului străin, pentru care acesta a venit în România! Caracterul dubios al includerii acestor măsuri era legat mai ales de nepunerea în discuţie a rînduielilor economice şi politice care permiteau injustiţiile şi inadvertenţele ce se căutau a fi corectate. Or, a încerca să corectezi efectele fără atacarea cauzelor este pur şi simplu o stupiditate! Sau o diversiune care să netezească terenul spre o altă ţintă!

Ce a fost şi ce a rămas din tot demersul?! Despre ce era vorba: de înlocuirea arhievazionatului impozit pe profit cu neevazionabilul impozit pe cifra de afaceri; de introducerea taxei pe solidaritate, impusă bogaţilor spre a-i ajuta pe nevoiaşi; de desfiinţarea pilonului II de pensii, prin care în parte banii de pensii strînşi de români sunt administraţi de fonduri private (toate străine) spre beneficiul curent al acestora şi doar spre beneficiul ipotetic şi oricum peste 20-30 ani pentru viitorii pensionari. Ce a rămas?! Nimic! În schimb, au venit pe rol: plata contribuţiilor sociale pentru salariaţii part-time cel puţin la nivelul integral al contribuţiilor revenind salariului minim; blocarea la 100 lei pe an a creşterii salariului minim, în locul sporirii prevăzute la 2000 lei; suspendarea angajărilor în administraţia publică centrală; plafonarea ajutoarelor pentru creşterea copilului; revizuirea pensiilor speciale. Toate, după cum se vede de la o poştă, afectînd doar pe români, iar, cu excepţia ultimei dintre enumerări, de fapt pe amărăştenii români! Printre cele „rămase” se numără două „regine”, care probabil erau obiectivele vizate: raportul lunar al guvernului la Bruxelles (adică la stăpînire) şi transferul în cîrca angajatului al contribuţiilor sociale pentru pensii şi sănătate. Fără corespondent în UE, acest transfer (care merită o tratare separată mai amănunţită) era obiectul unui experiment dictat de la Bruxelles şi constituia de fapt ţinta urmărită prin întreaga scenetă fiscală! A mai fost o încercare similară pe vremea guvernului tehnocrat Cioloş şi, în faţa nereuşitei de atunci, s-a revenit acum la comanda capitalului străin şi cu concursul jenant al „reformatorului” Dragnea! Capitalul străin obţine astfel ceea ce nu are nu numai la el acasă, dar nicăieri în altă parte în lume: o decuplare completă de orice responsabilitate socială, care transformă angajaţii săi în adevăraţi salahori coloniali. Ce a fost asta, dle Dragnea? Cacealma sau trădare de neam şi ţară?!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 august 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cacealma-sau-tradare-de-neam-si-tara-305048/

Liber ca pasărea cerului

       Nu știu ce a căutat președintele Iohannis în secuime pe cînd la București partidul de guvernămînt juca de zor o scenetă fiscală sordidă, marcînd o nouă pagină jenantă în colonializarea țării de către stăpînul ei străin. Acolo, în secuime, dl Iohannis a primit steagul secuiesc. A dat, în schimb, tricolorul, cu mențiunea că autonomia pe criterii etnice nu este posibilă și dezirabilă. Aflat ca în fiecare vară în secuime, un reprezentant de frunte al guvernului de la Budapesta a lăudat faptul că dl Iohannis a primit steagul secuiesc și a spus că ei, maghiarii, nici nu urmăresc autonomia pe criterii etnice, ci autonomia teritorială. Pe la București, românii l-au criticat pe președintele Iohannis că, în episodul cu schimbul de steaguri, a cam „desacralizat“ tricolorul. Dar, dragi români supărați, sunteți supărați degeaba pe dl Iohannis! Obligații față de nația română aveau un Iliescu, un Constantinescu, un Băsescu, și că și le-au onorat sau nu este o altă discuție. Dar, ca obligație față de nația română, președintele Iohannis, ca etnic german, este liber ca pasărea cerului. Unii resping ideea pusă așa, spunînd că românii sunt cei care l-au votat și încă în număr mare. Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Cu toate că, în ce-l privește pe dl Iohannis, lucrurile sunt simple și se prezintă de o manieră fără echivoc, există abordări chiar din partea domniei sale care îl ecartează pe tabla de șah a obligațiilor și intereselor politice. Din nu se știe ce motive, dl Iohannis, deși președinte al țării, se manifestă deschis împotriva PSD, cel mai mare partid politic din România. Vorbește despre PSD ca despre un partid asociat cu toate stigmatele la modă în România. Ce mai tura-vura, „vinovatul de serviciu“! Fără îndoială, PSD este cel mai vinovat partid pentru starea în care se află acum România: prin strămoșii lui FSN și PDSR, actualul PSD este partidul care a guvernat cel mai mult România și care a trimis această țară din comunismul cel mai ortodox direct în capitalismul cel mai sălbatic, unde există împărțirea cea mai odioasă a PIB-ului între muncă și capital, de teapa celor mai subjugate colonii din lume. Dar, vai, nu din această cauză nu-l suferă dl Iohannis, pentru că atunci ar trebui să denunțe sistemul colonial existent în România. Dl Iohannis nu a fost auzit vreodată să fi pus în discuție sistemul colonial din România, împărțirea odioasă a PIB-ului între muncă și capital, osatura acestui sistem, nici măcar salariile colonial de mici, rușinea „Europei“, a acelei Europe pe care președintele nu încetează s-o ridice în slăvi. Ca atare, poziția față de PSD se află în faptul că este singura structură mai răsărită la vot și tot ceea ce este votat trebuie scos din joc, spre a fi înlocuit cu structuri numite, nu alese, așa cum se cade a se petrece lucrurile într-un sistem colonial.

Strict în aceeași ecuație se înscrie poziția oficială a președintelui în problema dezvoltării de importanță crucială a capitalului românesc. Chiar de curînd, domnia sa a declarat: „Resping categoric inițiativele populiste recente de a pune în opoziție investițiile străine față de capitalul românesc, companiile multinaționale față de IMM-urile românești“.

Ar fi „o mare eroare“, a spus președintele! Ca un capital de slabă anvergură și aflat istoricește la început, cum ar putea însă fără un sprijin minim capitalul privat românesc să reușească în competiția cu capitalurile vestice, trecute de sute de ani prin ciur și prin dîrmon și sprijinite sistematic de acasă de la ele? Tratamentul strict egal al multinaționalelor cu bietele IMM-uri românești înseamnă, implicit și inevitabil, condamnarea celor din urmă să rămînă pe veci în coada căruței, indiferent cîte viteze ar avea aceasta. Au trimis ei, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, la coada căruței capitalul românesc, de ce ne-am aștepta să schimbe situația Iohannis, care este liber ca pasărea cerului?

Precipitata, minunat considerata, dar încă nedeslușita vizită recentă a președintelui Iohannis în SUA, precum și cea fără de necunoscute, ulterioară, în Germania, nu schimbă coordonatele de fond ale ecuației discutate aici, dar îi tulbură domniei sale libertatea ca pasărea cerului, pentru că va tot fi obligat să aleagă între direcțiile opuse ale îndrumărilor primite de la Berlin și, respectiv, Washington. Căci doar față de București este liber ca pasărea cerului!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 31 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/liber-ca-pasarea-cerului-304738/

CE atîrnă de gîtul lui Tudose un laț mai tare decît MCV

       După ce, venit la București, l-a pupat pe frunte pe dl Traian Băsescu în fața parlamentarilor și a camerelor de luat vederi – probabil în semn de mulțumire pentru contribuția acestuia la înregimentarea colonială a României în UE pe timpul mandatelor sale prezidențiale –, dl Jean Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, odată întors la Bruxelles, a mai făcut un cadou strict de tip colonial României, indiferent de guvernul pe care aceasta îl are: a somat-o să respecte cît mai degrabă deficitul bugetar așa-zis „structural“, care ar fi cam de 1% din PIB, și nu de 3% din PIB, cît prevăd normele de stabilitate economico-financiară ale UE. Aceasta, apropo de „programul“ dlui Tudose!

Legătura cu pupicul dăruit dlui Traian Băsescu nu este cîtuși de puțin forțată. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, au avut loc intrarea României în UE și acceptarea de către România a prevederilor din Tratatul de Aderare, cu toate consecințele aferente. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, a fost înlocuit proprietarul român al economiei din România cu un proprietar străin, îndeosebi vest-european. Pe timpul mandatelor dlui Traian Băsescu, s-a produs colonializarea României și, nu în ultimul rînd, nimeni altul decît dl Traian Băsescu a fost cel care a adoptat, pe seama poporului său, programul UE de înfruntare a crizei economice. În particular, în această privință, dl Traian Băsescu a fost inițiatorul și aplicatorul în România al unui program mai catolic decît cel papal de la Bruxelles, prevăzînd tăieri de salarii, înghețări de pensii și majorări de impozite, precum și preluatorul în numele României al ticăloșiei Merkel privind obligația de reducere draconică spre zero a deficitului bugetar, ca pretinsă modalitate de luptă pentru stabilitate economică și financiară! Reducere draconică a deficitului bugetar care s-o mai potrivi cît de cît unei țări dezvoltate, dar care, pentru o țară ca România, înseamnă definitiv și irevocabil încremenirea în starea de subdezvoltare!

Era o obligație pe care o țară subdezvoltată ca România nu trebuia să și-o asume, după cum actualele țări dezvoltate (în frunte cu Germania, care a inventat acum plafonarea deficitului bugetar) nici nu se gîndeau cumva s-o promoveze în toiul eforturilor lor de dezvoltare, ci, dimpotrivă, au practicat decenii la rînd deficitul bugetar ca mijloc de impulsionare a dezvoltării. Formula era chiar fundamentată „științific“ și se numea „deficit spending“. A veni acum, după ce te-ai dezvoltat, inclusiv printr-o asemenea formulă, și ai ocupa poziții dominante și favorizante în piață, să susții plafonarea deficitului bugetar cu caracter generalizat, este o imensă mîrșăvie! Țările dezvoltate n-au decît s-o promoveze, dar pentru ele, și nu pentru cei care au și ei dreptul istoric de-a o folosi în eforturile de dezvoltare. Nu întîmplător l-a pupat dl Juncker pe dl Băsescu pe frunte în văzul public! Deficitul zis „structural“, conceput la Berlin, este o invenție ticăloasă la care subdezvoltații nu trebuie să se asocieze, așa cum a făcut-o dl Traian Băsescu în numele României! Nu trebuie să se asocieze deoarece aceasta interzice de fapt participarea fondurilor publice la dinamizarea dezvoltării.

Am citit că dl Dragnea s-a ofuscat de somația Bruxelles-ului, considerînd-o o „discriminare“, în măsura în care corifei de prim rang de prin UE au depășit, nu în mod excepțional, ci sistematic, nu numai pragul deficitului zis „structural“ de 1-2% din PIB, ci și pe cel de 3% din PIB al stabilității economico-financiare, fixat tot la Bruxelles, și nu au pățit nimic! Nu este doar o „discriminare“, dle Dragnea, este o mîrșăvie în toată regula! La care însă a pactizat deopotrivă dl Traian Băsescu! Dacă se mai simte și în forță și nu numai cu dreptatea de partea sa, dacă se consideră cumva mai bun decît dl Traian Băsescu, dl Dragnea n-are decît a ignora sau chiar a dezavua public somația Bruxelles-ului – de altfel, prima, deocamdată unica, din istorie în domeniul cu pricina! România n-are ce căuta în UE cu această mizeră anatemă, mai gravă și mai înjositoare decît MCV-ul, de care s-a lăudat dl Juncker pe la București că va elibera România!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 24 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ce-atarna-de-gatul-lui-tudose-un-lat-mai-tare-decat-mcv-304359/

E aprig stăpînul!

      Cohortele de vătafi români ai capitalului străin și de menestreli ai lor, care s-au ridicat într-un glas împotriva inițiativei de desființare a impozitului pe profit și înlocuire a acestuia cu un impozit derizoriu pe cifra de afaceri, nu trebuiau să manifeste vreo îngrijorare. Această comutare fiscală nu va fi fost niciodată aplicată. România este o colonie și stăpînul străin al acesteia nu va fi permis acest lucru. Capitalul străin, care controlează toate sectoarele și pîrghiile strategice din economie, este deținătorul puterii, și nu vreun partid politic, mai mic ori mai mare, sau chiar mare de tot, precum PSD, autorul inițiativei cu pricina. Combinarea exploatării salariilor mici cu evaziunea fiscală a cîștigurilor reale este cheia jefuirii coloniale a României. Și, exprimîndu-ne în termeni eminescieni, toată floarea cea vestită a întregului Apus, deținătoare a puterii în România actuală, nu va fi admis să se împiedice de-un ciot – PSD –, permițînd acestuia să îi răpească exact mașinăria de bani pentru care a venit aici!

Ridicarea într-un glas a cohortelor de vasali, vătafi și menestreli era doar un semnal… pînă la executarea în piața publică a „vinovaților“. Aceasta urma! Venea, venea, călca totul în picioare! Era de-a dreptul înfricoșător că, în combaterea inițiativei, nu s-a ridicat semeț decît argumentul că impozitarea cifrei de afaceri nu este recomandată/permisă de komisarii de tip sovietic de la Bruxelles și că, în dezbaterea problemei, era complet „uitată“ motivația de fond a inițiativei: că salariile în România culeg din PIB doar vreo 30%, față de 50-55%, ce să vezi!, tocmai în țările occidentale transformate în icoane pe la București, și că 85-90% din profiturile obținute de capitalul străin în România sunt externalizate înainte de fiscalizare. Ceea ce capitalul străin din România raportează spre fiscalizare este atît de rizibil, de puțin, încît pare că acesta își pierde timpul pe aici pentru un mizilic de cîștig, fiind chiar de cîteva ori mai ineficient decît capitalul românesc, ăla vai de mama lui! Desigur, logic este ca impozitul să fie pe cîștig, și nu pe rulaj, dar dacă preopinentul ascunde cîștigul, atunci merge să-l impozitezi și pe rulaj, unde, din păcate pentru el, nu prea funcționează evaziunea!

Nu știu ce a urmărit PSD cu inițiativa cu pricina. Personal, nu am încredere în asemenea inițiative, oricît de revoluționare ar fi – inclusiv în cea de față, care este una adusă de mine însumi în atenție publică, în cartea mea din urmă cu un an (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vînturilor 2016) –, dacă nu fac parte dintr-un demers coerent și consistent de punere în discuție nu doar a efectelor, ci și a cauzelor și, bineînțeles, a rînduielilor economico-politice care le parohiază. Programul Dragnea 1 (Grindeanu) păcătuia prin faptul că, forțînd, de altfel, lăudabil salarii mai mari, încerca, probabil pentru a capta bunăvoința stăpînilor, să le dea și acestora ceva mai mult: or, vrînd să dai ceva în plus la nevoiași fără a lua de la bogați nu se poate, pentru că te împotmolești! Ceea ce deja se întîmplă. Programul Dragnea 2 (Tudose) viza, inițial, cu caracter revoluționar, să ia ceva de la bogați și chiar de la stăpîni, pentru a continua să dea ceva în plus la săraci. Dar fără a pune cumva în discuție rînduielile actuale. Or, așa ceva este o iluzie, dacă nu o stupiditate! Nu-i faci tu, chiriaș, program proprietarului! Casa este a proprietarului, banii sunt ai proprietarului! Chiriașul, doar cu chiria – și atît! Poți, desigur, să pui în discuție dobîndirea proprietății, urmîndu-se a vedea cu ce șanse. Dar fără a o pune în discuție este pur și simplu caraghios să încerci a împărți altfel decît a agreat proprietarul banii de chirie pretinși de acesta și care, bine sau rău, sunt ai lui! Că ai acceptat să-i fii salahor, asta-i treaba ta, nu a lui! A face „strategii“ și „programe“ pe bani care nu-ți aparțin mi se pare ridicol. În românește, are un nume precis, deloc onorant, pe care prefer să nu-l menționez. În ziceri populare, sună mai agreabil: să nu vinzi pielea ursului din pădure!

Dacă a fost vorba de un test, demersul Dragnea 2 a fost semnificativ. A probat cît de aprig e stăpînul!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 17 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/e-aprig-stapanul-303933/

Mascarada impozitării profitului trebuie să înceteze!

        În contrast cu minciuna din raportările sale financiare (vezi Cotidianul, 3 iulie 2017, Guvernul Tudose – gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!), profitabilitatea capitalului străin în România este nu de 3 ori mai mică, ci de cel puţin 2 ori mai mare (pe unitate de capital) decît cea a capitalului românesc, graţie atuurilor recunoscute și ridicate în slăvi în plan tehnologic, organizaţional şi financiar. Pentru a nu forţa evaluările, să admitem însă o profitabilitate doar de 1,7 ori mai mare (respectiv cea rezultînd din faptul că, potrivit statisticilor, capitalul străin realizează jumătate din cifra totală de afaceri utilizînd vreo 30% din forţa de muncă angajată în economie în România). Înseamnă că, la o asemenea rată de profitabilitate, capitalul străin obţine de fapt peste 70% din profiturile realizate pe ansamblu în economia din România, respectiv de cel puţin 3 ori mai mult decît raportează.

Cît ajung să plătească, în realitate, capitalul străin şi cel românesc din ceea ce s-ar cuveni să plătească în contul impozitului pe profit? Din date oficiale ale Ministerului de Finanţe privind evaziunea fiscală, aflăm că rata efectivă de colectare din impozitul pe profit este de 20-21%, restul de 80% constituind evaziune. Mai precis, profituri făcute „pierdute“.

Aplicînd liniar rata menţionată de neplată, ar rezulta că, din ceea ce ar trebui să plătească sub forma impozitului pe profit, capitalul străin nu plăteşte decît vreo 14%, iar cel românesc vreo 38%! Numai că ştim că circa o treime din firmele româneşti, reprezentînd aşa-numitele microîntreprinderi, plătesc în contul profiturilor pe care le realizează nu impozitul de 16% pe profitul declarat, ci impozitul de 3% pe încasări, unde rata de plată reală este între 90 şi 100%. Or, dacă o treime din capitalul românesc plăteşte integral impozite în contul profiturilor realmente obţinute, înseamnă că restul de două treimi din capitalul autohton şi în întregime capitalul străin plătesc şi mai puţin decît apare că ar plăti la rata de 20% de colectare la impozitul pe profit pe anasamblu.

O imagine pur apocaliptică se conturează!

1) Doar vreo 3 miliarde euro se încasează la bugetul statului din impozitul pe profit, ca urmare a impunerii cu 16% a nici 20 miliarde euro din cele peste 80 miliarde euro profituri reale obţinute şi care ar trebui impozitate. Peste 60 miliarde euro se evaporă în fiecare an înainte de impozitare, grosul de presupus prin externalizări în străinătate.

2) Microîntreprinderile, care nu reprezintă decît cîteva procente din cifra de afaceri pe ansamblu, plătesc ca impozite în contul profiturilor realizate mai mult decît întregul capital străin care deţine circa jumătate din cifra de afaceri şi obţine pe plan real spre 70% din totalul profiturilor.

3) Aceleaşi microîntreprinderi plătesc impozite în contul profiturilor efectiv realizate între două şi trei ori mai mult decît restul capitalului românesc.

4) În contul impozitării profiturilor real obţinute, capitalul străin nu plăteşte 85-90% din ceea ce s-ar cuveni să plătească, iar capitalul românesc nu plăteşte 60-65% din ceea ce s-ar cuveni să plătească!

Este de tolerat o asemenea stare de lucruri? Nu! Este de schimbat? Da! Poate fi schimbată? Da! Se vrea însă o schimbare? Aceasta este problema! Pentru o schimbare ar fi de ajuns a înlocui impozitarea propriu-zisă a profitului cu o derizorie impozitare a cifrei de afaceri (adică, în fond, generalizarea impunerilor din cazul microîntreprinderilor), care – important de subliniat – nu poate fi evazionată! Adusă în atenție de mine, încă în urmă cu un an, în cartea „România, o colonie la periferia Europei“ (Ed. Roza Vînturilor, 2016), această abordare este prevăzută – surprinzător – în programul Guvernului Tudose. Nu se știe însă cu ce șanse de aplicare! Dacă nu se vizează a se schimba realmente ceva în România şi statului român nu i se va conferi rolul de a şi face ceva pe linia dezvoltării ţării, atunci nu are rost a se întreprinde nimic în fiscalizarea profitului. Dar impozitarea profitului în actualele condiţii trebuie desfiinţată. Căci tot un drac – și cu, şi fără cele 3 miliarde euro din această impozitare! Mascarada trebuie să înceteze! Măcar să oficializăm jefuirea statului român şi a ţării numite încă România.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/mascarada-impozitarii-profitului-trebuie-sa-inceteze-303574/

Guvernul Tudose, gata să lupte împotriva celei mai gogonate diversiuni colonialiste?!

       Guvernul Tudose uimește pur și simplu, sugerînd – deocamdată doar sugerînd, pentru că nu se știe ce va face concret pînă la urmă – că ar fi gata să se lupte cu probabil cea mai gogonată dintre anomaliile, minciunile și diversiunile colonialiste din România devenită anexă de tip bananier a capitalului vestic: anume idioțenia aruncată în spațiul public, cu concursul statisticilor, şi care sfidează bunul-simț, cum că subalternul capital autohton, ăla care pune pingele în economia din România, ar fi mai performant decît capitalul vestic de pe aici, nu numai dominant, dar și deținător al tuturor punctelor și pîrghiilor strategice și deci al deciziei economice și, prin implicație, politice! De nu se mai înțelege nu doar de ce ne mai închinăm la el, spunînd chiar că nu se poate fără el, dar și de ce își mai pierde acesta timpul prin România!

Idioțenia cu pricina rezultă din statisticile parohiate de institutul de specialitate din România, de Oficiul Național pentru Registrul Comerțului și de Ministerul român de Finanțe. Profiturile nete raportate de firmele cu capital străin din România în 2015, an de consolidare pe piață și de creștere a cifrei lor de afaceri cu 8%, reprezintă doar 2 miliarde euro (6 miliarde euro profituri brute și 4 miliarde euro pierderi!) Hai că-i tare! Deci toată floarea cea vestită a întregului Apus, nu numai chemată, dar și primită aici cu surle și trîmbițe, își pierde timpul pe la noi pentru un mizilic de două miliarde euro! Cred că au costat mai mult sulurile de hîrtie higienică folosite spre pregătirea fundurilor pentru pupăturile românești de bun venit. Aiureala acestei cifre – nu cumva inventată, ci prezentată de statisticile financiare – nu doar că sfidează bunul-simț, dar contrazice cîntările la adresa minunatului capital occidental. Care, după cum el însuși se recomandă, duduie de tehnologie și este excelent înzestrat managerial, fiind prezentat ca atare în România drept mîntuitorul țării și poporului ei și pe care capitaliștii români (desigur, proști, retardați și, bineînțeles, corupți!) ar trebui să-l urmeze spre fericirea lor și a angajaților lor. Care mîntuitor, dom’le, cînd bietul potențial învățăcel – capitalul românesc, ăla vai de mama lui – a raportat, în același an, profituri nete de 6 miliarde euro, adică de 3 ori mai mari, cu toate că cifra sa de afaceri e cu mult mai mică?! Și nu este vreo excepție în 2015. De ani de zile este la fel. Nimeni nu spune însă nimic. Toți suntem luați de proști! Tăcînd, chiar și suntem! Este posibil ca mult cîntatul și mult lăudatul capital străin să fie mai puțin performant decît capitalul autohton și să fi venit în România să se inspire din realizările românești, și nu să facă profit, după cum credeam noi, proștii, încrezători în normele capitalismului?!

Aceste cifre intră în contradicție cu toată matricea economiei actuale din România, descrisă de datele din aceleași surse statistice. Capitalul străin realizează cam jumătate din cifra de afaceri obținută de ansamblul firmelor din România și o face folosind nici măcar o treime din forța de muncă. Deci, fără echivoc, nu poate fi decît cel puțin de două ori mai performant decît capitalul românesc care realizează cealaltă jumătate din cifra de afaceri, cu două treimi din forța de muncă.

Dacă nu ți-a fost spălat creierul – cum pare să le fi fost spălat politicienilor și atîtor analiști români care operează fără comentarii cu asemenea cifre –, este lesne de găsit explicația acestor date care sfidează bunul-simț: capitalul străin nu-și pierde deloc vremea prin România, obținînd aici profituri fabuloase, chiar abominabile, dar pe care le ascunde de la impozitare, mai concret, le externalizează prin diferite metode înainte de fiscalizare, astfel încît ceea ce rămîne de impozitat să fie derizoriu, de batjocură! Ca în colonii! În aceste condiții, impozitarea profitului în România devine o mascaradă!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 iulie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/guvernul-tudose-gata-sa-lupte-impotriva-celei-mai-gogonate-diversiuni-colonialiste-303233/

Dacă Dragnea n-ar exista, proprietarul străin al țării l-ar inventa

            Iată, sumar, cum s-au derulat lucrurile la suprafață: un partid, PSD, ce se dă de stînga, a cîștigat detașat alegerile și, împreună cu un partid mai mic, a alcătuit majoritatea parlamentară și a format Guvernul. Toată cealaltă parte a eșicherului politic, precum și președintele țării și – important – întreaga panoplie a instituțiilor de forță, în frunte cu serviciile secrete și procuratura, dar și propaganda neobosită a acestora, au pus la index partidul cu pricina, stigmatizîndu-l cu toate anatemele la modă ale perioadei. Și, pe toate căile, au încercat să-l scoată din joc și, bineînțeles, să-i pună bețe în roate guvernării. În scurt timp, au părut să obțină o victorie clară. PSD s-a frînt la vîrf. Președintele partidului i-a retras sprijinul politic tocmai premierului pe care chiar el îl unsese, acuzîndu-l că s-a dat cu „sistemul“. Deznodămîntul a ajuns la votul unei moțiuni de cenzură. La mustață, Dragnea a cîștigat! Mustața cîștigătoare a dlui Dragnea ar putea avea semnificația, evident tot la suprafața lucrurilor, a unei reușite în păstrarea coeziunii partidului.

Totuși, după ce „sistemul“ reușise să împingă PSD pînă în punctul de a-și revoca printr-o moțiune de cenzură propriul guvern, rămîne bulversant că tocmai atunci cînd părea să obțină și înfrîngerea, și chiar dezmembrarea PSD pe mîna exact a acestuia, a făcut o manevră de neînțeles, lăsînd PSD-ul nu numai în viață, dar și pe Dragnea cu bateriile încărcate! Să fim serioși, cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-a dat cu „sistemul“ sau chiar izvora de la acesta, atunci, mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! 20 care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea!

Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai de mult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru.

Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România. Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume ca proprietar și decident o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele pămîntului. Iar, dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin.

Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare! „Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea, ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! Dna Kovesi că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde Coldea și succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie, și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar, de ce s-o facă, atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 26 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/daca-dragnea-n-ar-exista-proprietarul-strain-al-tarii-l-ar-inventa-302903/

Măcar de s-ar fi spart vreun geam…

           Dacă PSD ar deține puterea în România actuală, atunci, ceea ce se întîmplă sub ochii noștri cu guvernarea, politichia și altele asemenea ar fi un dezastru. Căci PSD își mănîncă propriul guvern, punînd pe masă adversarilor politici toate cuțitele și furculițele spre a putea fi devorat el însuși, cu totul. Mult lăudata creștere economică s-ar prăbuși. Cursul cu care se joacă dl Isărescu ar lua-o la vale. Pînă și bursa – aceea care nici nu prea există, că nu s-a auzit de vreo companie care, în afara unor emisiuni de paradă, să se finanțeze de pe bursă – și-ar da obștescul sfîrșit. Numai că nu PSD deține puterea în România. Nici susținătorii săi economici, care sunt cei care pun doar pingele în economia din România. Nici votanții săi, care sunt într-adevăr cei mai mulți, dar, fiind dintre cei săraci ca poziție economico-socială și mai bătrîni ca vîrstă, sunt și cei mai puțini influenți, ba chiar dintre cei mai huliți români. Puterea, adevărata putere, o dețin, știe și Grivei, proprietarii activelor industriale, comerciale, bancare, tehnologice și a pîrghiilor strategice – toți, ne place sau nu ne place, străini! Aceștia dețin puterea în economie și, prin incidență, în politică. Nu-i un reproș, nu-i o critică, este o realitate. O realitate sfîntă în capitalism!

Nu știm dacă PSD conștientizează această realitate. Proprietarii însă o conștientizează! Și își exercită dreptul de decizie, pe care proprietatea și deci puterea li-l conferă! Nu contează în decizie dacă este bine sau rău, contează doar dacă este convenabil sau nu decidentului. Acesta îi lasă pe dl Dragnea și ai lui să se joace cu mingea prin curte, dar să nu spargă cumva geamurile! Dl Dragnea și ai lui au atins însă cu mingea vreo trei geamuri. Au crescut salariile la stat, făcînd astfel presiuni asupra salariilor la privat; or, salariul mic este osatura exploatării coloniale, cheia profiturilor fabuloase realizate de capitalul străin în România. Totodată, au încercat să pună un prag în incriminarea speței abuzului în serviciu, ceea ce ar răpi procurorilor anticorupție obiectul muncii în instrumentarea scoaterii din joc a oricărui român incomod. Și, cel mai grav, au prevăzut constituirea unui fond suveran de investiții, care ar înarma statul român cu un instrument de apărare a pîrghiilor care i-au mai rămas în mînă. Vai, blasfemie! Ce contează că, în majoritatea lor, țările occidentale însele au la dispoziție acest instrument. Probabil, însă: quod licet Iovi, non licet bovi (ce este permis lui Jupiter, nu este permis boului)!

Comanda externă a fost deci clară: boicot general în aceste domenii! Nici un geam în aceste privințe nu trebuie spart! Experiența de la referendumul din 2012, cînd rezultatele neconvenabile au obligat capitalul străin să ordone înfrîngerea acestora prin ignorarea votului popular, a condus la ideea unor alte stratageme, mai demagogice. Mă scuzați, mai democratice! Și, neavîndu-se la dispoziție o opoziție politică reală la PSD, s-a apelat la tradiționalele modalități de provocare de rupturi sau trădări în PSD sau la aliații săi politici. După cazul Daniel Constantin de la ALDE, cazul Grindeanu este doar unul mai spumos! Nu întîmplător, cu trei lucruri nu a pactizat din programul PSD chiar premierul Grindeanu pus de PSD: ordonanța incluzînd abuzul în serviciu, legea salarizării și fondul suveran de investiții!

Chiar dacă învolburată de o moțiune de cenzură, înfruntarea Dragnea-Grindeanu este o biată jerpelitură, în măsura în care nu PSD deține puterea. Abia de va pierde, Dragnea ar apărea mai măreț decît i se permite să fie. Și tot de va pierde, Grindeanu se va putea prezenta mai falnic decît ordinele mizere ce l-au ghidat. Singur cîștigător va fi capitalul străin, care nu vrea pe aici, prin România, să i se spargă cumva vreun geam, necum să-l pască riscul unor replici anticolonialiste, precum în Ungaria sau Polonia. Ba, probabil, se va alege cu noi cadouri, cum l-au obișnuit chiar cei de la PSD ca să-i intre în voie! Ce face de cinci ani Codul fiscal parohiat integral de PSD, cu ajutorul neprecupețit al domnilor Ponta, Vîlcov (vai, incriminatul Vîlcov!), Grindeanu, Dragnea? Împotriva cerințelor din realitățile concrete și din datele statistice, PSD-ul acestor frați, azi adversari, siluiește la greu fiscalitatea, prin așa-numita relaxare, pentru a face, în fapt, cadouri capitalului străin!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/macar-de-s-ar-fi-spart-vreun-geam-302515/

Creștere economică „în două viteze“ – căruțele estice împing mașinile vestice

       

        INS ne-a anunțat că România are o fabuloasă creștere economică, iar Eurostat, că este cea mai înaltă din UE. Oamenii de rînd din România o duc mereu mai greu, dar avem creștere economică! Se îmbulzesc, poate mai mult decît oricînd, să plece din țară, și anume îndeosebi în UE, dar noi avem creștere economică și, culmea, cea mai înaltă din UE! Probabil, nimic altceva nu poate evidenția mai exact cam cît preț pun oamenii, conștient sau inconștient, pe această creștere economică. Nici FMI nu este mai încrezător, de vreme ce ne avertizează că ne paște dezastrul dacă nu oprim mărirea salariilor și relaxarea fiscală. Barem Comisia Europeană parcă vrea să-i pună capac, somînd România să treacă la deficitul bugetar zis „structural“ de circa 1% din PIB, adică să înceteze orice finanțare din fonduri publice a respectivei creșteri economice. Cei mai drăguți sunt acei analiști români, bine intenționați, care caută de zor izvoarele minunatei creșteri economice, scormonind ba prin industrie, ba prin comerț, ba prin consumul gospodăriilor, doar-doar o sări vreun iepure care măcar să ne explice dacă e de bine sau de rău cu creșterea asta economică.

Interesant este că nu numai în „europeana“ Românie, care nu prididește să-i pupe în fund pe komisarii de la Bruxelles, ci și în „naționalista“ Ungarie vecină motoarele creșterii economice duduie. Și tot așa – deși nu chiar ca în România – cu pași mult mai repezi decît prin țările făgăduinței. Și tot așa – deși nu chiar ca din România – oamenii pleacă și din Ungaria spre aceste din urmă țări, în ciuda creșterii economice înfloritoare. Părăsind canoanele idiotizante ale teoretizărilor economice supuse unor interese politice și pășind pe tărîmul realităților estice actuale, un economist guvernamental maghiar se apropie fără ezitări de adevăr. Dl Bela Galgoczi constată că, în Ungaria, dar și în Polonia și Cehia, productivitatea a tot crescut în perioada deja de aproape un deceniu de la criză încoace, în timp ce costurile legate de ocuparea forței de muncă au stagnat, vinovată pentru această ruptură fiind făcută politica nefastă de așa-zisă austeritate promovată de la Bruxelles.

Altfel spus, din punctul de vedere al muncii, salariile n-au sporit în măsura creșterii productivității acesteia, iar din punctul de vedere al capitalului, acesta a încasat rente mereu mai mari din nesporirea salariilor în ritmul creșterii productivității muncii. Cu alte cuvinte, se tot înregistrează creștere economică, dar în van pentru forța de muncă autohtonă. Cazul României este mult mai ilustrativ pentru ceea ce de fapt se întîmplă. În România, salariul colonial este și mai mic decît în Ungaria, iar prezența în economie a capitalului străin este cu mult mai puternică. România este mult mai avansată pe calea colonializării, pînă la ruptura aproape netă între economia străină și economia autohtonă de pe teritoriul țării. Obținîndu-se de fapt în economia străină din țară prin exploatarea salariilor mici, creșterea economică este cu atît mai mare cu cît salariile coloniale sunt mai mici, iar ritmul de creștere pus în contul ansamblului teritorial al țării este cu atît mai înalt cu cît ponderea economiei străine în acest ansamblu este mai ridicată. Ca atare, nu întîmplător, creșterea economică pusă în contul României este mai mare decît cea pusă în contul Ungariei.

În mod semnificativ, fenomenul este prezent în statistici tocmai prin faptul că statisticile nu prezintă separat, ci asamblat, rezultatele economiei străine și, respectiv, celei autohtone, ascunzînd astfel că minunata creștere economică se produce doar în prima, în timp ce ultima dă tot înapoi, spre disperarea celei mai importante părți din forța de muncă, ce este ocupată în aceasta.

Astfel, există creștere economică, de care însă nu beneficiază cea mai mare parte a forței de muncă și, ca urmare, continuă exodul din cadrul acesteia către țările unde salariile sunt mari tocmai pe baza extracției de substanță economică din coloniile unde salariile sunt mici.

Așa stau lucrurile în colonialism: colonialiștii cu mașina, cei din colonii cu căruța, dar și cu obligația de a împinge mașinile celor dintîi.

Așa se petrec lucrurile și în UE: cu două viteze!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 14 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/crestere-economica-in-doua-viteze-carutele-estice-imping-masinile-vestice-302269/

Pierderea proprietății – baza disoluției cauzei naționale

   

           Între realitatea conducerii României actuale de către proprietarul străin al țării și imaginea pe care chiar acesta caută s-o prezinte și s-o acrediteze este o prăpastie teribilă și terifiantă. În ea se află românii care, vrînd sau nevrînd, ajută, direct ori indirect, proprietarul străin să prezinte lucrurile altfel decît sunt ele. Inevitabil se ajunge la aceștia: vor fi cîteva mii (sau cîteva zeci de mii!) din structurile instituționale de putere. Există un motiv simplu, dar de neocolit. Este evident că nu structurile alese (parlament, partide, guvern) conduc România actuală, în timp ce aceia care este logic s-o conducă (respectiv proprietarii țării, care sunt de acum străini) nu recunosc faptul, întrucît le este mai convenabil să n-o facă, aruncînd în continuare anatema pentru toate relele pe români. Și atunci se ajunge la acei români din structurile numite care, vor, nu vor, intermediază puterea proprietarului străin în relația cu România concretă, și care oricum au cea mai mare putere dintre toți ceilalți români. Ce vor aceștia și ce urmăresc ei?

Este un fapt că procurorii români descoperă numai corupți români. Ceva mai contra logicii și împotriva realităților consemnabile pentru oricine nu există, atît timp cît aproape toate dosarele instrumentate de către procurorii anticorupție vizează achiziții publice, iar peste 70% din achizițiile publice sunt, potrivit datelor oficiale, contractate cu străini, și nu cu români. Unde poate duce o asemenea abordare? Numai și numai unde duce! La scoaterea din joc a businessului românesc, în timp ce străinii capătă mînă liberă la devalizarea României. Poate fi acesta un obiectiv pentru țară și soarta ei?

Cred că de departe cele mai complicate probleme există la nivelul serviciilor secrete. În principiu, acestea au ca obiectiv apărarea securității naționale. În practică, obiectivele și activitatea lor se dublează în interferențe politice, economice și sociale din cele mai diverse domenii, pentru că, în mod concret, totul sau absolut totul are legătură cu securitatea națională. Să nu ne amăgim că pe undeva prin nu știu ce țară a făgăduinței ar fi altfel! Realitatea este că serviciile secrete resimt cel mai complex, probabil și cel mai puternic, înlocuirea proprietarului român în economie cu proprietarul străin, mai ales de mai multe naționalități. Proprietarii străini împreună cu structurile lor de susţinere statale la spate trag fiecare în direcţii anume urmărite. Se calcă pe picioare, căci acţiunile lor nu se conjugă. Şi, de cele mai multe ori, haosul este mai rău chiar decît gestiunea proastă, dar unitară. Structurile politice ale statului român sunt condamnate la dispariţie prin lipsă de utilitate. Iar structurile de forţă – fără de care un stat nu poate funcţiona – sunt împinse obiectiv la împrăştiere, pierzînd cauza naţională care le ţinea în rol şi care cu greu s-ar mai putea coagula, ca menire de existenţă şi mod de operare. Structurile politice şi de influenţă străine îşi fac de cap cu toatele. Structurile corespondente româneşti n-au cum să le facă faţă. Unele din cele străine li se erijează în stăpîni, iar altele, considerate adversare, le rîd în faţă, la adăpostul recomandărilor, ca să nu le spunem comenzilor, contradictorii, venite de la „prieteni“. Serviciile americane, germane sau franceze trag fără ezitări pentru interesele americane, germane sau franceze, şi nu cumva pentru interesele româneşti. Mai ales că nu prea se mai ştie care ar fi acelea! Iar serviciile ruseşti, după ce au organizat „revoluţia“ din 1989 pentru a distruge unitatea specială a securităţii române care monitoriza KGB-ul, au avut cîmp liber să joace şi pe masă în România, cu atît mai mult cu cît occidentalii veniţi la timonă în România sunt ocupaţi să-şi tragă preşurile între ei și, bineînţeles, înainte de toate, să-i supună pe români în cel mai pur stil colonialist. Ş-apoi, dacă tu, ca român, vrei să-i urmezi pe occidentali, rămîne problema: pe care din ei?!

Realitatea este că pierderea prin externalizare a proprietăţii asupra ţării a băgat în disoluţie baza obiectivă a unei cauze naţionale, posibilitatea însăşi a desluşirii şi coagulării interesului naţional. Acesta rămîne împrăştiat ca după o explozie, privatizat în mii de bucăţele împreună cu toţi netrebnicii, astfel încît pînă şi trădătorii de neam şi ţară se pot erija că îl reprezintă.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 7 iunie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/pierderea-proprietatii-baza-disolutiei-cauzei-nationale-301934/

Investițiile străine: în cea mai pură matrice colonială

       

        Există trei instituţii în România care evaluează ceea ce atît de des, dar, din păcate, atît de imprecis poartă denumirea de „investiţii străine“ şi care, urmărind aspecte diferite, obţin estimări complet disjuncte.

Institutul Naţional de Statistică (INS) urmăreşte contribuţia capitalului fix la formarea PIB. Din anul 2000, de cînd capitalul străin a început practic să conteze cît de cît în domeniu, reiese din anuarele statistice că s-au efectuat în România aproximativ 400 miliarde de euro (în echivalent) investiţii, revenind unei rate medii de circa 16,5% în PIB. Participarea cumulată a capitalului străin este de puţin peste 1% (unu la sută!), în anii în care acesta s-a dovedit cel mai „generos“, participarea depăşind 3% din totalul capitalului fix investit. Asta apropo de elucubraţia dezvoltării prin investiţii străine!

A doua instituţie este Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (ONRC), care nu face altceva decît să consemneze participarea oficială (parafată de decizii judecătoreşti) la capitalul companiilor. Din date reiese o participare oficială în valoare de aproape 43 miliarde de euro a capitalului străin la capitalul companiilor din România în 2015, cu care capitalul străin a obţinut jumătate din cifra de afaceri realizată pe ansamblul companiilor din România şi peste jumătate din valoarea adăugată. Și cifrele de ansamblu nu ne spun nimic despre importanța sectoarelor și segmentelor de piață, care se agregă sub egida capitalului străin.

Banca Naţională a României (BNR) estimează şi ea investiţiile străine şi, adăugînd capitalurilor proprii şi împrumuturile luate de subsidiarele din România de la corporaţiile-mamă occidentale, evaluează stocul de investiţii străine la peste 60 miliarde euro în 2015. Relevanţa acestui cuantum substanţial mai mare păcătuieşte prin faptul obiectiv că, luînd în considerare fluxurile pe termen lung din relațiile subsidiarelor cu societățile-mamă, nu amendează stocul net al investiţiilor străine cu ieşirile în timp sub formă de profituri repatriate. Ieşiri care sunt imense şi – obligatoriu de subliniat – în mod halucinant camuflate!

Concluziile sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decît contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinînd rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1) foloseşte capital ridicol de mic; 2) îşi realizează cîștigurile amețitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România și prin acces la resurse și active la costuri reduse; 3) își sporeşte cu asupra (de măsură) rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 45 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lîngă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2014. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona furtului!

Prin afaceri legale şi concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate. De aceea, răspunsul oferit de aceste date oficiale la tulburatoarea întrebare „cum se face că România furată de români se află de fapt la străini?“ este, fără ezitări: România furată de români este un episod depăşit, de acum România este furată de străini! Şi încă la rate de jaf!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 29 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/investitiile-straine-in-cea-mai-pura-matrice-coloniala-301527/

 

Cine conduce România?

          Tot mai ades este întîlnită în spațiul interuman întrebarea „cine conduce România?“. Din motive bănuibile, întrebarea ajunge rar în spațiul public. În general, nu se răspunde în mod semnificativ și lămuritor la această problemă.

În practică, lucrurile se desfășoară aparent în tipare asociate țărilor cu etichetă de democrație. Se organizează alegeri. Pe baza rezultatelor acestora, partide politice constituie alianțe. Se alcătuiesc guverne și consilii locale. Se aleg primari. Dar, cînd să se continue în normalitatea lăudată, începe circul. Manevre de culise sunt derulate pentru înlocuirea structurilor alese cu structuri numite. Mase de oameni complet neinformate, sau mai precis dezinformate, sunt scoase în stradă. Diferite mașinațiuni politice sau parlamentare sunt inițiate spre a împiedica îndeplinirea programelor guvernamentale, bune sau rele, după cum se întîmplă să fie. Justiția intervine masiv. Se spune, împotriva corupților! Un fel de luptă surdă se desfășoară de fapt între justiție și politică. Mai nou, însă, conflicte vizibile au loc între procurori și judecători! Un întreg arsenal de încălcări reale, presupuse sau inventate, între atributele și domeniile de competență ale instituțiilor statului ajung în judecarea Curții Constituționale, care a devenit un fel de arbitru în probleme normale, dar și dincolo de normalitate. În spatele tuturor acestor încurcături și mișculații se simte răsuflarea grea a serviciilor secrete, care sunt și puternice și foarte multe și care, în plus, se mai calcă în picioare și între ele. O încercare apăsătoare de repudiere a structurilor alese și de înlocuire a lor cu unele numite este sesizabilă la tot pasul. Oricum, se vede de la o poștă că cineva acționează sistematic pentru a-și impune voința, recurgînd la orice mijloc, inclusiv la ignorarea sau anularea indirectă a scrutinurilor electorale, cînd rezultatele nu-i convin.

Unde merge România? Senzația este că spre neant! Cine o conduce înspre acolo? Aceasta este întrebarea!

Logica, standardele capitaliste în care se află România ne spun clar și răspicat că o țară nu poate fi condusă decît de proprietarii ei. Ca în orice structură politică și economică din aproape orice orînduire socială, darămite în capitalism, unde proprietatea este sfîntă! Răspunsul net este că România este condusă de capitalul străin. Deoarece acesta este proprietarul actual al României. Acesta deține majoritatea activelor, realizează peste jumătate din cifra de afaceri și, mult mai important, reprezintă jumătatea care înglobează toate punctele strategice și de decizie, în timp ce capitalul românesc constituie jumătatea care pune pingele în economie și deci, în politică.

Din motive pe care nu le face publice, capitalul străin nu vrea să recunoască deschis acest fapt și de aici încurcăturile! Probabil că nu se dorește a se învedera că România nu mai este o țară suverană, că a devenit o biată colonie la dispoziția străinilor și că, dacă s-ar recunoaște statutul ei de colonie, responsabilitățile ar trebui asumate de proprietar, în timp ce, lăsate în seama fostului proprietar devenit acum chiriaș, toate relele pămîntului pot fi puse în continuare în cîrca românilor! Vai, vai de mama noastră!

Asta este situația în privința conducerii României. Trăim în capitalism, și în capitalism proprietarul decide. Iar proprietarul României este acum străin. Nu poate fi altfel, chiar dacă se dorește a se prezenta situația altfel! Din cînd în cînd, dar mereu mai ades, situația își arată adevărata față, oricît ar ascunde-o unii sau alții! De îndată ce proprietarului străin nu-i convine ceva, atunci inventează dușmani, rezultate ale alegerilor sunt ignorate, cîștigători ai acestora sunt făcuți vinovați de te miri ce, structuri ale procuraturii, care și așa nu descoperă vreun străin corupt, ci numai români corupți, intervin spre a-i delegitima pe nefericiții victorioși, demonstranți apar ca la un semn în stradă etc. etc. Și toate cele asemenea sunt puse în mișcare atunci cînd salariile sunt într-un fel sau altul crescute, căci instrumentul principal de împilare a României de către stăpînul străin este salariul colonial, unul de multe ori mai mic decît în țările de origine ale respectivului capital străin la productivități ale muncii egale sau chiar superioare în subsidiarele din România.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 23 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cine-conduce-romania-301215/

 

Poate ne alegem și noi cu un pupic de la dl Juncker!

          Spectacol mirobolant la parlament și Cotroceni cînd s-au aniversat 60 de ani de la lansarea proiectului european și 10 ani de la asocierea României la acesta, devenit între timp Uniunea Europeană. Dl Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, un fel de prim-ministru al UE, l-a pupat pe frunte pe dl Traian Băsescu, președinte al României la momentul intrării în UE, și nu mai puțin călduros a fost cu dl Adrian Năstase, prim-ministru în vremea încheierii negocierilor de aderare. Prescure peste colac, domnii Traian Băsescu și Adrian Năstase s-au întreținut tot călduros, de s-au întrebat ziariștii bătrîni dacă această convorbire amicală între călău și victimă nu inaugurează cumva vreo nouă eră în politica românească, desigur, spre binele popular și de dragul solidarității pentru cauza europeană. Mai ales că adormitoare fraze frumoase au venit de la dl Iohannis, președinte al României actuale, dar și al aceleia fără MCV și admisă în spațiul Schengen, dacă ne luăm după promisiunile dlui Juncker.

Mirobolant spectacol! Se prea poate însă ca preaînalții străini și români să nu fi fost tocmai în clar cu ceea ce sărbătoreau. La 60 de ani de la lansarea probabil a celui mai frumos proiect din istoria omenirii, ca popoare ce se înfruntaseră de veacuri să pună în comun, pe bază de liber consimțămînt, idei și resurse spre un bine mai prosper al tuturora, acest proiect s-a articulat concret într-un imperiu de tip vechi, organizat în cea mai clasică matrice centru-periferie! Chestia asta cu mai multe viteze este nimic altceva decît fațeta „political correctness“, adică pentru fraieri, a actualei organizări centru-periferie! Dacă la aceasta crede că au aspirat un Schumann sau un Monet, și nu la o cooperare între egali, atunci dl Juncker are acum a se bucura de realizările UE, căci s-a obținut stăpînirea pentru cei puternici din Vest și vasalitatea pentru cei slabi din Est sau viteza auto pentru cei dintîi și viteza căruței pentru cei din urmă. Dacă dl Năstase a crezut cumva că România își va găsi mîntuirea în UE, indiferent cum avea să ajungă acolo, numai să fie acolo, nu are, după rezultatele concrete realizate de România în UE, de ce să joace aria reconcilierii de dragul UE. Dacă dl Băsescu a crezut cumva că face vreun bine României înregimentînd-o, pe vremea sa, în mod aproape caraghios în UE, ar fi nimerit s-o sucească așa cum o face astăzi cu justiția, constatînd că au fost alții pe la Bruxelles sau Berlin mai șireți sau mai puternici decît dînsul, care s-au folosit de domnia sa pentru a îngropa de fapt România, în schimbul unui pupic pe frunte. Mai simple sunt lucrurile în ceea ce-l privește pe dl Iohannis: unde spune dna Merkel, merge și dl Iohannis! Personal, cred că dl Iohannis n-are angoase că resursele românești de petrol și gaze nu mai aparțin României, că băncile din România nu sunt românești sau că pădurile și pămînturile agricole trec cu viteză în mîna străinilor.

Toate acestea sunt în legătură, de vrem, de nu vrem, cu apartenența României la UE, dacă nu cumva decurg pur și simplu din ea. Bilanțul aderării la UE este pentru România un dezastru național, pentru că înseamnă dispariția în sine a României, aceea bună sau rea!, înlocuirea economiei naționale cu o combinație bizară între o economie străină, ce deține controlul, și o economie subalternă derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi, pierderea proprietății românești asupra țării, românii devenind chiriași pe pămînturile strămoșești, transformarea României într-o colonie în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE, lichidarea deciziei naționale în plan politic, depopularea țării, tragedia bejeniei naționale! Cît despre mitologia fondurile europene: ei ne dau anual vreo 4 miliarde de euro din cele peste 40 miliarde de euro pe care tot anual ni le iau din economie, îndeosebi prin repatrierea fără fiscalizare a 80-90% din profiturile pe care companiile, în special vest-europene, le realizează efectiv în România.

Ce s-a sărbătorit zilele trecute la parlament și Cotroceni? S-a făcut cumva haz de necaz, cum fac românii la durere?! Sau s-a depășit faza aceasta și s-a intrat în faza „political correctness“, varianta UE: cîntăm Oda Bucuriei la dezastrul național?! Poate așa ne alegem și noi cu un pupic de la dl Juncker!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 16 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/poate-ne-alegem-si-noi-cu-un-pupic-de-la-dl-juncker-300816/

Statul român este creștin sau cretin?

     

          În Predica de pe munte, Iisus Hristos a rostit cu totul și cu totul revoluționara povață „iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt“ (Matei 5.39), care a bulversat pur și simplu lumea. De veacuri, învățații s-au întrebat ce a vrut de fapt să spună Hristos, chemînd aparent la o defensivă necondiționată în fața celui rău. Sigur, a opus-o vestitului „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“ (Matei 5.38), care era, dimpotrivă, o chemare la răzbunare și provocare. Povața „întoarcerii celuilalt obraz“ n-a prea fost urmată nici pe verticala istoriei, nici pe orizontala lumii creștine, tocmai de către cei care s-au afișat că reprezintă creștinismul, dar povața cu pricina a fost și a rămas cel mai minunat îndemn împotriva provocărilor și ciclului neîntrerupt al răzbunării.

Problema este ce te faci tu, creștin, cu cei care te lovesc sistematic și permanent peste obraz, iar tu n-ai decît un singur „celălalt obraz“?! Și dacă cei ce te lovesc sunt „comuniștii“, n-ar fi o problemă, căci n-ai nici o pretenție de la ei, declarîndu-se deschis atei, dar ce te faci că cei ce te tot lovesc peste obraz, și în ochi, și în nas, și la gioale se dau creștini nevoie mare. Sunt mai răi decît inchizitorii. Măcar inchizitorii erau cu Dumnezeu în gură și cu Satan în suflet, ca și komisarii de tip sovietic de la Bruxelles, dar nu făceau caz și de democrație, cum fac vajnicii komisari.

Fapt este că statul român a dat atît de mult pe deasupra de presupus creștinism, încît, după ce komisarii de la Bruxelles i-au luat resursele de petrol și gaze, le-a „întors și celălalt obraz“ și le-a mai dat și băncile și piesa economică strategică a distribuțiilor de energie (căci, indiferent cine produce energia, toată lumea o consumă și banul este strîns de distribuții, de aceea devenind în mod obiectiv interesul numărul 1 al preluărilor sub control). Iar cine are în mînă resursele, băncile și distribuțiile de energie deține întregul rulaj al banului, restul (adică industrii, servicii și comerț) căzîndu-i la picioare de la sine, precum popicele. Nici nu mai este nevoie să ți se întoarcă și celălalt obraz, întrucît, ca stăpîn al rulajului banului preiei automat decizia! Pe cînd tu, creștin de rînd, rămîi chiriaș în țara ta, doar cu credința în mîntuirea cea de pe urmă.

Pînă la mîntuirea cea de pe urmă vin însă vremuri grele. Satan de la Bruxelles sau de fapt, de la Berlin, îți mai pregătește una. Cu două viteze. Ei, corifeii, cu viteza rezervată stăpînului, tu cu viteza prostului! Dar lucrurile nu se opresc aici: de fapt, ideea este ca prostul să nu împiedice cumva cu ceva, efectiv sau formal-decizional, înaintarea și propășirea stăpînului. Altfel spus, prostul, lovit și mai tare la gioale, să întoarcă din nou celălalt obraz, recunoscîndu-și de data aceasta oficial condiția de vasal și urmînd a-i face și mai abitir ghetele stăpînului, doar așa, de drag, și nu dintr-o postură, chiar dacă falsă, de membru cu drepturi egale.

Prin așa-numita „Europă cu două viteze“, Satan de la Bruxelles sau mai bine zis de la Berlin cere supușilor o predare necondiționată, consfințită și parafată în acte. Numai proștii pot accepta așa ceva! Satan de la Bruxelles încearcă să vîndă proștilor absurditatea că nici măcar perspectiva mîntuirii nu mai vine de la Dumnezeu și că pînă și aceasta le este oferită tot de Satan, dacă sunt cuminți și îi cîntă acestuia psalmi, satanici bineînțeles!

Problema este că pilda revoluționară a „întoarcerii celuilalt obraz“ a fost adresată de Hristos preamăritorilor creștini cu referire la semenii lor și nu cu referire la Satan, în timp ce komisarii de la Bruxelles și regulile lor îl reprezintă pe Satan însuși. Confundînd probabil ca păcat al său cel mai de seamă, Komisarii de la Bruxelles cu preamăritorii întru credința în Dumnezeu, bietul stat român, în loc de a fi creștin, a rămas de cretin, indiferent de celelalte multe păcate ale sale, cele de voie sau fără de voie!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 8 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/statul-roman-este-crestin-sau-cretin-300468/

O aiureală fără fisuri

         

          Dincolo de componenta de înăsprire a supravegherii de tip Big Brother a populației, ceea ce o face probabil purtătoarea unei blagosloviri din partea serviciilor secrete, introducerea impozitului pe venitul global al gospodăriilor, inițiativă a PSD, este economic o aiureală fără fisuri! Logistic, n-are nici o bază de implementare. Cînd ai sisteme multiple de evidență a populației – unul la primărie, altul la poliție, altul la sănătate, altul la finanțe ș.a.m.d. – și nu un sistem unic, nu există nici o șansă reală de aplicare a unei impozitări funcționale și echitabile bazate pe agregarea populației după criterii declarative și nu instituționale, așa cum este cel propus de inițiativa PSD.

Nu întîmplător, lipsa certă de logistică este principala critică la adresa proiectului PSD din partea noianului de adversari ai acestuia. Mărunți, dar mulți, adversarii PSD se agață de această hibă reală pentru a-și îndeplini programul lor de viață: tot ce vine de la PSD este rău! Numai că nu bat prea tare tobele, pentru că le pun surdină probabilele blagosloviri ale serviciilor pentru tenta polițienească a proiectului și, de asemenea, realitatea că aplicarea acestuia ar însemna un pas înainte către procedurile de impozitare din țările occidentale, transformate în icoane de servilismul politic de la București. Da, așa este: procedura impozitării pe venitul global există în toate țările occidentale, dar pe cu totul alte coordonate economice. Și a copia procedura fără a avea aceleași coordonate economice și fără a merge măcar în direcția acestora, ci dimpotrivă, în direcția inversă, este o pură idioțenie, putîndu-se băga mîna în foc că se face doar rău, și nicidecum bine. Din păcate, adversarii PSD nici nu se gîndesc să atace această problemă, care este de fapt cea de fond, pentru că nu cutează să combată teza, niciodată și niciunde verificată de practică, a dezvoltării prin reducerea fiscalității, teză pe care PSD o promovează în propusa impozitare pe venitul global și cu care închide din start gura adversarilor. Procentul de impozitare ar urma să scadă de la 16% la 10%, iar multe deduceri fiscale sunt prevăzute să opereze. Și, vai, cum să fie criticată o astfel de binefacere! Mai vine cîte unul rătăcit să spună că nu vor ajunge banii la buget! Dar este greu să critici canalizarea banului către privatul „performant“ și nu către statul „neperformant“, cînd această idioțenie este preceptul sfînt în periferiile coloniale!

Problema este de fapt alta. Nemaiavînd acces la adevăratele resurse și pîrghii ale dezvoltării, întrucît acestea au fost cedate străinilor, partidele politice din România s-au năpustit toate pe fiscalitate ca presupus izvor de dezvoltare și o siluiesc de-a binelea spre a încerca s-o împingă să fie ceea ce nu este. Ieșirea din subdezvoltare este o treabă la care degeaba înhami fiscalitatea. Mai ales într-o țară unde fiscalitatea culege doar vreo 30% din PIB, față de peste 40% în medie, în UE, și chiar peste 50% în țările nordice. Reducerea fiscalității – trebuie spus clar și apăsat – nu duce la dezvoltare. Nici o țară nu s-a dezvoltat prin reducerea fiscalității și nici o țară dezvoltată nu are o fiscalitate redusă, ci dimpotrivă, una foarte înaltă. Cu fiscalitate redusă se laudă numai țările primitive și, în modul cel mai sigur, cu o fiscalitate redusă vor rămîne primitive pe scara dezvoltării. Ce face fiscalitatea din România prin prezenta ei configurație? Nu doar că nu combate, dar și contribuie la promovarea actualei împărțiri odioase a PIB-ului între muncă și capital. Ca să-și facă rost de minime fonduri, suprataxează tocmai componenta minoritară. Adică munca, și o face într-o proporție de peste 3,4 ori mai mare decît în cazul capitalului, adîncind incalificabila menționată împărțire, respectiv tocmai osatura colonialismului din România. Ce face noua inițiativă în impozitarea pe venitul global al gospodăriilor? Cu momeala reducerii procentuale a impozitării pe venit caută cu disperare noi contribuabili printre amărășteni, în timp ce marii evazioniști fiscali, binecunoscuți de altfel, sunt nederanjați, în frunte cu capitalul străin care, știe și Grivei, externalizează fără fiscalizare 80-90% din profiturile efectiv realizate în România! Fără alte comentarii!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 mai 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/o-aiureala-fara-fisuri-300196/

Statul, vinovatul de serviciu

            Eforturile, de altfel firave, ale actualei guvernări de recuperare a rolului statului sunt inutile, pentru că, potrivit preceptelor propovăduite pe la Washington şi Bruxelles, neaplicate cîtuşi de puţin pe la faţa locului, dar pentru implementarea cărora pe la periferii se fac presiuni uriaşe, statul este de vină de tot ceea ce se întîmplă rău în economie. Statul, adică singurul care ar putea opune vreo rezistenţă pe la periferii în faţa expansiunii transnaţionalelor din centru, căci capitalul privat autohton, aflat la început şi fără resurse, este lipsit de orice putinţă. De aceea, statul de la periferii trebuie să fie împins într-o permanentă defensivă, iar culpabilizarea lui este instrumentul cel mai eficace. Deşi îşi conştientizează statutul, capitalul privat autohton de la periferii joacă invers decît ar trebui şi îşi agravează situaţia. Ocolit de autorităţile locale pentru vreun sprijin în clar şi consistent, capitalul privat autohton cîntă şi el pe aceeaşi strună a vinovăţiei statului, deşi acesta din urmă ar fi singurul său potenţial aliat, mulţumindu-se mereu mai pregnant cu postura de culegător de fărîmituri căzute de la gura capitalului străin.

Servilismul în chestiune al politicienilor dîmboviţeni a dus la paroxism consecinţele, statul fiind în România culpabilizat nu doar pentru fapte şi lucruri în legătură cu care n-are nici o vină, ci şi chiar pentru că există în sine! Statul a fost vinovatul de serviciu pe ansamblul perioadei de tranziţie de la comunism la (să-i zicem) capitalism (ba că n-a privatizat suficient, ba că n-a deschis îndeajuns porţile capitalului privat), cu toate că în întregime procesul de creare (de la zero) şi dezvoltare a sectorului privat în România s-a desfăşurat pe seama statului, din care ilegal (prin furt) în proporţie de cel puţin 80%, ceea ce şi explică viteza procesului şi năruirea fără urme a statului român. În mod absolut caraghios, statul, exact ca în perioada de tranziţie, continuă să fie făcut vinovat de toate relele din economie, deşi sectorul de stat, după ce a cedat de mult celui privat preponderenţa, a ajuns să mai reprezinte doar 4% din ceea ce se obţine ca valoare adăugată în economie. De fapt, culpabilizarea statului continuă însă pentru ca ultimele rămăşiţe de sector de stat din economie, în speţă din energie, să fie lichidate, desigur, pe daiboj.

Dacă statul este atît de prost, cel mai prost administrator după propria lor expresie, de ce colonialiştii diversionişti se mai plîng de evaziunea fiscală, pentru că aceasta nu înseamnă altceva decît că banul rămîne la privat, care este cel mai bun gestionar, în loc să se ducă la stat, cel mai prost gestionar! Ar trebui dimpotrivă să ridice în slăvi evaziunea fiscală! Pregătindu-se totuşi să dea un răspuns la întrebarea de ce nu există dezvoltare de la sine prin evaziunea fiscală.

Pentru a para caraghioslîcul acestei culpabilizări, sunt vehiculate cîteva teze, la fel de fără temei ca şi anomalia pe care vor s-o acopere. Ceea ce pare a fi piesa de rezistenţă în domeniu este aşa-zisa „lipsă de performanţă“ în sectorul de stat. Făcută, nu întîmplător, far călăuzitor în arsenalul de atac al celor care se dau de dreapta, teza „statul neperformant“ este la fel de greu de susţinut pe cît ar fi de combătut în absenţa unor date precise, de tip statistic sau contabil. Simple aprecieri empirice sau calcule urmărind deliberat ţinte anume induc în eroare şi servesc doar unor scopuri politice.

Nu există măcar o investigaţie care să stabilească în mod clar cît din „neperformanţa“, atît de acuzată, a unei companii de stat (neperformanţă concretizată în pierderi sau arierate la furnizori ori la buget) derivă dintr-un management greşit şi cît din politici sociale guvernamentale derulate prin intermediul entităţii în discuţie şi, mai ales, cît anume provine din furt din partea unor privaţi (firme sau indivizi) prin devalizări, încăpuşări şi îndeosebi achiziţii suprafacturate şi valorificări de active subfacturate. După cum nu există nici analize ale „superperformanţelor“ unor firme private, să vezi drăcie!, tocmai contractante ale vînzărilor suprafacturate către stat şi cumpărărilor subfacturate de la stat! Păi, trai nineacă la privat pe banii statului şi apoi să mai ţii şi teorii despre lipsa de performanţă de la stat!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 24 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/statul-vinovatul-de-serviciu-299787/

Generația-lăcustă

     

        Avînd în vedere că s-a pornit aproape de la zero şi ţinînd cont de viteza de parcurs, întreaga dezvoltare a sectorului privat (acum copleşitor preponderent) s-a realizat pe seama statului, indiferent dacă este vorba de capitalul privat românesc sau capitalul privat străin. Probabil cel puţin în proporţie de 80%, procesul s-a desfăşurat ilegal sau la marginea legii, condiţii în care au existat, evident, profitori, nu contează din punctul de vedere discutat aici cît de nemeritorii. Dar, pentru a creiona întregul adevăr, pe lîngă aceştia, au profitat într-o anumită măsură de pe urma respectivei dezvoltări pe seama statului şi privaţi de rînd, ca indivizi. Desigur, PIB-ul nu este un indicator perfect pentru speța vizată, dar apelul la acesta este util. Există o diferență enormă între creșterea PIB după 1989 pînă în 2015, în termeni statistici (1,2 ori) și, respectiv, în termeni strict monetari (3,5 ori), rezultînd din subestimarea masivă a valorii leului recunoscută de piața valutară înainte de 1989. Active imense încorporate în „leul de piață“ din 1989 au fost însă folosite sau consumate după 1989. S-a trăit practic dintr-un cheag anterior, din „dezacumulare“. Fabulos de profitabil pentru unii, dar existînd ceva și pentru ceilalți! Dacă s-ar fi trăit doar din munca perioadei, ar fi fost şi mai rău decît este!

Ce se va întîmpla de acum încolo? De pildă, în următorii 25 de ani?! Păi, simplu: se va deconta „dezacumularea“ din ultimii 25 de ani. Şi va începe să se vadă pentru oameni! Nivelul de trai o va lua în jos. Este un fapt obiectiv!

În ultimii 25 de ani s-a trăit însă nu numai din ceea ce se acumulase anterior, dar în parte şi din datoriile contractate în aceşti ani. Ţara a păşit în ultimul sfert de veac fără datorii externe. Dar, la finele acestui sfert de veac, are peste 90 de miliarde de euro datorii externe. Datorie nici mare, nici mică! Important este altceva! Ceva care nu poate fi îngropat pur şi simplu: faptul deosebit de grav că, din respectiva îndatorare, nici ţara, nici economia acestei ţări şi nici poporul acestei ţări nu s-au ales cu nimic durabil în schimbul eforturilor dramatice pe care le fac deja şi le vor face cu atît mai mult pentru plata restituirilor şi dobînzilor. Ce a reprezentat îndatorarea externă altceva decît un consum curent mai răsărit? Finanţări pentru „dezvoltarea economică“ a ţării?! Nu! Construcţii de autostrăzi, de drumuri, de utilităţi publice?! Nu! Investiţii în economia reală, în desţelenirea vreunui hectar sau conceperea vreunui produs industrial?! Nu! Dincolo de unele mici excepţii, nimic altceva decît dezvoltări de zone rezidenţiale pentru profitorii tranziţiei, construcţii de hipermarketuri şi facilităţi financiare şi, mai ales şi mai ales, livrări de bani către bănci pentru ca acestea să dea credite peste credite de consum pentru maşini, electrocasnice şi electronice importate din Vest! Pentru cine a forţat Vestul îndatorarea externă a României către Vest?! Pentru Vestul însuşi! România s-a ales mai cu nimic din elucubranta îndatorare externă. Nici cu autostrăzi sau căi ferate, nici cu spitale, nici cu şcoli, nici cu fabrici, nici cu ferme agricole! A rămas doar cu plata a zeci de miliarde (plus dobînzile) pentru nimic! Nu doar că s-a ajuns deja la momentul din care, nici de ne vom trezi la realitate, nu mai este nimic de făcut, întrucît deja s-a intrat în colimatorul îndatorării doar pentru a plăti datoriile anterioare, dar, în mod evident, am început să penalizăm generaţiile ce vor veni. Pentru că actualele datorii nu vor putea fi plătite de actuala generaţie! Caracterul dizgraţios al acestui fapt este că actuala generaţie amanetează viitorul următoarelor generaţii fără să le lase acestora ceva. Actuala generaţie încă mai trăieşte pe seama a ceea ce au lăsat „generaţiile sacrificate“ din comunism. Pînă şi de furat, se fură tot din ceea ce au lăsat acestea, căci din ceea ce face actuala generaţie nu se poate, pentru că aceasta nu construiește nimic. O generaţie-lăcustă, poate cea mai nemerituoasă din istoria ţării!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 18 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/generatia-lacusta-299474/

De ce schema Trump este capital vs capital

             Prima răsturnare din schema Trump, ce pare a întoarce clișeele actuale pe dos, ar fi migrația capitalului spre salarii mari, și nu mici, ceea ce este împotriva firii înseși a capitalului și deci ilogică. Marile companii americane – tocmai cele care au inventat externalizarea masivă a localizării lor din America a salariilor mari către țări cu salarii mai mici, și mai ales mici de tot – ar urma să se înfrîneze să mai facă așa ceva, înființînd locuri de muncă în America. Aceasta cred că este o poveste cu cocoșu’ roșu! Totul se va transforma probabil într-un fel de farsă, în care marile trusturi americane vor anunța niscai astfel de măsuri de ochii lumii și de gura lui Trump și, în rest, vor face ce știu, căci, în domeniu, eventualul patriotism al firmelor americane intră direct în contradicție cu producerea sfîntului profit!

Răsturnări se pot produce însă în cazul introducerii unor taxe care să protejeze piața internă americană, precum și a unor reglementări care să dezavantajeze imigrația, iar cei afectați din afară vor fi nevoiți să adopte măsuri de retorsiune. Implicațiile concrete vor depinde evident de amploarea farsei jucate de companiile americane în SUA. Este foarte greu de prefigurat impactul în privința fluxurilor internaționale de investiții, pentru că doar o parte a acestora urmează atractivitatea salariilor mici, grosul (legat de tehnologiile noi) îndreptîndu-se, dimpotrivă, spre locurile unde au a înlocui forță de muncă scumpă și nu ieftină.
A doua mare răsturnare ar fi legată de inversarea transferurilor, care duduie de 30 de ani, dinspre muncă spre capital și dinspre săraci spre bogați. Ofensiva capitalului asupra muncii n-a fost niciodată mai puternică și mai devastatoare și niciodată săracii Americii n-au fost mai săraci, iar bogații mai bogați. Este în firea capitalului! Ca atare, o inversiune este ilogică și improbabilă! O agresiune similară a capitalului asupra muncii și a bogaților asupra săracilor n-a mai existat, în istoria capitalismului, decît la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX și problemele pe care le-a pus atunci au explodat într-o succesiune rapidă de două războaie mondiale și în două degenerări societale majore: nazismul și comunismul. O moralizare a capitalului – incluzînd raporturile dintre muncă și capital și „tunderea“ inegalităților sociale – este cunoscută doar în perioada în care acesta s-a aflat sub presiunea internațională a comunismului! Dar capitalism care să se asaneze singur este ceva improbabil! Nu întîmplător, cînd a scăpat de comunism și a rămas singur a dat iama printre cei cu munca și cu sărăcia!

În sfîrșit, poate cea mai ilogică și deci mai improbabilă va fi retracția sau contracția colonială, mai ales că ar fi, culmea!, promovată de colonializatori, și nu de colonializați! Dacă ne gîndim la ceea ce ar urma să facă marile companii americane în schema Trump, ar fi vorba de o dare înapoi a mult cîntatei în ultimele decenii „globalizări“. Ce este globalizarea altceva decît colonialismul cel mai profund, cel mai pur și cel mai eficient?! Au același sens unic: de la colonializatori spre colonializați, niciodată invers! Colonializații n-au niciodată vreo șansă și nu mai rămîn cu nimic din bogățiile lăsate lor de Dumnezeu, precum și din munca lor. O bună parte din prosperitatea amețitoare a bogaților Americii are drept sursă coloniile globalizării americane. O retracție a globalizării din partea exact a celor care profită de ea este ilogică și, personal, nu cred în așa ceva! Globalizarea este cel mai feroce dintre colonialismele cunoscute în istoria capitalismului, a generat cele mai adînci decalaje de dezvoltare în lume și de departe cea mai profundă și de amplitudine inegalitate socială, pentru că i-a detonat pur și simplu pe săracii țărilor sărace, dar i-a cuprins și pe săracii țărilor bogate! Este de ajuns să urmărești traiectul banului în globalizare: pleacă ceva mărunțiș din țările bogate, este multiplicat fabulos prin exploatarea salariilor mici din țările sărace și se întoarce în țările bogate, înzecit, dar nu la cei de la care a fost luat (clasa mijlocie, contribuabili), ci numai la bogați, care în ritm alert devin mereu mai bogați, în timp ce săracii devin mereu mai mulți și mai săraci. Îi vedeți pe bogații Americii renunțînd la această schemă?! Eu nu!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 10 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/de-ce-schema-trump-este-capital-vs-capital-299091/

Schema Trump răstoarnă clișeele

           

           Nu știm ce va face efectiv noul președinte american Trump. Dar, dacă va face ceea ce a spus că va face, atunci multe lucruri nu vor mai fi ca pînă acum. Înainte de toate, vor ajunge la gunoi miile de clișee – de la pretinsele imperative ale globalizării și dispariției națiunilor la ipocriziile mîrșave ale așa-numitei „political correctness“ – care erau impuse cu obstinație întru prosteala oamenilor. Cînd atîția din America și de pe mapamond, inclusiv de pe aici, din țara numită România, se mediau de ceea ce susține și va face Trump, ei înțelegeau bine pericolul, pentru că era un pericol de fapt nu pentru planetă, ci pentru ei înșiși, căci trumpismul, de îndată ce ar fi fost aplicat, îi va fi măturat cu toate clișeele și ipocriziile lor, care îi țineau în mod spurcat în fruntea bucatelor prin aservirea sistemică și batjocorirea popoarelor de pretutindeni.

Ghidîndu-ne după ce Trump a repetat că va face, ar urma, într-o extrem de schematică descriere, ca lucrurile să se petreacă în America în felul următor: marile companii americane nu și-ar mai externaliza producția și comerțul întru exploatarea pe alte meridiane a salariilor mult mai mici decît în America, avînd ca obiectiv și drept consecință crearea de locuri de muncă în America, și nu afară, și redarea unui nou suflu clasei mijlocii americane, aspru lovită în ultimele decenii de această politică a capitalului, numită globalizare, cîntată și iar cîntată de menestrelii ei și transformată de aceiași în paradigma dezvoltării în zilele minunatului capital transnațional! Ca urmare, în același scenariu schematic de petrecere a lucrurilor în noua eră, ar urma ca investițiile americane să se îndrepte mult mai puțin „overseas“, rămînînd în America spre a finanța îndeosebi sectoarele ajunse în deficit sau chiar în restriște ori demodare, în frunte cu infrastructura depășită și lăsată de izbeliște de politica „internaționalistă“ și nenațională a corporațiilor americane. O asemenea răsturnare a rînduielilor ridicate în slăvi pînă acum ar implica, în mod obiectiv și corelativ, o altă așezare a comerțului american cu restul lumii. Protecția pieței interne ar căpăta o altă dimensiune și invazia produselor străine mai ieftine ar fi barată, după cum Trump a și avertizat, prin mari taxe vamale și alte metode.

În condițiile ponderii imense a economiei americane în economia mondială, aceasta din urmă va resimți efecte puternice. Refrenul deschiderii economice se va răsufla și replicile la replici vor porni în sarabandă între principalii actori economici ai lumii. Este foarte important de precizat că ceilalți actori de forță nu vor putea continua nici între ei să meargă pe drumul de pînă acum, deschis și practicat chiar de către americani, cînd tocmai americanii nu ar mai juca acest joc. Ce va face marea Chină, devenită furnizorul prioritar al Americii tocmai prin deplasarea de pînă acum a producției în China de către firmele americane?! Și cum se va adapta magazinul chinezesc în care marea Americă însăși a fost transformată de aceeași politică de pînă acum, a nimănui altcuiva decît a corporațiilor americane?! Oricum, constructorii germani auto nici nu mai vor avea de ce să fabrice mașini în Mexic spre a le exporta în America, atît timp cît aceasta din urmă va îngrădi derularea respectivei stratageme inspirată și promovată pînă nu de mult chiar de firmele americane.

Poate aceste cîteva aserțiuni suferă de schematism și simplism în raport cu niște realități care sunt mult mai complexe și complicate. Dar, fără echivoc, sugerează schimbările pe care le-ar antrena aplicarea politicilor de care vorbește președintele Trump. În opinia mea, politicile sugerate de Trump dau expresie unor necesități americane, apărute mai demult, dar formulate mai articulat abia acum – ce să mai spunem de cele mondiale?! – dar sunt atît de minunate, încît sunt imposibile. Voi încerca, data viitoare, să argumentez de ce le cred imposibile. Pur și simplu, pentru că în toate se bate capitalul cu capitalul! (citiți data viitoare articolul „De ce schema Trump este capital vs capital!“).

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 3 aprilie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/schema-trump-rastoarna-cliseele-298701/

Investițiile publice: pretenții tot de la cel devalizat?

           Menestrelii Komisariatului de tip sovietic de la Bruxelles critică asiduu programul de guvernare al PSD, în frunte cu bugetul stabilit de acesta, îndeosebi pentru dimensiunea redusă a alocațiilor pentru investițiile publice (se spune, cele mai mici din anii de la aderarea la UE), și deplîng soarta României în asemenea condiții, prevăzînd nu numai eșecul programului respectiv (ceea ce nu le-ar putea decît conveni), dar și încheierea ciclului de creștere pe care l-ar fi cunoscut de cîțiva ani România. Cei mai înverșunați dintre acești menestreli, la care se adaugă fără ezitări reprezentanții direcți ai capitalului străin din România, sunt mai puțin absconși, punînd la zid ceea ce de fapt îi deranjează în menționatul program: creșterea salariilor, îndeosebi a salariului minim, care obligă la majorarea cîștigurilor celor mai năpăstuiți, dar și mai mulți dintre angajații din economie, precum și a salariilor bugetarilor, care indirect fac presiune asupra salariilor de la privat. Salariul mic este cheia exploatării coloniale și de aceea capitalul străin ține cu dinții de el, în timp ce toți trădătorii de neam și țară nu încetează să-l fundamenteze ca emblemă a atractivității pentru așa-numitele „investiții străine“. Împotriva acestui instrument colonial se luptă pe cît poate programul Dragnea și, de aceea, este desființat și hulit.

S-ar putea, pe linia logicii economice înseși, ca programul Dragnea să se blocheze, căutînd a da la săraci, fără a lua de la bogați, și acordînd salarii mai mari, fără o contribuție investițională corespunzătoare, dar o va face sigur cu concursul desfășurat al capitalului străin (care are interese majore în a-i pune bețe-n roate) și al trădătorilor de neam și țară din diverse sectoare de activitate (care nu se vor da la o parte de la diversiuni și chiar sabotaje)! Este o miză majoră ca programul Dragnea să eșueze. Este miza colonială! Komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles are, cred, pregătit un scenariu detaliat.

Chiar dacă, în logica unei economii normale, programul Dragnea este construit problematic, acesta constituie, într-o țară care nu este normală, ci o biată colonie, singurul cu tentă anticolonialistă posibil în actuala fază a lucrurilor din România și deci cel mai bun care putea exista! Forțarea creșterii salariilor este unica supapă prin care mai poate rămîne ceva și în țară din jefuirea „tout azimut“ a acesteia de către capitalul străin. Mai mult de atît nu se poate obține în actuala fază a lucrurilor, cînd capitalul străin este atotstăpînitor, cînd deține toate pozițiile strategice și pîrghiile, cînd este de fapt proprietarul țării. Și în capitalism proprietarul decide!

Ca singură modalitate, creșterea salariilor nu are preț: ea trebuie forțată chiar și fără aparente resurse, mai precis pe seama altor resurse, în ciuda unor posibile evaziuni investiționale străine și în ciuda unor dificultăți financiare din partea firmelor romînești. În poziția de departe cea mai critică se află tocmai alocațiile pentru investiții publice. Nu doar pentru că sunt singurele reglabile într-un buget cu 85% obligații fixe, dar, în cazul României, au ajuns, din fosta fală a statului român, expresia disoluției acestuia. Doar într-un sfert de veac activele publice au devenit, prin comandă politică, private și, să fim realiști, în proporție de cel puțin 80% printr-un transfer ilegal, prin furt! Prin comparație cu ceea ce erau odată, alocațiile pentru investițiile publice au devenit, în mod obiectiv, atît de puține, încît nici nu mai au ce corecta, necum să mai poată ascunde distrugerea domeniului public.

Dar, mai grav, statul român, atît de derizoriu, cît mai există, nu mai are, după ce a fost practic desființat, vreo obligație față de cei care l-au desființat: nici față de privații români, care l-au devalizat sistematic, și, oricum, nici față de capitalul străin, care l-a deposedat, l-a culpabilizat permanent și l-a batjocorit! Nu încerci mai bine, în asemenea condiții, să dai doar salarii mai mari la oameni?! Care n-au nici o vină! Decît aceea că se întîmplă să trăiască în era colonialismului bruxellez!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 20 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/investitiile-publice-pretentii-tot-de-la-cel-devalizat-297975/

Profituri mai mari pe seama unor clienți mai săraci

                    Cum naiba se face că tocmai statisticile cele reci sunt cele mai incendiare?! Potrivit EBA (Autoritatea Bancară Europeană), băncile din România sunt, ce să vezi?!, pe podiumul european al profitabilității, și anume nu oricum, ci fiind de peste trei ori mai profitabile decît media europeană, iar față de cele din Occidentul european, unde se află grosul băncilor și care influențează determinant media, sunt de și mai multe ori mai profitabile (de pildă, de vreo 8 ori decît cele din Germania)! Să nu zicem că nu-i și România în frunte, și nu doar la coada tuturor clasamentelor europene!

Ca să fim mai preciși: indicatorul ROE (rentabilitatea capitalurilor) a atins în România (pentru primele nouă luni din 2016) 17,3%, față de 5,4% media europeană, iar indicatorul ROA (rentabilitatea activelor) a fost de 2%, de peste 6 ori mai mare decît media europeană de 0,3%. Iar la reperul credite/depozite, cu excepția Maltei, îi spulberăm pe toți: doar 70,5%, adică nici nu sunt împrumutați atîția bani pe cît ajung să se strîngă în depozite, în timp ce media europeană, influențată masiv de situația din țările vestice, este 120%, respectiv nu ajunge banul din depozite pentru acoperirea creditelor oferite clienților (populație și economie).

Dar, ca în povestea „afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul“, să vedem cum stau de fapt lucrurile dacă deschidem cît de puțin ușa! Să vezi drăcie în aceste statistici: aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – se află pe podiumul rentabilității în România și la coada rentabilității în Vestul Europei! Că sunt aceleași bănci știe și Grivei, nu de alta, dar bănci românești nu prea există! În România, activează de fapt bănci cu capital străin, unele în regim de subsidiare, altele chiar în regim de sucursale ale grupurilor străine. În esență, pe la ele pe acasă, aceste aceleași bănci trag din greu, unele chiar abia răsuflă, dar pe aici, pe la noi, duduie de prosperitate (și anume, de o prosperitate de cîteva ori mai minunată!). Cum se face treaba? Măcar s-o știm și noi!

Dacă nu suntem cumva idioți, atunci totul este clar de la bun început: aceleași bănci, aceleași operațiuni, același gen de credite, același gen de depozite, același management, păi, de unde să vină diferența, și încă una de cîteva ori, decît de pe spinarea clienților?! Altfel spus, o subsidiară nu poate fi mult mai profitabilă decît o alta a aceleiași bănci, decît dacă își jecmănește mai tare clienții! Nu sunt greu de depistat detaliile rentabilității superioare a subsidiarelor din România ale băncilor occidentale. Sediile bancare în România costă mai puțin (taxele pe proprietăți sunt derizorii, iar chiriile sunt mai mici). Nu există, practic, piață bursieră în România care să concureze băncile în materie de economisire. Monopolul bancar fiind total, se pot practica dobînzi la depozite și mai scăzute, iar comisioanele bancare ajung la nivel de jaf (nici prin gînd nu le-ar trece responsabililor bancari occidentali să le practice la ei acasă). Iar un adevărat dezmăț există în zona creditului: nu numai că acesta nu este promovat pentru investiții și creare de locuri de muncă (de unde rolul nestimulativ economic al activității bancare în România), ci cu predilecție pentru consum, dar este impus cu dobînzi generale prohibitive. Să nu ne facem a uita că, exploatînd monopolul deținut, subsidiarele din România ale băncilor din Vestul Europei practică marje de dobînzi inadmisibile și fără egal în Europa, încărcînd creditele cu o penalitate de „risc de țară“ de 3-4 puncte procentuale, deși acționează din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României. Cum dracu’ să nu fie mai profitabilă o bancă occidentală la București decît la München? Repudiatul Marx ne-ar spune direct cum stă treaba: în subsidiara din România a unei bănci vest-europene, exploatarea omului de către om este mult mai mare decît acasă la mama ei! Ceea ce Marx nu prea avea cum să precizeze la vremea sa este că-i vorba, anume, de subsidiara dintr-o țară colonială a sistemului centru-periferie, pe care îl constituie acum orice bancă transnațională devenită placă turnantă a transferurilor dinspre săraci spre bogați.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 13 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/profituri-mai-mari-pe-seama-unor-clienti-mai-saraci-297618/

Nu trageți în pianist!

                   Fără îndoială, prin concursul dat de clasa politică românească şi administraţia legată de aceasta, „partea română“ are o vină uriaşă la preluarea economiei sub control străin. Suntem însă în 2017. Şi ce constatăm?! Că, deşi ne aflăm sub control străin de peste un deceniu, România se găseşte economic tot în subdezvoltare şi tot în coada Europei, că încasările la buget sunt tot la 30% din PIB, faţă de peste 40%, în medie, în UE, că evaziunea fiscală este comparativ tot cea mai fabuloasă, că salariile sunt în România tot cele mai mici şi nivelul de trai tot cel mai scăzut din sistemul UE. Acum, cui îi aparţine vina? Tot „părţii române“?! Bietul stat, acela arhihulit în toată perioada postdecembristă şi considerat cel mai prost administrator, s-a sfrijit într-atît, încît mai deţine doar 4% din PIB. În mod caraghios, FMI îl face tot pe el principalul vinovat în toate referirile la România, făcîndu-se a nu vedea ce se întîmplă în minunatul şi copleşitor preponderentul sector privat. Despre capitalul străin care a preluat peste jumătate din cifra de afaceri pe economie – şi anume, mult mai important, acea jumătate în care se află sectoarele strategice şi poziţiile de monopol – numai de bine! DNA pune umărul descoperind doar hoţi români, în timp ce străinii sunt bibelou de porţelan. Una peste alta, hoţii români fură milioane, iar străinii miliarde! Asta-i situaţia în 2017! Pentru ce a fost mai de mult sau mai recent, vina aparţine fără tăgadă „părţii române“. Pentru ce este astăzi, vina se împarte exact în proporţia menţionată: cea aparţinînd „părţii române“ este de milioane, cea aparţinînd străinilor este de miliarde!

Pentru ce va fi mîine, va fi greu să se arunce vina asupra „părţii române“, pentru că aceasta nu mai este proprietarul ţării. Fără control asupra resurselor, băncilor, distribuţiilor de energie, utilităţilor, industriilor, cîte mai există, pădurilor, pămînturilor, „partea română“ – înţelegînd prin aceasta capitalul privat autohton slab şi nefinanţat, statul în disoluţie, clasa politică şi administraţia puse la colţ şi timorate – nu va putea în mod obiectiv greşi, căci, în calitate de chiriaş, nu poţi face decît ce vrea şi dictează proprietarul. Să fim realişti, în capitalism proprietarul decide, şi de acum proprietarul în România este străin. Oricum, „partea română“ nu mai are vreo pîrghie să mai facă ceva, nici bine, dar nici rău!

În plus, exonerarea de vină a „factorului extern“ prin exacerbarea vinovăţiei „părţii române“ nu corespunde deloc, dar chiar deloc, realităţii. Să amintim că întreaga negociere a admiterii în UE s-a desfăşurat sub semnul devizei „vreţi aderarea, daţi economia!“; în urma aplicării acestei formule, România a intrat în UE fără economie, neputînd să valorifice nimic din potenţialele avantaje presupuse de apartenenţa la o piaţă neîngrădită de jumătate miliard de consumatori, căci, vai, nu poţi juca fotbal fără să ai măcar o echipă! Să adăugăm noianul de condiţionalităţi impuse de FMI şi Banca Mondială privind: liberalizarea contului de capital (care a lăsat cu totul prematur fără mîini şi fără picioare o ţară subdezvoltată în bătaia fluxurilor speculative de capital); liberalizarea totală a preţurilor (care a generalizat pe piaţa românească preţurile mai înalte din Vest fără mişcarea în sens similar a salariilor); privatizările obligatorii ale monopolurilor din utilităţile publice sau falsele privatizări către companii de stat din alte ţări (precum OMV, Enel, CEZ, GDF); externalizarea sistemului bancar sau dezmembrarea terminătoare a companiilor integrate din domeniul energiei electrice şi căilor ferate.

Să nu uităm că de cînd s-a instalat la cîrma economiei şi a ţării, capitalul străin n-a fost cumva un capital „bun“, ci unul rău, practicînd un jaf sistematic, bazat în esenţă pe exploatarea salariilor mici. Mii de firme străine lucrează de ani de zile cu pierderi programate, pentru a nu plăti impozite şi a-şi degaja capitaluri suplimentare spre repatriere. Capitalul străin raportează în mod caraghios profituri mult mai mici decît capitalul autohton (acela hoţoman şi corupt!), prezentîndu-se paradoxal mai puţin eficient decît acesta din urmă! Totul pentru a evaziona fiscal plata impozitelor pe profituri, îndeosebi pe calea externalizării înainte de fiscalizare a fabuloaselor cîştiguri realizate aici.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 martie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/nu-trageti-in-pianist-297154/

Cum tot românii sunt „corupții“, cînd nu mai sunt ei la butoane?!

ilie-serbanescu

                O tragedie – una din multele – care confruntă România de azi este că, pînă la urmă, toate conflictele principale din politică, economie și societate ajung să fie judecate la Curtea Constituțională. Motivul aparent este că legile sunt în mod deliberat redactate interpretativ și forțele în dispută, tot în mod deliberat, trag cu interpretarea pe turta intereselor lor. Motivul real este însă altul: capitalul străin, care a ajuns să dețină proprietatea de control asupra economiei, nu vrea să se mai încurce cu o administrație rezultînd din democrație (vot popular, parlament, partide, guverne politice etc.), presînd pentru structuri numite (procuratură, guverne tehnocrate), în locul celor alese. Și este inevitabil ca aceste încercări tragice să nu genereze conflicte de constituționalitate, căci Constituția, bună sau rea cum este, a fost redactată în spirit democratic și pentru un stat de drept și nu pentru o colonie. Ar fi interesant ce ar decide Curtea Constituțională dacă ar fi sesizată asupra constituționalității relațiilor dintre instituțiile statului în problema de fond: este un fapt real că Parchetele, în ciuda dotărilor mereu mai solide, nu descoperă nici un străin „corupt“, cu toate că întreaga axă majoră a economiei, punctele ei strategice, pîrghiile de control, într-un cuvînt, decizia, se află în mîna străinilor. Altfel spus, cum tot românii sunt corupții, cînd nu mai sunt ei la butoane? Cred că onor Curtea Constituțională ar fugi ca dracu’ de tămîie de speța cu pricina, probabil inventînd un motiv pentru care nu s-ar considera competentă în materie.

Cum deci se face că România furată de români se află în mîna străinilor? Singurul scenariu care ar putea explica faptul obiectiv adus în atenţie de această întrebare retorică ar fi acela că, mai întîi, românii au furat economia, luîndu-o prin rapt sau pe daiboj de la statul care o deţinea total acum un sfert de veac, şi, apoi, fiind foarte proşti, au vîndut-o la străini, căci altfel cum ar fi putut aceasta să ajungă la străini în toate poziţiile strategice de control şi cu toate pîrghiile de acţiune şi decizie?!

Or, o cercetare sumară – chiar şi o simplă aducere aminte – ne indică faptul că străinii au luat economia direct de la stat, şi nu de la nişte privaţi români, ajunşi intermediari între statul pe care îl furaseră şi străinii imaculaţi veniţi aici să ne salveze. Să evocăm cazul pieselor strategice: Petrom (cu toate resursele de petrol şi jumătate din cele de gaze), distribuţiile de energie (70% din cele de carburanţi, 100% din cele de gaze, 80% din cele de electricitate), băncile, toate industriile (siderurgia, metalurgia feroasă, metalurgia neferoasă, construcţiile auto), telefonia fixă, sistemul de asigurări. Singurul domeniu în care înlocuirea unor structuri româneşti cu unele străine s-a făcut după regulile capitaliste, indiferent dacă ne convin sau nu, dar nu prin jaf la drumul mare, a fost retailul, ajuns în mîna reţelelor străine mai puternice prin eliminarea chioşcarilor români.

Şi atunci, din două, una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care cîştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre – adică aşa cum s-a derulat cît de cît în retail –, şi atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf. Şi anume, avînd în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decît cu proporţia în care s-a ales pînă la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămîne un biet bebeluş! Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Niciun sfanţ din aceştia, o dată trimişi în străinătate, nu se mai învîrte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decît cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămîn prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe Apa Sîmbetei, fără întoarcere!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 27 februarie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cum-tot-romanii-sunt-coruptii-cand-nu-mai-sunt-ei-la-butoane-296831/

Lupul ajuns victimă la stînă este prea de tot!

ilie-serbanescu

                De curînd, cotidianul de business „Ziarul Financiar“ punea, sub semnătura directorului său editorial, o întrebare mai mult retorică, dar nu mai puțin interesantă: „Cu cine înlocuim investitorii străini dacă nu-i mai vrem?“. Citind dezvoltarea din titlu, am constatat că întrebarea este sugerată de o intervenție publică extrem de precisă a dlui Karl Sevelda, CEO-ul grupului austriac Raiffeisen Internațional, deținător al rețelei bancare din Europa Centrală și de Est, care consideră că investitorii străini sunt amenințați de „valul de naționalism“ din regiune, fiind făcuți țapi ispășitori pentru greșelile politicienilor locali. „Noi am venit aici în urmă cu două decenii – spune dl Sevelda –, am adus bani, am făcut investiții, iar acum suntem tratați incorect, suntem expulzați“. Măi, să fie?! Mai în detaliu, referirile sunt făcute la Ungaria dlui Orban, la Polonia partidului Lege și Justiție, în timp ce în România, spune dl Sevelda, „PSD pare a fi mai rezonabil“. Sau, mai degrabă am spune noi, mai coate goale pentru a trece la repreluări sub control național, ca în Ungaria și Polonia, chiar dacă ar gîndi așa, deși nu prea pare! Nu cunosc cazul Austria-Ungaria și nici cazul Austria-Polonia, știu bine doar cazul Austria-România. Despre similitudini o ști mai bine dl Sevelda! Iată ce scriam însă despre acest ultim caz în 2016, cînd în zonă de luptat se lupta numai dl Orban, cînd „valul naționalist“ polonez nu pornise, cînd „rezonabilul“ PSD nu se afla la guvernare și cînd dl Sevelda nu se văicărise încă: „Unul din culegătorii principalii ai caimacului din România colonială a fost Austria. Ţară înzestrată de Dumnezeu cu inegalabile frumuseţi, administrată minunat de locuitorii ei şi inteligent ghidonată de politicienii ei în meandrele Est-Vest, Austria a înţeles bine oportunitatea oferită de ieşirea din comunism a ţărilor Europei de Est. Putea găsi aici pieţe şi resurse de care nu dispunea. Rapid, a luat sub control o uriaşă parte din economia ţărilor respective. O parte disproporţionat de mare, prin comparaţie cu dimensiunile Austriei şi cu posibilităţile ei financiare. A utilizat pe termen scurt lichidităţi imense, dincolo de aceste posibilităţi obiective, semn că s-a oferit să joace rol de vehicul pentru singurul ban lichid abundent din zonă: cel rusesc! Tîrgul era reciproc avantajos: ruşii puneau la bătaie banul, iar austriecii interfaţa, la adăpost de resentimentele, copios prezente în zonă, faţă de Rusia. România a fost o ţintă predilectă, punînd pe tavă toate atuurile: resurse şi subdezvoltare. Austriecii au atacat tot ceea ce era important: petrolul şi gazele, băncile, pădurile, asigurările, industria materialelor de construcţie. În curînd au devenit adevăraţi stăpîni în Romînia. Nu s-au gîndit vreun moment că ar putea alcătui un fel de parteneriat pe termen lung împreună cu România, avînd în vedere complementaritatea economiilor respective. Au luat România ca servitor. N-au rezistat tentaţiei de a lua România la secătuit pe toate părţile deodată. Au contribuit din plin la transformarea României într-o colonie jalnică, fără şanse nu numai pentru ea, dar, vai!, chiar şi pentru stăpînul de la Viena. În strînsoarea din două părţi opozite – exploatarea secătuitoare a resurselor fără valorificarea lor şi extracţia de cîştiguri bancare fără finanţarea economiei –, România a început să crape! Deja băncile austriece nu mai găsesc altă ieşire decît reducerea expunerii pe România. Şi doar forţarea descoperirii unor noi resurse de petrol şi gaze, şi nu cumva vreo valorificare a acestora, mai întreţine interesul austriecilor“ (România, o colonie la periferia Europei, Ed. Roza Vînturilor, pag. 271).

Zău, nu prea înțeleg de ce ar fi supărat dl Sevelda. Dar dacă este cumva supărat pe România, ducă-se pe pustii cu investitorii domniei sale! Am mai rămîne și noi cu ceva petrol și gaze din vechile zăcăminte, pînă le-ar secătui complet austriecii, și cu niscai păduri, pînă ce le vor tăia complet austriecii, că doar nu credeți cumva că va ajunge prin România vreo moleculă din gazele românești exploatate de austrieci în largul Mării Negre! Și poate am mai apuca să luăm și noi credite de la noi de acasă, fără penalizarea de risc de țară aplicată de băncile austriece de la noi din țară. Căci oricum cîștigurile din secătuirea servitorului român s-au dus de mult pe apa Inn-ului!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 21 februarie 2017 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/lupul-ajuns-victima-la-stana-este-prea-de-tot-296471/

Cum a ajuns România să-şi cumpere de la alţii propriile resurse!

ilie-serbanescu

             În zgomotul asurzitor al evenimentelor mai mult pseudopolitice decît politice şi mai mult pseudojuridice decît juridice care se derulează în România – dintre care, vai, atîtea sunt diversiuni în toată regula! – a trecut pur şi simplu neobservată, după cum probabil s-a şi urmărit, vizita la Bucureşti a dlui Rainer Seele. Este şeful cel mare al celui mai mare proprietar din România, OMV, deţinătorul tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din cele de gaze naturale exploatate în ţară, al celei mai extinse şi importante reţele de distribuţie de carburanţi, Dumnezeul preţurilor din bezinării, dar şi al tuturor celor văzute şi nevăzute de pe această vastă piaţă, de departe cel mai important segment al afacerilor şi consumului din România. A trecut practic neobservată, în ciuda faptului că era a treia în decurs de numai un an, respectiv de la preluarea funcţiei supreme în OMV de către dl Seele, un executiv de frunte adus din Germania în compania austriacă.

Vizita s-a desfăşurat de altfel în mare secret. Singurul lucru care s-a aflat este că, în discuţia cu preşedintele Iohannis, s-a menţionat, potrivit unui comunicat al Administraţiei Prezidenţiale, „nevoia de predictibilitate fiscală şi legislativă care să menţină interesul pentru dezvoltare“. Despre ce o fi oare concret vorba în această alambicată formulare?!

Preluarea de către OMV a petrolului pe de-a-ntregul şi în parte a gazelor româneşti, precum şi a unei puternice reţele de distribuţie de carburanţi a inaugurat o epocă tragică în istoria postcomunistă a României. Epoca, fără înconjur spus, colonială. Preluarea sub control de către străini a exploatării bogăţiilor subsolului este faza primitivă, dar de bază a sistemului colonial. Aşa-zisa „privatizare“ a Petrom (aşa-zisă, pentru că OMV este o companie în bună măsură controlată de statul austriac) a fost impusă de la Bruxelles drept o condiţionalitate sine-qua-non a aderării României la UE. Astfel că preluarea Petrom de către OMV este emblemă atît pentru apartenenţa României la UE, cît şi pentru implicarea ei dramatică într-un sistem centru-periferie de tip colonial. Din momentul preluării, care a avut loc în formula redevenţelor, România a pierdut proprietatea asupra tuturor resurselor de petrol şi a jumătate din resursele de gaze naturale lăsate de Dumnezeu românilor, dar şi posesia asupra unei vaste reţele de distribuţie de carburanţi. România a devenit, dintr-un foc, singura ţară din regiune fără o companie sub control naţional de distribuţie de carburanţi, cu toate că era singura ţară din regiune care deţinea resurse de petrol. Colonialism sadea, acceptat, în aplauzele parlamentarilor, practic de întreaga clasă politică românească.

Legătura dintre preluarea Petrom şi apartenenţa României la UE, existentă încă de la început, a căpătat cu trecerea anilor aspecte tragice. În România au fost schimbate legea petrolului şi legea minelor pentru a permite consolidarea juridică a încălcărilor constituţionale de la preluarea Petrom de către o companie străină. Potrivit constituţiei postdecembriste, resursele subsolului nu puteau fi înstrăinate, ceea ce împiedica de fapt folosirea sistemului redevenţelor, pe care îl vizau spre utilizare, în legătură cu alte resurse, şi alţi corifei din UE sau din afara UE. Schimbările respective de legi au înlesnit preluarea în concesiune de către companii străine a unor perimetre petroliere sau gazeifere din largul coastelor româneşti ale Mării Negre, nu numai pentru prospecţiuni şi explorări, ci şi pentru exploatare.

Apartenenţa la UE a obligat România la asumarea reglementărilor UE din domeniul energetic, inclusiv cele ale aşa-numitelor liberalizări de pe piaţa energiei (extinse de la carburanţi la electricitate şi gaze). Resursele din spaţiul UE sunt considerate într-un fel ale UE, şi nu ale ţărilor pe teritoriul sau în subsolul cărora se găsesc. Regulă inventată, evident, de cei din UE care nu au resurse, pe seama celor cărora le-a lăsat Dumnezeu resurse; din nefericire, în UE marii corifei, care dictează şi impun regulile, sunt toţi neposesori de resurse! Astfel, a deţine resurse devine în UE nu un avantaj, ci un handicap. Utilizarea lor în interesul dezvoltării proprii este barată. Preţurile sunt stabilite la Bruxelles tot de marii corifei neposesori de resurse. Și destinaţiile resurselor exploatate sunt fixate tot la Bruxelles, putînd chiar să ocolească sau să nu vizeze ţara posesoare de resurse. Başca faptul că, în sistemul de redevenţe, adevăratul (dar fost) posesor trebuie, în schimbul a ceva mărunţiş pe care îl primeşte, să-şi cumpere propriile resurse ca să poată avea acces la ele.

Impunerea de la Bruxelles a unor asemenea reglementări României a întărit sistematic şi progresiv poziţiile OMV şi le-a slăbit pe cele ale părţii române, OMV ieşind mereu în cîştig din diferite dispute pe probleme concrete. În ciuda înfruptării masive şi extrem de bănoase din petrolul şi gazele româneşti, OMV a acţionat deschis pentru ca, în spiritul cerinţelor UE, gazele exploatate intern să fie decontate la preţul gazelor din import (de 2-3 ori mai scumpe), bineînţeles pe seama consumatorilor romîni. Pentru a o lăsa mai moale cu presiunile pentru asemenea preţuri, OMV a primit din partea guvernului român facilitatea de a deconta aprovizionarea cu gaze a propriei termocentrale la preţul gazelor interne, spre deosebire de toate celelalte termocentrale (aparţinînd statului) care sunt obligate să facă decontul la preţul mult mai mare al ”coşului” de gaze (interne şi importate). Pentru acordarea unei facilităţi asemănătoare către un producător romîn de îngrăşăminte, miniştrii de resort au dosar penal! În cazul facilităţii acordate OMV nu există un asemenea dosar.

În mod sistematic, OMV s-a plîns la Buxelles că România nu-i asigură condiţiile pentru exportul liber din gazele exploatate în România, prin construcţia (prevăzută la Bruxelles) a unor conducte de racord pe traiectul Ungaria-Austria. România a fost la un pas de infringement în urma acestei plîngeri. Știţi cum s-a încheiat disputa? A intervenit Comisia de la Bruxelles şi, fără cererea României (repetăm, fără cererea României), a acordat României din fonduri europene bani pentru construcţia urgentă a racordurilor din ”autostrada gazelor” BRUA (Bulgaria-Romînia-Ungaria-Austria). Nici nu se ştie cine din România a mandatat construcţia acestei conducte separate faţă de cele existente care aduc în zonă gaz rusesc. Mai mult, s-a şi trecut repede repede la construcţia ei, care implică, printre altele, şi subtraversarea Dunării! De mirare nu este, pentru că se apropie momentul în care este posibil să treacă în exploatare şi gazul din largul Mării Negre, care trebuie să ajungă musai… în Austria.

Oricum este cazul doar al gazului exploatat în largul Mării Negre de către OMV, căci de acela ce va fi eventual exploatat de Lukoil sau Exxon nu se ştie nimic, întrucît, potrivit reglementărilor de la Bruxelles, concesionarul îl poate duce unde doreşte din mijlocul mării, neavînd nici o obligaţie să aprovizioneze Romînia sau măcar să îl transporte prin Romînia. E tare, nu?! Colonialism curat!

Ce mai vrea în aceste condiţii OMV de la Romînia? Păi, foarte simplu: ne luminează în chestiune formularea cu „predictibilitatea fiscală şi legislativă“. Cu alte cuvinte, ca România să nu schimbe cumva redevenţa! Acum – adică, mai bine zis de peste 12 ani încoace – aceasta este derizorie. Jenant de derizorie! Culmea este că, tocmai în perioada din urmă, în condiţiile preţurilor scăzute ale petrolului pe plan mondial, importanţa redevenţei a crescut. OMV este obişnuită, însă, cu profiturile din primii ani după preluarea Petrom. La început, o simplă eliberare a Petrom de căpuşele româneşti a trecut imediat compania de pe pierderi pe profit. Și OMV a realizat în fiecare an cîştiguri nete fabuloase, de la egalul la dublul întregii sume pe care a plătit-o pentru cumpărarea Petrom. Și vorbim de profiturile oficial raportate, căci în România companiile străine raportează doar o mică parte din profiturile efectiv realizate! Deci, OMV şi-a scos şi mama banilor investiţi în Petrom!

De ce „dezîncăpuşarea“ eliberatoare n-a fost făcută chiar de proprietarul iniţial al Petrom, adică de statul român, nu este deloc un mister. Înstrăinarea Petrom a inaugurat nu doar o etapă colonială în istoria României, dar şi un alt proces nefast, poate cel mai nefast dintre toate: în loc să fie distruşi hoţii, s-a ales să fie distrus statul! Dacă nu era distrus statul, Romînia poate nici nu ajungea o colonie, care să trebuiască a-şi cumpăra de la alţii propriile resurse pentru a avea acces la ele. Ar fi interesant un studiu în legătură cu ce s-a ales România din aşa-numita „privatizare“ a Petrom.

Redevenţele stabilite la preluare aveau valabilitate zece ani. După aceea, puteau fi schimbate. Le-a schimbat cineva?! Nu! A încercat măcar cineva să le schimbe?! Nu! Cînd a preluat şefia guvernului în2012, dl Ponta şi-a inaugurat mandatul – stupoare! – cu o vizită la Viena. Nu s-a ştiut de ce! După numai cîteva luni, cînd s-a intrat în 2013, s-a constatat de ce. Nu a mai fost pregătită, după cum se spusese, nici o nouă redevenţă pentru anul următor 2014 cînd expirau cei zece ani! Acum, ne aflăm în 2016 şi, nu peste mult timp, vom intra şi în 2017! Noul şef al OMV vine la Bucureşti în vizite succesive şi cere „stabilitate fiscală“. Adică, sărăntoaca Româfnie, pe cheltuiala ei şi pe seama resurselor poporului ei, să nu cumva să procedeze la vreo suplimentare a redevenţelor. Probabil se invocă vremurile grele, preţurile scăzute deocamdată la petrol pe plan mondial. Nu contează că Petrom a fost factorul care a propulsat de fapt OMV de ani şi ani, ajungînd să cîntărească în companie mai mult decît restul companiei înseşi. De altminteri, cine să mărească redevenţa şi cu cît?! N-a făcut-o neastîmpăratul Ponta care, de cînd nu mai este prim-ministru, se dă mare apărător al intereselor naţionale, măcar mai mare decît a fost mentorul său politic Adrian Năstase, cel ce a înstrăinat Petrom către OMV! De la cine să aşteptăm miracolul? De la neamţul Iohannis? Sau de la bruxellezul Cioloş? Ajută-ne, Doamne!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 5 octombrie 2016 sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/cum-a-ajuns-romania-sa-si-cumpere-de-la-altii-propriile-resurse-288960/

Bizarerii deloc bizare

ilie-serbanescu

               În România se întîmplă mereu mai multe lucruri bizare. De pildă, zeci (dacă nu chiar sute) de mii de demonstranți ies în stradă să protesteze față de o ordonanță guvernamentală pe care nici n-au citit-o. Pe piața energiei, cam în același timp, s-a întîmplat ceva similar, dar poate și mai bizar. Cînd gerul era încă în toi, prețurile, după ce explodaseră stimulate tocmai de valul de frig de la începutul anului, s-au potolit ca prin farmec pe așa-numita „platformă spot“ (de achiziții bursiere de energie pe termen scurt), anunțînd ca unică explicație transformarea subită a României în importator de electricitate. Cum, frate, așa, deodată, din exportator, importator?! Așa-numita liberalizare impusă de la Bruxelles a pieței energiei electrice a dus la apariția „traderilor“, speculatori de energie, care cumpără cît pot de ieftin și vînd cît pot de scump, mai bine cunoscuți sub denumirea de „băieți deștepți“. Aiuritoarea liberalizare a pus în România, precum nicăieri în lume, în concurență, energia obținută din surse hidro cu cea obținută din surse termo, care din motive tehnologice nu pot fi puse în concurență și care, în plus, în România nu sunt concurențiale, ci complementare în acoperirea consumului. În mod firesc, „băieții deștepți“ s-au năpustit pe energia ieftină din surse hidro, spre a o specula, și, în consecință, cea din surse termo a fost tot mai mult scoasă din joc, accentuînd artificial problemele financiare ale complexurilor miniere și centralelor pe cărbune. Cînd a venit frigul, ce să vezi?!, a trebuit să se apeleze la cărbune și la centralele termo. Prețul a crescut pe măsură ce a sporit cererea! „Băieții deștepți“, care nici nu se gîndiseră cumva să contracteze din timp energie mai scumpă, au fost prinși pe picior greșit. Și au început să dea din colț în colț. Și, culmea!, statul, practic singurul producător de pe piață (și în hidro, și în termo, și în nuclear), a înregistrat ceva încasări suplimentare, spre disperarea năpîrcilor (pardon, privaților!) care-l căpușează din toate părțile, fie că sunt distribuitori, fie speculatori! Și, probabil într-un efort comun, au găsit soluția și, dintr-o dată, prețurile s-au potolit. „Băieții deștepți“ au ocolit piața spot prin diferite aranjamente „nebursiere“, sugerînd că producția internă n-ar mai putea acoperi cererea și trimițînd subit România la import! Nimic, nimic – nici puținele încasări din frig – să nu ajungă cumva la statul român! Era obligatoriu ca „perlele energetice“ – ultimele ale statului român – să nu pară cumva a valora ceva mai mult sau măcar ceva! Și astfel, prin sugrumarea încasărilor lor, procesul de desființare a energiei termo (care asigură o independență a României) și de externalizare a energiei produsă ieftin, adică a celei hidro, își poate urma cursul.

De altfel, obiectivul central al perioadei pentru capitalul străin îl constituie preluarea hidrocentralelor, cel mai profitabil segment de producere a energiei. Acestea, pe de o parte, sunt un monopol natural, căci amplasamentele hidroenergetice favorabile sunt dar de la Dumnezeu, iar, pe de altă parte, valorificarea lor se face cu mari eforturi financiare şi umane şi deci trebuie să aparţină în veci celor cărora le-a lăsat Dumnezeu acest dar şi celor care au făcut aceste sacrificii materiale şi umane, adică romînilor, şi nu capitalului străin.

Intrarea în insolvenţă a Hidroelectrica a scos în evidenţă dramatismul căpuşării companiei de către „băieţii deştepţi“.

Dar, să fim realişti, ieşirea întărită din insolvenţă a Hidroelectrica nu echivalează cu un capitol încheiat pentru biata „cea mai mare perlă a coroanei“ a statului român. Cioclii străini sunt pregătiţi. Este de ajuns a fi pusă în bursă! Este o pură iluzie că externalizarea pe bursă doar a unor pachete minoritare din „perlele coroanei“ din sistemul energetic nu se va solda pînă la urmă cu pierderea totală a controlului asupra acestora. Respectivele pachete minoritare joacă rolul invitării hoţului în casă. De rest se ocupă acesta. Cu cohorte de avocaţi, prin manevrarea insidioasă a aşa-numitelor drepturi ale acţionarului minoritar, cu constrîngerile de piaţă orchestrate de marile multinaţionale din domeniu şi presiunile din partea agenţilor lor de vînzări, care nu sunt alţii decît FMI, BM şi Comisia de la Bruxelles, te trezeşti uşor, uşor dat afară definitiv din propria casă.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/bizarerii-deloc-bizare-296107/

 

 

Ultimul populist: Dragnea

ilie-serbanescu

              Este lesne observabil, la o privire oricît de sumară, că imediat cum o forță politică reușește să pună în pericol sau chiar numai în discuție establishment-ul politic în oricare din țările-nucleu ale Occidentului de azi, ajunge să fie taxată, automat aproape, drept „populistă“.

Indiferent dacă forța politică născîndă ori în ascensiune vine din zona de stînga sau din zona de dreapta! Ca în Caragiale: am, n-am treabă, pe la 12 trecute fix… dă-i cu „populiștii“! Adică răii sau, mai precis, cei care aparent promit binele, dar aduc răul! Așa sunt făcuți populiști cei de la Alternativa pentru Germania, cei de la Frontul Național al dnei Le Pen în Franța, cei de la Mișcarea 5 Stele în Italia, suitele de ecologiști de colo și colo, extremiștii de stînga, dar și extremiștii de dreapta, mă rog, tot ceea ce se consideră că atentează practic sau doar mental la regulile globalizării, aservirii transnaționale și lichidării identității națiunilor. Pînă și marele bogătaș Donald Trump a fost vituperat ca populist pentru că a îndrăznit nu numai să ajungă președinte al SUA, dar și să proslăvească locurile de muncă din America și, ce să vezi?!, clasa mijlocie. S-a atins performanța ca, dacă ai pe cineva de țintuit ca într-un insectar, îl faci „populist“, pentru că așa își înțeapă de moarte adversarii cancelarul Merkel, miliardarul Soros, bancherul euro Draghi sau CEO-ul Google. Doamne ferește dacă vreo forță politică vrea să dea prioritate creării de locuri de muncă sau, și mai rău, să ma ia ceva prin Europa din atributele conferite anterior, la presiuni sau neglijențe, unor structuri transnaționale ori suprastatale, precum nefericirea numită Komisariatul de la Bruxelles!

Absolut jenant, eticheta de „populist“ este pusă fără nici o legătură cu accepțiunea reală a termenului, ci doar pentru înfierarea oricărei încercări de a se contesta tronul celor care, ca să domnească, în spatele unor aparate monstruoase de informație și protecție, s-au înconjurat abil de clișee și paradigme întru disperarea oamenilor și batjocorirea bunului-simț. După Enciclopedia Britanică, „populismul este un program sau o mișcare politică avînd în centru omul de rînd, în antiteză cu o elită anume, contrast din care omul de rînd iese cîștigător“. Ce ar fi, ca atare, rău în populism?! Cam nimic! Sau rău în el este tocmai ceea ce e bun în el?! Ori este rău numai pentru că este bun?!

Dacă în țările din centrele coloniale populismului i se permite măcar să existe, deși mereu și mereu în bătaia puștii, în țările periferiilor coloniale acesta este strict interzis. În țările colonii – precum România – unde votul popular, pretins ca exercițiu suprem al democrației, nu este respectat și, dacă nu convine stăpînului extern, este chiar călcat în picioare, populismul trebuie repudiat, trebuie nu doar descalificat, dar și dărîmat cu tunurile. Pur și simplu pentru ca omul de rînd doar să șteargă pe jos, să-și vadă lungul nasului și să nu-l ridice cumva dincolo de vîrful bombeului! Iar dacă vreo forță politică încearcă să dea ceva la nevoiași, cum s-ar spune, omului de rînd, trebuie distrusă imediat, să nu-i mai vină idei „populiste“! Într-o țară colonială – precum România –, unde nimic important nu se mai află în posesia autohtonilor, tot ce este strategic aparținînd capitalului străin, populismul trebuie strivit cu cizma, pentru că, fără să vrea, atentează, prin însăși creșterea salariilor derizorii, la miza de fond pentru capitalul străin: salariul mic, de tip colonial, pe care se bazează de fapt jefuirea țării, aservirea românilor, distrugerea națiunii.

Iată ultimul episod (2017) dn istoria populismului într-o țară colonială: „populistul“ Dragnea a îndrăznit să mărească salariile, puținele pe care a putut dintre mult mai multele existente, și de aceea este cazul să fie pedepsit! Pentru că a mărit salariile într-o colonie și nu cumva pentru că a introdus o grațiere spre a descongestiona penitenciarele și nici pentru că a dezincriminat parțial abuzul în serviciu! Repetăm: pentru că a mărit salariile la pălmași! Așa este comanda de la proprietarul străin al țării către sistemul vătășesc. Dragnea, ultimul populist, să fie scos din joc!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/ultimul-populist-dragnea-295739/

Komisariatul de la Bruxelles: victorie terminatoare asupra României

ilie-serbanescu

             Deoarece, de curînd – în contextul dezbaterilor ascuțite în spațiul public în legătură cu intervenția unor factori de putere în blocarea pur și simplu a construcției unor autostrăzi peste munți –, un coleg de breaslă a considerat nimerit să amintească pe un canal TV ceea ce subsemnatul spunea, acum ani de zile, cu subiect și predicat, că „n-avem voie să traversăm Carpații“, m-am decis să revin asupra problemei în care am fost singurul care s-a încumetat s-o așeze explicit în termenii unei interdicții politice, „bineînțeles, dictată extern“! Din vremea respectivă (în urmă cu 3-4 ani) pînă acum, recurgerea la această explicație de interdicție politică (repet, externă!) nu are decît o singură justificare: nici o motivație economică (absența oportunității, lipsa fondurilor ori incompetența pur și simplu) nu există! Iată ce spuneam despre acest lucru în cartea „Romînia, o colonie la periferia Europei“ (Ilie Șerbănescu, Ed. Roza Vînturilor, 2016), unde sumarizam de fapt intervențiile mele în spațiul public pe această temă: „Cum se face că toate administraţiile, indiferent de culoarea lor politică, din întreaga perioadă postcomunistă, au evitat (nu ezitat, ci evitat!) să lege printr-o autostradă Bucureştiul de Ardeal?! Nu este vorba în această privinţă nici de lipsă de bani, nici de incompetenţă. Ar fi ilogic să se spună că nu s-au găsit cîteva miliarde de dolari din zecile de miliarde de dolari cheltuite pentru infrastructură rutieră în peste două decenii! Ar fi o idioţenie să se pretindă că n-a existat competenţa necesară pentru construcţia de autostrăzi de traversare a munţilor, cînd acelaşi popor – pe vremea comunismului, acela «ineficient şi neperformant»! – a străpuns munţii pe mai multe trasee pentru a asigura legăturile rutiere sau feroviare între provinciile istorice ale Romîniei! Să nu ne facem a fi uitat că guvernul Năstase, cotat de atîţia, perfect pe nedrept, cel mai performant dintre guvernele postdecembriste, a pus punctul pe i în domeniu: cînd a fost să facă un cadou americanilor pentru primirea României în NATO, le-a dat să construiască în condiţii aiuritor de avantajoase o autostradă. Care?! Braşov-Borş, deci una care să lege Ardealul de capitala Ungariei şi nu cumva de capitala României. Nu prea este deci vorba de a ajunge să reuşim a trece Carpaţii cu o autostradă, ci este vorba mai degrabă de a nu ajunge cumva să trecem Carpaţii cu o autostradă! Ca la o comandă politică: din partea cui şi cu ce scop?!“ (pag. 86)

Ce aflăm acum, în 2017? Că un șef operativ al principalului serviciu de informații îl amenința, deja în urmă cu ani, pe prim-ministru că îl bagă la pușcărie dacă începe construcția unei autostrăzi Comarnic-Brașov. Adică a uneia care ar lega Ardealul de capitala României! Și că, dacă este vorba de o autostradă, atunci, în viziunea aceluiași șef, ar trebui avută în vedere cea Pitești-Sibiu, aflată pe coridorul agreat de UE. De ce?! Explicația furnizată: pentru că așa vor „europenii“! Dacă nu ești cumva tîmpit, îți dai lesne seama că argumentul este din zona discreționismului politic, în timp ce economic lucrurile stau în favoarea variantei Comarnic-Brașov: traseu prin munți de două ori mai scurt; trafic de două ori mai intens!

Te pui însă cu Komisariatul (cu K) de tip sovietic de la Bruxelles?! De fapt, cred că argumentul real al acestuia este timpul: cu cît mai lung este traseul, cu atît mai improbabilă realizarea și cu cît alimentezi dilema alegerii între cele două trasee, cu atît este mai sigur că nu se pornește nici unul! Probabil, deja Komisariatul are drept sarcină de la stăpînul său (oare cine?) ca România să nu mai existe în curînd în teritoriul actual. Pentru anumite puteri coloniale postcomuniste (recrutate dintre cele 5-6 foste imperii coloniale care se calcă pe picioare în UE), dezmembrarea României este poate chiar un obiectiv, cum a fost distrugerea Iugoslaviei ca parte sau nu a vreunui plan de refacere a unor imperii trecute. Este un fapt că investițiile unora dintre ele în România se opresc, ce să vezi?!, la arcul carpatic. Nici ele nu trec munții! Oricum, un lucru sigur Komisariatul l-a realizat: Romînia, dacă va apuca nedezmembrată sărbătorirea a 100 de ani de la Unire, în 2018, o va face fără nici o legătură rutieră modernă între provinciile sale istorice, indiferent de care dintre acestea ar fi vorba!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/komisariatul-de-la-bruxelles-victorie-terminatoare-asupra-romaniei-295362/

Chemarea la o „țară normală“ – primul manifest anticolonialist

ilie-serbanescu

                    Programul dlui Dragnea – pe baza căruia va funcționa guvernul PSD+ALDE, condus de premierul Grindeanu – reprezintă ceva cu totul inedit în peisajul colonial al României zilelor noastre. Dl Dragnea nu pune în discuție rînduielile actuale – care au dus la pierderea controlului național asupra economiei și deciziei politice în favoarea unor țări occidentale și la transformarea României într-o colonie estică a sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE –, dar, fără echivoc, cam toate stările de lucruri din țară sunt considerate complet anormale, de vreme ce cheia programului este trecerea României la un statut de țară normală. Toate anormalitățile care cer în program măsuri spre o „țară normală“ sunt fațete sau consecințe ale țesăturii economice și politice de tip colonial din România, de la salariile mici la abandonul școlar și de la absența infrastructurii la bejenia națională. Sumarizînd, programul este în esență: nu punem în discuție rînduielile (se înțelege: și stăpînii), dar măcar să rămînem și noi cu ceva ca țară!

Părerea mea este că, neschimbînd rînduielile, nu poți schimba nici efectele. Acestea derivă din rînduieli, nu pot fi altele. Pentru a fi altele – respectiv pentru a te alege și tu cu ceva – este nevoie de resurse și pîrghii care să imprime sensul dorit, dar pe care nu le ai, căci rînduielile ți le răpesc! Așa că rămîne o întrebare: ce șanse poate avea programul Dragnea?

Faptul nu-i știrbește însă caracterul inedit. Este prima punere pe tapet, chiar dacă indirect și neexplicit, a stărilor de lucruri de tip colonial din România. Nu întîmplător, vătafii români de care se folosește stăpînul extern – politicieni, analiști, ziariști – s-au repezit pe dl Dragnea acuzîndu-l de cîte-n lună și în stele. Cei mai mulți au luat-o pe după plop (bineînțeles, cu „penalul Dragnea“), dar cei mai înverșunați s-au dus direct acolo unde au simțit că fac plăcere stăpînului extern. Dna Turcan – care, dacă insistă, va coborî spre zero PNL adus de dna Gorghiu la 20% – l-a acuzat pe dl Dragnea de accente antioccidentale, deși acesta a fugit ca dracu’ de tămîie de vreo apreciere care să-l facă suspect de așa ceva. Dna Turcan a menționat că vremea unor asemenea accente a trecut în România, de parcă Scaraoțchi din Infern, și nu occidentalii au transformat România într-o colonie și jignindu-i într-atît pe români, încît să-i considere nu numai incapabili să discearnă acest lucru pe care-l înțelege și Grivei, dar și îndeajuns de idioți ca să continue a-i pupa asiduu în fund pe occidentali pentru că se îndură să le arunce ceva mărunțiș din salahoreala românilor, și nu a altcuiva. Intervențiile unor liberali ca și ale atîtor USR-iști, care sunt prea străvezii ca să nu transpară de unde sunt comandate, arată în întreaga lor amplitudine în ce punct a ajuns ignorarea intereselor de neam și țară în România, din neînțelegere, incompetență, prostie sau trădare în sine! De aceea, este greu de spus dacă programul Dragnea va putea cumva răzbi în luptă, nu cu propriile probleme, ci cu trădarea internă și puterea colonială externă, în frunte cu comisariatul de tip sovietic de la Bruxelles. Cel mai probabil se va recurge la strangularea sistematică a promotorilor (pe persoană fizică cum s-ar spune!) pentru a înmormînta programul. Estimarea deliberat exagerată a guvernului Cioloș asupra încasărilor bugetare pe 2016, care creează din start un handicap de 5% echivalent PIB pentru guvernul Grindeanu, este doar începutul!

Pentru stigmatizarea de către cîinii tocmiți de dreapta, Dragnea măcar va ști de ce, căci programul său vine să balanseze într-un fel imaginea PSD care se tot dădea de stînga, dar care numai de stînga nu fusese! Acest partid, prezent ca nici un altul la guvernare încă din perioada de tranziție, a fost responsabil de trecerea României direct din zona comunismului ortodox în zona capitalismului sălbatic, cu caracteristica sa principală și de esență a împărțirii odioase a PIB-ului țării între muncă și capital. Degeaba se tot dădea PSD partid de stînga, în măsura în care împingea lucrurile mereu și mereu mai la dreapta, împotriva valorilor tradiționale ale stîngii. Dl Dragnea face un pas real și concret spre stînga. Nu știm pe cine deranjează mai mult acest lucru: pe așa-zișii oameni de dreapta din România sau pe baronii ziși de stînga din PSD?!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/chemarea-la-o-tara-normala-primul-manifest-anticolonialist-294632/

Minciuna în staniol a fondurilor europene

ilie-serbanescu

                   Fondurile europene constituie singurul element pe care cei mai înfocaţi „europartizani“ îl pot prezenta curent ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atîrnătoare din pasiv: de la pierderea controlului naţional asupra economiei la transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial. Zise nerambursabile, fondurilor europene, potrivit proverbului „calul de dar nu se caută la dinţi“, nu li se cercetează nici sorgintea, nici menirea!

În cadrul sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE, fondurile europene reprezintă ban public din centru pentru susţinerea expansiunii companiilor private tot din centru în periferiile sistemului. Banul public, potrivit regulilor stabilite chiar de cei din centru, nu se poate privatiza în ţările de origine (vai, ajutor de stat!), dar, prin trimiterea la periferie, se poate privatiza la faţa locului. Centrul îşi permite această falsă mărinimie, pentru că extrage sistematic de la fiecare din periferii de cîteva ori mai mult anual decît îi destinează, extracţia multiplicîndu-se pe măsură ce expansiunea privată, susţinută public, a centrului la periferie devine mai extinsă şi mai completă, adică pe măsură ce fondurile europene îşi realizează menirea.

Fondurile europene reprezintă 1-2% echivalent PIB anual, în timp ce „extracția“ între o pătrime și o treime anual! Prin însăşi destinaţia lor structurală (care nu poate fi schimbată!), acestea nu au nici o legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci cu nevoile expansiunii la periferie, pe teritoriul României, a unor firme private din centrul vest-european. De altfel, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cît „costă“ de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Și o adevarată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decît restul birocraţilor, se cheltuie mult mai mult decît fondurile europene alocate însele.

Întreaga minciună în staniol a fondurilor europene – zise nerambursabile – este evidențiată de îndatorarea externă a României, rambursabilă și apăsător gîtuitoare prin termene și dobînzi.

Datoria externă a României este de vreo 90 miliarde euro. Dar, nu este în principal a unor entități românești. Populația românească și firmele cu capital românesc nu se împrumută în străinătate. Nici n-ar primi bani de acolo! Singurul împrumutător este statul român, cu o datorie externă ajunsă la vreo 30 miliarde euro. Grosul – adică vreo 60 miliarde de euro – reprezintă îndatorare către străinătate a subsidiarelor din România ale unor firme străine (bănci şi societăţi nebancare). Expansiunea de început în România a acestora a fost finanţată cu bani din străinătate, înainte de toate de la societăţile-mamă. Fiind vorba de sume angajate din România, acestea trec în contul României ca datorie externă.

În condițiile crizei economice, care a intervenit în plină apartenență a României la UE, societățile-mamă din Vest au tăiat finanțarea subsidiarelor lor din România și au cerut pur şi simplu statului român să aducă el bani din străinătate, pentru a le completa reducerea finanţării din partea mamelor lor, ameninţînd că altfel îşi iau tălpăşiţa. S-a inventat cea mai murdară modalitate de ieşire! Un experiment fără precedent! A fost pus statul român să se împrumute de la FMI-UE pentru a aduce pe piaţă firmelor străine finanţarea de care fuseseră private, în contextul crizei, de către mamele lor din Occident. Un experiment straniu: un împrumut pentru alţii! Datoria publică externă însă a luat-o razna, statul român fiind obligat să preia prin aceasta finanțarea expansiunii în continuare a firmelor vest-europene în România. De plătit rămîne să plătească populaţia şi firmele româneşti în calitate de contribuabili. Comparați nota de plată (dobînzi și rostogoliri de circa 10 miliarde euro anual) cu mărunțișul fondurilor europene! Ceva grețos!

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura lui Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/minciuna-in-staniol-a-fondurilor-europene-294337/

Deposedarea economică şi extraeconomică a României

                       ilie-serbanescu

                     35-40 miliarde euro este o estimare minimă a extracţiei anuale de substanţă economică din periferia România de către ţările din nucleul central al UE. Cu alte cuvinte, cel puţin o pătrime din actualul PIB al României! Este „produsul“ mai multor factori, dintre care principalul îl reprezintă mecanismul generalizării preţurilor, dar şi al disjuncţiei salariilor în sistemul centru-periferie pe care îl constituie UE.

Potrivit statisticilor Eurostat, faţă de mediile pe UE, preţurile au în România un nivel de aproximativ 60%, dar salariile unul sub 20%! În comparaţie cu ţările din centru, discrepanţele, evident, sunt considerabil mai mari. Mecanismul „preţuri cvasiegale la salarii total inegale“ – care operează transferuri imense dinspre periferii spre ţările centrului – este îndeosebi specific UE, avînd în vedere presiunile articulate ale centrului asupra preţurilor de la periferie prin aşa-numitele liberalizări pe care le pretinde în domeniu în numele „pieţei unice“. Pierderile înregistrate de o ţară de la periferie, precum România, au cel puţin în proporţie de două treimi sorginte „administrativă“, şi nu în sine economică, pentru că rezultă din liberalizări impuse, din reglementări şi presiuni!

Paroxismul în materie de impuneri administrative pentru aservirea şi spolierea periferiilor este atins în sectorul energetic. România, înzestrată cu anumite resurse naturale, se dovedeşte a fi una dintre principalele victime, dacă nu chiar cea mai importantă. Este cu totul tragică alinierea forţată a României, cu concursul guvernelor de la Bucureşti, la aşa-zisa liberalizare de pe piaţa energiei (impusă fără temeiuri economice şi în absenţa unor condiţii concurenţiale, care excludeau însăşi ideea de liberalizare, şi extinsă treptat de la carburanţi la electricitate şi gaze); prin aceasta este pur şi simplu barată calea utilizării în interesul dezvoltării proprii a resurselor lăsate de Dumnezeu românilor şi nimănui altcuiva: preţurile sunt stabilite la Bruxelles, destinaţiile resurselor exploatate sunt fixate tot la Bruxelles, putînd chiar să ocolească sau să nu vizeze România, başca faptul că românii trebuie să-şi cumpere propriile resurse după mărunţişul primit pe redevenţe!

Presiunile centrului în direcţia creşterii preţurilor în ţările de la periferie sunt întrecute doar de cele în direcţia menţinerii prin orice metode a unor salarii mici în ţările respective. Experienţa de 10 ani în domeniu a României în UE este absolut dramatică, semnificativă fiind „deplasarea“ împărţirii PIB-ului între muncă şi capital dinspre rezonabil spre odios. Potrivit înseşi datelor UE, nu există vreo altă ţară din Europa în care, din valoarea adăugată la nivel naţional (aşa-numitul PIB), muncii să-i revină atît de puţin (31%) şi capitalului atît de mult (55%), restul de circa 14% reprezentînd bilanţul intervenţiei statului (taxe de producţie minus subvenţii acordate). Această disparitate – care contrastează cu situaţia din ţările occidentale (unde munca este cea care ia mai mult decît capitalul din PIB) – este specifică doar periferiilor coloniale. Mai grav este că România reprezintă unica ţară din UE în care partea muncii preluată din PIB s-a prăbuşit în anii apartenenţei la UE, de la peste 40% la numai 31%. Explicaţia este una singură: în România au fost impuse extern măsuri care nu numai că n-au combătut, dar au şi stimulat producerea de efecte de către ofensiva capitalului pe seama muncii. Mereu şi mereu au fost adăugate noi cadouri fiscale capitalului, suplimentîndu-se efectele unei grile de fiscalizare, incredibilă prin odioşenie: impozitarea de peste trei ori mai ridicată în cazul muncii decît în cazul capitalului. De altfel, corecţiile ce ar putea veni indirect prin stat sunt oricum împiedicate de evaziunea impozitării profiturilor fabuloase, realizate în regim colonial, de capitalul străin prin exploatarea salariilor mici. Această evaziune, practicată masiv de multinaţionale prin ascunderea cîştigurilor în reţeaua internaţională de producţie şi comercializare a firmelor şi prin care se externalizează fără fiscalizare 80-90% din profiturile reale obţinute, dă lovitura de graţie şi închide cercul.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura reputatului analist economic Ilie Șerbănescu.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/deposedarea-economica-si-extraeconomica-a-romaniei-293939/