Arhive blog

Dl Thomsen avea dreptate: poporului român îi lipsește „catharsis”-ul

          Ca băiat bătrîn ce mă aflu, votul din 26 mai mi-a adus aminte de un vot cu multe similitudini, deși poate cu și mai multe deosebiri, din urmă cu aproape un sfert de secol.

În anul de grație 1996,  poporul român, criticat pentru reminiscențe comuniste și pus la zid de intelectualii cei mai aerisiți că nu este în stare să înțeleagă interesele țării în Europa și în lumea transatlantică, i-a scos prin vot, cînd nimeni nu se aștepta, pe Ion Iliescu din fruntea țării și PSD de la guvernare. Cei de dreapta (cum li se spune și celor ce au cîștigat acum la votul din 26 mai) au preluat guvernarea. În același haos ca și acum! Stînga a devenit ciuma de care trebuia fugit. N-a trecut mult timp și ciuma a căpătat și mai multă anatemizare: „ciuma roșie”! Și tot spectrul politic, dar tot, cu comuniști și securiști, a trecut de la stînga la dreapta. Pînă și PSD a devenit unicul probabil partid din lume care, rămas a se da de stînga, a început să se legitimeze și să se laude cu măsuri de dreapta! Haos perfect! Că guvernarea de dreapta a sfîrșitului anilor 90 a fost un eșec și că la alegerile din 2000 au ajuns să se înfrunte Iliescu și Vadim nu a fost de vină poporul român. Doar eventual în mintea unor intelectuali care-l disprețuiesc! Poporul are întotdeauna dreptate. Ce se va întîmpla acum cu preamăritorii de dreapta cîștigători ai alegerilor din 26 mai, care pe deasupra sunt și dreptcredincioși europeni?! Vadim a murit și Iliescu, foarte în vîrstă de altfel, are dosar penal!

În tumultul – desigur de dreapta – de la sfîrșitul anilor 90, am ajuns și eu, om de stînga de cînd mama m-a făcut, ministru pentru două luni și jumătate. Cel mai probabil ca unul din cei 15000 de specialiști cu care guvernarea timpului se prezenta a fi în măsură să-i pună la lucru. Nu cunoscusem dinainte că ministerul la care fusesem numit era mai mult o structură-fantomă (nu era ordonator de credite, n-avea inițiativă legislativă, salariile le lua de la Secretariatul General al Guvernului). Dar se numea pompos: Ministerul Reformei. N-am știut cum să ies mai repede de unde intrasem. Oricum, n-a durat decît foarte puțin! Dar, în această calitate de ministru al reformei, am avut cum se spune contacte instituționale frecvente cu cel ce se ocupa pe vremea aceea de la FMI de România. Personaj de altfel legendar al timpurilor acelea, în care FMI și Banca Mondială se ocupau intens de distrugerea economiei românești, bună sau rea cum era, prin lichidări de întreprinderi și privatizări (poate multe necesare, dar majoritatea nenecesare și chiar periculoase căci treceau monopoluri în mîini private). În ce vrea să facă FMI în România, dl Poul Thomsen nu prea găsea la mine cine știe ce ecou. Și, o dată, exasperat, mi-a spus că problema noastră, a românilor este aceea că n-am trecut printr-un „catharsis”, spre deosebire de alți est-europeni, care înaintau rapid pe calea reformei, deoarece avuseseră fiecare din ei „catharsis”-ul lor. Mărturisesc că n-am prea înțeles, la prima strigare cum se spune, tîlcul dlui Thomsen cu „catharsis”-ul. Și, imediat ajuns acasă, m-am documentat pe cît posibil mai serios! „Catharsis” este termenul prin care Aristotel descria transformarea emoțională pe care o trăiesc oamenii prin artă. Mai concret, de pildă, la vizionarea unei drame la teatru, spectatorii resimt propriile spaime și probleme pe care le trăiesc personajele dramei, astfel „purificîndu-se”.  Nu știu cît de departe mergea dl Thomsen cu extensia tîlcului aristotelic al „purificării prin artă”. Dar era clar că sensul termenului „catharsis” folosit de dl Thomsen era al purificării.  Dar nu al purificării neapărat prin artă. Căci referirile domniei sale nu erau cumva la faptul că legăturile cu arta erau mai slabe la români decît la polonezi, unguri sau cehi. Domnia sa se referea mai explicit la faptul că, în îndelungata perioadă comunistă, ungurii au avut „catharsis”-ul lor în revoluția din 1956, cehii „catharsis”-ul lor în 1968 la intervenția armatelor sovietice în țara lor, iar polonezii au avut chiar mai multe „catharsis”-uri, cu prilejul numeroaselor răzvrătiri anticomuniste și episodului marcant al făuririi sindicatului Solidaritatea. Românii nu avuseseră însă „catharsis”-ul lor. Știa probabil ce știa dl Thomsen, că în 1989 nu fusese realmente vreo revoluție! Astfel, în timp ce frații întru comunism maghiari, cehi, polonezi se „purificaseră” printr-o încercare limită, prin suferința impusă de această încercare, românii rămăseseră să ducă aceeași mămăligă incapabilă să iasă din ceaun.

Am rămas peste ani mereu cu gîndul la ceea ce a vrut să spună, de fapt , dl Thomsen. Oricum, n-am prea înțeles ce legătură avea „catharsis”-ul la care se referea domnia sa cu distrugerea economiei naționale. Părea să fie însă vorba, la vremea respectivă, de faptul că nu ne grăbeam suficient cu distrugerea economiei naționale, ca expresie a „purificării” de comunism, de etatism, de nu mai știu ce altceva care nu convenea FMI, broker-ul principal al capitalului internațional! Aș mulțumi bunului Dumnezeu dacă ar exista prilejul să-l întîlnesc acum, după peste două decenii, pe dl Thomsen, astăzi șef pe Europa la FMI, să-l întreb dacă-și menține aprecierile cu „catharsis”-ul, în lumina evoluțiilor din țările cu pricina. Mie unuia, votul din 26 mai mi-a dat de gîndit. Dl Thomsen avea dreptate: românilor le lipsește un „catharsis”. Nu s-au împiedicat suficient de pragul de jos și n-au dat suficient cu capul de pragul de sus. Dacă ar fi făcut-o la timp, nu numai că nu s-ar fi grăbit cumva să acționeze în sensul cerut în urmă cu două decenii de dl Thomsen, dar s-ar fi opus din răsputeri comenzilor sale, ca să păstreze măcar ceva din economia națională, din decizia națională, din identitatea națională. Dl Thomsen avea dreptate: cehii, maghiarii, polonezii aveau „catharsis”-ul făcut și au salvat ce s-a putut! Și se luptă, atît de adesea aprig, pentru ființa lor națională! Românii nici nu se luptă. Ei își vor pierde națiunea pe o platformă de socializare. E drept, transatlantică!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 11 septembrie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/dl-thomsen-avea-dreptate-poporului-roman-ii-lipseste-catharsis-ul-802798

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Reclame

Pe o stradă cu sens unic: anticolonialist am fost, anticolonialist am rămas!

       Indiferent de teoretizările oricît de savante asupra globalizării din zilele noastre, avem în practică de-a face cu o expansiune internațională fără precedent a capitalului, determinată de progresele nebănuite ale tehnologiei, de circulația slab restricționată a bunurilor și de deschiderea piețelor financiare. Ar fi deci vorba de un proces, dar a-l numi globalizare nu este, la o analiză atentă, deloc adecvat, căci nu trebuie cine știe ce studii pentru a se constata că nu prea are nimic global, nici ca interactivitate a componentelor, nici ca multilateralitate a influențelor lor, fiind mai degrabă ca o stradă cu sens unic: de la țările dezvoltate către țările slab dezvoltate. Rar scapă cineva pe contrasens! Numai între țările dezvoltate globalizarea are dublu sens. Pentru țările slab dezvoltate este vorba doar de „globalizarea“ lor de către capitalul din țările dezvoltate!

Pentru cei care consideră globalitatea cadrul de manifestare a proceselor în zilele noastre, iar globalismul – ideologia potrivită acestui cadru, globalizarea este, de fapt, o politică. Și interpretată ca politică, implicînd obiective și mijloace de atingere a acestora, globalizarea este politica nimănui altcuiva decît a capitalismului internațional contemporan. Interpretată ca politică, globalizarea nu este altceva decît colonialismul din zilele noastre, colonialismul promovat de capitalismul internațional actual. De altfel, orice încercări de a găsi diferențieri între globalizare și colonialismul din secolul XIX sau colonialismul din secolul XX sunt inutile: este vorba de același lucru, este vorba de aceleași scopuri, este vorba pînă și de aceleași mijloace. Ustensilele diferă, fiind cele la îndemînă în zilele noastre.

Transnaționala este, fără îndoială, principala ustensilă a colonialismului actual. Compania transnațională (multinațională) are la dispoziție toate mijloacele pentru expansiune și impunerea condițiilor: putere economică și financiară; dotare tehnologică; organizare și management adecvate; poziții forte pe piață și abilitate de piață. Este preferabil termenul „transnaționale“, și nu „multinaționale“, întrucît, din punctul de vedere al controlului, puține companii (corporații) sunt multinaționale, copleșitoarea majoritate fiind sub controlul unui capital de unică sorginte națională, dar acționînd, prin rețeaua lor de producție și comercializare, pe o multitudine de piețe, adică transnațional.

În urmă cu aproape patru decenii și jumătate, am susținut lucrarea de doctorat cu tema „Corporațiile transnaționale“ (devenită, doi ani mai tîrziu, sub același titlu, un studiu publicat, care a rămas singurul pe respectiva temă, pînă în 1989, în literatura românească de specialitate). Este o carte anticolonialistă. Nu mai mult, nici mai puțin anticolonialistă decît cărțile mele din anii din urmă („România, o colonie la periferia Europei“, 2016, și „Colonialismul actual și colonia sa România“, 2018). Asta în atenția cîntăreților români ai colonialismului actual care nu știu cum să mă încondeieze mai tare pentru poziția mea publică împotriva transformării țării mele într-o colonie. Aceste cărți vor rămîne mărturii anticolonialiste după ce voi dispărea, nu mai vorbim de cazul, foarte probabil, în care mîntuitorii colonialiști vor împărți România. Prin anticolonialismul meu nedezmințit, pot pleca însă la Dumnezeu cu conștiința împăcată și cu datoria împlinită față de poporul meu.

În 1976 – cînd am scris studiul despre „Corporațiile transnaționale“ – nu veniseră la putere nici Margaret Thatcher în Marea Britanie, nici Ronald Reagan în America, sub guvernarea cărora s-a considerat ulterior că s-a inaugurat globalizarea ca politică. Dar marii liberaliști ai anilor ᾽70 erau deja foarte activi în a „desființa“ statalismul de tip keynesist al capitalismului postbelic. Și unul dintre argumentele de forță era impactul transnaționalelor, despre care se spunea în modul cel mai articulat că, pînă în 2000, dacă nu vor pune la pămînt statele naționale, vreo 300 dintre ele vor prelua oricum afacerile mondiale (și deci destinele lumii). În lucrarea cu pricina n-am împărtășit această viziune, n-am considerat realist că puterile-stat ale vremii își vor părăsi pîrghiile și hățurile. Și, de ce să nu recunosc, poate nici nu m-am desprins atunci de interpretarea la modă, din vremurile acelea, a capitalismului: care, ca formă de existență, era considerat în etapa așa-numitului „capitalism monopolist de stat“, în care forța statului se contopea cu aceea a companiilor private în urmărirea scopurilor comune și în care, fără a folosi cuvinte sofisticate, companiile private făceau ceea ce nu putea statul sau nu convenea statului, iar statul făcea ceea ce nu puteau face companiile private sau nu le convenea acestora (ca, de pildă, investiții a căror rentabilitate apare doar după zeci de ani). Au trecut un sfert de secol pînă în anul 2000 și apoi încă aproape două decenii, fenomenul transnaționalelor a explodat (a ajuns și a acaparat tot și în România!), dar statele naționale de origine ale transnaționalelor n-au dispărut, sunt mai active decît oricînd. Mai abitir ca niciodată, se evidențiază că, tocmai prin statele naționale din centru, capitalismul actual dezvoltă o expansiune teribilă în restul lumii, pe care îl consideră teritoriul său colonial sub diferite forme și grade și pentru a cărui subordonare și aservire folosește la scară planetară ustensila transnaționalelor. Acesta este colonialismul actual. O politică de stat derulată prin cea mai mobilă și eficientă ustensilă privată: transnaționala.

Transnaționalele nici n-ar exista fără puterile-stat coloniale din spatele lor. Cine promovează liberalizările în circulația bunurilor, serviciilor și capitalurilor, fără de care transnaționalele ar pierde sensul de existență?! Cine interzice în spațiul internațional sprijinirea sau subvenționarea exporturilor, fără de care transnaționalele n-ar mai avea obiect?! Cine impune în colonii privatizări, și acolo unde trebuie, și acolo unde nu trebuie, fără de care transnaționalele n-ar avea ținte?! Cine presează coloniile pentru așa-numita liberalizare a contului de capital, care le lasă fără apărare și fără chiloți în fața transnaționalelor?! Cine este nedezmințit alături din transnaționalele „proprii“, în orice litigiu ar fi implicate?! Cine altcineva decît puterile-stat coloniale din spatele lor!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 28 august 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pe-o-strada-cu-sens-unic-anticolonialist-am-fost-anticolonialist-am-ramas-800120

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Invers de cum s-ar crede, statul minimal nu-i frate cu economia de piață!

    Întîlnirea în spațiul public cu aprecierea „statul român–stat scump“ este bulversantă, aiuritoare, cu atît mai mult cu cît aprecierea vine de la un antreprenor român, pe deasupra și reprezentant al unei asociații de oameni de afaceri.

Și este bulversantă pentru că ignoră toate statisticile românești și europene, batjocorește realitățile însele, cel puțin în măsura în care statul român are cea mai mică pondere în economie, cele mai mici încasări din taxe și cel mai mic buget în raport cu PIB-ul dintre toate țările UE (vezi „România liberă“, 24 iulie 2019). Aprecierea este năstrușnică de-a binelea, cu atît mai mult cu cît costul statal fiscal pentru antreprenori a coborît atît de considerabil în ultimii ani, prin așa-numita politică de „relaxare fiscală“ și transferarea integrală a contribuțiilor sociale în seama angajatului, încît a ajuns pur și simplu la nivel de paradis fiscal!

Atunci, ce ar putea determina aprecierea menționată? Căci nu pare doar o vorbă aruncată în vînt, în măsura în care autorul ei o așază într-o ecuație existențialistă. Mai precis, apăsarea statului scump de care vorbește ar fi devenit atît de grea încît ar fi ajuns să pună în discuție „economia deschisă“, putîndu-ne paște chiar un pericol de implozie de pe urma acestei apăsări! Și, insidios și savant, autorul aprecierii ne lovește în pălărie întrebîndu-se retoric dacă, vezi Doamne!, România mai are nevoie de economie de piață, de vreme ce statul scump ne îndreaptă în direcția inversă sau, mai rău, ne îndreaptă într-o direcție inversă după ce abia simțisem mirosul curat al „economiei deschise“! Să auzi și să nu crezi! Statul român – ăla păduchios și fără putințe – întoarce din drum România, din drumul victorios al acesteia spre economia de piață mîntuitoare!

Este evident că ceva anume îl nemulțumește pe preopinentul nostru la statul român! Stimate preopinent, poate vă deranjează că statul român nu construiește autostrăzi și drumuri expres, să aibă pe ce sistemul privat să-și deruleze activitatea! Sau poate faptul că statul român nu finanțează ridicarea unor spitale ori a unor instituții de învățămînt, să aibă sistemul privat forță de muncă sănătoasă și pregătită! Sau că nu face nimic împotriva emigrației dramatice a tinerilor, căci, din cauza emigrației, s-a ajuns în sistemul privat la criză de forță de muncă! Mai rău, poate vă deranjează faptul că statul român nu ajută sectorul privat autohton. Și, mai concret, faptul că statul român, din puținul pe care-l are, în loc să facă investiții în interesul sectorului privat, mărește salariile la stat, forțînd astfel sectorul privat să-l urmeze, deși acesta n-ar dori absolut deloc! Păi, stimate preopinent, statul român a ajuns cam un coate-goale. În această stare a fost adus de cererile precise ale preopinenților privați români și străini. După 1989, s-a cerut fără nuanțări ca totul de la stat să treacă la privat, cît mai repede. Și a trecut! S-a reclamat fără echivoc ca statul să se dea la o parte, pentru că este cel mai prost administrator, și să facă loc celui mai bun administrator care este sistemul privat. Și statul s-a dat la o parte! Ce mai vreți, oameni buni, de la statul român?! I-ați prescris să fie stat minimal.

A devenit stat minimal! Nu mai poate face mai nimic. Evident, nici bine, dar nici rău! Cu numai 4% din economie și cu cel mai mic buget din PIB dintre toate țările UE, nu mai poate face aproape nimic. A ales, spre disperarea dvs., ca din puținul pe care-l mai are la dispoziție să mărească salariile. Foarte bine a făcut! Căci, pe mîna dvs., a sistemului privat, salariile în România au ajuns cele mai mici din Europa. Din cauza salariilor mici, forța de muncă în putere biologică maximă a plecat din România. De aceea în România este criză de forță de muncă. Dvs., antreprenorii privați, v-ați supărat pe majorarea salariilor, deși este singura încercare posibilă de a opri exodul spre străinătate. Dumnezeu să vă mai înțeleagă! Dvs., patronii privați, ați dori să fie și salariile mici, și salahorii să vă stea la poartă. Nu este însă posibil din chiar punctul de vedere al economiei de piață pe care o tot invocați!

Ca antreprenor autohton privat în România, preopinentului nostru nu-i mai rămîne, după cum prezintă el lucrurile, decît să pozeze în victimă a apăsării statului scump care dărîmă economia de piață abia mijindă aici. Admițînd că preopinentul nu înțelege cum stă de fapt treaba – ceea ce mă îndoiesc –, să-i atragem atenția că, oricum, nu-i nevoie de vreo apăsare a vreunui stat scump pentru a fi pusă în pericol economia de piață în România. Aceasta este deja compromisă de relația colonială care domnește în România. Preluînd proprietățile strategice și pîrghiile strategice și, deci, deciziile, puterile coloniale au pus stăpînire pe România, dictînd aici în toate domeniile principale prin abuzuri de monopol, și nu prin reguli concurențiale ale economiei de piață. În colonii nu prea există „economie de piață“. Nu convine stăpînului colonial, oricare ar fi acela. De aceea, obiectivul său a fost desființarea statului român, care era singurul ce-l putea incomoda, ce-i putea încurca planurile și submina obiectivele. Căci capitalul privat autohton n-a putut fi, nu este și nu va putea fi niciodată vreun concurent pentru capitalul străin, mai puternic, mai înzestrat tehnologic, mai bine finanțat și, în plus, deja prezent în piață în poziții forte. Preopinentul să nu fie îngrijorat de soarta economiei de piață în România. Deja integralmente colonie, România nu va fi dirijată cumva de o economie de piață. Matricea colonială s-a așezat deja și va subzista în continuare. Economia de piață în România este doar o mască pentru proști.

În acest context, toate întrebările adiacente, puse tot retoric și savant de preopinentul nostru, își găsesc răspunsuri precise. Mai este valabil modelul economic bazat pe forța de muncă ieftină? – se întreabă domnia-sa. Pentru dezvoltare, acest model economic n-a fost niciodată valabil. Dar pentru exploatarea colonială a fost întotdeauna valabil. Și va fi practicat în continuare, fără ezitări și fără nuanțări. De ce – se întreabă, de asemenea, preopinentul – creșterea economică nu se convertește în creșterea nivelului de trai? Păi, simplu, aceasta se obține nu în economia românească din România, ci în economia străină din România, care n-o împarte cu nimeni. Îi trimite roadele în străinătate și cu asta basta! Și – se mai întreabă preopinentul – de ce capitalul românesc nu reușește să se dezvolte la un nivel comparabil cu capitalurile naționale din alte țări din Est?! Tot simplu: pentru că România este cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene și statul român este cel mai slab dintre toate țările din Est ca pondere în economie și politică. Și aceasta cu contribuția inestimabilă a clasei politice din România, dar și a capitalului privat autohton însuși, care, la mijloc între statul român și capitalul străin, alege întotdeauna „solidaritatea patronală“ în locul „solidarității naționale“, criticînd de zor statul român, singurul care-i poate fi alături, doar-doar capitalul străin îi va lăsa ceva firimituri să-i cadă de la gură!

Apropo de statul minimal dorit, știți vorba „ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să primești“?! Am mai menționat această vorbă românească, iar, cu prilejul alegerilor din 26 mai, și ca tîlc al acestora! Iată, stimate preopinent, aveți stat minimal! L-ați dorit, de ce atunci nu-l acceptați cu toate bunele și relele corespondente?! Nu credeți acum cînd îl aveți că a fost o idee proastă să-ți dorești un stat minimal într-o țară în care nu există infrastructura de bază minimă nici în rutier, nici în feroviar, nici în ocrotirea sănătății, nici în educație?! Cine s-o construiască dacă nu statul?! Statul minimal în mod obiectiv nu poate! De ce n-o construiți dvs., privații, care dețineți 96% din economie, și vă enervează că n-o face statul coate-goale?!

Și apropo tot de statul minimal! Știți că, oficial, statul minimal român este afectat de o evaziune fiscală de circa 16-17% din PIB? Dvs., ca antreprenor privat, sunteți dintre cei care vă plătiți impozitele și taxele cuvenite?! Dacă da, de ce nu vă incriminați colegii privați care n-o fac?! Sau poate sunteți de acord cu ei, dar atunci de ce nu lăudați, măcar așa, puțin, statul ăsta român, care a înțeles atît de bine ce cereți, de fapt, de la el încît nici nu luptă cumva împotriva evaziunii fiscale, pentru că de fapt aceasta nu înseamnă altceva decît că resursele, în loc să se ducă la stat, care este cel mai prost administrator, rămîn la privați, unde se valorifică la cote înalte, căci privatul este cel mai bun administrator!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 31 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/invers-de-cum-s-ar-crede-statul-minimal-nu-i-frate-cu-economia-de-piata-795448

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

 

O biată colivă acuzată că ar fi tortul cel scump


Dacă limba română suportă că o idioțenie poate fi perfectă, atunci aprecierea „statul român-stat scump” este o idioțenie perfectă. Politic, poți acuza o biată colivă că ar fi tortul cel scump, dar economic, este o anomalie!

Cel mult, statul român poate fi ticălos, injust, incorect, populat cu corupți și hoți, dar că ar fi scump este imposibil. Cum ar putea fi scump un stat care e ca și dispărut ca pondere în economie și decizie politică?! Este adevărat, apropo de limba română, că scump poate însemna și drag, dar, vai, afirmația la care ne referim că „statul român este un stat scump” nu are deloc o asemenea conotație. Și n-o are nici pe aceea că l-ar fi făcut scump durerile provocate tocmai de dispariția sa. Iată afirmația: „Problema noastră este dacă nu ne prăbușim sub greutatea unui stat foarte scump și ce se va întîmpla cînd acest stat extrem de scump nu-și mai asumă nimic. Trebuie să vedem ce se întîmplă cu acest stat și să ne gîndim dacă va exista un moment de implozie, de revoluție. Pînă să avem o revoluție în privința pieței ne paște o revoluție în privința greutății cu care statul apasă pe societate”. Afirmația aparține unuia dintre reprezentanții capitalului autohton, s-ar zice de frunte după cît este de vocal, căci ca greutate în afaceri nu știm cît cîntărește. Citarea domniei sale cu nume și prenume nu are rost pentru că, reprezentînd chiar o asociație de oameni de afaceri, poate exprimă opinii împărtășite de colegii săi și poate și de alții. În orice caz, este vorba de cei care aleg să fie mai catolici decît papa în criticarea de zor a statului român, dar nu pentru ceea ce ar trebui într-adevăr criticat, ci doar pentru a face plăcere capitalului străin, care vede în stat singura forță ce i-ar putea încurca treburile și sta în calea mîinii libere dorite. „Solidaritate patronală” din partea autohtonului nostru  probabil în ideea că astfel capitalul străin va lăsa să-i cadă de la gură niscai fărîmituri pentru cîntăreții cei mai destoinici și dedicați!

Stimate dle X, ca om de afaceri ce sunteți, de ce anume vă simțiți apăsat: de costul materiilor prime și materialelor, de costul finanțării, de costul forței de muncă, de costul taxelor la stat?! Ce anume este scump în raport cu ceea ce ar trebui?!

Păi, dacă aveți a vă plînge cumva de costul materiilor prime și materialelor sau de costul finanțării, atunci trebuie să vă adresați integral fraților dv privați. Statul român nu mai are aproape nicio legătură cu eventualele dv probleme, căci nu mai are aproape nicio prezență și oricum nicio putere în domeniile respective! Așa i s-a indicat din afară, așa s-a conformat! Ba, fiți atent, nu vă adresați cumva fraților dv români, căci și ei sunt cam în aceeași situație cu statul român, cheia în domeniile cu pricina – adică puterea, decizia și prețurile – aflîndu-se în mîna capitalului străin, pe care probabil îl venerați și a cărui să-i zicem „colaborare” o căutați!

Vă deranjează costul utilităților?! Tot la ușa capitalului străin trebuie să bateți! Poate cu cei care i se dedică trup și suflet este mai drăguț la preț! Ba, dacă urmăriți cu perseverență colaborarea cu capitalul străin, poate vă deschide o finanțare din străinătate, unde absolut aceleași bănci din România oferă finanțare la costuri de 2-3 ori mai mici!

Vă trecem la costul forței de muncă. Probabil vă enervează pretențiile din ultimul timp ale oamenilor la salarii mai mari. Este de înțeles, fiecare patron ar vrea, dacă s-ar putea, să plătească mai nimic pe salarii. Dar criza de forță de muncă din ultimii ani se opune acestei dorințe patronale. Cred că, în asemenea condiții, sunteți vexat de-a binelea de creșterile de salarii la care a procedat la stat guvernul PSD-ALDE, ce dă astfel un exemplu atît de prost salariaților de la privați! Și ce să mai vorbim de majorările salariului minim, care au caracter general și obligatoriu și care mai împing în sus și întreaga grilă de salarizare, mai ales în contextul crizei de forță de muncă!

Totuși, dle X, în ciuda acestor creșteri ce probabil nu vă convin, salariile din România sunt cele mai mici din UE! Este vorba de UE care, nu mă îndoiesc vreo clipă, este, pentru dv, mîntuitorul venit pe pămînt! Și, pe deasupra, grație dlui Dragnea – desigur, nu pentru asta l-ați hulit – antreprenorii din România nu mai plătesc nimic în contul contribuțiilor sociale ale angajaților pentru pensii și sănătate, de unde pînă la 1 ianuarie 2018 acopereau în proporție de circa 60% aceste contribuții. Contribuțiile sociale integral în seama angajatului reprezintă o pomană unicat în UE pentru patroni! Ca atare, relațiile dv cu angajații nu mai au nici o legătură cu statul. Astfel, relațiile de muncă se întorc în capitalismul primitiv, de dinainte de marile cuceriri sociale ale muncii în lupta istorică cu capitalul. Dacă vă întreabă cineva cum vă este în domeniu din 2018 încoace, desigur spuneți că pentru dv costul cu forța de muncă este același, ba chiar a crescut în contextul presiunilor exercitate de majorările salariale de la stat. Inexact dle X, statul, hulitul stat român, a dispărut complet din ecuație: relațiile salariale sunt numai problema dv cu angajatul sau potențialul angajat! Costul dv cu forța de muncă nu mai are nici o legătură cu statul, nu mai depinde decît de piață! Nu aceasta doriți?! Vrea piața să dați salarii mai mari?! Le dați sau vă retrageți din afacere! Nimic nu vă împiedică să dați salariul pe care îl vreți! Că angajatul sau potențialul angajat îl acceptă este o altă problemă. Statul nu mai este implicat în nici un fel.  O adevărată economie de piață! Nu aceasta doriți?! Dv sunteți șeful cu cravașa în mînă, iar angajatul cu căciula în mînă! Statul a dispărut în decor! Ar fi de hulit sau de proslăvit dl Dragnea?! De fapt, nu mai are importanță, căci este băgat la pușcărie!

Și acum despre taxele la stat. Vi se par mari? Păi, statisticile arată că, la cît furnizează bugetului de stat, anume 26-27% echivalent PIB, taxele în România sunt mici, deosebit de mici, oricum cele mai mici din UE! Aceeași UE, cea mîntuitoare! Vă costă scump, vă apasă greu?! Dacă da, cum atunci atîrnă ele în celelalte țări UE, unde în medie bugetul preia din taxe fiscale echivalentul a peste 40% din PIB, iar în unele chiar peste 50% din PIB. După campania de reducere a taxelor, numită „relaxare fiscală”, declanșată de Dragnea și ai lui spre a face comestibile pentru companii, îndeosebi pentru cele străine, creșterile de salarii, firmele au ajuns în România să plătească doar TVA în contul consumatorilor (care le acoperă pînă la urmă), mai nimic în contul angajaților, iar cît despre impozitele pe profit este întrecere în a le evaziona, campionii absoluți și detașați fiind firmele străine care externalizează fără fiscalizare cam 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Dacă îi întrebi pe antreprenorii români cît plătesc în contul taxelor către stat, acum față de în urmă cu cîțiva ani, toți se fac că plouă, căci ar trebui să admită că trebuie să plătească cu 10-15% mai puțin, iar, după transferul contribuțiilor sociale integral asupra angajatului, chiar cu vreo 25% mai puțin! Cum atunci l-ar mai putea însă critica pe Dragnea-PSD, zis „ciuma roșie”?! Încă înainte de acest transfer al contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului – transfer unic în Europa – România era considerată fiscal o țară „low tax jurisdiction”. Realitatea este că, fără echivocuri, costul fiscal statal pentru firmele private a ajuns în România la nivel de … paradis fiscal! Că poți fi nemulțumit cum cheltuie statul banii, de altfel puțini, încasați din taxe este o altă problemă, dar a nu recunoaște că acești bani sunt extrem de puțini înseamnă a o lua rău pe arătură.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-biata-coliva-acuzata-ca-ar-fi-tortul-cel-scump-794417

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Un cîntec vesel să cîntăm: Isărescu reloaded!

          În mod normal, într-o colonie deținătorii puterii, care sunt străini, o exercită direct și explicit asumîndu-și ei înșiși guvernarea.

În colonia România, deținătorii străini ai puterii, pentru a eluda orice răspundere, nu-și asumă ei înșiși guvernarea, exercitîndu-și de fapt puterea prin intermediari autohtoni. De aici o serie de complicații, dar și un noian de mascarade politice și instituții inutile (alegeri, partide, președinție, parlament, guvern). Cu cît este mai important domeniul de exercitare a puterii cu atît trebuie găsit un intermediar autohton mai devotat și lațul trebuie ținut mai strîns să nu existe cumva rateuri. Și, evident, mascarada este mai mare pentru păstrarea aparențelor! Un asemenea domeniu este cel bancar. În economie, este poate primul pe listă. În sistemul bancar matricea colonială este totală și nu se admit fisuri, devieri sau abateri.

Pentru că aparențele democratice sunt menținute și, în octombrie, expira mandatul de 5 ani al Consiliului de Administrație al Băncii Naționale zisă a României (parohul oficial al sistemului bancar), s-a pus în mișcare mașinăria alegerii unui nou consiliu pentru alți 5 ani. Partidele parlamentare, care altfel sunt gata în public și la tv să-și scoată ochii între ele, au negociat, în culise, cu nume concrete pe masă componența noului consiliu. Ba și-au plasat susținerile nominale într-o contestabilă schemă care ținea cont doar de algoritmul derivat din arhitectura parlamentului potrivit alegerilor din 2016, fără a se ține cont nici măcar moral de configurația rezultînd din alegerile europarlamentare din 2019. De fapt, pe deplin realiști, liderii de partide parlamentare n-aveau de ce să se înfrunte, căci tot n-avea nici o importanță. Lista era agreată „afară” și restul era o pură formalitate! Îndeosebi capul de listă era nu doar agreat, ci stabilit „afară”, iar ceilalți reprezentau cantități neglijabile în măsura în care șeful era cine trebuie. Cîțiva, eu le zic fără înconjur, naivi – altfel stimabili parlamentari și avocați – au luat în serios procedurile democratice de desemnare și au vehiculat alte nume, nici nu contează care, pentru lista cu pricina. Pe această listă „șeful” avea concurenți sau chiar lipsea, în baza unor contestări de pe vremea fostului PSD, acel PSD-Dragnea, numit „ciuma roșie”. Mai mulți analiști – altfel evaluatori exacți ai scenei politice românești – au atras imediat atenția, fără echivoc, că în domeniu nu-i de joacă! Ne putem permite – în sensul că ni se permite – să ne jucăm cu pietricele în țărînă, dar nu să luăm pietricele din țărînă și să spargem geamuri cu ele! Sunt lucruri tabu cu care nu se glumește, iar numirea logofătului șef la BNR este unul din acestea. Și venerabilii analiști aveau perfectă dreptate! Nu ne-au spus însă și de ce! Probabil că au considerat că este atît de clar încît nu mai este nevoie de vreo explicație! Pe principiul din reclama „Prietenii știu de ce!”. Că analiștii aveau dreptate s-a văzut rapid. Conducerea noului PSD – care s-a predat cu arme și bagaje Bruxelles-ului, nefiind de mirare dacă va sprijini indirect și candidatura dlui Iohannis la președinția României – a reiterat ferm susținerea dlui Isărescu pentru un nou mandat de guvernator la BNR, a impus validarea acestuia în comisiile parlamentare de specialitate, a determinat votarea în plen, alături de opoziție, a dlui Isărescu și a echipei sale și – atenție – l-a dat afară din poziția de lider al senatorilor pesediști pe dl Șerban Nicolae, pur și simplu pentru că s-a opus candidaturii dlui Isărescu. Asta pentru ca totul să fie clar! În plen au fost doar 15 voturi negative. Cum s-ar spune, dincolo de rătăcirile de pe vremea PSD-Dragnea, zis „ciuma roșie”, n-au mai rămas decît 15 naivi.

Să vedem însă „ce știu prietenii” și, crezînd probabil că este atît de clar, consideră că nu trebuie să ne mai bată la cap! Unde, potrivit statisticilor europene și românești (chiar ale BNR, căci altele în domeniu nu există), aceleași bănci – dar absolut aceleași bănci – realizează profituri de cîteva ori mai mari decît la ele acasă, deși au de-a face cu clienți de cîteva ori mai săraci decît la ele acasă? Răspuns: în România! Cine e parohul unui sistem care oferă o asemenea minunată oportunitate? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cum poate exista o asemenea oportunitate, care, după principiile de prin cărți, constituie chiar o anomalie într-o economie de piață? Simplu: sistemul bancar din România nu este guvernat de o economie de piață, ci de abuz de monopol! Cine permite abuzul de monopol fără vreo contramăsură? Parohul unui asemenea sistem! Adică, dl Isărescu. Deci, Isărescu reloaded! Cum este posibil acest abuz de monopol? Tot simplu: băncile străine dețin 90% din capital în sistemul bancar zis românesc și, ca atare, controlul absolut, putînd face deci ce vor; n-au realmente concurenți în băncile românești, care dețin o spuzeală din capitalul total, și pot, ca urmare, spre interesul propriu și în defavoarea clienților români, să acționeze în cartel, afișînd o concurență falsă și de formă între ele. Cine permite așa ceva? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded! Cine se face că nici nu vede asemenea încălcări ale regulilor și spiritului economiei de piață? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Cum altfel decît prin abuz de monopol nepenalizat ar fi posibil ca în România să se practice de către bănci cea mai dramatică marjă de dobînzi (diferența dintre dobînzile cerute la credite și dobînzile cu care se onorează depozitele) din Europa, oricum de 2-3 ori mai mare, potrivit statisticilor europene, decît practică aceleași bănci în țările lor de origine?! Cum e posibil ca în România băncile să cheltuiască cu dobînzile de 5-6 ori mai puțin decît încasează din dobînzi, rată inexistentă, potrivit statisticilor, prin Europa sau în lume?! Cine nu penalizează asemenea practici împotriva economiei de piață?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Ar fi și idioate băncile străine din România ca, în condițiile în care realizează profituri fabuloase din activități curente la adăpostul „valorificării” abuzului de monopol, să se mai obosească să finanțeze economia, care evident presupune și riscuri! Stocul creditelor bancare în România abia ajunge la 50% din PIB, în timp ce în Occident, de unde vin băncile din România, procentul depășește 200% din PIB! Vai, ce ți-e și cu statisticile astea europene! Trai nineacă în România! Profituri bancare fără finanțarea economiei! Superb! Cine asigură un asemenea trai pe vătrai pentru băncile străine? Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Dar apropo de băncile străine. Cine căuta în urmă cu vreo 20-25 de ani să ne convingă de nevoia ca, în România, să vină cît mai multe bănci străine, pentru că România, ni se spunea, nu are bani pentru finanțări și dezvoltare?! Dl Isărescu! Cine participase asiduu la desființarea băncilor românești, bune sau rele cum erau, pe considerentul că sunt furate de români? Și o asemenea desființare, desigur, pentru ca să vină cît mai repede băncile străine! Dl Isărescu! Întreaga perioadă după 1989 încoace dl Isărescu a fost tot guvernator al BNR, fiind firesc a fi asociat, și de vrea și de nu vrea, cu tot ce s-a întîmplat în această perioadă de 30 de ani! Cine tace acum mîlc, cînd băncile străine venite să salveze România cea fără bani nu întorc în România nici măcar cît culeg bani din România, stocul creditelor acordate reprezentînd doar 75% din stocul depozitelor acumulate? Cine pe cine de fapt finanțează: băncile străine România sau, dimpotrivă, România cea fără bani băncile străine?! Cine tace, cine nu-și aduce aminte de trombonul cu venirea băncilor străine pentru a finanța România și, mai ales, cine acceptă inacceptabilul?! Dl Isărescu! Deci, Isărescu reloaded!

Și apropo de inacceptabilul acceptat. Că sistemul bancar din România participă, potrivit înseși statisticilor BNR, în proporție doar de 8% la finanțarea companiilor românești mai poate fi, să zicem, trecut cu vederea, dar că acest sistem bancar este repudiat chiar de fratele său sistemul nebancar transnațional, care a pus stăpînire pe România, ar trebui să fie rușinea pămîntului! Participarea sistemului bancar din România la finanțarea expansiunii în România a fratelui său sistemul nebancar transnațional este – atenție mare! – zero! Zero! Nimeni din acest sistem transnațional nebancar nu este nebun să se finanțeze de la fratele său bancar din România cu dobînzi apocaliptice cînd poate s-o facă în străinătate de la aceleași bănci la costuri de 2-3 ori mai mici. Toate aceste finanțări, făcute fiind la solicitări din România, trec ca reprezentînd componenta privată a datoriei externe a României și constituie două treimi din aceasta! Despre alți privați nu poate fi vorba, căci pe privații români (firme sau indivizi) nu-i împrumută nimeni din străinătate! E tare, nu?! E tare potrivit chiar statisticilor BNR! Deci, un cîntec vesel să cîntăm: Isărescu reloaded!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/un-cantec-vesel-sa-cantam-isarescu-reloaded-793038

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Creșterea economică fără investiții“ este parte din matricea colonială

       Statisticile românești și europene arată că, în ultimul deceniu, România – acel oficial „ansamblu statistic România“ care nu ține cont de existența practic separată a două economii pe teritoriul actual al țării, respectiv cea străină și cea românească – s-a înscris, fără oscilații și nuanțări, în rîndurile țărilor unde se manifestă fenomenul creșterii economice fără creșteri măcar în pas sau cu creșteri mult mai slabe ale investițiilor, fenomen ce poate fi denumit „creștere economică fără investiții“, pentru că, cel puțin în parte, creșterea economică înregistrată este obținută fără investiții noi (vezi „România liberă“, 3 iulie 2019). Creșterea economică puternică din anii din urmă și cu care toată lumea din România s-a lăudat prin străinătățuri a fost realizată în condițiile unor investiții slabe, cu un ritm de creștere mult sub cel al creșterii economice, iar în anul 2018 contribuția investițiilor la creșterea economică a fost chiar negativă (minus 0,7% în echivalent PIB), cu alte cuvinte creșterea economică a fost obținută în ciuda scăderii relative a investițiilor! Toată lumea în România cere investiții, dar nimeni nu le face! Statul a tot redus efortul investițional, dar mai de remarcat este că sectorul privat, care se plînge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, procedează absolut identic și nu se îmbulzește la investiții. Și lucrurile sunt clare: nimeni nu se înghesuie spre investiții pentru că, dacă se obține creștere economică și fără investiții, de ce să faci investiții?! Mai bine consumi ceea ce se realizează în plus prin creșterea economică! Evident, dacă nu s-ar obține creștere economică, s-ar face investiții, dar, judecînd din punctul de vedere al investitorului, dacă tot se obțin profituri și fără investiții, de ce să mai facă investiții?!

Înregistrarea fenomenului „creștere economică fără investiții“ în România ridică mari semne de întrebare, pur și simplu pentru faptul că, în lume, acest fenomen s-a dovedit a decurge din impactul noilor tehnologii de vîrf,  îndeosebi din electronizare, informatizare și digitalizare, și nu întîmplător este consemnat în țările avansate pe această linie. Or, în România inserția de tehnologii noi pe ansamblul economic este slabă, digitalizarea este la început, iar în ce privește cheltuielile de promovare a inovării, și în general de cercetare/dezvoltare, România se află chiar pe ultimul loc în Europa. Deci explicația trebuie să vină din altă parte. Și nu poate fi vorba de altceva decît de impactul transformării României într-o colonie a capitalului vestic, impact care se traduce într-o întoarcere cu fundul în sus a rînduielilor normale dintr-o economie în conformitate cu stadiul de dezvoltare în care se află. Că vrem sau nu vrem, că ne place Europa sau nu, România a pierdut, ca țară, economia națională, decizia națională, identitatea națională. Aceasta privind din punct de vedere românesc, într-o interpretare politică și istorică ce este sau nu este agreată și recunoscută! Dar, dincolo de această interpretare, să-i zicem politică și istorică, există un impact economic în sine, să-i zicem strict tehnic, spre a-l separa și feri de interpretările politice! Și în cazul căruia nu se poate pune problema că este agreat sau nu, ori recunoscut oficial sau nu, pentru că există „fizic“, în carne și oase cum s-ar spune! Impactul principal constă în faptul că pe teritoriul României s-au format două economii distincte, cu constituențe distincte, cu dinamici distincte; cele două nu doar că nu seamănă deloc una cu alta, dar nici nu au legături una cu alta. De o parte –economia aparținînd capitalului străin, dominantă pentru că deține activele și pîrghiile strategice, și care face parte din ansamblul extern din care provine. Pe de altă parte – economia aparținînd capitalului românesc, economie subalternă, care pune pingele, și care se luptă în van, căci nu are decît cel mult șansa de a-și încetini pe cît posibil darea înapoi. Agregarea statistică a celor două economii în ansamblul numit oficial România ascunde dramaticul impact colonial. Dar, încet-încet, chiar statisticile însele îl relevă. Pentru că, urmărind în timp, economia străină tot crește în ansamblul statistic, iar economia românească tot scade! Fără înzestrare tehnologică, fără posibilități de finanțare (nu insistăm acum pe rolul nefast pe care îl au băncile străine din România în această privință), fără susținerea statului român (de la care nici nu pot exista cine știe ce pretenții, căci el de fapt nu mai există, fiind cu deliberare desființat), economia românească este cu mulți pași în urmă, fiind de fapt, „economic“ vorbind, în faza în care nu poate crește dacă nu face investiții. Investiții pe care nu le poate însă face la cît ar trebui, pentru că nu are resurse!

Economia străină merge, cu toate pînzele sus, înainte. Deține puterea, decizia, controlul strategic, principalele resurse, pozițiile de monopol pe piață în sectoarele de forță, practic totul. N-o împiedică nimic. Concurenți nu are. Oricum, în calitate de concurenți, competitorii români nu contează! Economia străină este cea care înregistrează creșterea economică din România. Mai pe scurt, n-are de ce să facă investiții! Poate înregistra creștere economică și fără investiții. Mai precis, poate realiza profit și fără să destineze o parte cu greutate din profit investițiilor. Creșterea economică este, statistic vorbind, creșterea PIB – adică, în esență, a valorii adăugate brute. Iar aceasta înseamnă salarii (ceea ce ia munca) și profituri (ceea ce ia capitalul). Dacă salariile sunt mici – și pentru aceasta vine capitalul străin în România! – profiturile mari se pot obține tocmai pe seama salariilor mici. Nu este nevoie de cine știe ce investiții. Cu alte cuvinte, se poate realiza creștere economică fără investiții, căci profiturile vin din folosirea forței de muncă ieftine (respectiv costuri mici pentru compensarea salariilor mici). Acest fenomen se petrece la scară mereu și mereu mai mare în România. Cînd, la aceeași activitate, costurile cu salariile sunt de 4-5 ori mai mici în România decît acolo de unde vii tu, companie vestică, nu trebuie să mai faci investiții în România. Îți iei hala în spate sau o închiriezi chiar la fața locului și te muți să-ți faci treaba în România. Investițiile se fac doar acolo unde înlocuiesc forță de muncă scumpă și nu una ieftină, adică tot pe la tine pe acasă prin Vest și nu în periferia colonială România!

Practic, la „antipozi“, economia românească din România se află pe un alt palier: are nevoie să facă investiții pentru a crește. N-are însă resurse pentru investiții. Așa că, de fapt, dă înapoi în reprezentarea sa în cadrul „ansamblului statistic România“, cu toate că face efortul principal de investiții pe acest ansamblu. Economia străină care face investiții mereu mai mici înaintează și ocupă în PIB-ul ansamblului poziții mereu în creștere, ceea ce lasă impresia că „România“ înregistrează fenomenul „creștere fără investiții“.

Vreți cîteva cifre?! Investițiile străine în România sunt estimate la vreo 75-76 miliarde euro, stoc ce reprezintă circa o treime din PIB-ul României. Cu acest stoc de investiții la lucru, capitalul străin obține deja peste jumătate din PIB-ul anual al „ansamblului statistic România“. Și lucrurile înaintează: investițiile străine noi devin mereu mai derizorii, creșterea economică obținută de capitalul străin este alertă și ponderea acestuia în contribuția la PIB-ul de ansamblu urcă în mod constant. De ce să mai facă investiții capitalul străin în România? Investițiile străine în România au reprezentat, în perioada 2000-2017, doar vreo 12-14% din eforul investițional total din țară. Cu acest mizilic, capitalul străin a trecut, ca putere în economie, de la aproape nimic la peste jumătate din total. De ce să facă investiții?! Matricea colonială exclude investițiile din potențarea profiturilor.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cresterea-economica-fara-investitii-este-parte-din-matricea-coloniala-791885

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face!

        Mai toți în România – politicieni, analiști, oameni de rînd, chiar și, bizar, oameni de afaceri – se plîng că în țara noastră nu se fac investiții.

Oricum, nu cît ar trebui! O realitate deloc greu sesizabilă și, oricum, imposibil de negat! Pe vremea comuniștilor se spunea că nu mai există aproape nimic pentru consum deoarece totul merge la investiții. Acum, în capitalism sau în ceea ce o fi în prezent pe la noi, merge totul la consum și mai nimic la investiții. Consumul crește, investițiile scad. Lucrurile nu sunt foarte simple, ba apar chiar destul de încîlcite. Pe vremea comunismului, cînd totul era la stat, statul era de vină că nu prea exista îndestulător pentru consum în măsura în care prea mult se aloca pentru investiții. Acum, sectorul privat, care a preluat aproape în totalitate economia, se plînge – atenție mare! – că tot statul ar purta vina, de data aceasta însă pentru că nu face investiții suficiente! De înțeles nu se prea înțelege cum stă, de fapt, treaba! De unde să mai facă însă statul investiții, cînd a fost redus, potrivit chiar opțiunii strategice aplicate și arhicîntate, la un rol minimal, în conformitate cu incriminarea sa de cel mai prost administrator, care trebuie să se dea la o parte spre a face loc celui mai bun manager ce este sistemul privat?! Dumnezeu să mai înțeleagă! Păi, dacă statul este considerat o nenorocire, atunci faptul că nu face investiții ar fi un lucru bun, și nu unul de incriminat. Căci, cu cît ar fi mai mici investițiile statului, ar fi mai reduse irosirile de resurse și ar rămîne disponibilități pentru investiții din partea celui mai performant, adică sistemul privat.

Realitățile și, o dată cu ele, statisticile arată însă că nici sectorul privat nu se înghesuie să facă investiții: nu numai că nu înlocuiește investițiile pe care statul nu le face suficient, dar, să fie clar, nu-și bazează nici propria expansiune pe creșterea investițiilor. În măsura în care sectorul privat (românesc sau străin) a bătut toba ani de zile despre incapacitatea de performanță a statului și despre necesitatea ca acesta să se dea la o parte pentru a permite mediului privat să se desfășoare nestingherit, te-ai aștepta ca o serie de nevoi pe care privații înșiși (firme sau indivizi) le au și statul nu le mai acoperă să fie asigurate de mediul privat, de altfel atotdominant în economie, precum infrastructura rutieră, infrastructura feroviară, cea de ocrotire a sănătății și chiar cea educațională. Dar, dincolo de aceasta, în normalitatea actului economic, asigurată, desigur, pe deplin în mediul privat, ar fi ca realizarea creșterii economice și sporirea profiturilor să fie condiționate și generate de investiții, de ridicarea, dacă nu chiar de accelerarea nivelului investițional. Or, ce se observă?! Creștere economică se obține, dar investițiile scad! Nu numai relativ – adică se obține o creștere economică mai mare decît creșterea investițiilor! – dar chiar și în mod absolut, adică se obține creștere economică în condițiile unei scăderi a investițiilor. Ce înseamnă acest lucru, în condițiile în care așa-numita creștere economică este, de fapt, creșterea PIB-ului?! Înseamnă că sporirea PIB-ului (adică, în esență, a salariilor și profiturilor, căci acestea împreună constituie PIB-ul) nu prea mai este dependentă de creșterea investițiilor și că se realizează și fără creșterea investițiilor! Spre deosebire de trecut, o anumită creștere a PIB-ului se poate obține nu doar printr-o creștere în pas a investițiilor, ci chiar și printr-una mai mică sau chiar negativă a investițiilor, ceea ce duce, în cîțiva ani, la bizare scăderi ale ratei de investiții în PIB! România prin această fază trece sau în această fază este! Creștere economică există cu rate de investiții scăzute în PIB și chiar cu diminuări ale acestei rate în PIB!

Ca o fațetă a acestui lucru, toată lumea cere investiții, dar nimeni nu le face! Cea mai mare ipocrizie se manifestă din partea sectorului privat: se plînge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, dar nici el, sectorul privat, nu se îmbulzește să investească, ba dimpotrivă, tot restrînge relativ investițiile. Cea mai simplă explicație: nu are nevoie să crească investițiile! Realizează profituri și fără investiții sau, mai precis, fără creșterea investițiilor ori cu investiții minime. Cît va dura această fază? Spre ce se vor îndrepta lucrurile?

Să vedem ce se întîmplă în lume în planul investiții/creștere economică, și apoi să ne întoarcem la România și să evaluăm specificul de aici. Pe vremea industrialismului clasic, pentru a obține o creștere a PIB era nevoie de o creștere mai mare, de regulă mult mai mare, a investițiilor. În perioada postbelică, odată cu revoluția tehnologică, incrementul necesar al investițiilor pentru creștere economică s-a diminuat, doar țările care urmăreau să reducă decalajele de dezvoltare trebuind să realizeze o devansare a creșterii investițiilor. În zilele noastre, în epoca informaticii și a digitalizării, creșteri în PIB se obțin în condițiile unor investiții  cu creșteri în pas cu cele ale PIB-ului și, tot mai mult, cu creșteri mai mici sau chiar cu scăderi ale investițiilor. Ca urmare, rata investițiilor în PIB se diminuează la cote incredibile în urmă cu o sută de ani sau chiar cu cincizeci de ani. Impactul nebănuitelor progrese tehnologice este evident. Avînd în vedere că PIB-ul nu este altceva decît valoarea adăugată (adică salarii plus profituri) înseamnă că, per ansamblu, se pot obține creșteri ale profiturilor cu creșteri salariale mai mici sau, altfel spus, munca, deși mai bine compensată față de trecut, generează, prin asociere cu o tehnologie mult superioară, profituri mereu mai înalte. Investițiile se fac din profit. Și, privind procesul în repetabilitatea sa în timp, nevoia de investiții pentru obținerea de profit scade. La nivelul de ansamblu al PIB-ului, consumul poate crește, în timp ce investițiile scad. Se pot obține creșteri de PIB cu creșteri inferioare de investiții. Nu doar progresele tehnologice explică însă noua situație.

(continuarea săptămîna viitoare)

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 iulie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/toata-lumea-cere-investitii-dar-nimeni-nu-le-face-790722

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Ce ne oferă OMV: nu ori-ori, ci oricum la ruși!

        Conducerea companiei Petrom, deținută de grupul austriac OMV, a considerat oportun să iasă public la rampă.

Stimulată probabil de votul copleșitor „proeuropean” din 26 mai, dar și mai probabil de băgarea a doua zi la pușcărie a liderului PSD Dragnea, vizat oricum căci era vinovatul pentru orice în România zilelor noastre, conducerea companiei Petrom, deținută de grupul austriac OMV, a considerat oportun să iasă public la rampă.

Și a inventat de urgență un interviu „acordat” conducerii editoriale a cotidianului de business Ziarul Financiar. Interviul merită atenție.

Ce mesaj trimite în acesta CEO-ul OMV-Petrom, dna Christina Verchere?! Că onor compania pe care o conduce este interesată de zăcămintele de gaze naturale descoperite în platoul continental românesc din Marea Neagră, dar nu poate trece la faza de exploatare pentru că este vorba de miliarde de dolari (sau euro) și nu are din partea statului român garanțiile necesare angajării unor asemenea sume. Și ne avertizează că, dacă exploatarea off shore nu demarează, România va fi nevoită să aducă gaze din import (se înțelege din Rusia), deoarece producția de gaze din zăcămintele tradiționale on shore va tot scădea.

Personal am înțeles că, dacă statul român nu dă garanțiile necesare, este de rău. Și atunci m-am apucat să răscolesc prin interviu să găsesc, cu subiect și predicat cum se spune, garanțiile la care face referire dna Verchere. Am citit interviul de cîteva ori și n-am găsit nimic concret. Probabil dna Verchere, britanică de origine, este soră cu olandezul Timmermans, care tot așa în bobide vorbește și dînsul cînd se referă la legile care în România ar ataca independența justiției. Nu spune despre care prevederi, în mod concret, este vorba! Se pare că, pentru ăștia de prin Vest – fie partizani UE, fie sceptici UE – noi românii suntem de vină doar pentru că existăm, nici nu mai contează cu ce greșim!

În cazul concret al gazului off shore din Marea Neagră, dincolo de faptul că greșim prin aceea că existăm pe aici, cu ce dracu’ om fi atît de vinovați încît marele OMV nu catadicsește nici măcar să ne ia gazul, respectiv gazul lăsat de Dumnezeu nouă?! O fi greșit și Dumnezeu! Cum să ne lase gazele nouă, românilor?! Atîta doar că, prin concesionarea folosinței către cei de la OMV, gazul nostru a devenit gazul lor. Îl pot vinde oricui și la ce prețuri vor. Statului român trebuie să-i dea doar niște redevențe, pe cît posibil mai ridicole. Care ar fi, deci, „garanțiile” de care ar avea nevoie cei de la OMV și nu le au sau, mai pe șleau spus, ce îi deranjează?! Păi, probabil două lucruri: cerința ca 50% din gazul extras să fie desfăcut în România și schema progresivă de taxare în funcție de prețul de desfacere! Căci despre altceva nu poate fi vorba. Alte „restricții” nu există! Să înțelegem, deci, că OMV Petrom ar vrea să poată exporta liber gazul eventual exploatat, în Ungaria de pildă sau în Madagascar (că tot l-au extrădat cei din Madagascar pe Mazăre fără hotărîre judecătorească!) și, bineînțeles, niscai taxe doar de formă, precum cele plătite acum pentru gazele on shore (lăsate de Dumnezeu tot românilor, dar externalizate către OMV Petrom practic pe daiboj și cu redevențe nemodificate nici după 10 ani cum prevedea contractul de așa-zisă privatizare, nemodificate prin contribuția unuia dintre cei mai vocali premieri pe numele său Ponta).

Demagogia OMV este cu mult mai mare decît cea a dlui Timmermans. În loc să ne spună direct că sunteți niște slugi, care n-au dreptul la vreo pretenție – și atenție cu pretențiile că ajungeți la pușcărie ca Dragnea – și, oricum, nu poate fi vorba de taxe racordate la prețurile mondiale sau de o aprovizionare cît de cît din propriul vostru gaz, dna Verchere ne toarnă o diversiune supergogonată.

Ce ne spune dna Verchere? Dacă nu ne dați garanțiile nenominalizate dar clare și pentru întîrziații mintal (adică taxe doar de formă și livrare liberă la export, fără restricția unei cote îndreptate spre piața românească), noi, OMV Petrom, nu investim să exploatăm gazul din Marea Neagră și, ca urmare, România va trebui să importe mereu mai mult gaze de la ruși. Mai mare decît odioșenia șantajului este ilogica lui! Păi, dacă vrei să exporți liber, tocmai pentru a livra la alții și nu pe piața românească (unde, ne-o spune de astă dată în clar dna Verchere, lipsește cererea, de parcă nu tocmai OMV a distrus petrochimia românească!) înseamnă că, indiferent dacă se exploatează sau nu gazul din Marea Neagră, consumatorii români, în măsura scăderii inevitabile a producției tradiționale interne, tot nu vor avea gaze decît dacă vor importa mereu mai mult de la ruși! Cine e „cu rușii”?! Noi sau OMV-ul?! Un indiciu ni-l oferă intervenția publică a șefului cel mare al OMV de la Viena, dl Seele, adică șeful dnei Verchere, care a cerut UE să determine SUA să oprească sancțiunile împotriva firmelor europene care cooperează cu Rusia!

Deci, dacă noi românii tot nu ne alegem cu nimic, indiferent dacă gazul off shore din Marea Neagră se exploatează sau nu și tot pe mîna rușilor ajungem, de ce atunci să furnizăm „garanții” pentru investițiile întru deschiderea exploatării?! Este termenul folosit de dna Verchere, dar evident nu este vorba de garanții, ci de cadouri indemne și nejustificate. Nu mai bine lăsăm zăcămintele de gaze acolo unde sunt în pămînt, așteptînd tot de la Dumnezeu vremuri mai bune și pentru noi, slugile?! Realitatea este că, din cauza demagogiei nesfîrșite a colonialiștilor actuali, folosirea șantajului a luat locul comenzilor. Dar cei cu comenzile nici măcar nu se sinchisesc să imagineze niște șantaje oricît de dure, dar logice.

Tare mă tem că, pe drumul pe care pare că a luat-o în epoca post Dragnea, dna Dăncilă se va grăbi să dea OMV-ului înjositoarele „garanții”, urmînd exemplul predecesorilor săi, Adrian Năstase și Victor Ponta. Dna Dăncilă, dacă nu s-a retras în urma eșecului lamentabil al PSD în alegerile europarlamentare, atunci s-o facă măcar pentru a fenta șantajul OMV, în a cărui respingere trebuie să conteze nu doar demnitatea umană, ci și logica însăși, căci șantajul în care nu există ori-ori, ci alternative false în care e vorba de același lucru și aceeași finalitate, este numai o ofensă adusă bunului simț. Să-l lase pe dl Iohannis și „guvernul său” să dea odioasele „garanții”. Să nu-i răpească această plăcere, căci, în mod sigur, „guvernul său” își va începe activitatea chiar cu acordarea acestora!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/ce-ne-ofera-omv-nu-ori-ori-ci-oricum-la-rusi-789409

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

După votul din 26 mai, deținătorii puterii vor prelua și guvernarea?

        În urma votului din 26 mai, dincolo de moțiuni de cenzură și altele asemenea, adevărata întrebare este dacă deținătorii puterii vor prelua, sau nu, și guvernarea. Ne place, nu ne place, guvernarea și puterea nu sunt același lucru.

Oricum, nu pot fi confundate într-o colonie! Suntem în capitalism. Și în capitalism proprietatea este sfîntă! Decide, în ultimă instanță, proprietarul. Nu cel care guvernează! Acesta trebuie, în cele din urmă, să se supună cerințelor proprietarului, căci proprietarul decide în capitalism.

În România actuală, proprietățile strategice sunt în mîna străinilor. Au fost cîndva în mîna românilor, respectiv stat sau privați. Nu mai sunt. Petrolul și gazele, distribuțiile de energie (care colectează banii de la consumatori și deci fac jocurile), respectiv și cele de gaze, și cele de electricitate, și cele de carburanți, industriile de construcții auto, de componente auto, de materiale de construcție, de feroase, de neferoase, de prelucrare a alimentelor, băncile, sistemul de asigurări, telecomunicațiile, întreg comerțul modern, sistemul pensiilor private, comerțul exterior cerealier și tot mai mult pădurile și pămînturile agricole sunt în mîna străinilor. Este un fapt. Astfel încît, indiferent dacă se acceptă oficial sau nu că România este o colonie, aceasta este o colonie pentru că decizia este la străini, în virtutea deținerii proprietăților strategice, și nu la români! Străinii decid, căci ei sunt proprietarii. Și este firesc să fie așa în capitalism. E dreptul proprietarului să decidă. Decizia înseamnă putere. Deci, străinii dețin puterea în România.

Ca atare, au și dreptul de a guverna în România. Guvernarea de către cei ce dețin proprietățile strategice, și deci puterea, este normală. Ba mai mult, are avantajul de fond al absenței sincopelor dintre cei care guvernează și cei care dețin puterea. Desigur, întotdeauna „iese“, pînă la urmă, ca ultimii – cum este și firesc! – dar, între timp, apar necorelări care încarcă agenda cu probleme ce ar putea fi evitate.

În mod nefiresc, cei ce dețin puterea în România nu și-au asumat și guvernarea, adică administrarea. Au considerat a le fi mai convenabil așa. Probabil din trei motive. Unul este acela că, lăsînd administrarea în seama românilor, îi costă mai ieftin, căci, salarizați ca la ei acasă, străinii ar fi costat mult mai scump. Al doilea motiv este probabil principalul, deoarece, lăsînd administrarea în seama românilor, doar aceștia răspund, în timp ce stăpînii n-au nici o răspundere. „Tocați“ pur și simplu ca hoți și corupți, românii devin „vinovații de serviciu“. Și cu cît îl culpabilizezi mai abitir pe sclav, cu atît îl poți jecmăni mai tare. În sfîrșit, al treilea motiv, deloc de neglijat, este că, sub paravanul că România ar fi o țară suverană, se pot face aici cele mai năstrușnice experimente, îndeosebi în justiție și economie, pe care ție, stăpîn, ți-ar fi rușine, în secolul XXI, să le montezi în propria-ți colonie!

Despărțirea fizică a guvernării de putere este o invenție teribilă a colonialismului actual, care n-a operat în colonialismul clasic. Pe vremea colonialismului clasic, puterile coloniale preluau fără ezitări administrarea și conduceau coloniile prin guvernatori oficiali sau trădători locali, tot oficiali. Invenția colonialismului actual derivă, fără îndoială, din caracteristica principală a acestuia: folosirea la maximum a diversiunii și demagogiei. Să observăm că toate formele de colonialism din trecut erau, în fond, mai oneste, trîmbițînd exploatarea colonială în numele unei superiorități declarate. Numai colonialismul actual cere supunere colonială în numele „democrației“. Menținînd de ochii lumii cadrul democratic în colonii, puterile coloniale actuale obțin avantaje economice și politice imense, dar își asumă anumite disfuncții. Acestea rezultă din faptul că oamenii, nepreaînțelegînd cum stau de fapt lucrurile, iau, de pildă, în serios alegerile, care evident într-o colonie n-au nici o importanță. Pentru că alegerile nu schimbă deținătorii proprietății și deci puterea, ci doar guvernarea! Adică nu schimbă nimic! Oricine dintre autohtoni ar veni la guvernare, stăpînii rămîn absolut aceiași. Ce să se schimbe?! Atîta doar că localnicii cîștigători de alegeri se pot amăgi, între alegeri, că se joacă și ei în țărînă!

Așa s-a întîmplat în România după alegerile din 2016, cîștigate detașat de PSD–Dragnea. Cu votul majoritar amăgitor la spate, PSD–Dragnea a încercat să schimbe unele efecte ale colonializării. A atacat, printre altele, la lingurică stăpînul străin al țării, mărind salariile, adică exact ceea ce pe acesta îl afecta cel mai mult, căci de-aia venise în România, pentru a profita de salariul mic! Dragnea știa însă prea bine că era doar la guvernare, nu la putere, și atunci nu numai că nu a pus niciodată în discuție rînduielile coloniale, dar și-a însoțit orice demers în sensul creșterii salariilor cu cadouri peste cadouri pentru capitalul străin, așa-numitele „relaxări fiscale“. De a ajuns capitalul străin să plătească pentru derularea activității în România un cost statal fiscal superscăzut, la nivel de paradis fiscal. Se părea că, dacă Dragnea n-ar fi existat, capitalul străin ar fi urmat să-l inventeze, de vreme ce acesta superprospera cu costuri mereu mai mici, putînd în același timp să aibă în Dragnea idealul „vinovat de serviciu“, în capul căruia să-i arunce toate nenorocirile, cîte-n Lună și în stele, văzute și nevăzute! La sfîrșitul lunii mai 2019, filmul s-a rupt! Într-un fel era de așteptat! La început de 2018, Dragnea își consumase ultimul as din mînecă, trecînd în seama angajatului integral contribuțiile sociale, cadou inestimabil pentru angajator. Relațiile dintre muncă și capital erau întoarse în capitalismul primitiv. O asemenea deresponsabilizare socială a angajatorului nu există nicăieri în Europa. Dar, cu aceasta, Dragnea și-a lichidat orice capacitate de manevră și negociere. El nu mai avea ce să ofere pe mai departe capitalului străin. Votul din 26 mai, în care Dragnea n-a mai fost susținut de cei cărora le mărise salariile și pensiile, n-a fost decît prilejul. A fost băgat imediat la pușcărie pentru un delict ticluit și oricum derizoriu. În timp ce capitalul străin rămîne cu pomana aiuritoare a deresponsabilizării sociale totale, unică pentru capital în toată Europa!

Este foarte interesant ce va urma. Corect ar fi ca onor capitalul străin, cu vîna principală capitalul vest-european, să-și asume guvernarea. În fond, s-a votat împotriva celor acuzați că amenință investitorii străini și chiar că scot România din Europa. Dar, vai, asumarea guvernării chiar de către străinii ce dețin proprietățile strategice, deci decizia și puterea, ar însemna nu doar recunoașterea oficială a statutului de colonie al României, dar și preluarea de răspunderi, ceea ce, în condițiile demagogiei nesfîrșite de la Bruxelles și de prin alte capitale coloniale, este exclus! Arhitectura votului din 26 mai creează însă condițiile, întîia dată de la finalizarea transformării României într-o colonie est-europeană a capitalului vestic, pentru o preluare a guvernării de către deținătorii puterii, dar sub un paravan: cel al forțelor politice interne care se prezintă trup și suflet „proeuropene“ și „promultinaționale“ și care chiar au și cîștigat alegerile! PNL, USR, Pro România, PMP insistă că mîntuirea adevărată a României vine, împotriva PSD–Dragnea, de la Europa și capitalul străin. În principiu, n-ar trebui să fie probleme. Doar că, avînd în vedere contopirea acestora cu străinii cei buni, orice ar face la guvernare ar fi, pentru toată lumea, expresia voinței și dorinței Europei și celor de-o simțire cu ea. Ar fi cam același lucru cu preluarea directă a guvernării de către deținătorii străini ai puterii. Dar cine ar mai fi, atunci, „vinovații de serviciu“?! Tocmai propriii oameni, alde Iohannis, Orban, Cioloș, Barna?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/dupa-votul-din-26-mai-detinatorii-puterii-vor-prelua-si-guvernarea-788407

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Pensionarii au rupt-o cu PSD! Cine pierde?!

         Nu știm ce studii sociologice savante se vor face pentru pătrunderea în „măruntaiele” votului din 26 mai, spre a-l explica, spre a-i depista resorturile și spre a putea răspunde la zecile de întrebări pe care le-a provocat.

Unul dintre studii se cuvine a fi întreprins în privința votului pensionarilor. Că este cel mai mare bazin electoral nu înseamnă automat că analizele sociologice se vor îndrepta spre acesta. Poate sociologii miros alte teme de interes, ca, de pildă, deplasarea electoratului „spre dreapta” sau „vocația europeană” a românilor ori noua implicare politică a tinerilor – toate cu influențe consistente pe termen lung și, oricum, mai suculente decît „platitudinile” din bazinul electoral cel mai mare, dar și cel mai anost și, în mod obiectiv, fără viitor. În acest bazin, indiferent că place sau nu place, că vrem să vedem sau ne facem că nu vedem, a fost tranșat însă votul din 26 mai. Pe scurt, dar halucinant, pensionarii au rupt-o cu PSD! Cine va pierde?!

PSD a captat vreo 2 milioane și ceva de voturi în 26 mai. Pensionarii sunt vreo 5 milioane. Toți au drept de vot și scrutinele au arătat că pensionarii sunt și cei mai activi votanți. Și că, pînă în 26 mai, cei mai mulți votaseră cu PSD, spre disperarea celorlalte partide și nemulțumirea unora dintre tineri, ba chiar a mai multora din ei, că aceasta blochează înnoirea societății. Mai mult, sunt unii care spun cu subiect și predicat că, după ce că sunt întreținuți de populația activă, pensionarii mai și opresc mersul înainte spre progres (desigur, spre Europa și alte asemenea din „fashion-ul politic” la modă). Să nu ne facem că aceste păreri nu există și nu sunt vehiculate în societate! O bază obiectivă au. Deși au muncit zeci de ani și au virat din propriile contribuții finanțarea pensiilor lor, simțămîntul concret că așa stau lucrurile a dispărut de mult. Deja din 1996 fondurile strînse decenii anterioare din contribuțiile pentru pensii s-au epuizat, mîncate de inflația fulminantă și în absența oricărei încercări de valorificare, astfel încît, din acel an, pensiile sunt plătite anual din ceea ce se strînge tot anual pentru pensii de la cei ce muncesc acum. Și, dacă nu ajunge, dintr-o participare directă netă a statului. De la această situație pînă la aprecierea că „noi, cei care muncim, îi ținem pe cei ieșiți la pensie” n-a mai fost decît un pas! Și iarăși să nu ne facem că nu vedem că nu numai nemulțumiri există din partea unor tineri, dar și un soi de ură a apărut față de bătrîni. Ce să mai vorbim de contribuțiile concrete pentru pensii, pe care toți cei implicați – angajatori și angajați deopotrivă – le incriminează și încearcă să le evazioneze. Și dacă pensiile pentru cei ce au muncit în ultimii 30 de ani, îndeosebi în sistemul privat, ar fi calculate după ce s-a contribuit efectiv pentru pensii, și nu după valoarea salariului, s-ar ieși la pensie, din cauza evaziunii pur și simplu apocaliptice, cu sume de doar cîteva sute de lei, puține de tot.

O fațetă – poate cea mai ridicolă – a faptului că pensiile produc iritare într-o anumită parte a societății, îndeosebi în mediul economic privat, este că statul român a ajuns stigmatizat ca „stat asistențial” (pensiile fiind incluse în statistici ca principala componentă a așa-numitei „asistențe sociale”). Statul român este acuzat de practicarea asistenței sociale de tip comunist, în care resurse importante sunt irosite în asistența socială. Într-un cuvînt, statul român ar fi „statul asistențial comunist”.

Într-un asemenea climat, PSD s-a apucat să mărească pensiile: prin ridicarea valorii punctului de pensie, prin majorarea „pensiei minime” (greșit numită astfel pentru că este vorba de un ajutor social, dar intrată în jargonul public sub această denumire), prin înlăturarea unor inechități, prin rotunjirea în sus la recalcularea pensiilor în funcție de instituirea unor criterii unitare etc. Votul pensionarilor pentru PSD era aproape o axiomă. Mai ales că venea după ce regimul Băsescu înghețase pensiile, ulterior încercării chiar de a le tăia, și numai intervenția Curții Constituționale blocase demersul. Grosul votanților PSD erau pensionarii. Or fi fost și acum ca pondere în votul din 26 mai. Dar, în 26 mai, într-un fel sau altul, s-a rupt filmul. Și de ar fi cei 2 milioane și ceva de votanți PSD doar pensionari, ceea ce este puțin probabil, unde sunt celelalte 3 milioane de pensionari?! Au stat acasă și n-au votat?! Au votat cu cei care anterior le înghețaseră pensiile?! Au votat cu Iohannis, care nu o dată a admonestat PSD că mărește pensiile pentru că nu ar exista bani de așa ceva și strică astfel echilibrul bugetar?! Sau au votat cu USR-iștii, care sunt, desigur, pe valul digitalizării și europenizării, dar cărora nu cred că le este gîndul să mărească vreodată pensiile. Cifrele arată că, în 26 mai, urmașii tăietorilor de pensii împreună cu Băsescu însuși, care și-a făcut partid, au luat o dată și jumătate mai mult decît PSD! Iar Iohannis, în contul căruia pot fi puse da-urile de la referendumul pe justiție, a obținut de două ori mai mult decît PSD! La 26 mai pensionarii au rupt-o cu PSD. Cine va pierde?! PSD a pierdut deja prima rundă. Urmează pensionarii?! Greu de răspuns, dar, oricum, aceștia trebuie să se aștepte la orice. Alt partid care să crească pensiile nu prea se zărește. Dar, așa nu merge: să-ți mărească  pensiile PSD și tu să votezi cu Iohannis și Băsescu!

Pe Europa, dragă poate unora dintre pensionari, nu se poate conta ca salvator în problema pensiilor. Europa cere mărirea vîrstei de pensionare și ieșirea la pensie a femeilor la aceeași vîrstă cu bărbații, măsuri la care pînă acum PSD a făcut opoziție. Cu voturi pentru PSD reprezentînd nici 40% din numărul pensionarilor va fi cum vrea Europa. Și cu pensii mai mici!

Spre disperarea celor, în frunte cu Iohannis și Băsescu, ce anatemizează statul român ca stat asistențial, chiar statisticile europene nu numai că nu probează cumva aserțiunile lor, dar le contrazic cu totul. Nu se împiedică însă Europa și menestrelii ei din România de statistici. Neconvenindu-le, le ignoră cu totul! De altfel, o colonie, precum este România nu poate fi stat asistențial, căci n-are resurse pentru așa ceva. Statul român, spun statisticile europene, este nu numai ca și ultimul din Europa la asistență socială, dar, terifiant pur și simplu, cheltuie chiar de două ori mai puțin decît în medie Europa pentru asistență socială. În loc să fie criticat că alocă prea puțin pentru asistență socială (pensii, ajutoare sociale pentru cei cu dizabilități și pentru șomaj), statul român este criticat că ar cheltui prea mult! Cum altfel s-ar putea însă arăta ura față de bătrînii, aceia săraci în majoritate, care prin vîrstă au muncit o bună parte a vieții lor în comunism și care sunt menținuți acum în viață prin contribuția celor activi ce muncesc în capitalismul mult visat?! Se pare însă că pensionarii înșiși au înțeles cum stă treaba și și-au tăiat singuri, prin vot liber consimțit, craca de sub picioare!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 iunie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pensionarii-au-rupt-o-cu-psd-cine-pierde-787551

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Unicitatea „europeană“ a României post-colonializare

    Chiar dacă n-a participat la alegerile europarlamentare din România, nici chiar prin agenda dominată de înfruntările politice interne, UE le-a cîștigat detașat.

Cei acuzați, indiferent dacă doar pe povești manipulatorii, că scot România din UE – respectiv PSD-ul și partenerul său de guvernare ALDE – au fost spulberați și trimiși la un sfert din opțiunile de vot. Cei care, dimpotrivă, au acuzat PSD-ul de „antieuropenism“, dîndu-se „europeni“ nevoie mare din convingere sau mai probabil la comenzi externe – respectiv președintele Iohannis, PNL, USR-PLUS, dar și minusculele și la limită partide ale lui Ponta și Băsescu – au preluat practic copleșitoarele trei pătrimi din configurația politică. N-a contat nici că de fapt PSD n-a pus vreun moment în discuție apartenența României la UE sau măcar rînduielile care au făcut din aceasta o colonie în cadrul sistemului centru-periferie pe care-l constituie UE, nici că, prin îndepărtare de la proiectele inițiale, UE s-a transformat într-o structură colonială, nici că aceasta a luat tot României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), nici că PSD a încercat să mărească salariile și pensiile oamenilor, cele mai mici din UE, pentru a le da un standard mai bun tocmai în UE! N-a contat decît diversiunea inoculată de o propagandă extrem de eficientă că PSD este „antieuropean“, antijustiție, „ciuma roșie“ și alte asemenea! Iubirea de UE mai mare decît propriile salarii este o ciudățenie halucinantă. Părerea românilor despre UE este dată de suprapunerea acesteia, în mintea lor, cu ieșirea lor în lumea largă, la muncă, în călătorii, cu alte cuvinte în supraviețuire și în petrecerea timpului liber. Că UE a ajuns un bastion colonial, că are „două viteze“ (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altor popoare (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată, este important doar că UE înseamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun.

Iubirea de UE mai mare decît soarta propriilor salarii s-a manifestat impresionant într-un moment în care România era deja „cea mai colonie dintre toate coloniile“ din Est ale Vestului european. Transformare petrecută în vremea guvernărilor unora dintre „proeuropenii“ vocali actuali, dar, în cea mai mare parte, în vremea „antieruropeanului“ PSD, zis „ciuma roșie“! Și fapt remarcabil din punct de vedere istoric, intervenită într-un răstimp superscurt de numai 15 ani și, de subliniat, fără ocupație militară. Presiunile externe inimaginabile, îndeosebi prin FMI, Banca Mondială și guvernele occidentale pentru privatizări în cascadă, inclusiv nenecesare, și liberalizări fără temeiuri și condiții economice, precum și condiționările impuse pentru apartenența la NATO și UE (cedarea resurselor subsolului și utilităților publice, lichidarea sistemului bancar autohton, dezmembrarea sistemelor integrate de energie electrică și căi ferate etc.) au constituit piesele centrale ale colonializării rapide și totale. Dar, neîndoios, fără concursul trădător al clasei politice românești – probabil cel mai mare din istorie și cel mai substanțial din tot Centrul și Estul Europei – România nu devenea „cea mai colonie dintre toate coloniile est-europene“ practic doar într-un deceniu și jumătate. Marilor preluări externe efectuate sub guvernele pedeseriste/pesediste li s-au adăugat măsurile, dictate extern, luate de regimul Băsescu în perioada crizei de după 2008, care au imprimat o accelerație fără egal procesului. Practic, „antieuropeni“ n-au prea existat, iar „proeuropenii“ s-au călcat unii pe alții pe picioare de îmbulzeală ce era.

Un context nou se poate spune că a apărut în Europa Centrală și de Est, dar și pe plan european și internațional, din a doua jumătate a deceniului al doilea al anilor 2000. Mai multe țări central și est-europene au inaugurat măsuri și procese prin care să se opună colonializării, s-o blocheze și, pe cît posibil, să obțină recuperări. Au fost oprite practic, dacă nu chiar și oficial, privatizările, au fost stopate preluările străine de active strategice și au fost interzise pur și simplu în sectoare monopoliste cum ar fi utilitățile publice, au fost folosite orice oportunități de reluare a controlului asupra unor active din domeniile exploatării resurselor și distribuțiilor de energie. Viza tuturor acestora precum și a multor altor măsuri este întărirea statului, singurul care se poate lupta cu transnaționalele, precum și, pe cît posibil, sprijinirea capitalului autohton. Foarte important, încă din perioada crizei de după 2008, au fost utilizate ezitările corifeilor de pe la Washington sau de pe la Bruxelles, precum și controversele dintre aceștia pentru a înscrie măcar cîte un punct în promovarea unui interes propriu. O singură excepție există: România! Și iarăși în România n-au existat „antieuropeni“! Ci, din păcate doar „proeuropeni“ care au pus România pe tavă, la dispoziția UE! De acum, din a doua etapă a colonialismului vest-european în Centrul și Estul Europei, România se poate spune că face figură unică de atîta „europenism“ generalizat. Și, în această privință, concursul trădător al clasei politice românești este total! Și special, prin unicitatea sa! Iată prin ce se distinge:

– Întreaga clasă politică românească, indiferent de ce parte a baricadei se află, este unită în cuget și simțiri în a nici nu recunoaște cumva statutul de colonie al României, darămite de a pune în discuție acest statut. În asemenea condiții, chiar dacă se vizează – deși nu prea se vizează! – a se corecta vreun efect al rînduielilor coloniale actuale din România, orice efort este inutil, întrucît fără atacarea cauzelor totul este degeaba.

– Nu cumva întărirea, ci, dimpotrivă, distrugerea statului este în continuare urmărită (nici practic și, ce să mai vorbim, oficial, privatizările n-au fost stopate; în mod elucubrant, singura strategie existentă prin ministere și întreprinderi de stat este privatizarea; pentru întreprinderile de stat nu există nici măcar legi care să le permită preluări de pe piață în vederea extinderii activității în țară sau în străinătate).

– În mod incalificabil, privatizarea continuă, dar nu pe banii privaților, ci pe banii contribuabililor (cum se întîmplă în sistemul de sănătate, unde banii culeși de stat din contribuțiile pentru sănătate finanțează dezvoltarea structurilor private).

– În mod aproape halucinant, nu se instituie reglementări pentru protejarea domeniilor și sectoarelor strategice, atîtea cîte au mai rămas (resurse ale subsolului on-shore și off-shore, hidrocentrale, păduri, pămînturi agricole), evident pentru a le lăsa cel puțin potențial la dispoziția capitalului străin.

– Vulnerabilizarea pînă la pericol de dispariție a ultimelor active importante ale statului român prin aruncarea lor pe piață, fără vreo protecție, sub forma unui fond zis suveran de dezvoltare și investiții, care, în bătaia fluxurilor internaționale de capitaluri, poate ajunge, în numai cîțiva ani, la străini, urmînd a avea soarta Fondului Proprietatea, cea mai mare rușine a capitalismului românesc și, prin implicarea străină, a capitalismului internațional contemporan.

– Aservirea către capitalul străin îmbracă forme dramatice: mascarada impozitării profitului, ce permite capitalului străin să externalizeze fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate; politica de cadouri peste cadouri oferite capitalului străin, prin așa-numita „relaxare fiscală“.

– Aducerea costului statal pentru capitalul străin care acționează pe teritoriul țării la nivel de… paradis fiscal.

– Premiera istorică europeană a deresponsabilizării sociale totale a capitalului prin așezarea contribuțiilor sociale pentru pensii și sănătate integral în cîrca angajatului.

– Oprimarea capitalului autohton; ANAF face pe leul doar cu firmele românești, fără nici măcar a călca pragul celor străine, iar DNA nu descoperă decît hoți și corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins; așa-numita sprijinire a IMM-urilor românești este o minciună sfruntată.

– Prezentarea celei mai mari tragedii a poporului român – bejenia a 4-5 milioane de oameni în vîrstă de maximă potență de muncă – precum o investiție!

– Siluirea fiscalității, care cere de la fiscalitate ceea ce aceasta nu poate da și care, prin așa-numita „relaxare fiscală“, aduce statul român în fundul gol, în incapacitate de a mai face ceva, oricum nu investiții, în condițiile în care nu are baza minimă constituită nici în infrastructură, nici în ocrotirea sănătății și educație.

Subliniem, încă o dată, toate acestea pe vremea „antieuropeanului“ PSD, zis și „ciuma roșie“! Vă dați seama ce va urma pe vremea „proeuropenilor“ Iohannis, PNL, USR-PLUS (Cioloș), ProRomânia (Ponta), PMP (Băsescu)?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 29 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/unicitatea-europeana-a-romaniei-post-colonializare-785515

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Europa cu două viteze“ în România: reușită totală, pînă la decuplare

       „Fișele” celor două economii care funcționează practic separat pe teritoriul României actuale (vezi “România liberă”, 15 mai 2019) arată că lucrurile stau aici cu mult mai rău decît s-ar putea crede.

În esență, tot mai mica economie românească din România, deposedată de resursele strategice, de pîrghiile strategice și beneficiind de înzestrări minime și finanțări derizorii răspunde de tot și de toate și, în mod disproporționat, are în grijă 3/4 din populația aptă de muncă a țării. Cu o productivitate la jumătatea celei a economiei aparținînd capitalului străin, trebuie să plătească 70% din salariile din țară. Și nu obține decît 1/3 din totalul profiturilor, deși face efortul principal (circa 85% din totalul investițiilor noi). Ca un corolar, susține bugetul în proporție de 3/5. Prin comparație, economia străină n-are nici o grijă, nici o angara. Nu-și asumă ocuparea decît a 1/4 din forța de muncă, putînd astfel plăti salarii în medie mult peste ce poate economia românească. Cu investiții minime pentru dezvoltare, realizează 2/3 din profituri, adică mult peste cota participării la PIB și la cifra de afaceri, semn clar că obține profituri de fapt pe seama costului derizoriu al forței de muncă din România. De asemenea, participă în proporție doar de 40% la susținerea bugetului de stat, discrepanță netă față de cota în PIB și în profituri, semnificînd că își realizează cîștigurile nete pe seama evaziunii fiscalizării profiturilor.

De fapt, se asistă la o tragedie. Nefericita colonializare a României a întors lucrurile cu fundul în sus! Priviți în ce parametri se înscriu cele două economii din punctul de vedere al celui mai relevant indicator: împărțirea PIB-ului între muncă și capital, care arată clar unde se situează o economie ca dezvoltare și statut. În economia aparținînd capitalului străin, munca ia nici 1/4, iar capitalul aproape 2/3, cote neatinse nici în cele mai colonii dintre coloniile din lume! În economia românească, aflată pe un stadiu dramatic de scăzut de dezvoltare, munca ia, în mod cu totul paradoxal, vreo 1/2 din PIB-ul aferent acestei economii, iar capitalul doar 1/3, cote caracteristice, țineți-vă bine, celor mai dezvoltate țări, cu salarii deosebit de înalte! Țări cu asemenea cote sunt, de fapt, centre din sistemele centru-periferie din colonialismul actual, care își datorează prosperitatea și transferurilor fabuloase și sistematice de resurse din colonii. În mod evident, în cazul economiei aparținînd capitalului românesc nu poate fi vorba de așa ceva! În lipsa resurselor strategice (active strategice, sectoare strategice, pîrghii strategice) preluate de economia aparținînd capitalului străin, dar rămînînd pe cap cu grosul copleșitor al forței de muncă și cu toate angaralele aferente unui stat, economia aparținînd capitalului românesc a ajuns să le facă pe toate prost! Dar, înainte de toate, trebuie să cheltuiască imens cu salariile și pensiile, prin comparație desigur cu dimensiunea și nivelul de dezvoltare la care se află, ceea ce explică în ultimă instanță cotele cu totul ne­specifice în ­împărțirea ­PIB-ului aferent între muncă și capital! Patronii români sunt pur și simplu revoltați de aceste cheltuieli cu forța de muncă. Dar fuga din țară a forței de muncă la salariile superioare din străinătate îi obligă, spre disperarea lor, la cheltuieli mai mari cu salariile. Iar, dacă statul dă „exemplul prost” al unor salarii mai mari în instituțiile lui, antreprenorilor privați români le ies ochii din orbite de mînie. Mai ales că ratele de profit în afaceri sunt obiectiv mici. Salariile, chiar dacă mici, cîntăresc greu la afaceri mici. Profiturile reale obținute în economia românească nu reprezintă decît vreo 1/3 din totalul celor pe „ansamblul statistic România”, dar aceasta plătește aproape 70% din salariile din România plus toate pensiile din România.

Prin implicație, toată lumea este supărată în economia românească: angajații români pe salariile mici, antreprenorii români pe profiturile mici! Sunt atît de supărați că mereu acuză statul, deși taxele pe care trebuie să le plătească sunt și ele mici! Desprinzînd din „ansamblul statistic România” economia aparținînd capitalului străin, care a luat toată seva economică cu ea, rămîne o biată mîrțoagă slăbănoagă, ce abia își trage sufletul, de te miri că n-a murit deja!

Inserția acestei mîrțoage în economia europeană și mondială – reclamată ca o cerință a dezvoltării în epoca zisă a globalizării – este un caraghioslîc. Economia românească nu furnizează decît 1/4 din totalul exporturilor, celelalte 3/4 fiind livrări ale economiei străine. La import reușește ceva mai mult: 1/3! Cît privește investițiile pe piețele externe, cifrele sunt însă de rîsul curcilor. Iar în materie de finanțare de pe piețele externe, economia privată românească are o poziție „de invidiat”: zero îndatorare externă, pentru că nimeni de afară nu-i acordă credite! Datoria externă „românească” este, de fapt, doar cea a statului, grosul datoriei fiind al firmelor străine!

România nu mai este, de fapt, nici măcar o colonie. Cu ea se experimentează ceva dincolo de limitele de jos ale unei colonii. Într-o colonie, capitalul străin deține controlul și, în baza acestuia, își asumă administrarea, dar evident este confruntat astfel și cu răspunderi. În cazul României, capitalul străin a decupat o parte pentru sine, lăsînd restul, prin marginalizare, în afara Europei, chiar în afara sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE. Prin aceasta, capitalul străin nu răspunde de nimic, ci doar își rîde de economia aparținînd capitalului românesc. Sistemul celor două economii pe același teritoriu nu poate duce decît la dezmembrare politică și teritorială care o urmează inerent pe cea economică.

Înarmați cu datele din acest tablou, să fim atenți la consecințele care pot apărea în funcție de natura unor politici economice derulate, indiferent de buna lor credință și scopurile de fapt urmărite. Dezastre se pot produce din simple îmbătări cu apă rece sau bătăi la uși greșite ori din ignorarea faptului că economiile mici n-au spațiu de manevră. Țintind în mod corect și de lăudat creșterea salariilor, ca modalitate de ridicare a nivelului de viață și de combatere a emigrației fulminante, politica PSD-ALDE a vizat însă creșterea economică ce se obținea și a mizat pe preluarea pentru oameni a unei părți din fructele acesteia. Dar creșterea economică era obținută în economia străină din România. Și pur și simplu aceasta n-a acceptat să-i împartă roadele cu economia românească. A continuat să le externalizeze prin exporturi crescînde, evaziuni mai mari de profituri, diminuări ale investițiilor noi și chiar reduceri ale expunerii financiare pe România. Și atunci efectele au fost transferate integral asupra prăpăditei de economii românești. Sporirea consumului, alimentată de creșterile de salarii și pensii, s-a resimțit îndeosebi la nivelul economiei românești. Fără o creștere a producției interne, consumul neacoperit de aceasta s-a dus pe import. Capitalul străin din România n-a sporit importurile. Aproape întreaga creștere a deficitului comercial s-a năpustit pe economia românească. Aceasta a ajuns să colecteze peste 70% din deficitul comercial. La nivel de ansamblu, România pare că are de gestionat un deficit de 10 miliarde euro la exporturi de peste 60 miliarde euro (16%). De fapt, economia românească este confruntată, după 4-5 ani de creștere economică zisă pe ansamblu, cu un deficit de 7 miliarde euro la exporturi de numai 16 miliarde euro (44%), cotă ce constituie chiar un pericol! Măsurile luate prin OUG 114 sunt poate cele mai semnificative pentru discuția de față. Obiectivul acestor măsuri a fost supercorect și mai mult decît lăudabil: combaterea unor abuzuri de monopol ale unor companii străine din domenii de forță (bancar, energetic, telecom). Țintele concrete vizate de respectivele măsuri au fost însă complet greșite, căci au fost cu totul alături de cele ce trebuiau avute în vedere (de pildă, în sectorul bancar, nu ROBOR-ul, ci marjele de dobînzi inacceptabile sau, în energie, nu prețurile la vînzările din sectorul de producție, ci controlul de tip monopolist în toate distribuțiile, respectiv de gaze, de electricitate, de carburanți). Din măsurile luate prin OUG 114 a rămas pînă la urmă un fîs. Economia românească, și nu economia străină vizată, urmează să deconteze acest fîs! Și pentru aceasta decontul nu reprezintă chiar un fîs! În general, dacă nu calibrezi bine măsurile poate ieși rău! De fapt, dacă tot vizezi efecte și nu ataci cauzele, în cel mai bun caz este degeaba ceea ce întreprinzi, deși se poate întoarce și împotrivă-ți! Dacă din teamă sau din diferite calcule politice nici nu aduci măcar în discuție rînduielile care sunt la originea problemelor – și în domeniu este vorba de rînduielile responsabile de dezmembrarea economică într-o manieră supercolonială –, mai bine te lași ­păgubaș!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 22 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/europa-cu-doua-viteze-in-romania-reusita-totala-pana-la-decuplare-784643

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Cele două economii din România cu creșterile, deficitele și datoriile lor

        Acest articol ar fi cu luare aminte și pentru cei ce și-au asumat succesul creșterii economice puternice din ultimii ani.

Și pentru cei care, dimpotrivă, au considerat-o efemeră și implicînd mari pericole, și pentru cei care au cochetat cu bazarea ei pe consum, și nu pe investiții, și pentru cei care, dimpotrivă, au blamat-o exact din aceste considerente, și pentru cei care în condițiile încetinirii ei  dau din colț în colț, și pentru cei care, dimpotrivă, exultă că au avut dreptate, și pentru cei ce au salutat și lăudat politica de creștere a salariilor, și pentru cei care, dimpotrivă, au criticat-o, accentuînd asupra riscurilor ei, și pentru cei ce nu par îngrijorați de deteriorarea severă a deficitelor comerciale și de plăți externe, și pentru cei care deplîng că nu le-au fost ascultate avertismentele tocmai din aceste domenii, în sfîrșit, și pentru cei care slăvesc companiile străine, și pentru cei care mai cîrtesc pe ici, pe colo împotriva acestora, căci de apreciat prezența lor pe baza rezultatelor concrete, și nu pe bază de povești sau prejudecăți politice, n-o face nici una din cele două tabere politice evident adverse.

Inutil aproape să precizăm că aprecierile – chiar dacă opozite ale celor două tabere politice – asupra tuturor fenomenelor economice menționate sunt cu referire la datele statistice agregate privind „România”. Or, dincolo de politică și interpretări, aici este buba! Toate datele și estimările privind avîntul creșterii economice, încetinirea acesteia, dimensiunea exporturilor și, respectiv, importurilor, amploarea deficitelor de plăți și evoluția datoriilor se referă la „ansamblul statistic România”, care există doar în imaginația statisticilor oficiale, dar deloc în realitatea fizică. Și normal ar fi ca statisticile, pentru a zugrăvi realitatea, să se acomodeze acesteia din urmă, și nu să imagineze ceea ce nu există. În România actuală există clar două economii, care nu prea au legături între ele. Au configurații diferite, au evoluții diferite, au dimensiuni diferite. Pe de o parte, economia derulată de capitalul străin din România, care este dominantă pentru că deține activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice și deci decizia. Pe de altă parte, economia derulată de capitalul romînesc, care este sub­alternă și, după ce că pune doar pingele, dă tot înapoi. Pentru economia deținută de capitalul străin, România este doar un teren pe care se așază, ea avînd legături cu restul componentelor de pe alte piețe ale structurilor de tip transnațional din care face parte, și nu cu economia derulată de capitalul romînesc. De pe piața locală își procură doar forța de muncă, a cărei ieftinătate este și scopul prezenței în România. Accesul la resurse și utilități și-l asigură prin legături tot cu economia străină din România, căci aceste domenii strategice sunt preluate sub control de către aceasta. Cu economia românească din România n-are, de fapt, nici o treabă. Nici legătura fizică cu consumatorii individuali nu se face prin intermediari români, economia străină din România construindu-și canale proprii în comerțul cu ridicata și cu amănuntul. Cît privește economia derulată de capitalul românesc, aceasta poate găsi parteneri mai degrabă în afara hotarelor țării decît în firmele economiei străine din România, care practică un fel de insularizare pe teritoriul românesc.

De aceea, pentru a ști ce se întîmplă, de fapt, economic în România, trebuie să vedem nu ce ne spun statisticile oficiale despre „ansamblul statistic România”, pentru că acestea induc în eroare adunînd mere cu pere, ci ce se întîmplă în cadrul celor două economii separate. Care au creșterile lor economice, exporturile lor, importurile lor, deficitele lor, datoriile lor. Ansamblul statistic agregat nu face decît să ascundă realitățile! Articolul de față aceasta urmărește: să facă o „fișă” pentru fiecare dintre cele două economii din România existente în viața reală. Se încearcă să se delimiteze din „ansamblul statistic România” cît reprezintă economia aparținînd capitalului străin și cît economia aparținînd capitalului românesc. Repet, în numele faptului că în realitate acestea acționează și funcționează separat, și nu în conexiune organică precum în cazul unei adevărate economii unitare!

Tabelul alăturat sumarizează „fișa” celor două economii din România, prin estimarea ponderilor fiecăreia din ele în principalii indicatori economici pe „ansamblul statistic România”. Estimările nu au vreo pretenție de precizie, încercînd doar o evaluare a ordinului de mărime. Se pleacă de la aprecierile PIAROM-ZF, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), privind cifra de afaceri a companiilor din România în 2017 (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019). Cele cu capital străin dețin 51%; cele cu capital privat românesc 45%, alături de care a fost pusă economia de stat (4%). Estimările pentru PIB (respectiv contribuția la PIB a celor două economii) derivă din relația dintre cifra de afaceri și PIB: partea de contribuție a economiei capitalului străin a fost ușor diminuată față de cea în cifra de afaceri avînd în vedere practica sistematică a companiilor transnaționale de a umfla scriptic consumurile intermediare pentru reducerea aparentă a profiturilor obținute. În ce privește forța de muncă, ponderile au în vedere includerea bugetarilor în ocuparea de către capitalul românesc (fără bugetari, ponderile sunt 67% angajați la capitalul privat românesc și 33% la capitalul străin). Ponderile în masa salarială derivă din corectarea celor din ocuparea forței de muncă cu salariul mediu net, mult mai ridicat la angajații capitalului străin. Ponderile în masa „excedentului brut de exploatare” (denumirea statistică a profiturilor) derivă din ponderile în masa salarială și, respectiv, ponderile în valoarea adăugată brută pe ansamblu și deci din PIB (valoarea adăugată brută împreună cu bilanțul net al intervenției statale formînd PIB-ul). Participarea la taxele încasate la nivelul bugetului statului este estimată pe baza aprecierii oficiale a ANAF privind contribuția la susținerea bugetului de stat a contribuabililor mari (43%) și celorlalți contribuabili (57%). Contribuțiile la exporturi și, respectiv, importuri, deci și la deficit, sunt estimări PIAROM-ZF, pe baza datelor ONRC, iar cele referitoare la ponderile în datoria externă sunt date ale BNR (prezența aparent bizară a aproape 2/3 din datoria externă a României în contul de fapt al capitalului străin se explică prin faptul că întreaga datorie externă privată este a subsidiarelor companiilor străine din ­România, care se finanțează de pe piețele externe, unde aceasta este mai ieftină de 2-3 ori decît în România; privații români, fie firme, fie individuali, nu au practic datorii externe, căci din afara țării nu-i creditează nimeni, toată datoria externă a „românilor” fiind, de fapt, a statului român). Comentariul și concluziile conturate de estimările din tabel, săptămîna viitoare.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 15 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cele-doua-economii-din-romania-cu-cresterile-deficitele-si-datoriile-lor-783669

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Unii compromit capitalismul, asociindu-l cu jaful

      O adevărată lovitură a plasat cotidianul de business Ziarul Financiar întregii dezbateri economice.

O adevărată lovitură a plasat cotidianul de business Ziarul Financiar întregii dezbateri economice – dominată de problemele încetinirii creșterii economice, adîncirii deficitelor comerciale și de cont curent și agravării crizei de forță de muncă și marcată, de la sfîrșitul anului trecut, de controversele privind măsurile guvernului PSD-ALDE împotriva abuzurilor de monopol ale principalelor companii din energie, telecom și sistemul bancar.

O lovitură în plin, dar fără comentarii! Cine înțelege cum stau lucrurile înțelege, cine nu, nu! Bineînțeles, există și cei ce se fac că nu înțeleg! Pentru primele zece companii din România, ierarhizate după cifra de afaceri, este publicată ponderea costurilor lor cu forța de muncă în totalul cifrei lor de afaceri. Inutil să spunem că aproape toate (nouă din cele zece) sunt companii străine. Și că fiecare din ele stă pe poziție de monopol în domeniul său principal de activitate. Cele zece companii sunt următoarele (în paranteză este menționată naționalitatea acționariatului care deține controlul): Automobile Dacia (franceză); OMV Petrom (austriacă); Rompetrol Rafinare (kazahă); Kaufland România (germană); British American Tobacco Trading (britanică); Star Assembly (germană); Carrefour România (franceză); Lidl Discount (germană); Dedeman (română); Lukoil România (rusească).

Doar într-una din cele zece costurile cu salariile depășesc 10% din cifra de afaceri (și nu cu cine știe ce, ajungînd la 11%), în toate celelalte costurile cu salariile fiind mult sub 10% din cifra de afaceri, în majoritatea cazurilor sub 5% și ajungînd chiar și la 1%! Iată ce oferă, de fapt, România oamenilor de afaceri: salarii mici! Și iată de ce se află companiile străine în România! În principal, pentru a valorifica salariile mici din România sau, mai bine zis, pentru a beneficia de pe urma salariilor mici din România. Să fie clar. Cei zece nu sunt din activități-fanion ale automatizării și digitalizării, în care roboții înlocuiesc forța de muncă scăzînd consistent cheltuielile cu salariile.

Este vorba, dimpotrivă, de activități în care forța de muncă atîrnă greu la cîntar (comerț, distribuții de carburanți), adică tocmai activități în care salariul mic joacă rolul crucial în reducerea costului total cu forța de muncă. Sunt activități în care, evident, un salariu unitar mare ar îngreuna sever talgerul costurilor cu forța de muncă și, în consecință, al celor totale. Sunt, de fapt, activități economice cu valoare adăugată scăzută, în care cîștigurile nete provin din valorificarea mîinii de lucru ieftine, și nu din înzestrări tehnologice ridicate. Transnaționalele urmează o matrice precisă: profituri maxime cu cheltuieli minime. Cheltuielile mici cu salariile nu sunt un scop în sine. Sunt un mijloc. De aceea, este o așteptare deșartă ca o transnațională care intră într-o țară cu salarii mici să se înghesuie în activități, precum IT-ul, în care costul cu forța de muncă poate ajunge la 50-60% din totalul costurilor în ideea că salariul mic ar putea coborî serios factura! Nu că n-ar face-o, dar nu este un obiectiv central în cadrul strategiei lor de ansamblu.

La scara globală la care acționează, transnaționalele ies mult mai bine plasînd activitățile cu valoare adăugată înaltă în țările cu salarii mari (în cele mai multe cazuri la ele acasă), pentru a-și rezerva localizarea activităților cu valoare adăugată slabă în țările cu salarii mici. Altfel spus, îndreaptă input-urile tehnologice în țările dezvoltate, pentru a înlocui acolo forța de muncă scumpă, și nu în țările periferice, coloniale, unde profiturile se fac din valorificarea forței de muncă ieftine. Ca atare, coloniile așteaptă degeaba investiții, pentru că acestea nu vin unde salariile sunt mici. N-au de ce!

Este motivul pentru care operațiunile transnaționalelor într-o colonie precum România sunt concentrate în activități cu valoare adăugată mică. Singurii din Top 10 care au o valoare adăugată mai acătării sunt producătorii auto. Dar este o producție în lohn, care prin natura ei nu modifică datele problemei de care vorbim, căci nu este decît o modalitate de a beneficia de salariile mici în activitățile corespunzătoare sau, cum s-ar spune, care se pretează. Pentru a perpetua schema, toate transnaționalele, dar absolut toate, impun o salarizare în rețeaua lor internațională de producție și comercializare care urmează strict configurația salarială din localizările lor și nu cumva standardele din propria organizare.

Invariabil, pentru aceleași funcții și aceleași munci depuse, salariile din subsidiarele din colonii sunt de 4-5 ori mai mici decît în subsidiarele din centrele coloniale, la absolut aceleași condiții de organizare și productivitate. În acest fel, matricea, noi îi spunem colonială, a exploatării salariilor mici din colonii este nealterată, putînd fi aplicată mereu și mereu. Întru perpetuarea colonialismului însuși!

Pentru a dimensiona cît de cît cam ce înseamnă derizoriul cheltuielilor cu salariile în ansamblul cifrei de afaceri a primelor zece companii din România să arătăm că, la nivelul de ansamblu al PIB-ului, cheltuielile cu salariile merg spre 40%, semnificînd aproape cea mai mică pondere ce revine muncii din toate țările UE. Ținînd cont de relația valorică dintre PIB și cifra de afaceri, se evidențiază că partea ce revine muncii din contribuția la PIB a celor zece prime companii din România se află între 2 și 15%, față de 40% la nivel național!

Corespondent, mult superioară este partea pe care capitalul o reține din contribuția la PIB a acestor companii: 70% și chiar peste 80%, față de 45-50% la nivel național! E tare, nu?! Să tot faci afaceri în asemenea condiții! Dacă, evident, este vorba în asemenea condiții de afaceri! Dacă, din derularea unei „afaceri” în sens tehnic vorbind, muncii îi revin doar cîteva procente, iar capitalului de cîteva ori, chiar de 20-30 de ori mai mult, nu mai ai de-a face cu „afaceri” în sens capitalist vorbind!

Este jaf în toată regula, mai ales dacă, din profiturile realmente obținute, capitalul, indiferent care ar fi acela, declară oficial ca profituri sume derizorii spre evazionarea fiscalității și spre prostirea proștilor! Dar și spre compromiterea capitalismului, asociindu-l cu jaful!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 8 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/unii-compromit-capitalismul-asociindu-l-cu-jaful-782901

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Eroul Eurostat

      Dl Dragnea, place-nu place, este eroul ultimelor date ale Eurostat (statistica UE).

România figurează, în estimările pe 2018, cu o masă salarială în echivalent de peste 80 miliarde euro, reprezentînd aproape 40% din PIB! Să nu ne facem că am uitat: în 2012, cînd PSD a revenit la guvernare, salariile ajunseseră să reprezinte în PIB nici 32%, în cădere vertiginoasă de la intrarea României în UE și de la 43-44% la ieșirea din comunism. În șase ani, politica dlui Dragnea de creștere a salariilor direct la stat și indirect în mediul privat prin „inducție” sau prin majorarea salariului minim a dus la o recuperare s-ar putea spune remarcabilă, ale cărei consecințe nu pot fi precizate deocamdată.

Să vedem despre ce este de fapt vorba. Ponderea masei salariale în PIB este unul din cei mai ilustrativi indicatori economici. Pentru starea de dezvoltare a unei țări și mai ales pentru statutul ei în economia și politica mondială este chiar cel mai semnificativ!

Dacă PIB-ul este expresia producției ca act economico-social – relevantă sau nu este o altă problemă, destul de controversată, pe care nu o discutăm acum și aici –, ponderea masei salariale în PIB este fotografia la un moment dat a împărțirii roadelor producției între muncă și capital. În statistica actuală la nivelul practic al tuturor țărilor și teritoriilor, PIB-ul însumează ceea ce revine muncii, respectiv masa salarială (denumită statistic „compensarea salariaților”), și ceea ce revine capitalului (denumită statistic „excedentul brut de exploatare”), adăugîndu-se bilanțul net al intervenției statului (impozite de producție minus subvenții). Primele două, respectiv compensarea salariaților și excedentul brut de exploatare, formează baza PIB-ului, constituind, mai simplu spus, salarii și profituri, care reprezintă, aproape fără excepții, peste 85% din PIB.

Cum într-o țară sunt împărțite între muncă și capital aceste 85 procente din PIB spune aproape totul despre țara în discuție. În țările dezvoltate, care sunt și centrele din sistemele centru-periferie din rînduielile actuale de tip colonial din lume, munca preia peste 50%, chiar mult peste 50%, din PIB, iar capitalul 30-35% (repetăm, vreo 15% constituie bilanțul net al intervenției statului). Dimpotrivă, în țările de la periferii situația ­este inversă: peste 50% din PIB preia capitalul, iar munca doar 30-35%, în unele cazuri maximum 40% (cotele spre 40% fiind înregistrate în general pe seama unui bilanț net mai scăzut al intervenției statale)! La doar 30-32% pondere a masei salariale în PIB este vorba fără echivoc de o colonie în toată puterea cuvîntului.

În 2012 era dezastru. Masa salarială în PIB coborîse sub 32%. Nu doar o cotă de colonie pură, dar această cotă se afla într-o continuă și vertiginoasă scădere de la intrarea României în UE. De mirare nu era! Coborîrea părții din PIB pe care o prelua munca era produsul colonializării dramatice și rapide a țării sub faldurile UE și cu concursul enorm al guvernării Băsescu, ce, printre altele, procedase și la o tăiere fizică a salariilor bugetarilor. Este momentul în care PSD, spre cinstea sa, a pornit cruciada sporirii salariilor în România, care a început pe vremea premierului Ponta cu recuperarea nivelurilor salariale după tăierile Băsescu și care a continuat cu ceea ce a constituit baza cruciadei, respectiv majorarea salariului minim care să împingă în sus întreaga grilă de sa­larizare și sporirea salariilor la stat pentru ca, prin impulsul creat, să antreneze și creșterea salariilor în mediul privat, copleșitor preponderent în economie, și în care statul n-are nicio jurisdicție!

În cartea „România, o colonie la periferia Europei”, apărută în 2016 la Editura „Roza vînturilor”, am subliniat importanța crucială a încercării de majorare a salariilor în situația în care a ajuns România, după ce a fost transformată într-o colonie și nu are putința și, din păcate, așa cum se dovedește, nici măcar aspirația de a schimba rînduielile care au adus-o aici: „Este singura supapă pe care o mai poate cît de cît influenţa statul român şi a cărei îngustare mai poate împiedica firmele străine să nu scoată chiar tot în afară, lăsînd ceva şi în ţară. Şi deci să se mai permită ţării să se aleagă cu ceva din activitatea capitalului străin pe teritoriul ei. (…) Operaţiunea trebuie întreprinsă cu orice costuri, respectiv cu acceptarea eventualităţii şi a unei reduceri a investiţiilor străine şi a unei gîtuiri a multor afaceri româneşti. Prosteala menţinerii salariilor mici ca atractivitate pentru capitalul străin trebuie definitiv aruncată la coş.

Ca orice prosteală! Salariile mici înseamnă contribuţii sociale neîndestulătoare, oricît de ridicată ar fi cota lor procentuală, şi mai ales înseamnă piaţă internă restrînsă şi deci şanse slabe de dezvoltare” (pag. 124). Guvernarea PSD-ALDE a mers pe această cale. Și, în cîțiva ani, a inversat tendința de prăbușire a masei salariale în PIB. Împărțirea PIB-ului între muncă și capital a devenit mai rezonabilă. Nu poate fi vorba de o „decolonializare” a României, pentru că simpla creștere a salariilor nu are o asemenea capacitate de schimbare. Să nu confundăm efectele cu cauzele. Capacitatea de schimbare în domeniu n-o poate avea decît răsturnarea rînduielilor, începînd cu proprietatea. Schimbare de rînduieli pe care promotorii cruciadei creșterii salariilor nici nu o au în vedere și nici nu o aduc măcar în discuție.

Dincolo de aceasta, guvernarea PSD-ALDE, în frunte cu dl Dragnea, n-a rezistat, din păcate, tentației de a se întinde în multe domenii pe lîngă cel al salariilor și pensiilor, riscînd să rămînă fără resurse pentru ceea ce trebuia a urmări în principal. De asemenea, s-a mizat exagerat de mult pe creșterea economică. Ea este obținută nu în economia românească, ci în economia străină de pe teritoriul României și aceasta n-o împarte cu nimeni! Ca atare, nu se poate miza pe ea pentru finanțarea unor creșteri de salarii în zone ale economiei care nu au legătură cu capitalul străin. Mult mai acoperitor pentru finanțare este să deplasezi povara fiscală dinspre muncă înspre capital, după cum reclamă statisticile însele (de peste trei ori mai mare fiind în prezent povara asupra muncii decît asupra capitalului), căci dacă, așa cum s-a procedat, majorezi salariile continuînd în același timp să faci cadouri capitalului (prin așa-numitele relaxări fiscale) te împotmolești.

Creșterea cîștigurilor din salarii și pensii a fost un pas luminos în peisajul sumbru colonialist din România. Un pas mic pentru un balaur atît de mare! Beneficiind și de conjunctura unei penurii de forță de muncă, generată de halucinanta emigrație determinată tocmai de salariile mici, creșterea salariilor bugetarilor și urcarea abruptă a salariului minim au dat niște rezultate neașteptate, împingînd semnificativ ponderea salariilor în PIB.

Vom vedea ce va urma. Noile niveluri de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, sunt în defazaj față de statutul colonial neschimbat al României, care derivă din structura proprietății, deci a deciziei. Pericolul cel mai mare ca nivelurile de salarii din România, inclusiv ponderea masei salariale în PIB, să coboare la cele „clasice” ale statutului colonial vine de la cel mai mare păcat pe care chiar promotorii cruciadei majorării salariilor, în frunte cu dl Dragnea, l-au făcut, hotărînd să arunce în cîrca angajatului întreaga sarcină a contribuțiilor sociale. În înfruntarea istorică dintre muncă și capital, specifică tuturor veacurilor de capitalism, transferul plății contribuțiilor sociale total în sarcina angajatului marchează întoarcerea la capitalismul primitiv. Capitalul cîștigă astfel decuplarea fără echivocuri de orice responsabilitate socială, decuplare prin care angajatorul devine vătaful cu cravașă în mînă și angajatul salahorul cu căciula în mînă, iar statul dispare pur și simplu în decor.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 2 mai 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/eroul-eurostat-782300

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

În declararea profiturilor, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt!

       Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România.

Încercînd să evalueze prezența și performanțele firmelor autohtone în România actuală, rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România), împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), spulberă implicit, prin însăși prezentarea separată, pe segmente, a statisticilor globale, minciuna gogonată a așa-zisei „creșteri economice a României” (vezi „România liberă”, 17 aprilie 2019).

Se dovedește că așa-numita „creștere economică a României” este, de fapt, a firmelor străine din România, a căror pondere se mărește constant și substanțial în total, în timp ce firmele românești, culmea în chiar perioada de maximă creștere economică mult lăudată, dau înapoi. Rapoartele PIAROM-ZF – repetăm, prin însăși prezentarea pe segmente (românesc/străin), prezentare cu deplină justificare în economia reală (unde cele două segmente au puține conexiuni unul cu altul), „ansamblul economic” România fiind doar un amalgam statistic – dau jos vălul și de pe o altă realitate dramatică a României coloniale actuale, arătînd clar cu degetul, deși fără să vrea, cine fură de fapt România, acea Românie supraevazionată fiscal sub nasul ANAF și vlăguită de corupția împotriva căreia pretinde că se luptă DNA.

Ultimul raport al PIAROM-­ZF, cu date complete pe 2017, evidențiază că firmele cu capital privat românesc au ajuns să mai obțină doar 45% din cifra de afaceri contabilizată pe ansamblu, folosind 62,4% din forța de muncă ocupată, în timp ce firmele cu capital străin au trecut de 51%, utilizînd numai 30,7% din forța de muncă (firmele cu capital de stat avînd o pondere de circa 4% în cifra de afaceri și una de 6,9% în forța de muncă ocupată). Față de anii anteriori, ponderea capitalului românesc este în scădere, cea a capitalului străin în creștere.

Contrar acestei tendințe, datele arată că profitabilitatea, calculată ca raport între rezultatul net (profituri brute minus pierderi) și cifra de afaceri, a fost mult mai mare în cazul firmelor românești: 6,7%, față de 3,7%! Adică dublă! În anii anteriori, discrepanța a fost și mai pronunțată pentru că, în timp ce în 2016 a fost cam același lucru, în 2015 profitabilitatea firmelor românești a fost chiar de trei ori superioară, iar în 2014 infinit mai mare, deoarece nu mai aveai ce să compari, întrucît capitalul străin a lucrat atunci în România pe pierdere!

Una peste alta, capitalul românesc ar fi de peste 2-3 ori mai profitabil decît cel străin în România. Să vezi și să nu crezi! Aiureala depășește imaginația! Preluarea pur și simplu a unei asemenea evidențieri statistice este clar o prostie! Iar vînturarea ei în spațiul public o diversiune! Căci profitabilitatea mai mare a capitalului românesc decît cea a capitalului străin este, economic, o anomalie!

Nu poate fi mai profitabil capitalul românesc decît cel străin în România cel puțin în măsura în care, potrivit statisticilor însele, la același rezultat obținut, capitalul străin folosește de două ori mai puțină forță de muncă, avînd deci o productivitate a muncii mult superioară. În cazul capitalului străin, se obțin 51% din cifra de afaceri pe ansamblu cu nici 31% din forța de muncă, deci un coeficient 1,6, în timp ce în cazul capitalului privat românesc se obțin doar 45% din cifra de afaceri cu peste 62% din forța de muncă, deci un coeficient 0,7, respectiv de 2,3 ori mai mic!

Cu alte cuvinte, situația în realitate este inversă: capitalul străin funcționează cu o productivitate de 2,3 ori mai mare decît cel românesc și ar fi ilogic să fie mai puțin profitabil! Te-ai mira de ce își mai pierde timpul pe aici, prin România! Luînd ca bază de profitabilitate măcar diferența de productivitate a muncii evidențiată de statisticile însele, nu capitalul românesc este mai profitabil, ci cel străin este mai profitabil, și anume de cel puțin două ori.

Atunci de unde provine anomalia? Statisticile privind cifra de afaceri și ocuparea forței de muncă exprimă situația reală, concretă din teren. Statisticile privind profiturile exprimă ceea ce raportează ­companiile. Este vorba nu de profiturile reale, ci de profiturile raportate. Admițînd pentru simplificare că, față de cel românesc, capitalul străin nu ar avea niciun avantaj tehnologic care să se convertească direct în profit, înseamnă că, la cifra de afaceri obținută și forța de muncă folosită, capitalul străin realizează cel puțin 70% din totalul profiturilor. Iar cel românesc doar vreo 30% din total.

Cînd este însă vorba de profiturile raportate, capitalul străin a declarat în 2017 profituri brute de 46 miliarde lei, iar cel românesc de 61 miliarde lei. Respectiv, 43% și 57% din total. Vertijurile îl apucă pe orice om de bună-credință.

Profiturile brute declarate au fost doar de 107 miliarde lei în 2017, reprezentînd, ne spun de data aceasta chiar statisticile oficiale, doar vreo 20% din profiturile totale efectiv realizate, cifrate la sume, derivînd din însăși statistica PIB-ului, de peste 450 miliarde lei. Din acestea, capitalul străin, care a obținut profituri pe puțin de 300 miliarde lei, a declarat doar 46 miliarde lei, adică numai vreo 15%.

Capitalul românesc, care a obținut profituri brute de vreo 150 miliarde lei, a fost mai generos, declarînd 61 miliarde lei, adică peste 40%. Mai precis, din ceea ce statul român a putut fiscaliza în total din profiturile declarate, vreo 57% au provenit de la firmele românești, cu toate că aștepta de la acestea numai circa 30% din total. Și asta pentru că onor capitalul străin, prin profiturile declarate, a adus la fiscalizare sume ridicole, reprezentînd doar 15% din ceea ce se cuvenea și constituind din totalul profiturilor fiscalizate la nivelul statului doar 43%, în loc de 70%! Cine fură România? Căci de statul român nu mai este cazul să ne întrebăm! Acesta nu prea mai există, a fost ca și desființat!

Față de cît se fură prin evaziunea fiscalizării profitului, capitalul românesc a ajuns un fel de sfînt prin comparație cu capitalul străin, care este dracu’ gol, plătind doar vreo 10-15% din ceea ce ar trebui să plătească și trimițînd afară fără fiscalizare 85-90% din profiturile efectiv realizate în România. Este vorba de 40-50 miliarde euro anual! Ar trebui poate să ne întrebăm de rolul ANAF și DNA în toate acestea.

ANAF-ul nu trece decît pragul firmelor românești, neîndrăznind în cazul firmelor străine, iar DNA nu caută decît corupți români, străinii fiind bibelou de porțelan de neatins! Și-au făcut sau nu treaba aceste instituții? Greu de răspuns, căci, după cum se vede, au transformat ­capitalul românesc, ăla hoțoman și corupt, într-un adevărat sfînt, prin comparație cu dracu’ gol, capitalul străin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-declararea-profiturilor-capitalul-romanesc-a-ajuns-un-fel-de-sfant-781531

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Spulberarea minciunii „creșterii economice a României“: capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

     Rapoartele privind capitalul privat românesc sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a Romîniei“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Rapoartele privind capitalul privat românesc, întocmite de PIAROM (Patronatul Investitorilor Autohtoni din România) împreună cu Ziarul Financiar, pe baza datelor ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), sunt singurele care, cu certitudine fără să vrea, dezvăluie minciuna putem spune istorică a așa-numitei „creșteri economice a României“, probabil cea mai mare gogoriță din România colonială actuală.

Fără să vrea, pentru că o face doar prin simplul fapt că nu amestecă statistic una cu alta două traiste, care sunt separate în viața însăși și ar trebui, ca atare, să fie evidențiate separat și în statistici. A le amesteca înseamnă a ascunde adevărul sau, și mai rău, trîmbițînd amestecătura, a propaga o gogoriță în spațiul public! Nu că nu ar exista creșterea economică de care se vorbește, dar nu există decît în imaginația statisticilor oficiale cu pricina acea Românie căreia îi este atribuită (ca generator) această creștere economică și deci acea Românie care s-ar bucura de ea (ca beneficiar)!

Ultima ediție (cea de-a IV-a) a rapoartelor PIAROM-ZF privind capitalul privat românesc, care conține date complete pe 2017, vine să confirme realitatea tragică pe care, în zilele noastre, o trăiește de fapt România, dar pe care, din păcate, statisticile oficiale o ascund. Și o ascund fără greutate doar printr-o simplă agregare a cifrelor, fără o prezentare a lor și pe segmentele ­componente: în perioada creșterii economice maxime din ultimii ani, capitalul românesc a dat, de fapt, înapoi!

Este o realitate că în România colonială actuală operează două economii, care nu prea au mari legături între ele. Oricum, au existențe diferite, posibilități diferite, conexiuni interne și externe diferite, dinamici diferite. Pe de o parte, economia străină din România, aparținînd capitalului străin, care este dominantă, deținînd punctele strategice, activele strategice, sectoarele strategice, pîrghiile strategice, care nu este călcată de ANAF și care este bibelou de porțelan de neatins pentru DNA. Pe de altă parte, economia subalternă aparținînd capitalului românesc, cu posibilități tehnologice și financiare reduse, confruntată cu o gravă lipsă de finanțare, care, după ce că abia pune și ea pingele, reprezentanții ANAF o fac pe leii cu ea și este obiect de scormonire în căutare de corupți pentru DNA.

Adunînd mere cu pere, fără a prezenta distinct măcar care sunt merele și care sunt perele, statisticile oficiale privind PIB-ul ascund cine crește și cine scade. Rapoartele ­PIAROM-ZF, prezentînd separat, pe căprării cum se spune, performanțele capitalului românesc, respectiv ale capitalului străin din România dau jos vălul, arătînd cum stă de fapt treaba. Minunata creștere economică, cu care se laudă atîta lume din ­România prin lumea largă de afară, aparține de fapt economiei străine din România, nu economiei românești.

Iată cifrele. În cei patru ani de creștere economică maximă pe ansamblul fictivei (imaginarei) Românii statistice, respectiv 2014-2017, cifra de afaceri a firmelor cu capitalul privat românesc a crescut de la 509 miliarde lei la 611 miliarde lei, în timp ce cifra de afaceri a firmelor cu capital străin din România a sporit de la 536 miliarde lei la 697 miliarde lei. Ținînd cont că, pe toată perioada, capitalul de stat, prin creșterea modestă înregistrată, a păstrat o aceeași pondere (circa 4%), în 2017 capitalul străin a urcat la 51% (de la 49%), iar capitalul privat autohton a coborît la 45% (de la 47%). Cine a avansat, cine a dat înapoi?! Capitalul străin a mers cu toate pînzele sus înainte, cel românesc abia a reușit să nu se împotmolească.

Pierderea a două puncte procentuale din ansamblul statistic imaginar în numai patru ani este imensă! Mai ales că s-a produs în cea mai înfloritoare perioadă de creștere economică! Cele două puncte procentuale pierdute maschează fenomene dramatice, greu de estimat cu cît au cîntărit fiecare: nu doar că economia străină a crescut într-un ritm de aproape două ori mai rapid decît economia românească, dar este vorba de preluările străine ostile în anumite sectoare, îndeosebi ale industriei alimentare, pentru a tăia orice cap românesc care eventual se ridică, dar, vai, și valul de preluări străine în urma ofertelor mereu mai insistente și la prețuri mereu mai mici ale antreprenorilor români care sunt gata să-și abandoneze afacerile sub presiunea intruziunilor ANAF și DNA, dar și a lipsei de interes și ajutor din partea Guvernului român.

Mult cîntata creștere economică se obține, de fapt, în economia străină din România și nu în cea derulată de capitalul românesc, care dă de la an la an înapoi. Cum se face că în economia străină din România se obține, de fapt, mult cîntata creștere economică? Nu doar mai bine înzestrată tehnologic, financiar și managerial decît cea autohtonă, aceasta a preluat și sectoarele și activitățile cu valoare adăugată ceva mai consistentă și ocupă și pozițiile care merg înainte indiferent de faza ciclului economic (precum utilitățile).

Oricum, economia străină din România nu plătește impozitele cuvenite: nu mai are de achitat taxe pe muncă, deși, la nivelul salariilor extrem de mici, aceste taxe, chiar dacă substanțiale procentual, cîntăreau derizoriu în totalul costurilor; în schimb, nu achită probabil nici 10-15% din impozitele pe cîștigurile lor din profit, grosul acestora externalizîndu-l înainte de fiscalizare și fiind astfel de departe cel mai mare evazionist fiscal din România. Economia străină a fost principalul beneficiar al politicilor guvernamentale post-criză, căci reglementările de reducere a poverilor fiscale n-au fost decît cadouri făcute capitalului și nu cumva degrevări ale impunerii muncii.

În sfîrșit, confiscînd retail-ul după ce au spulberat micii chioșcari români, capitalul străin a fost singurul care a profitat cu adevărat de pe urma măsurilor de stimulare a consumului, care a stat la baza creșterii economice. Agregînd însă mere cu pere – e adevărat, în baza legilor existente! –, statistica oficială ascunde de unde vine de fapt creșterea economică, trecînd-o în contul țării în ansamblu, dar, în ce privește împărțirea roadelor, statistica oficială, deși face o aceeași prezentare în devălmășie, este neputincioasă în a mai camufla realitățile. Pozițiile capitalului străin tot cresc, cele ale capitalului românesc tot scad. Cum dracu’ asemenea schimbări de poziție tocmai cînd PIB-ul crește sau, cum se spune, cînd există creștere economică?

Simplu: capitalul străin obține creșterea economică și o obține pentru el. Și nu pentru altcineva. N-o împarte cu nimeni, îi externalizează roadele în țările de origine sau în alte locuri care îi sunt de interes. În afară de ceva-ceva din roade care se duc la salariații proprii, restul, adică supergrosul, este externalizat. Capitalul străin folosește în România doar vreo 25-26% din totalul forței de muncă din țară. Restul de peste 70% „intră în sarcina“ capitalului privat românesc și a statului român. La aceștia – adică la majoritatea de pe piața muncii – nu ajunge aproape nimic din creșterea economică înregistrată. Și cu care cum naiba să te lauzi, cînd devine mereu mai evident și deci mai revoltător că românii și țara cu numele încă al lor nu se aleg cu nimic din ea!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/spulberarea-minciunii-cresterii-economice-a-romaniei-capitalul-romanesc-a-dat-de-fapt-inapoi-780650

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Trebuie să ai mare tupeu să culpabilizezi ceea ce tu ai impus!

       În dezastrul politic, instituțional și identitar cu totul remarcabil din ultimul timp a ajuns, să vezi drăcie, să se aducă în discuție „modelul economic” pe care îl urmează România, de parcă asta ar fi problema actualității.

Mai exact spus, de parcă s-ar fi rezolvat toate dilemele și constrîngerile din societate, astfel încît climatul general ar permite abordarea la rece a acelei opțiuni strategice de fond care reclamă una din cele mai serioase și profunde dezbateri. Cînd te gîndești în ce mocirlă se află dezbaterea publică în România, ridicarea problemei „modelului economic” pe care îl urmează țara este nu numai ridicolă, dar, evident, suspectă. Mai ales în contextul unei campanii electorale în care forțele politice mai vechi sau mai noi au scăpat complet caii, făcînd loc rizibilului și deplorabilului. Chiar și numai a aduce în discuție în asemenea condiții „modelul economic” din România este halucinant.

S-ar putea să fie deci vorba de o diversiune, ca multe altele, urmărind să abată atenția – nu se știe cui?! – de la agenda sordidă a actualității. Și, foarte probabil, să contracareze prin apelul la o problemă „savantă” o discuție la obiect despre impactul măsurilor luate de guvern prin OUG 114 împotriva abuzurilor de monopol din energie, telecom și sistemul bancar. Rămîne un fapt că actuala discuție despre „modelul economic” a fost sugerată de investitorii străini cu interese în zona României, care, într-o reuniune la Viena, au apreciat că un ciclu s-a încheiat în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru Europa Centrală și de Est eliberată de comunism și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii vestici, fiind în căutarea lui. Menestrelii și susținătorii lor de pe aici, din România, s-au făcut imediat ecou și punerea în discuție a „modelului economic” a devenit temă aproape la modă.

„Modelul” este făcut culpabil de toate relele din economia și viața socială, rele lesne de sesizat la orice analiză: incapacitatea de a atinge standardele de trai din UE, dezechilibrele comerciale și de cont curent, disponibilitățile mereu mai limitate de forță de muncă calificată, slabele performanțe din sistemul de educație, insuficiențele grave din infrastructură, disparitățile regionale, inegalitatea socială și creșterea sărăciei etc. Reprezentanții sectorului privat românesc au profitat de prilej și au agățat la relele puse pe seama „modelului” problemele sufocante care îl confruntă: criza sistemului bazat pe forța de muncă ieftină (esența „modelului economic” din România), imposibilitatea tehnologică și financiară a sectorului privat românesc de a concura cu capitalul străin, absența notorie a efectelor la nivel de viață și dezvoltare ale creșterii economice consistente din ultimii ani.

Este greu să nu se facă o legătură între toate acestea și „modelul economic”. Dacă aprecierile ar fi făcute de pe poziții neutrale, poate că dezbaterea ar fi chiar utilă. Dar aprecierile bat într-o anumită direcție. Țintit! Sunt vizate politica economică a PSD și îndeosebi măsurile privind creșterile de salarii, în special la stat, dar și pe ansamblu prin majorarea salariului minim, precum și cele împotriva băncilor și companiilor din energie, care ar fi stricat echilibrele și ar fi alterat „modelul”. Acesta a fost bun, dar politica PSD l-a „disturbat”. Comisia de la Bruxelles intervine în forță și dă verdictul în raportul de țară privind România: creșterea economică din România a fost bazată pe consum, în timp ce investițiile s-au tot redus, ba în 2018 contribuția acestora la creșterea economică înregistrată a fost chiar negativă. De vină ar fi politicile guvernamentale în derulare, îndeosebi creșterile de salarii care, vezi Doamne, ar depăși creșterea productivității, precum și măsurile care descurajează investițiile și creditarea din OUG 114. Concluzia CE: modelul de creștere economică bazat pe consum afectează capacitatea României de a atinge standardele UE.

Măi să fie!!! Cine a inventat modelul bazat pe consum?! Dragnea, Dăncilă, Vîlcov sau chiar UE?! Nici de l-ar fi inventat tripleta pusă la zid n-ar fi avut puterea să oblige România să-l aplice! L-a inventat chiar UE, care a avut și puterea de a obliga România să-l practice! Cine a distrus selectiv industriile românești, alea proaste care erau, pentru a deschide ușa consumului, îndeosebi din importuri de pe piețele vestice?! Cine și-a plasat băncile în România să dea credite pentru consum la populație, și nu pentru investiții la firme, și o face tot așa de peste două decenii?! Cine a făcut investiții nu pentru producție, ci pentru consum în România?! Cine dezvoltă afaceri în lohn, mai întîi în textile și apoi în auto, care duc la creșterea consumului, și nu investițiilor?! Cu toată părerea de rău, „modelul economic” al României nu este eufemistic numitul „model bazat pe consum”, ci clasicul model colonial, impus de vestici și îndeosebi de UE!

Într-un moment mult mai solicitant al istoriei decît cel actual – cînd țările din Europa Centrală și de Est abia ieșiseră din comunism și erau proaspete pentru mîntuirea capitalistă – investitorii vestici n-au fost prea inventivi, ci au scos de la naftalină modelul arhiverificat al colonialismului clasic cu care, într-o perioadă superscurtă și fără ocupație militară, au preluat aceste țări, desființîndu-le economia națională, decizia națională, identitatea națională. Într-o măsură mai mare sau mai mică, succesul este general; în cazul României este total! Singura deosebire față de colonialismul clasic este o doză mai mare de diversionism, colonialismul actual fiind administrat, ce să vezi, în numele democrației! Că acum investitorii vestici ar căuta alt model este o aiureală! Cel mult investitorii occidentali vor căuta ustensile și mai eficiente, diversiuni și mai savante, deși peste invocarea democrației pentru oprimarea colonială este greu să dibuiești o demagogie care să răspîndească o duhoare mai mare! Se susține, de pildă, că modelul actual s-a bazat și se bazează pe investiții străine în țările central și est-europene, care produc exporturi absorbite de țările vestice și există semne de întrebare în legătură cu ceea ce se va întîmpla în condițiile în care țările vestice încetinesc economic și investițiile salvatoare în Est scad. Abordarea nici nu este de actualitate, investitorii mîntuitori vestici și-au creat deja de mult în Est o matrice colonială care generează profituri maxime cu cheltuieli minime (de exploatare, investiționale sau de creditare).

Probleme care s-ar pune acum există deja de mult. Și n-a fost nici o căutare a unui nou model. Cel colonial este aur curat, funcționează din plin și mereu. Astfel că, dincolo de ceva retușuri, nu va fi nici o căutare a unui nou model. Cel colonial va dudui în continuare! Căutarea unui nou model economic este o poveste pentru proști! Nu există în istorie caz de ieșire din modelul colonial. Acesta, odată instituit, dăinuie chiar dacă, într-un context internațional favorabil, colonia devine, teoretic, o țară independentă și suverană! Să nu ne amețim cu apă rece! Se spune că, pe baza actualului model, exporturile României, care vegetau pînă la aplicarea modelului sub 10 miliarde euro, au explodat la peste 70 miliarde euro și înaintează spre 90 miliarde euro.

Oameni buni, nici după 15 ani de model mîntuitor exporturile românești nu depășesc decît puțin să-i zicem bariera de 10 miliarde euro, restul, adică grosul, fiind produse și servicii realizate în România de capitalul străin, cea mai mare parte în sistem lohn. Din primii 100 exportatori, doar 3 sunt firme românești. Ce să se schimbe la acest model?! Să-i scoți din joc și pe cei 3 rătăciți?! Asta e simplu de făcut și cu actualul model! Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/trebuie-sa-ai-mare-tupeu-sa-culpabilizezi-ceea-ce-tu-ai-impus-779824

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi!

De-acum vestita Ordonanță de Urgență 114 a fost, pînă la urmă, modificată!

Din cea mai semeață măsură din ultimii 30 de ani vizînd taxarea flagrantelor abuzuri de monopol, practicate de capitalul străin ce a preluat controlul în domeniile de forță ale energiei și băncilor, a rămas un biet fîs! OUG 114 s-a avîntat ca vulturul și a căzut în noroi! – variantă mai drăguță a unui vechi proverb românesc. Ceea ce a rămas nu va corecta practic nimic, iar abuzurile de monopol ale companiilor străine din respectivele domenii vor continua. Poate cu și mai mare intensitate! Am spus-o de atîtea ori, guvernarea din România actuală nu are forța să schimbe ceva în favoarea României în respectivele domenii strategice. Pur și simplu, pentru că nu deține puterea. Evident, nu este vorba de guvernarea PSD-ALDE, ci este vorba de orice guvernare ar fi. Pentru că așa este în firea lucrurilor. Puterea, decizia aparțin celor care dețin proprietatea în locurile, sectoarele, punctele și pîrghiile de control. Or, într-o colonie, precum a ajuns România, proprietatea, fiind preluată de către străini în toate acestea, controlul și deci decizia finală le aparțin. A încerca schimbarea împărțirii rezultatelor pe articulația menținerii structurilor existente de proprietate înseamnă eșec asigurat! Deținătorii proprietății și deci ai deciziei se impun pînă la urmă! Nu trebuie să fie răi, se impun în baza controlului, care derivă din proprietate! De aceea, dacă ești la guvernare – ceea ce înseamnă oricum o guvernare cu numele – este înțelept să te gîndești bine cînd vrei să schimbi ceva fără să afectezi articulația proprietății, pentru că s-ar putea să iasă mai rău decît era!

Este, din păcate, cazul OUG 114. Așa cum am spus-o de la adoptarea acesteia, OUG 114 viza, prin taxări sau plafonări, schimbarea în favoarea românilor (stat și indivizi) a efectelor resimțite în domeniile energetic și bancar, dar fără atacarea cauzelor, ceea ce este în afara logicii și concret este imposibil fizic! Toată politica PSD are ca esență nepunerea nici măcar în discuție a rînduielilor actuale. Păi, din aceste rînduieli – care au adus România în dezonorantul statut de colonie – derivă efectele pe care a tot încercat PSD să le schimbe, inclusiv prin OUG 114! Astfel, deznodămîntul final era previzibil, inclusiv în cazul OUG 114. Neatacîndu-se cauzele, efectele nu se vor schimba. Va rămîne aceeași Mărie, eventual cu altă pălărie. Poate chiar mai rea sau mai urîtă! Nu se schimbă proprietatea, nu se schimbă controlul! Nu se schimbă controlul, nu se schimbă efectele! Continuă cele anterioare. Poate chiar mai rău sau mai urît!

Politica PSD păcătuiește prin încercarea de a schimba efectele fără atacarea cauzelor. Și OUG 114 a excelat în această privință. Și a excelat prin aceea – așa cum am subliniat de la început prin mai multe accentuări – că nici măcar nu a țintit fondul abuzurilor de monopol vizate. Mă repet! În sistemul bancar, nu ROBOR-ul era problema, ci marja de dobînzi (diferența dintre dobînzile la credite și dobînzile la depozite), exorbitantă în România, față de una normală în țările de origine ale băncilor care o practică pe cea anormală aici, în România. Abuzul de monopol în domeniu este atît de evident și de incalificabil tocmai pentru că este vorba de absolut aceleași bănci. Și că, dacă aici, în România, aceste aceleași bănci practică o marjă exorbitantă este doar din abuz de monopol. Dar cum vrei tu să combați abuzul de monopol fără a ataca structura proprietății, respectiv controlul total pe care tu însuți, stat român, l-ai cedat capitalului străin în sistemul bancar și care control total exclude concurența și permite bătaia de joc de clienții fără nicio altă opțiune?!

A încerca să reduci marja de dobînzi pentru clienții români fără a schimba structura proprietății în sistemul bancar este o himeră. Iar a încerca s-o faci prin țintirea ROBOR – așa cum a făcut-o OUG 114 – este o aiureală, căci ROBOR-ul explică, eventual, doar vreo 20% din elucubranta marjă, și nu problema de fond. Băncile străine care jefuiesc pur și simplu fără vreo exagerare clienții români – obținînd în România cele mai mari profituri de la clienții cei mai săraci din Europa – n-au putut fi decît mulțumite că li se impută ROBOR-ul, căci aveau astfel cum să combată imputările și să le mai și respingă, ba chiar să facă și pe victimele! Și să iasă, pînă la urmă, basma curată și cu marja de dobînzi intactă, adică cu posibilitatea de a practica abuzul de monopol în continuare, poate și mai abitir! Nici vorbă de vreo taxare. Aceasta, potrivit modificărilor OUG 114, a rămas atît de mică, printr-o reducere de circa trei ori față de varianta inițială pentru cele mai multe dintre bănci, încît este ca și cum n-ar exista! De asemenea, în sistemul energetic, OUG 114 – din neînțelegere sau deliberat – nu a vizat fondul problemei. Abuzul de monopol pe care capitalul străin îl practică în domeniu nu este în producție, ci în distribuție! Degeaba pui plafoane de preț sau taxări pe cifra de afaceri în producție, cum a făcut OUG 114. Riști să iasă și mai rău decît era, cu toate că, pentru prima dată de la pierderea controlului asupra sistemului energetic, se încerca să se facă ceva! Capitalul străin nici n-a urmărit să ia producția din mîna statului. I-a luat distribuția și deci banul pe care-l plătesc pentru consum clienții, ban care vine și în avînt economic, și în criză. Și cu această preluare a lăsat statul român, care deține grosul producției, fără bani de modernizări și dezvoltări, cum s-ar spune coate-goale. Lașitatea PSD de a nu ataca fondul problemei a generat absurdități în OUG 114. Taxînd cifra de afaceri a producătorilor, statul își dădea peste mînă singur! Căci producătorii principali erau ai lui! Punînd plafoane de preț în această zonă, distribuitorii străini – care aveau cheia jumulirii românilor – jubilau, căci puteau achiziționa la prețuri plafonate ceea ce desfăceau liber către clienții necasnici. În energie, dacă se urmărește cumva a se face ceva, nu poate fi vorba decît de a se redobîndi controlul național în distribuție! Altfel, străinii, indiferent care vor fi aceia, vor practica în continuare la greu abuzul de monopol în distribuția de gaze, în distribuția de energie electrică sau în distribuția de carburanți. Nici o sută de OUG 114 nu ar folosi la nimic! Ba chiar modificarea OUG 114 aduce avantaje și mai mari tocmai distribuitorilor, care se aleg cu o mărire a profiturilor asigurate prin lege în raport cu cele asigurate anterior de deciziile ANRE (Autoritatea Națională de Reglementare în Energie). O rușine!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 aprilie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oug-114-s-a-avantat-ca-vulturul-si-a-cazut-in-noroi-778949

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bursa – o ficțiune la butoniera modelului colonial

        Îndrăzneala guvernului PSD-ALDE de a adopta cîteva măsuri împotriva abuzurilor de monopol ale companiilor din energie și din sistemul bancar a declanșat o adevărată sarabandă de avertismente din partea vizatelor firme străine.

Avertismente care merg toate pe ideea că ne va lua mama dracului, întrucît se vor sista investițiile și creditările. Dacă analizăm bine avertismentele de sistare a acestora, constatăm că ni se va retrage ceea ce oricum nu ni se dă. Care investiții, care creditări?! Spuzeală de adormit fraierii! Printre pierderile ce ne-ar paște figurează la loc de frunte Bursa, care pulsează aproape exclusiv pe seama unor tranzacții cu titluri ale unor companii bancare sau din energie.

Consemnînd reacțiile Bursei de la București la avertismentele cu pricina, Ziarul Financiar a titrat că Guvernul a inventat întoarcerea în timp la bursă, cotațiile acesteia coborînd spre nivelurile din 2015. Ce am pierde nu este însă foarte clar! Bursa – emblema capitalismului – nu prea folosește la nimic în România. Funcția sa – finanțarea economiei naționale mai ieftină prin bursă decît cea prin bănci – este atît de nerealizată aici, încît bursa este practic o ficțiune în România, putînd la fel de bine să nu existe, pe cît este doar act de prezență. Tot din Ziarul Financiar aflăm că, tocmai cînd guvernul PSD-ALDE a adoptat măsuri ce ar pune în pericol investițiile, creditarea și Bursa, la Viena mai-marii investitori vestici în Europa Centrală și de Est după căderea aici a comunismului constată că s-a cam încheiat un ciclu în modelul de creștere pe care l-au conceput pentru zonă și că un nou model ar fi necesar, ei, investitorii, fiind în căutarea lui.

Vai, vai, în ce moment s-a găsit tripleta Dragnea-Dăncilă-Vâlcov să adopte măsuri care să strice rînduielile în investiții și creditare și chiar dinamica Bursei, cînd suntem pe cale de a pierde și modelul călăuzitor, iar investitorii, dar ce spunem noi investitorii, mîntuitorii caută febril un alt model care să ne ducă mai departe?! Mai departe unde? Căci, privind stările de lucruri și dintr-o altă perspectivă, suntem amenințați de sistarea unor investiții și creditări care oricum nu veneau, de dispariția Bursei care oricum nu exista decît cu numele, sau – chiar dacă exista cu numele – nu folosea de fapt la nimic și mai pierdem și modelul care ne-a dus din comunismul cel mai odios în mocirla colonialismului celui mai sălbatic!

Cît în privința ajungerii în capitalism, am pierdut demult și definitiv drumul, dacă nu ne dă cumva Aghiuță prin minte să suprapunem capitalismul la care am tînjit cu colonialismul în care trăim! Deci să ne întristăm sau să ne veselim?!

Deși lucrurile apar – și probabil și sunt – complexe și complicate, răspunsul este net și chiar foarte simplu. Doamne păzește să ne confrunte cumva dileme sau dubii! Avem numai certitudini! Trăim într-un model colonial. Și nu există vreo șansă sau vreo posibilitate de a ieși din acesta. Statisticile însele evidențiază că dependența colonială crește, nu scade, indiferent sub ce aspect ar fi privită sau cuantificată (monetar, bancar sau industrial). Doamne păzește să scăpăm cumva de modelul colonial!

Și, în context, să nu ne îngrijorăm cumva că pierdem Bursa! Aceasta n-a fost și nu va fi vreodată la noi o bursă cu adevărat! Bursa nu are loc în modelul colonial. Dacă este impusă politic a exista, ca să dea bine din punct de vedere capitalist, este doar o ficțiune! Nu intrăm acum și aici într-o analiză care să clarifice măcar puțin dacă onor colonialismul este o ipostază a capitalismului sau o rînduială economico-socială în sine ori una ce poate deriva eventual dintr-o alta, precum comunismul sau nazismul.

Ne rezumăm a remarca doar faptul că, în timp ce atît în capitalism, cît și în colonialism decizia de­curge din proprietate, în colonialism decizia aparținînd străinilor pentru că proprietatea principalelor active aparține străinilor, toată încrengătura instituțională (partide politice, alegeri, Parlament, Guvern) nu mai are rost. Iar dacă politic este impusă să existe, este doar o ficțiune. Ca și Bursa, instituție de bază, chiar emblematică, a capitalismului! Bursa este o piață, iar piețele aparțin proprietarilor. În colonialism, proprietarii străini au piețele, inclusiv bursa, în care lucrează în centrele de putere de unde vin, și nu la periferii!

În mod semnificativ, toate companiile străine implicate într-o colonie sunt înscrise la burse din centrele de putere, de regulă de la ele de acasă. Mai mult, dacă preiau dintr-o colonie o companie care se află înscrisă în bursa de pe piața locală, primul lucru pe care îl vizează este să iasă de pe această bursă. În România, de pildă, este cazul cîtorva zeci de companii străine de renume, în frunte cu Renault, denumită pe la noi Dacia. Explicația este că apartenența la o bursă implică anumite raportări oficiale de ordin public și numai cu acest lucru nu consideră că trebuie să se lege la cap o companie străină într-o colonie, unde se pot derula activități și manevre contabile care nici prin gînd să fie desfășurate pe acasă prin centrele de putere.

Și atunci, bursa locală dintr-o colonie este văduvită de prezența exact a osaturii economice de pe plan local, constituită tocmai de capitalul străin, rămînînd a se baza eventual pe companii din economia autohtonă, adică din economia subalternă, care, dacă are cumva corifei, și aceștia aspiră, după exemplul străin, să nu dea raport public asupra activității. Și atunci bursa dintr-o colonie este o ficțiune. Nu poate fi folosită pentru finanțarea economiei, oferind doar terenul pentru învîrtirea unor speculații locale de gradul 14.

În mod semnificativ, cei care acordă gradații burselor din lume n-au îndrăznit, știind bine despre ce este vorba, să treacă Bursa de la București în rîndul „burselor emergente“. Nu Dragnea și Dăncilă au întors în timp Bursa de la București. Aceasta, ca orice bursă dintr-o colonie, n-a depășit niciodată stadiul de ficțiune la butoniera modelului colonial!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bursa-o-fictiune-la-butoniera-modelului-colonial-778037

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Cine și de ce fuge de investitorii străini?!

           Dna. Paula Pîrvănescu, secretar de stat în cadrul agenției InvestRomânia, parte a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, a făcut Ziarului Financiar, în cadrul emisiunii de business ZF Live, mărturisirea de-a dreptul halucinantă.

Că autoritățile locale din anumite județe, primari și chiar unii membri ai consiliilor județene, fug pur și simplu de investitorii străini. Detaliile oferite nu contribuie la clarificări. Ar fi vorba de faptul că agenția, în urma unor contacte cu investitorii străini, s-ar adresa, în ritmul unor circa 20-30 de solicitări pe lună, unor autorități locale pentru informații actualizate de la fața locului, dar nu primesc nici măcar răspunsuri, necum să angajeze un dialog instituțional pentru finalizarea demersurilor de investiții. Nu se dau exemple concrete, dar există o menționare a județelor în care stocul investițiilor străine nu depășește 10 milioane euro, precum Gorj sau Mehedinți, spre deosebire de județe precum Timiș, Cluj și Brașov, unde acest stoc este în fiecare caz peste 1 miliard de euro.

Pe ansamblu, se apreciază că „sub 10% este procentul autorităților locale cu care agenția lucrează bine“. Astfel încît studii sociologice ar trebui comandate pentru clarificările absolut necesare. Cu atît mai mult cu cît, dincolo de caracterul bizar și debusolant al faptului în sine cu care este confruntată agenția, nu este precizată nici o explicație pentru atitudinea pe care anumite autorități locale ar adopta-o: frustrare, dezinteres, demodare, lipsă de înțelegere, etc. Se vorbește doar de comunicare, la care, știm prea bine, se apelează cu caracter general în cazul cînd orice lucru nu apare ca fiind în regulă, de parcă aceasta ar putea explica singură de ce evită unii primari și alții nu investitorii străini, componența pe județe a acestora, evoluția în timp a unor asemenea atitudini, rolul în domeniu al agenției de promovare a investițiilor etc.

Deși evident o analiză economică nu poate înlocui în domeniu concluziile relevate de un studiu sociologic, această analiză poate oferi însă cîteva repere care să explice de ce s-a ajuns să se fugă de investitorii străini.

Concluziile din statisticile privind investițiile străine în România sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decît contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă. Căci să nu confundăm creșterea economică cu dezvoltarea.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinînd rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1)foloseşte capital ridicol de mic; 2)îşi realizează cîştigurile ameţitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România şi prin acces la resurse şi active la costuri reduse; 3)îşi sporeşte cu asupra de măsură rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 70 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lîngă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2017. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică  pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului  situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona ­furtului! Prin afaceri legale şi ­concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate.

Să mai amintim ceva foarte concret în legătură cu rolul investiţiilor străine într-o economie subdezvoltată, cum este şi cea a României. Este vorba de concluzii pe care le-au stabilit studii efectuate în cele mai diverse colţuri ale lumii şi în cele mai diferite perioade. Există un ciclu al investiţiilor străine. În general, valul de intrări durează 10-12 ani, după care, indiferent dacă intrările continuă, ieşirile prin repatrieri de profituri spre ţările de origine sau aiurea devin mai importante decît intrările. Dacă o ţară n-a apucat în cei 10-12 ani să fructifice intern şi realmente valul intrărilor, punând bazele unei ţesături industriale prin combinare cu eforturi proprii susţinute, tot impactul pozitiv al investiţiilor străine se pierde. În România lucrurile s-au desfăşurat cum nu se putea mai rău. Intrările în val au durat doar vreo 6 ani. Nici să fii genial nu poţi ajunge să profiţi în planul dezvoltării de pe urma investiţiilor străine, în condiţiile unui asemenea răgaz scurt. Nemaipunând la socoteală că investiţiile străine în România, fiind făcute cu prioritate în afaceri pe termen scurt sau cu profit rapid (imobiliar, comerţ) au ajuns deja în situaţia ca intrările să fie de mult compensate de ieşiri, cu un bilanţ net strict negativ şi din punct de vedere financiar, şi din punctul de vedere al urmelor lăsate în planul dezvoltării. Ciclul este închis. Rolul potenţial benefic este pierdut.

Restul, doar poveşti! Ce arată statisticile cu privire la situația concretă din România?! După numai 10 ani – care, probabil, nu întîmplător corespund cu cei de apartenență a României la UE – ieșirile au depășit intrările în privința investițiilor directe, și asta ținând cont de ieșirile raportate sub forma repatrierilor oficiale de profituri, care reprezintă un mizilic (probabil 10-15%) față de ieșirile efective de profituri externalizate fără fiscalizare, care constituie grosul, și cu a cărui luare în considerare, ieșirile compensează intrările în cazul investițiilor colonialiste în maxim 2-3 ani.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/cine-si-de-ce-fuge-de-investitorii-straini-777197

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Capitalul străin amenință că ni-l răpește pe Godot

           Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Deși am ajuns superobișnuiți să fim bombardați zilnic și sistematic de tot felul de prostii și aiureli, nu cred să se fi atins altădată densitatea orară și la hectar de enormități ca în perioada după ce Guvernul PSD – ALDE a adoptat de altfel derizorii taxări împotriva flagrantelor abuzuri de monopol ale unor companii din sectoarele energetic și bancar. Aberații peste aberații au putut fi auzite din partea companiilor vizate și menestrelilor aflați în solda lor.

Cea mai gogonată aberație este aceea că firmele străine ce ar urma să plătească noile taxe își vor lua catrafusele și vor părăsi România, lipsind România de investițiile pe care le aveau în vedere aici, precum și de potențialele alte investiții pe care puteau să le aducă. Și de aici au curs diversiuni peste diversiuni în cascadă pînă la grețoasa întrebare retorică: nu mai are nevoie România de investiții străine?!

Nici nu știi care dintre laturile acestei retorici insidioase să fie mai întîi atacată și desființată! Amenințarea nu are nici un temei economic, ci rezultă doar din comportamentul pe care și-l asumă capitalul străin din România, care este comportamentul colonialist implicînd la loc de frunte răzbunarea față de orice sclav care încearcă să ridice cumva mîna împotriva stăpînului. Acesta însă n-ar fi adevărat stăpîn dacă s-ar supăra pe sclav și l-ar abandona, luîndu-și catrafusele și plecînd! El rămîne pe poziții pentru ca, la nivel de prioritate zero, să pedepsească sclavul și să-l învețe minte.

Cu atît mai mult cu cît noile taxe despre care ar fi vorba afectează atît de puțin profiturile reale ale companiilor vizate, obținute integral prin abuz de monopol, încît ar fi vorba de o prostie! Și capitalul străin poate fi acuzat de orice, dar nu de prostie. Articulația pe care capitalul străin și-a construit-o pentru obținerea de cîștiguri nete în România este atît de profitabilă – mai precis profiturile realizate sunt atît de mari prin comparație cu capitalul și mai ales cu investițiile noi puse în joc – încît riscul abandonării coloniei este pur și simplu exclus!

Mai mult, avînd în vedere profitabilitatea reală a acestei matrice coloniale instituite de capitalul străin în România, însăși premisa părăsirii izvorului de profit este greșită! Ca și cea a așteptărilor investiționale în România. A aștepta investiții noi de la capitalul străin – prezent deja aici sau potențial nou-venit – este tot atît de exclus cu a aștepta cumva ca acesta să plece! Capitalul aduce investiții doar acolo unde inputuri tehnologice au de înlocuit forță de muncă scumpă, adică la el acasă, nu într-o colonie unde profitabilitatea vine din exploatarea muncii ieftine.

Schema de profit a capitalului străin în România este de tip colonialist pur: profituri maxime la implicări investiționale minime. Amenințîndu-ne că nu mai vine cu investiții în România, capitalul străin ni-l răpește de fapt doar pe Godot, care, precum în piesa de teatru a lui Beckett, oricum nu vine niciodată! Dacă este realist, orice român – salahor-angajat, salahor-patron sau salahor-guvernant – trebuie să aibă în vedere că minunatul capital străin nici nu va pleca din România, nici nu va aduce bani noi în România. Este vorba de o încremenire în situația în care s-a ajuns, o încremenire pentru 15-20 de ani! Nu va fi nici o schimbare.

Dacă va mai exista, România nu va înregistra nici un progres, dar mult mai probabil schimbarea va fi una de stăpîn în cadrul aceleiași paradigme, schimbare de stăpîn rezultînd din dezmembrarea teritorială a țării și redistribuirea forțelor străine în noile configurații. Nu există în istorie exemple de ieșire din statutul de colonie. Chiar și coloniile cu statut oficial de colonii au rămas colonii de facto și după cucerirea eventuală a independenței politice. Singurele schimbări în colonii sunt de stăpîni, în urma împărțirii sferelor de influență între puterile coloniale. Și a aștepta mîntuirea de la stăpînul colonial – indiferent care ar fi acela – este o tîmpenie.

Nerecunoscînd statutul de colonie al României, unii analiști reclamă programe (nu se știe ale cui?!) care să vizeze stimulări ale creșterii valorii adăugate pe lanțurile de export, pornind de la constatarea că marele „boom“ al exporturilor din România este de fapt alimentat de livrările de componente auto, unde valoarea adăugată este mică și din care o parte încă și mai mică rămîne în țară.

O ipocrizie imensă caracterizează această cerere: ce pot face românii, inclusiv statul român, în domeniu, cînd peste 3/4 din exporturi sunt realizate de transnaționalele străine, care fac ceea ce le dictează interesele lor de profit, adică tocmai cele care au rezervat României doar rolul de vehicul pe traseul lohn-ului auto și nimic altceva!

Să mai demolăm o demagogie arhivehiculată, care nu numai interpretează mincinos o realitate, dar care, pornind de la această interpretare, are cerințe periculoase pentru politicile economice. Constatîndu-se că România este ultima dintre țările Europei Centrale și de Est în ce privește ponderea investițiilor străine în PIB (sub 40%, cînd în zonă se ating 60% și chiar 70%), se trage concluzia că prea se bazează totul în domeniu pe profitul reinvestit și că ar trebui luate măsuri de stimulare pentru ca firmele străine să aducă în România și capital nou.

Ce să li se mai ofere acestora, față de ceea ce li se oferă deja? Nici cu luna de pe cer nu s-ar schimba situația! Această situație are explicații și coordonate precise: profiturile uriașe realizate de capitalul străin în România au ca sorginte salariile mici de aici, simbolul aservirii și jecmănirii coloniale. Investițiile și capitalurile noi nu sunt aduse decît acolo unde înlocuiesc salarii mari.

Investitorii nu-și irosesc potențele și armele: unde sunt salarii mici nu aduc capitaluri noi, pentru că nu este nevoie! Ei nu fac acte de caritate. Ăsta-i capitalismul! Darămite colonialismul! Să punem colonialismul să ne edifice „societatea multilateral dezvoltată“ este o himeră, dacă nu chiar o prostie cu P!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/capitalul-strain-ameninta-ca-ni-l-rapeste-pe-godot-776394

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O bizarerie colonială în ­România: „riscul de țară“ – aplicat ­privaților, și nu statului!

 

        Cu lacrimi de crocodil, băncile străine din România – care domină supercopleșitor sistemul bancar – se plîng că taxa pe active ar aduce pur și simplu criza în România! Prin ce?

Prin descurajarea investițiilor străine în România și prin încetinirea creditării economice. Astea sunt idioțenii de-a binelea! Băncile străine din România n-au nici o legătură cu finanțarea economiei existente în România, nici a celei românești, nici chiar a celei străine din ­România (vezi „România liberă“ – 27.02.2019). În prea iubita și prea mărita UE, mereu dată de exemplu, lumea creditului bancar reprezintă 200% din PIB, ca expresie a finanțării economiei de către bănci. În România, nu se ating 50%! Băncile străine din România practică de ani de zile în România dezangajarea – numită ­demagogic „dezintermediere“  –, nu aducerea de bani și investiții! Stocul de credite scade de la an la an în raport cu stocul de depozite, ajungînd la 75%, ceea ce înseamnă că nici măcar slaba economisire din România (cea pe care o poate permite o economie subdezvoltată) nu este reciclată în economie, spre folosul economiei, și că argumentul că băncile străine au venit în România pentru a aduce investiții și finanțare deoarece România n-are bani este o biată balivernă doar pentru a pune mîna pe sistemul bancar din România ca să țină în chingi România. Este o pură nerușinare, o obrăznicie să pretinzi că o nenorocită de taxă descurajează finanțarea economiei din România, prin reducerea investițiilor și creditării, cînd pur și simplu nu finanțezi economia, nu creditezi economia și de ani de zile practici sistematic dezangajarea față de România!

Nimeni nu poate spune cumva că o nouă criză nu va veni în România. Ba s-ar putea ca aceasta chiar să bată la ușă. Dar nu va veni adusă de taxa pe active bancare! Va fi adusă chiar de băncile străine, ca să iasă din constrîngerile crizei cît mai abitir pe seama periferiei România, după cutuma dintotdeauna a ieșirii din criză a bogaților pe seama săracilor!

Sau transferul crizei în România este atît de aproape, încît băncile străine vor să folosească prilejul taxei pe active spre a o face responsabilă de criza ce va veni?!

Mărirea ROBOR – adică a dobînzii cu care băncile se împrumută între ele pe piață – este canalul cel mai convenabil și eficient al aducerii crizei în România. Mărirea ROBOR-ului –  care se obține prin înțelegeri bancare de tip cartel (azi te împrumut eu pe tine, mîine îmi dai banii înapoi împrumutîndu-mă eu de la tine!) – suplimentează dobînda la credite și deci descurajează finanțarea și stimulează dezangajarea. Cine-i de vină? Taxa?! Aceasta, s-ar putea spune, vine doar mănușă băncilor străine în prag de criză, căci au astfel băncile străine pe cine să arunce vina! De altminteri, ROBOR-ul nu poate explica nici 20% din dobînda abominabilă cu care băncile străine acordă credite în România. De aceea demersurile senatorului Zamfir, secondate de cele ale avocatului Piperea, de incriminare a manipulărilor de pe piața ROBOR și a altor manevre bancare sunt mai mult decît lăudabile, dar să fim conștienți că sunt colaterale, neatacînd fondul problemei. Grosul dobînzii incalificabile provine de la penalitatea de „risc de țară“. Mărirea ROBOR poate abate atenția de la incriminarea acestei penalități inadmisibile de „risc de țară“. Dacă creditarea s-ar face din afara României – din Franța sau din Bulgaria, chiar din Bangladesh –, penalitatea de „risc de țară“, chiar oricît de mare și indiferent dacă este justificată sau nu, este admisibilă. Dacă însă creditarea se face de pe plan intern de către bănci înscrise juridic intern, penalitatea de „risc de țară“ este o anomalie. Dacă debitorul nu-i convine creditorului, nimeni nu-l obligă pe acesta din urmă să-i intre în casă debitorului spre a-l împrumuta. Dar se pare că asta este tehnologia sistemului bancar colonialist: te îndatorez spre a te jecmăni!

Bizar – dar ca orice lucru bizar foarte interesant – este faptul că băncile străine din România aplică penalitatea de „risc de țară“ tuturor privaților români, fie firme sau indivizi, dar nu și statului român. Te-ai aștepta să fie invers, avînd în vedere că, potrivit preceptelor colonialiste arhivînturate, privatul este bun, iar statul este rău, oricum cel mai prost administrator. Dar, în ipocrizia lor dolofană, preceptele colonialiste una spun (pentru proști) și alta fac! În zilele actuale, băncile din România creditează firmele românești (dacă o fac) cu 8-9%, persoanele fizice române cu 9-10%, iar statul cu 3-5%. În funcție de dobînda de referință, cifrele au putut fi diferite, dar ecarturile au fost aceleași!

Pe privații români băncile străine îi jefuiesc prin abuzul de monopol avut la dispoziție și lipsa de opțiune a acestora: dobînzi derizorii la depozite, comisioane halucinante la operațiunile pe care aceștia sunt obligați să le facă prin bănci, credite cu dobînzi prohibitive, încărcate cu penalitatea de a fi român. Mai ales că pe privații români nu-i împrumută nimeni din străinătate. În cazul statului, care are alte mijloace de luptă și mai are și posibilitatea să se adreseze pentru împrumuturi piețelor externe, adică acelorași bănci, dar în regimul de creditare de la ele de acasă, subsidiarele băncilor străine din România adoptă tactica inversă: dă-i credite cu dobînzi rezonabile, spre a-l putea jecmăni tocmai prin îndatorare! Vreți să vedeți ce spun statisticile? Sunt foarte limpezi. Aproape jumătate din finanțarea datoriei publice (adică a statului) este asigurată de băncile străine din România, iar 22% din ansamblul creditelor acordate de acestea sunt achiziții de către respectivele bănci ale titlurilor emise de statul român, cu alte cuvinte, o expunere mare, dar fără risc. Ce poate fi mai murdar decît un credit colonialist?! Nimic altceva, dacă asta poate constitui o consolare!

Este lesne de identificat replica băncilor străine la îndrăzneala, finalizată sau nu, a introducerii unei taxe de altfel complet colaterale ca importanță împotriva lor. Evident, măsurile de retorsiune se vor îndrepta către cei cu care băncile străine din România au o legătură, respectiv cu bieții oameni, mai împiciorogați sau mai de rînd, și poate mai ales cu statul român. Răzbunarea va fi aprigă. Dobînzile la depozite vor fi coborîte, devenind ridicole în raport cu rata inflației, comisioanele pe indiferent ce operațiuni vor fi crescute, iar dobînzile la orice credite vor fi majorate. O declarație mai veche a președintelui Consiliului Fiscal, agentură a capitalului străin de monitorizare a acțiunilor guvernamentale, dl Ionuț Dumitru, altfel economist-șef al unei bănci străine, sugerează despre ce va fi vorba. Pornind de la premisa că băncile străine sunt deja supraexpuse pe datoria publică a statului român, domnia-sa a spus că „o pondere de 60% a datoriei publice în PIB (criteriu al UE) nu ar trebui să fie un reper pentru România, căci n-ar avea cine să finanțeze o asemenea datorie publică“. Deci, băncile străine nu sunt, de fapt, dispuse să finanțeze încă și mai mult statul român, considerîndu-l deja bine îndatorat spre a fi jecmănit! Ca atare, dobînzile cu care se va putea împrumuta statul român pe propria piață vor fi din ce în ce mai mari.

Pe cale de consecință, rămîne o întrebare dacă taxarea activelor bancare se va solda cu efecte pozitive. Această taxare este perfect justificată, dar, în final, în urma replicii băncilor, s-ar putea ca efectele să se dovedească adverse. Ideea inițială a măsurii era ca băncile să cedeze ceva din profiturile cu totul nejustificate obținute. Cu puterea și cu pîrghiile pe care le au în colonia România, băncile străine, cu sprijinul neprecupețit al BNR, nu vor ceda nimic, ci vor încerca să se folosească de prilej pentru a lua ceva încă și mai mult. În atenția inițiatorilor taxei, nu poți spera să modifici efectele cînd nu ataci cauzele, mai curînd spus nepunînd nici măcar în discuție rînduielile care permit bătaia de joc!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 martie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-bizarerie-coloniala-in-romania-riscul-de-tara-aplicat-privatilor-si-nu-statului-775600

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Minunatele bănci străine din România: profituri fără finanțarea economiei

       După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor.

După ce Guvernul a avut ideea introducerii „taxei asupra lăcomiei“ băncilor, numită apoi oficial taxă asupra activelor (pentru că avea să fie calculată asupra activelor, care în cazul băncilor sunt constituite de creditele acordate de către acestea), s-a declanșat o întrecere între mesajele trimise în spațiul public de către inițiatori de justificare motivațională a demersului și bombardamentul contraargumentărilor din partea băncilor și menestrelilor acestora vizînd delegitimarea taxei prin pretinsa lipsă de temei, prin „ororile“ economice pe care le-ar produce și, ce să vezi!, chiar prin victimizarea ridicolă a stăpînilor din ecuație, respectiv a „bietelor“ bănci.

În vîltoarea întrecerii s-a apelat, și de o parte și de alta, la diverse scormoneli în măruntaiele bancare, mai puțin scoase la bătaie în mod uzual în spațiul public și oricum necunoscute de cei fără implicare în domeniu, care constituie majoritatea. Ceea ce știm în mod curent este că băncile onorează depozitele cu dobînzi derizorii, înjositor de mult sub rata inflației, că deci ținîndu-ți banii la bancă ești în pierdere, și că, dimpotrivă, dacă e vorba să iei un credit de la bancă, dobînda este exorbitantă, păscîndu-te riscul de a rămîne fără pantaloni.

După mine, era de ajuns să se știe chiar și numai atît, căci aceasta era esența și era suficient pentru o părere adecvată despre băncile din România! Nu se știe exact din ce motiv – fatalism față de soartă sau prostie pură – acest fapt esențial era ca și acceptat, în măsura în care nimeni nu reacționa cu ceva: nici autoritățile să se opună cumva jafului (căci despre jaf este vorba, băncile practicînd dobînzile respective prin abuz de monopolul deținut în domeniu), nici oamenii de rînd să recurgă la cît mai puține credite, singura modalitate de a se feri de a fi jefuiți în condițiile în care autoritățile girau jaful prin inacțiune. Pe frontispiciu trona figura eternului guvernator al Băncii Naționale fraudulos autointitulate a României, care permitea abuzul de monopol de o asemenea amplitudine din sistemul pe care îl parohia, fără ca cineva să-l conteste, cu toate că mereu mai mulți înțelegeau că eternitatea sa în funcție se datora nemijlocit tocmai faptului că permitea un astfel de abuz într-o activitate în care de o parte sunt băncile, practic toate reprezentînd stăpînul străin al țării, și de cealaltă parte salahorii români, fie ei indivizi sau firme.

Cînd măruntaiele bancare au fost puse pe masă sau pe tapet au început să se afle nu doar dimensiunile jafului, ci și ustensilele ca și diversiunile cu care este operaționalizat. S-a aflat, de pildă, că, la dobînzile abominabile percepute la creditele acordate, băncilor le este de ajuns să-și recupereze doar vreo 20% din acestea pentru a-și vedea returnați banii avansați, putîndu-și permite ca, în majoritatea lor, creditele nerecuperate să fie vîndute apoi la numai 10-15% din valoare ca neperformante, încasările din acestea constituind cîștig net. S-a mai putut afla că neperformantele se vînd înregistrîndu-se în contabilitate drept cheltuieli deductibile, fiind suportate astfel pe seama statului, adică de către noi toți, aflați în nici o legătură cu problema! Și mai rău că, provizioanele constituite pentru eventualitatea nerecuperării unor credite se fac tot ca deductibilități fiscale pe seama statului, în timp ce, dacă creditele sunt ulterior recuperate, cîștigurile rămîn la bănci. E tare, nu!

În asemenea condiții, argumentele aruncate în spațiul public de către bănci sau menestrelii lor despre impactul taxei pe active bancare sunt absolut ridicole. Băncile se plîng demagogic de plăți care vor exista doar dacă va cădea drobul de sare, căci taxa ar urma să intervină numai dacă ROBOR-ul depășește 2%. Dacă nu depășește, ar urma să nu se plătească nimic. Taxa cel mult ar încerca să contracareze încărcarea suplimentară a actualelor absolut fabuloase dobînzi la credite, care are cu totul alte cauze, pe care taxa nu le atacă în vreun fel, neafectînd-o cu nimic. Taxa este proastă dar nu din motivele invocate de bănci, ci din motivul că nu atacă fondul problemei!

Rar însă au putut fi auzite atîtea ciudățenii sau idioțenii de-a binelea pe tema cu pricina! Căci este vorba de ocoliri cu bună știință ale incalificabilei existențe a unor anomalii și de răul pe care l-ar face eliminarea unor anomalii și mai mari. Cum poți tu să spui că taxa, afectînd profiturile bancare, va bloca creditarea economică din România și deci dezvoltarea acesteia cînd realitatea – evidențiată de statisticile nimănui altcuiva decît ale Băncii Naționale zise a României – arată că băncile aproape nici nu finanțează, ba s-ar putea spune aproape deloc, economia din România?! Toată, dar absolut toată economia străină din România, care deține peste jumătate din cifra de afaceri și ocupă vreo 30% din forța de muncă ocupată în România, nu se finanțează deloc de la băncile străine din România.

Căci ar fi nebună la cap s-o facă la dobînzile aiuritoare percepute de aceste bănci. O face apelînd la aceleași bănci, dar la mamele lor din străinătate, care dau credite cu dobînzi normale. Aceste finanțări formează grosul datoriei externe considerate a României, căci este contractată de pe teritoriul României. La rîndul ei, economia românească din România, care ocupă 70% din forța de muncă și dă doar jumătate din cifra de afaceri – mai precis peste 90% din firmele înscrise juridic în România – abia dacă se finanțează de la băncile din România! Este vorba de o finanțare care nu reprezintă decît 8% din total! Peste 80% din firmele respective n-au apelat vreodată la un credit bancar. 97% din acestea sunt considerate nebancabile de către chiar băncile respective. Și cu 8% și fără 8% din total este absolut același lucru! Economia cu capital românesc se finanțează din ce poate genera la nivel propriu (autofinanțare) sau, dacă nu poate, apelează la „frații“ din sistem, adică la furnizori. Creditul furnizor este cel mai mare finanțator al economiei cu capital românesc. Băncile străine și de-ar pleca n-ar avea cu ce afecta economia cu capital românesc! Amenințările în domeniu ale băncilor străine sunt baliverne! Prostii pentru fraieri!

Problema este alta. Orice măsuri de retorsiune ar adopta băncile străine din România, acestea n-ar putea face cine știe ce rău economiei din România, pur și simplu pentru că băncile străine din România n-au aproape nici o legătură cu finanțarea economiei din România. Nici economia românească, nici economia străină din România! Băncile au legătură cu altceva: cu statutul de colonie al României, statut al cărei placă turnantă o constituie. De aici va izvorî și replica băncilor (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 27 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/minunatele-banci-straine-din-romania-profituri-fara-finantarea-economiei-774753

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Repatrierea rezervei de aur a României

Cît costă de fapt ținerea aurului la Londra

Păstrarea celor 61 de tone de aur la Banca Angliei costă România 309 mii lei anual, adică 60.000 de euro. Repatrierea acestei cantități ar putea costa probabil cît taxa de custodie respectivă pe 50 de ani. Și dacă România vrea să tranzacționeze aurul, ar trebui să îl ducă înapoi. Proiectul de lege depus la Senat de Liviu Dragnea și Şerban Nicolae prevede modificarea Legii de funcţionare a BNR. Un singur articol conţine acest proiect. Iniţiatorii vor ca 95% din aurul României să fie repatriat.

Potrivit proiectului de lege, BNR mai poate lăsa în băncile din afara ţării doar 5% din rezerva totală a României. Aceste procent e condiţionat de obţinerea de venituri. Dacă nu obţinem dobîndă din aurul depozitat în bănci din afara ţării, atunci cantitatea de aur depozitat în afara ţării va fi zero. „(4) Din rezerva constituită, Banca Naţională a României poate depozita aur în străinătate EXCLUSIV în scopul obţinerii de venituri prin tranzacţionare şi alte operaţiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Naţională a României în străinătate NU POT DEPĂŞI 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă.”, potrivit articolului propus.

Expunerea de motive care însoțește proiectul de lege al lui Dragnea și Șerban Nicolae nu are decît o pagină, iar principalul argument invocat de șeful PSD ține de „costurile de depozitare deloc de neglijat”.

Articolul semnat de Cosmin Pam Matei a apărut în ediția online a Cotidianului din 28 februarie 2019

Sursa: https://www.cotidianul.ro/cat-costa-de-fapt-tinerea-aurului-la-londra/

Dragnea vrea să aducă aurul în România. Analistul Ilie Șerbănescu, reacție

Analistul economic, Ilie Șerbănescu, a explicat, pentru DC News, care este motivul pentru care BNR ține marea parte din aurul României în Marea Britanie și de ce noul proiect de lege propus de Liviu Dragnea și Șerban Nicolae este potrivit.

„Nu vi se pare normal să îți păstrezi tezaurul la tine în țară, mai ales într-un moment în care lupta este mare pe plan internațional?! Marea Britanie iese din UE ca să nu mai stea sub talpa germană. Este cel mai bine să păstrezi aurul în țara ta. În contextul externalizării aurului, s-a constatat, în istoria noastră, că l-am pierdut.

Să ni-l fure în cazul ăsta, dacă ne opunem la legea respectivă. În ceea ce privește motivul pentru care l-am ținut acolo, întrebați-l pe Isărescu. Altfel cum ar fi fost un guvernator etern? Acesta este tributul pentru a beneficia de așa-zisa putere. Dar tu tot nu ai putere. Ești un vătaf”, ne-a explicat Șerbănescu.

Articolul semnat de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DCNews în 28 februarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/dragnea-vrea-sa-aduca-aurul-in-romania-analistul-ilie-serbanescu-reactie_639780.html

Vezi și articolul Devalizarea României din 16 septembrie 2016. Sursa: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2016/09/18/devalizarea-romaniei/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Emblematic pentru statutul ­colonial: dezastrul din energie al unei țări cu resurse energetice

       Distrugerea sistemului energetic al României a fost obiectiv de fond al puterilor coloniale care au luat „în grijă” România postcomunistă.

Această distrugere era esențială în oricare variantă de dependență colonială sau, mai precis, scop pentru oricare dintre puterile coloniale în a căror parohie va fi ajuns pînă la urmă România. Distrugerea sistemului energetic a fost astfel, încă din anii ‘90, în vizorul Băncii Mondiale, care a jucat, în perioada de după căderea comunismului în centrul și  estul Europei, rolul brokerului principal, împreună cu FMI, al colonialismului internațional actual. Broker principal în perioada în care țările central și est-europene nu fuseseră încă „distribuite”, în împărțirea sferelor de influență, între mai-marii colonialiști ai perioadei! După anul 2000, cînd România a fost „repartizată” centrului de influență vest-european, obiectivul de distrugere a sistemului energetic a fost preluat de UE, care, într-un deceniu, folosind deschiderea făcută de FMI și Banca Mondială, a obținut realizarea deplină a obiectivului: sistemul energetic românesc este la final!

Privind acum retrospectiv, schema de distrugere a fost deosebit de simplă și de eficientă. Contribuția Băncii Mondiale a fost enormă, căci aceasta a impus dezmembrarea sistemului energetic, care, prin sinea lui, trebuie să existe și să funcționeze integrat (resurse/producție/distribuție/consum), și sfărîmarea industriei cărbunelui, nuca tare din sistemul energetic românesc care îl ținea în viață și care i-a prelungit supraviețuirea în ciuda atacurilor furibunde de pretutindeni și îndeosebi de la FMI/Banca Mondială, Bruxelles, Berlin. Această dezmembrare și corespondenta organizare a sistemului pe resurse au pus în opoziție resursele care participau împreună la acoperirea consumului, situație în care programele de așa-zisă „liberalizare” a pieței, impuse de UE, au împlîntat pumnalul! Aceste programe de „liberalizare” au plasat în concurență, în mod absurd, resursele care se completau reciproc în acoperirea consumului, scoțînd treptat și definitiv din joc, prin preț, resursele mai scumpe, dar necesare deopotrivă consumului (respectiv cărbunele). Ceea ce nu se reușise pe căi administrative a făcut piața însăși în cîțiva ani: vulnerabilizarea totală a producției de cărbune.

Capitalul străin a prins ca într-un corset sistemul energetic românesc. I-a luat distribuțiile – și pe cele de gaze, și pe cele de electricitate, și pe cele de carburanți – și, o dată cu acestea, sursele de bani pentru dezvoltare și modernizare. Producția, rămasă în mîna fostului proprietar (statul român), a fost vîrîtă într-un proces inexorabil de demodare și chiar de distrugere fizică și, oricum, într-o imposibilitate de a se reînnoi. A păcălit, în mai multe rînduri, statul român că va participa la proiectele avansate de acesta pentru extinderi, modernizări și dezvoltări de capacități noi. Au fost semnate în acest scop memorandumuri de investiții. Din toate acestea, capitalul străin s-a retras, lăsînd statul român, cel fără bani, cu buza umflată! Iar acum întregul parc de producție este învechit sau în paragină, în timp ce proiecte precum reactoarele 3 și 4 de la Cernavodă, centrala pe gaze de la Brăila, hidrocentrala cu dublă pompare de la Tarnița-Lăpuștești sunt doar biete povești. Pe hîrtie sunt instalați peste 24.000 MW. Sunt oficial considerați disponibili doar vreo 20.000 MW. Cînd aceștia sunt luați însă la bani mărunți, se contabilizează, tot oficial, că numai 12.000 MW sunt funcționali, restul capacităților neavînd avize de mediu și licențe de comercializare. Deci nu se poate conta, de fapt, decît pe jumătate din ceea ce este pe hîrtie!

Lovitura de grație a dat-o însă programul corelativ al UE de extindere, întru acoperirea consumului, a energiei regenerabile. Doamne păzește ca dezvoltarea acesteia să fie vreun rău în sine, dar energia regenerabilă (eoliană și solară) nu are deocamdată nici o formulă de stocare. Ca urmare, capacități de producție pe deplin operaționale de energie convențională sunt necesare „în oglindă” pentru toate capacitățile de producție de energie regenerabilă spre a se asigura funcționarea sistemului în situațiile obiective cînd soarele nu strălucește sau vîntul nu bate. Și, din cele 12.000 MW, au ajuns instalați în eoliene și solare 4.500 MW. Deci, cînd soarele nu strălucește și vîntul nu bate se poate conta doar pe vreo 8.000 MW, adică pe nici 40% din puterea teoretic instalată. Trebuie înțeles în mod clar că, pentru existența unui sistem energetic cu mare contribuție din partea energiei regenerabile, cineva trebuie să întrețină, cu cheltuieli considerabile, capacități de producție de energie convențională în stand by, pentru a se putea apela la aceasta din urmă în cazuri pe care le impun condițiile naturale. Piața nu poate ține în viață asemenea capacități de energie convențională, ci, dimpotrivă, le scoate din joc din înseși rațiuni de preț! Ținerea în viață a unor asemenea capacități de producție este obligatorie dacă vrei să menții operațional, funcțional și fără dependențe absurde de alții sistemul energetic! Dimpotrivă, însă, dacă vrei să-l distrugi este de ajuns a lăsa piața să scoată din joc capacitățile de producție de energie convențională! Cazul românesc!

Obișnuită în mod curent cu o contribuție a energiei regenerabile ajunsă spre 20% din total, piața s-a dispensat treptat de contribuția cărbunelui în sistem (a cărei menținere în viață costa, dar era necesară, fiind asiguratorie la o adică!), astfel încît atunci cînd, din cauze naturale (frig, înnorări persistente și vînturi slabe), contribuția energiei regenerabile a coborît la 4-5% în acoperirea consumului n-a mai existat (chiar și fizic) producția de energie convențională ce scotea sistemul din restriște! În centralele pe cărbune sunt instalați vreo 3.500 MW. De utilizat au ajuns să poată fi utilizați doar 1.800 MW, din motive de lipsă de avize de mediu sau comercializare sau, și mai grav, din lipsă fizică de cărbune. Deja în 2017 s-a văzut cum stă de fapt problema și, deși de atunci nu prea mai era ceva de făcut, nu s-a făcut oricum nimic, iar acum, în iarna lui 2019, s-a ajuns la potou. Pe perioadele de frig și fără vînt, România trăiește energetic din importuri din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria, importuri care reprezintă chiar și 20% din consum. Întregul dezastru din energie se evidențiază articulat: singura țară cu resurse energetice din zonă trăiește din importuri de la țări fără resurse energetice! Exploziile de preț sunt inevitabile. Pînă cînd prețul va sugruma tot! Deși pe hîrtie România figurează cu potențial de export în energie. Hai să rîdem!

Tot pe hîrtie este independentă energetic, adunînd teoretic capacități de producție fictive prin indisponibilitate sau neoperaționalitate. Care „independență” în măsura în care trebuie să imporți pentru acoperirea consumului de electricitate 20% din necesar cînd ți-e lumea mai dragă, deoarece nu funcționează decît 40% din parcul de producție?! Și cînd, în cazul gazelor, este și mai și: la frig se importă cam tot 20% din necesarul de consum, în timp ce străinii care îți exploatează resursele tale le exportă și se pregătesc intens să livreze altora ceea ce vor scoate din zăcămintele submarine! Despre ce „independență” poate fi vorba cînd soarta gazelor este pecetluită, iar în cazul electricității este nevoie de cel puțin 35 miliarde euro investiții pentru o redresare a sistemului energetic?! N-ar fi mult, căci este vorba de ceea ce fură României firmele străine doar prin externalizarea fără fiscalizare a profiturilor realizate aici în numai un an! Dar este o sumă pe care statul român n-o va deține niciodată! Asta cu „să acționăm măcar în ceasul al 12-lea” este o prostie. Ceasul al 12-lea a trecut. UE și-a realizat obiectivul de lichidare a sistemului energetic al României, iar soarta gazelor este, repetăm, pecetluită. Condiție a colonializării sale depline și definitive, România nu trebuie să aibă nici o independență, în nici un domeniu! Oricum nu în domeniul crucial al energiei! Ci trebuie să stea în toate cele cu mîna întinsă la cheremul stăpînului extern, indiferent dacă de la Bruxelles sau din altă parte! Nu cred că există ceva mai semnificativ pentru statutul colonial al României decît dezastrul din energie al unei țări (sau, mai degrabă spus, fostei țări) deținătoare de resurse energetice!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 20 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/emblematic-pentru-statutul-colonial-dezastrul-din-energie-al-unei-tari-cu-resurse-energetice-773795

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Marii emergenți n-au ales încă tabăra

         America vs Germania este, fără îndoială, marele conflict al lumii zilelor noastre (vezi „Romînia liberă”, 06.02.2019).

Dacă n-ar fi așa, ar fi fără explicație valul de atitudini, declarații politice și acțiuni americane, dar și britanice, de la manevrele de pe piețele financiare la declanșarea afacerii „Dieselgate”, de la campaniile sistematice de cel puțin 5-6 ani ale canalelor TV Discovery și National Geographic de demontare a nazismului și de evocare a luptei împotriva acestuia la amendarea unor mari firme și bănci germane, de la Brexit-ul britanic din UE la apariția pe firmament a criticului fără menajamente al Germaniei, Trump.

De fapt, Brexit-ul a intervenit după ce, încă de mult, în America se declanșase bătălia, nu la televizor, ci în viața reală cu al IV-lea ­Reich. În timp ce cercurile financiare nu erau deloc dispuse să treacă peste planul Merkel care le răpea cei mai buni clienți de pe piețele financiare, invitîndu-le să se sufoce bine-mersi, cercurile politice abia așteptau un moment să aducă aminte Germaniei cum aceasta a tras clapa americanilor în episodul „datoria Greciei”. Și, mai ales, deranja ajungerea în trombă a Germaniei la Mediterana, unde această nouă prezență putea schimba raporturile de forță geostrategice. Ceea ce se întîmplase în episodul „datoria Greciei” vorbea și de o atitudine de tipul „una spunem, alta facem”, în contradicție cu legenda probității și mitul corectitudinii tradiționale germane.

Implicarea directă și totală în confruntarea americano-germană a președintelui Trump, o dată cu apariția sa în prim-planul politicii americane și mondiale, nu este o noutate care inaugurează o schimbare de paradigmă. Confruntarea americano-germană s-a conturat de mult și doar s-a articulat în mandatul lui Trump. Președintele Trump dă expresie publică unor acumulări mult mai vechi. Iar majorarea tarifelor la importurile de oțel și aluminiu și cele eventuale la importurile de automobile constituie probabil doar începutul războiului.

Acțiunile lui Trump sunt taxate de adversarii săi ca iresponsabile, împotriva comerțului liber, ca o reînviere desuetă a protecționismului și ca un potențial distrugător de locuri de muncă și de prosperitate. Determinarea lui Trump are însă baze solide: oricum, America este cel mai mare actor din comerțul mondial și ceilalți actori mai mici sunt potențial tocmai mari pierzători de pe urma unui război. ­Marele atu al Americii într-un război comercial este că, în raport cu toți principalii actori comerciali ai lumii, America este în deficit. Deocamdată, toți cîștigă și America pierde. În caz de conflict, rolurile se inversează: toți au de pierdut, America n-are ce să piardă! Într-un război comercial, deficitul reprezintă chiar puterea Americii! Pe aceasta mizează și Trump!

Războiul în formula lui fizică nu poate începe totuşi pînă cînd marii emergenţi nu vor fi ales să nu mai fie neutri. Organic, ar fi să se îndrepte împotriva Americii, singura care deocamdată îi opreşte de a fi mai importanţi decît sunt. Dar înnodarea financiară cu dolarul şi piaţa americană îi înfrăţeşte pentru moment mai mult cu America decît cu Germania. De fapt, stau în expectativă, aşteptînd ca timpul să erodeze imperiul american. Eroziune care se va produce inevitabil, prin dezarticularea verigii celei mai vulnerabile: angrenajul financiar.

Pentru scopurile lor pe termen lung de întronare la masa puterii, marilor emergenţi le este chiar deranjantă Germania, cu viziunea ei de capitalism de producţie, o Germanie care munceşte aplicat şi disciplinat, fiindu-le dimpotrivă folositoare America, rentierul ce taie acum cupoane financiare, dar care va fi scos automat din joc cînd alţii nu-i vor mai da cupoane de tăiat!

Cazul cel mai semnificativ este China.

Dimensiunile țării și uriașul arsenal demografic au constituit obstacole în calea supunerii coloniale a Chinei. Și, fără îndoială, și cel nuclear a jucat în același sens dacă nu și mai și! Nu se poate spune că toate centrele de putere colonială nu au încercat. Înțelepciunea conducătorilor chinezi, respectul lor de tip divin față de țara lor, politica cu ținte pe termen lung (pe sute, dacă nu mii de ani), le-au tras clapa tuturor acestor centre de putere colonială din lume. Tras clapa este o expresie perfect adecvată! China a jucat fără ezitări cartea deschiderii. Și o joacă în continuare. Dar statul chinez n-a lipsit niciodată din ecuație: n-a permis preluări strategice ale străinilor în China, investițiile străine au fost totdeauna condiționate fie de aprovizionări de pe piața internă, fie de dirijări ale produselor către destinații precise, fie n-au fost autorizate decît în asociere cu capitalul chinez. Și, după 40 de ani de reforme, au cîștigat partida. N-au putut occidentalii să investească pe cît au putut să absoarbă chinezii, n-au putut occidentalii să manevreze în interesul lor resurse pe cît au putut munci chinezii și, mai ales, occidentalii n-au putut să facă jocurile pe piață pe cît le-au făcut chinezii, căci acestea au fost, de fapt, controlate de statul chinez care n-a dat niciodată din mînă pîrghiile strategice. Și, puțin cîte puțin – iar cu timpul, miliardele de rîulețe s-au făcut fluvii de neoprit – mărfurile chinezești, ce să vezi atîtea din ele ­folosind chiar tehnologii occidentale, au invadat ­piețele din Occident pe care le-au sufocat și acum joacă cu toate armele dragi ale puterilor coloniale mai ­vechi sau mai noi: comerțul liber, fără protecționism, investiții în trombă care vizează active și chiar sectoare strategice din ­Occidentul însuși. Occidentalii fierb. Trump pune tarife protecționiste mărfurilor chinezești, Merkel și Macron inițiază reglementări care să blocheze preluarea de către chinezi a unor active strategice „europene”, dîndu-și arama pe față deopotrivă că minunatele cîntări de liberalism, de circulație liberă a mărfurilor, bunurilor și capitalurilor sunt niște biete minciuni flașnetate cînd este vorba nu de ei înșiși, ci de alții, fraierii!

China, marea Chină, s-a instalat atît de ferm la masa puterilor mondiale încît, avînd de partea sa și răbdarea verificată de veacuri, își permite să stea de o parte și, nealegînd tabăra, să împiedice taberele să se încaiere de-a binelea. Îi așteaptă pe amîndoi la cotitură, peste ani, peste decenii sau peste secole. Marea Chină are timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 13 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/marii-emergenti-n-au-ales-inca-tabara-772810

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Conflictul major al lumii actuale: America vs Germania

   

     Totul probabil a pornit de pe piețele financiare.

În timpul crizei din 2007-2011 – cu cauze preponderent financiare – America a încercat din tot ceea ce a întreprins să nu se schimbe cumva regulile scrise și mai ales nescrise ce guvernează piețele financiare, care o avantajează în mod detașat. Nu întîmplător, pentru că în America sistemul financiar-bancar confiscă peste 40% din profiturile realizate în economie, iar ţara a ajuns rentier pe baza cupoanelor financiare obţinute de pe toate continentele lumii de către transnaţionalele sale.

Dar nu numai atît. Impunînd prin supremaţia sa economică, politică şi militară la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial moneda proprie ca mijloc de plată cu acceptare internaţională deplină, America a dobîndit privilegiul de a-şi finanţa expansiunea mondială cu emisiuni monetare proprii şi de a-şi acoperi cu aceleaşi emisiuni deficitele externe, fiind singura ţară din lume care poate realiza acest lucru cu moneda proprie, şi nu cu moneda altcuiva. Pentru a mai face rost de ceva resurse financiare, America nu trebuie să muncească în plus, ci doar să tipărească niscai dolari în plus. Alte popoare muncesc din greu, exportă pe piaţa americană, de acolo iau dolari pe care, dacă nu găsesc ce să facă cu ei, plătind mărfuri luate de la alţii sau investind banii aiurea, îi întorc pe piaţa americană sub formă de plasamente financiare şi contribuie astfel chiar la finanţarea deficitelor americane, comercial şi bugetar.

Deşi acest circuit a luat o amploare explozivă, America nici nu se gîndeşte să renunţe la el sau să-l restrîngă măcar cît de cît. Îndatorarea statului american – cheia acestui circuit – este deja mai mare decît marele PIB american şi oricum depăşeşte îndatorarea, atît de incriminată, a întregii zone a euro. Din punct de vedere american, remediul prescris îl constituie noi datorii, cu bază în noi emisiuni monetare! Singura ţară care-şi poate permite însă un asemenea lux este America.

Oarecum la antipozi se află Germania. Ajutată de cumpătarea şi disciplina proverbiale ale nemţilor în cheltuirea banului public şi a banului în general şi mai ales de strategia rămînerii în aria capitalismului de producţie, aproape în contracurent faţă de tentaţia ruinătoare spre cazinou financiar din capitalismul contemporan, Germania a cîştigat treptat teren şi soliditate. A recucerit Europa şi în Vest, şi în Est şi, în contextul crizei euro, a pus piciorul în prag, forţînd Uniunea Europeană să adopte un pact fiscal care în principiu urmăreşte s-o alinieze la comportamentul financiar german. Marea Britanie a mers integral pe mîna Americii şi a pozat în rolul de acum 70 de ani al singurei oponente pentru o perioadă a Germaniei din Europa. Acest pact fiscal era de natură a afecta complet rînduielile de pe piețele financiare. Pe toate căile, americanii au declanșat marea bătălie pentru blocarea implementării efective a planului Merkel de guvernanţă fiscal-bugetară. Acest plan, la care Germania a obţinut, în contextul crizei, o amplă aliniere europeană, însemna eliminarea deficitelor bugetare şi, prin consecinţă, scoaterea, într-o proporţie substanţială, a întregii Europe dintre clienţii împrumutătorilor privaţi, aşa-zişii „investitori“ financiari, care din aceste împrumuturi către alţii, îndeosebi către state, trăiesc! Îngenunchind „pieţele“, Germania putea începe să toace în dreapta şi-n stînga!

Restul făcea timpul. Pe termen lung, gogoaşa lacomă a capitalului financiar nu va fi putut rezista, în ciuda acaparării puterii în prezent de către reprezentanţii ei.

Nu era greu de întrezărit că pactul Merkel îi viza pe americani și scopul lor nemijlocit ca, în caz de criză, investitorii financiari să fie protejați, adică plătiți indiferent de ceea ce făcuseră, respectiv să-și încaseze tainul prevăzut, indiferent dacă pe seama nevinovaților: salariați, pensionari, contribuabili.

Numai că pactul Merkel înlocuia o injustiție cu alta. După ce Germania, împreună cu alte cîteva ţări vestice, a folosit deficitul bugetar pentru a impulsiona şi dezvolta economia, ajungînd la stadiul de ţară industrială dezvoltată, a obligat aşa-zişii parteneri din blocul economic pe care îl conduce să încremenească în stadiul de subdezvoltare existent, spre a respecta o disciplină bugetară care sună bine, dar care face rău dezvoltării. Sau, mai degrabă spus, pe care dezvoltaţii şi-o pot permite, dar subdezvoltaţii, nu! Germania şi eventual alţi cîţiva vor fi cîştigătorii şi toţi ceilalţi – pierzători.

Bizareria acestui pact stă însă în altceva.  Datoriile uriaşe ale statelor – în faţa cărora se deduce că s-ar fi adoptat în replică pactul cu pricina – au ajuns la nivelul de criză poate doar în cazul Greciei din cauza „lăbărţării“ sau indisciplinei statelor în scopuri politice şi sociale! Pe plan general însă, au ajuns aici pur şi simplu din cauza absorbţiei de către state a consecinţelor ravagiilor făcute în economie de sistemul financiar-bancar prin speculaţii, credite riscante şi tranzacţii cu produse toxice. Chestia asta cu „de vină-i statul“ este un fals vehiculat deliberat pentru a putea pune să plătească statul (adică salariaţii, pensionarii, contribuabilii)! Este un montaj al marii finanţe private transnaţionale tocmai pentru a nu plăti cei cu adevărat vinovaţi (adică cei din sistemul financiar-bancar). Dna Merkel, sub presiunea contribuabililor votanţi germani, a găsit soluţia: neîndrăznind să-i pună la plată decît parţial, derizoriu şi doar în cazul zis special al Greciei pe cei vinovaţi, a aruncat factura tot asupra populaţiei, dar sub forma restrîngerilor bugetare reclamate de un mit cu priză la germani: disciplina financiară, pe care, spre satisfacţia acestora, dna Merkel a impus-o „über alles“!

Prin aplicarea pactului cu pricina se lăsa în timp fără obiectul muncii toată marea finanţă privată transnaţională. Aceasta – constituită din grupuri financiare de diferite stirpe şi de diferite profile – trăieşte exclusiv din împrumutarea altora, în frunte cu statele. Şi dna Merkel credea că o să fie lăsată să răpească acestei finanţe dintre clienţi toată Europa! Să fim realişti! Asta cam însemna război! Să nu se uite că Ceauşescu a fost lichidat pentru că şi-a plătit datoriile, nu pentru că le-a făcut! Credea doamna Merkel că poate veni de hac marii finanțe mondiale printr-un simplu pact la care asocia niscai vărgăleţi din Est?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 februarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/conflictul-major-al-lumii-actuale-america-vs-germania-771856

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

       Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI.

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun.

Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist. Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervîndu-și fiefurile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsînd Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a cîștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atît economic încît să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe articulația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobînzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vînturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decît încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decît împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decît situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 30 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/o-noua-impartire-a-sferelor-de-influenta-este-inevitabila-770915

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

În România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit

Șerbănescu, avertisment pentru românii care vor credite: Să aștepte. Este JAF!

Ilie Șerbănescu dă un sfat românilor care vor să ia credite de la bănci.

Ilie Șerbănescu a declarat, pentru DCNews, că ROBOR-ul nu reprezintă reala problemă a creditării în România. Analistul susține că românii trebuie să plătească o dobîndă foarte mare pentru că băncile care activează în România percep penalitate de risc de țară pe care BNR nu intervine.

„Acest lucru este inadmisibil”

„După părerea mea, ROBOR-ul nu va crește pentru că esența acestei măsuri este că dacă nu există un ROBOR de peste 2%, băncile nu plătesc nimic. Ele se victimizează acum după un program foarte bine ticluit, în sensul că, băi, cum vă permiteți voi să ne puneți nouă vreo restricție? Vreau să spun foarte clar că ROBOR-ul nu poate fi făcut responsabil decît de vreo 20% maximum din dobînda înspăimîntătoare cu care băncile străine dau credite românilor. Restul, și cînd ROBOR-ul era sub 2%, DAE era 10% fără ROBOR. Zece puncte procentuale înseamnă cu șapte puncte mai mult decît cum dau credite aceleași bănci la ele în țară. Taxa asta nu atacă fondul problemei care este această discrepanță. Iar această discrepanță există pentru că jumătate cel puțin din ea este penalitate de risc de țară. Dacă românul va fi luat credit din Bulgaria sau din Franța, banca din Bulgaria sau din Franța are dreptul să îi pună orice fel de penalitate de risc de țară vrea. Așa este logic. Dar dacă românul ăsta e din România și banca este este tot din România, acest lucru este inadmisibil. Asta e treaba BNR”, a declarat Ilie Șerbănescu.

Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui

Ilie Șerbănescu îi sfătuiește pe români să nu ia credite o perioadă de timp pentru a determina băncile să scadă dobînzile.

„Părerea mea este că singura modalitate ca românii să aibă credite mai ieftine este să nu ia credite o perioadă. Din păcate, lipsa de educație bancară este o realitate, pentru că în mod normal, nici un român care are ce mînca nu ar trebui să ia credite la bănci în condițiile date. Domnule, nu vreți să îmi dați cu 3 sau 4% cît îmi dă mama ta din Occident, nu iau credit. Trebuie să se gîndească fiecare la buzunarul lui. Cu 10% dobîndă, ceea ce e inadmisibil cînd dobînda de referință a fost pe tot mapamondul 0, este jaf, domnule. La jaf nu ai ce să faci, decît să de abții dacă nu ai putere și nu ai o bancă națională care să te apere. Românii să aștepte pînă cînd o să scadă pentru că o să scadă. Băncile au venit aici la jaf”, a mai spus analistul.

Articolul scris de Vlad Manolache a apărut pe site-ul DC News în 22 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/serbanescu-avertisment-pentru-romanii-care-vor-credite-sa-astepte-este-jaf_633431.html

*

Euro, în EXPLOZIE. Ilie Șerbănescu: Cînd apare pericolul real

Economistul Ilie Șerbănescu a vorbit, în exclusivitate pentru DC News, despre deprecierea leului.

Analistul economic spune că din dorința de a proteja afacerile străine, BNR nu va lăsa leul să se dezaprecieze considerabil.

„Dacă ar fi să ne raportăm la ceea ce spune teoria, cursul valutar urmează economia. Dar în România acest lucru nu mai este demult valabil. La noi, este o economie subalternă care urmează pe cea dominantă, care se află tot aici, în România. Realitatea este aceasta și astfel, lucrurile sunt condiționate de alți factori decît ar fi normal.

Este o înfruntare politică care nu are legătură cu forțele politice, ci cu cei care sunt în spatele taberelor. În plus, mai este vorba și despre scandalul acesta cu Isărescu.

Acum, BNR lasă puțin leul să se devalorizeze și în curînd îi va pune stop. De ce? Pentru că grija pe care o are domnul Isărescu este pentru cei care produc cea mai mare parte a capitalului românesc, adică străinii. Acești oameni de afaceri își calculează afacerile în euro sau dolari, dar încasează în lei și Isărescu va avea grijă să nu piardă prea mult la schimbul în euro. Așadar, ei, reprezentînd economia dominantă, vor să nu încaseze mai puțin și de acest lucru are mereu grijă BNR -ul”, ne-a explicat Șerbănescu.

Cînd apare pericolul real

„A fost cursul 4,6 lei pentru un euro, îl poate lăsa la 4,8, dar apoi îl va stabiliza pentru că acum este doar un joc al lui Isărescu pentru interesele lui în acest scandal cu Parlamentul. Putem vorbi despre probleme ale cursului după ce vedem mai multe săptămîni că se conturează această tendință. Părerea mea este că între 4,6 și 4,8 este nimica toată. Dacă ajunge spre 5, atunci ori s-a stricat jucăria și Isărescu a scăpat hățurile sau caută un alt palier. Dacă ar fi după cum merge economia, ar trebui să fim de mult la 5 lei pentru un euro. Este greu de explicat acest lucru oamenilor care au credite în euro, însă este realitatea”, a adăugat Șerbănescu pentru DC News.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/euro-in-explozie-ilie-serbanescu-cand-apare-pericolul-real_633655.html

*

România și cele două economii. Ilie Șerbănescu: Trebuie să fii idiot să investești!

Analistul economic Ilie Șerbănescu a explicat, pentru DC News, că în România există, de fapt, două economii – una profitabilă și cealaltă care merge în deficit.

„În România vorbim despre două economii distincte. În primul rînd, vorbim despre economia celor care dețin controlul, care au toate resursele strategice și marile afaceri din România. Aceștia sunt în marea majoritate străini. Petrolul, gazele, toate industriile, băncile, toate sunt la ei, nu la noi. Această economie este profitabilă. Noi, românii, suntem consumatori concreți. Adică cei care mastichează după ce alții fac jocurile. Românii sunt în deficit. Ei reprezintă cealaltă economie. Dacă m-aș raporta doar la români, un euro ar trebui să fie spre 5 sau 6 lei pentru că importurile sunt mult mai mari decît exporturilor și peste tot este deficit. Cei care reprezintă economia dominantă nu au interes să fie un curs mare. Aceste două economii nu au legătură una cu cealaltă”, ne-a spus Șerbănescu.

Așteptăm degeaba investițiile străine

„Florin Georgescu a scos o carte despre capitalul din România. El spune cam același lucru, însă nu o poate spune ca mine. Eu sunt mai direct. Concluzia la care ajunge este că economia din România nu are capital. Eu zic că sunt două economii și totul devine mai explicit. Străinii folosesc formula simplă – investiții minime, profituri mari. Noi tot așteptăm investițiile lor. Nu vor veni. Investițiile vin doar acolo unde înlocuiesc forța de muncă scumpă. Altfel, trebuie să fii idiot să investești, tu avînd profit mare din forța de muncă slab plătită. Nu are nevoie. Ceilalți, adică românii, fac ce pot. Așa că soluția lui Georgescu este să capitalizăm economia românească. De unde bani?” , a completat analistul economic.

Articolul scris de Bogdan Cotigă a apărut pe site-ul DC News în 24 ianuarie 2019.

Sursa: https://www.dcnews.ro/romania-si-cele-doua-economii-ilie-serbanescu-trebuie-sa-fii-idiot-sa-investesti_633662.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Un caraghioslîc: adversarii politici își revendică deopotrivă UE care a luat României tot!

      Lucrurile s-au cam alterat pe la Bruxelles. Semn că lucrurile s-au cam alterat pe la Bruxelles și, de fapt, pe la Berlin sau Paris, adevăratele centre de putere din UE – în urma înfruntărilor dintre marii colonialiști ai zilelor noastre, dar și a învierii neanticipate a contestărilor din partea oamenilor de rînd din aceste centre –, menestrelii de la București au scos orchestrele reunite întru cîntarea UE!

Ca niciodată! Pînă acum au cam tăcut, bazîndu-se pe aparent indescifrabila, dar reala adeziune populară din România la UE. Adeziune explicabilă doar prin suprapunerea, în mintea românilor, a UE cu ieșirea în lumea largă, la muncă, în călătorii – cu alte cuvinte, cu supraviețuirea și petrecerea timpului liber.

Că UE a ajuns un bastion colonial, că are două viteze (una a stăpînilor și alta a salahorilor), că UE a luat țării lor tot la dispoziția altora  (resurse ale subsolului, industrii, bănci, păduri, pămînturi) pur și simplu nu contează! Deocamdată este important doar că UE în­seamnă că pot părăsi România, unde nu mai au nici un rost, și pot pleca aiurea la un trai eventual mai bun și, tot eventual, la o vacanță mai acătării.

Că menestrelii și-au scos orchestrele întru cîntarea UE înseamnă nimic altceva că prea măritei UE nu îi este prea bine. Să nu credeți cumva însă că menestrelii s-au decis în sfîrșit să prezinte românilor bilanțurile (pitite pînă acum) ale apartenenței țării lor la UE. Rușinea falsurilor comandate în domeniu continuă să existe: în afara mult flașnetatelor fonduri europene, niciun beneficiu nu este contabilizat pe talgerul de activ și, culmea ilogicii, niciun  cost, dar chiar niciunul, nu este consemnat pe talgerul de pasiv!

În schimb, există din abundență fraze idioate de genul „ne este bine în UE”, „ce ne-am face dacă n-am fi în UE?!” sau „la adăpostul UE” ori „sub protecția UE”! Cu alte cuvinte, cîntări peste cîntări, fără nimic concret. Și apoi despre ce adăpost al UE este vorba? Cînd România a fost în criză, UE nici nu s-a sinchisit de proaspătul pe atunci partener, ci l-a dat pe mîna FMI, care, printr-un spurcat „acord”, l-a făcut harcea-parcea! Și apoi protecție față de cine? Se lasă a se subînțelege că față de Rusia! Păi, oameni buni, dacă Rusia rîvnește la resursele de toate felurile din România, atunci trebuie să le ia pe toate acestea de la corifeii UE, în mîna cărora se află acum, și nu de la români! Pe cine păcălim?!

Un adevărat caraghioslîc a ajuns tema UE în bătălia politică din România. Iohannis îl acuză pe Dragnea că, prin ceea ce face, riscă să scoată România din UE. Dragnea și PSD – care sunt calul de bătaie al Bruxelles-ului (ba că modifică legile justiției, ba că, mai rău, gazează demonstranții pașnici pentru politici proeuropene!) – se strofoacă să demonstreze cît sunt de atașați UE și cauzei europene, mai nou prin pregătirea (chiar efectivă și nu doar mimată) privind asigurarea președinției rotative a UE – o procedură de fanfară care nu merită cine știe ce atenție și oricum nu vreo abandonare a demnității. Toată lumea politică de la București se străduiește, nevoie mare, în aceste zile de început de an nou, să-și revendice UE! Măcar pe Iohannis Bruxelles-ul îl lasă să-l pupe-n fund, pe Dragnea nici măcar atît!

Menestrelii ca menestrelii, dar politicienii?! Ce tragedie! Nu numai că nici unul dintre aceștia din urmă nu pune cumva în discuție rînduielile prin care UE a luat totul României (și economia națională, și decizia națională, și identitatea națională), ținîndu-o la coadă în toate cele, dar se mai și străduiesc s-o ridice în slăvi în legătură exact cu ceea ce este contestat de oamenii de rînd în chiar centrele ei de putere! De fapt, UE face un pas înainte – iar dacă expresia nu pare concludentă, atunci să-i spunem un pas și mai departe – în evoluția colonialismului din zilele noastre. Oricum, este o tipologie distinctă: „colonialism colectiv”. Mai mulți colonialiști, mai vechi sau mai noi, hărtănesc colonia, cooperează între ei s-o jefuiască la sînge, iar acolo unde nu se înțeleg între ei cum să-și împartă halcanele își trag preșurile de sub picioare unii altora.

Iată, de pildă, România. Dacă stăpînul străin ar fi doar dintr-o țară, încă n-ar fi așa de rău cum este! Și-ar stoarce colonia – căci asta este România, o colonie! – ca pe lămîie, dar măcar ar feri-o să fie stoarsă și de alții! Din păcate, România este o colonie în cadrul sistemului centru-periferie al UE, făcînd obiectul unui „colonialism colectiv”. De aici și haosul din România! Haosul este chiar starea cea mai folositoare stăpînului străin, chiar dacă neunitar și necoeziv! Ce poate fi mai minunat pentru un stăpîn decît ca sclavii săi să se certe între ei, să dovedească astfel că nu sunt buni de altceva decît de a fi umiliți, biciuiți și jecmăniți.

„Colonialismul colectiv” nu se deosebește de colonialismul-matrice contemporan din care derivă: aceleași obiective, aceleași ustensile, aceleași diversiuni. Totuși, componenta statală este vădit sau oficial mai prezentă. Ceea ce nu reușește privatul colonialist face statul colonialist! La primirea în „club”, coloniile sunt obligate să consimtă la cedări oficiale de suveranitate. Și să-și modifice Constituția, astfel încît să se dea oficial prioritate reglementărilor zis „europene” în fața reglementărilor naționale. Nu mai vorbim că, pe parcurs, instrumentele statale ale puterilor coloniale intervin, direct, fără nici o jenă și reținere, să înfăptuiască politica stabilită de centrele de putere colonială din organizație.

UE a luat totul României: economia națională, decizia națională, identitatea națională. Și asta într-un răstimp istoric deosebit de scurt. Cum? Prin presiuni statale, a condiționat primirea în UE de tot ceea ce putea afecta succesul rapid al centrului vest-european în periferia România. Negocierile de intrare în UE s-au desfășurat după formula „vreți aderarea, dați economia”. Astfel România a intrat în UE fără economie, neavînd cum, în mod obiectiv, să tragă vreun avantaj de pe urma participării la UE. Iar în perioada ce a urmat, în timp ce pe fluxul UE-România economia din UE a putut beneficia de toate avantajele implicate, pe fluxul invers România-UE avantajele au fost trase tot de economia din UE, instalată de capitalul din UE în România, și nu de cea românească, desființată încă de la început spre a nu scoate cumva capul. Halal parteneriat! Halal partener!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 23 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/un-caraghioslac-adversarii-politici-isi-revendica-deopotriva-ue-care-a-luat-romaniei-tot-769964

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Oficializarea statutului de ­colonie al României devine presantă ­pentru capitalul străin

        În ciuda caracterului lor excepțional – atît prin conținut, cît și prin unicitatea promovării lor într-o țară care s-a remarcat, din păcate, doar printr-o obediență frizînd ridicolul –, măsurile antiabuz de monopol adoptate de coaliția PSD-ALDE au șanse mici de reușită.

Asta pentru că ating capitalul străin, deoarece acesta, și nu altcineva, s-a așezat, prin presiuni și impuneri de condiții, în fotoliul domeniilor care oferă posibilități de abuz de monopol și îl practică jenant de la instalare, dovedind că tocmai de aceea a vizat de la început domeniile cu pricina. Capitalul străin va replica! Nu este un termen prea potrivit. De fapt, se va răzbuna, în virtutea obligației colonialiste pe care și-o asumă de a-i pedepsi pe cei ce îndrăznesc să nu-i cînte osanale. Lupta este complet inegală: de o parte, guvernul, cît l-o ține Dumnezeu, fără nici o putere efectivă, de cealaltă parte capitalul străin, care a preluat sub control toate punctele și pîrghiile strategice din economie, transformînd România într-o colonie și tratînd-o ca atare. Guvernul nu va avea să lupte doar cu vizatele companii din domeniile unde se practică la greu abuzul de monopol, ci cu toată floarea cea vestită a întregului Apus.

Căci, după ce a preluat cele trei domenii monopoliste (resursele naturale, distribuțiile de energie și băncile), restul economiei s-a prăbușit ca popicele la picioarele sale. Iar acum, de fapt, deține tot! Guvernul care va alege să se lupte va trebui s-o facă cu întregul moloh al capitalului străin, care este neunitar doar cînd este vorba de interesele disjuncte ale componentelor sale, dar care este coeziv cînd este vorba de a pune cu botul pe labe vreo colonie recalcitrantă.

Dacă-l vor ține baierele și nu va da înapoi, guvernul va trebui inevitabil să extindă aria luptei, ceea ce-l va pune în conflict cu întreg capitalul străin din România, mai ales că nedreptățile comise de acesta din urmă în România sunt incalificabile, iar unele din ele le întrec chiar și pe cele de abuz de monopol, singurele vizate deocamdată.

În mod obiectiv, nu vor putea fi trecute cu vederea, de pildă, externalizările de profituri fără fiscalizare, desfășurarea de activități cu pierderi false și altele asemenea, care constituie grosul furtului (căci trebuie să-i spunem pe nume!) pe care-l derulează capitalul străin în România! Și despre care doar se vorbește pînă acum, nici un fel de măsuri de contracarare nefiind luate.

Nu este greu de a identifica replica – de fapt, mai bine spus răzbunarea – capitalului străin. Acesta n-are ce face economiei cu capital românesc, pe care s-ar putea crede că ar viza-o înainte de toate, pur și simplu pentru că a distrus-o deja de mult. Nu o vor mai finanța băncile străine care fac jocurile în România?! Și așa n-o finanțează, iar cu doar cele 8 procente cu cît contribuie la finanțarea ei se poate foarte bine și fără! Iar de va limita extracția de gaze offshore (ca replică la plafonarea tarifelor de vînzare), prin amînarea investițiilor în exploatare, nimic altceva nu poate fi mai minunat!

Și așa România nu se alege mai cu nimic din gazele lăsate de Dumnezeu românilor, încît ar fi o blagoslovire ca zăcămintele să rămînă cît mai intacte în așteptarea tot de la Dumnezeu a unor vremuri mai bune! Și atunci capitalul străin își va vărsa paraponul pe populație prin forțarea unor tarife mai mari la tot ceea ce ajunge la aceasta fără ca guvernul să poată face ceva, respectiv prețurile la carburanți (fixate de cele patru companii cu poziții dominante pe piață, toate străine), tarifele în telecomunicații (unde nici nu poate fi considerat că există vreo piață, în măsura în care totul este dirijat de trei jucători, bineînțeles toți străini), dobînzile la depozite (integral la cheremul cartelului băncilor străine), ca și dobînzile la credite.

În acest ultim domeniu, să fie clar: ­ROBOR-ului vizat de măsurile punitive ale guvernului nu-i pot fi imputate nici în proporție de 20% dobînzile aiuritoare cu care dau credite băncile străine din România, grosul reprezentîndu-l penalitatea de „risc de țară”.

Inacceptabilitatea impunerii unei asemenea penalități la credite date intern de către bănci care sunt înscrise juridic tot intern în România nu este taxată de noile măsuri și de altfel înlăturarea acesteia nici nu poate fi treaba guvernului, ci cade în responsabilitatea guvernatorului BNR, care ar trebui s-o combată pur și simplu prin retragerea autorizației de funcționare a băncilor care practică o asemenea anomalie.

Presiunile directe în creștere ale capitalului străin asupra populației îi vor determina, poate, în sfîrșit, pe români să conștientizeze de unde vine jaful resurselor țării. Dar mai important va fi altceva. Intrarea fără echivoc în coliziune a măsurilor adoptate de guvernarea română cu politicile pretinse de capitalul străin și acțiunile în clar ale acestuia va aduce în mod obiectiv în atenția publică marea problemă a României actuale: contradicția dintre statutul ei oficial de țară suverană, membră a NATO și UE, și statutul ei real de colonie, fără economie națională, fără decizie națională, fără identitate națională.

Din motive nedeclarate, dar perfect identificabile, capitalul străin, care a preluat controlul proprietăților și pîrghiilor strategice din România și deci decizia, evită să preia, după cum s-ar cuveni, și administrarea țării, la care îi dau dreptul ­proprietățile și deciziile deținute. Îl costă nu doar mai ieftin lăsînd administrarea în seama românilor, dar mai ales în acest fel nu-și ­asumă vreo responsabilitate, putîndu-i face pe români vinovați de toate relele din lume. De aici haosul existent!

Nu poate fi condusă o mașină de cel care nu se află la volan, ba este chiar înghesuit în portbagaj! Preluarea administrării țării de către stăpînul străin care deține proprietatea și decizia ­ne-ar scuti de mascarada alegerilor, a înfruntărilor între partide politice și între instituțiile țării (guverne, președinții, parlamente și curți constituționale). O colonie este condusă de un guvernator străin. Și cu asta, basta! N-ar fi frumos și onorant, ar fi însă mai onest și poate chiar mai bine. Am scăpa de jocul de glezne al unui Dragnea și de crizele de autoritate comandate extern ale unui Iohannis.

Stăpînul străin ne-ar jecmăni desigur în continuare, dar mai cu responsabilitate. În condițiile unor politici pro-românești ale unor guvernări oficial românești, stăpînului extern îi va fi mereu mai dificil să mențină în viață minciuna existentă acum și să nu recunoască faptul de netăgăduit că România este o colonie. Recentele măsuri antiabuz de monopol obligă, de fapt, capitalul străin să oficializeze statutul de colonie al României pentru a-și putea continua cel puțin la ratele de pînă acum exploatarea colonială în România.

Adevărul, oricît de crunt, este oricum mai bun decît ­minciuna. Va mai rămîne însă o ­problemă: colonia cui? Cîțiva corifei sunt ­gata, dar nu prea se înțeleg între ei! Doamne, ce vremuri vin!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 16 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/oficializarea-statutului-de-colonie-al-romaniei-devine-presanta-pentru-capitalul-strain-768939

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Uimitoare măsuri după trei decenii

            2018 – deh, an centenar – s-a încheiat cu uimitoare măsuri adoptate de guvernarea în exercițiu. Uimitoare, pentru că sunt printre puținele măsuri pro-România din perioada care s-a scurs de la evenimentele din 1989 și oricum singurele în mod net cu acest caracter de la revenirea la guvernare a PSD în 2012. Să fie clar: au mai existat, în ambele perioade menționate, măsuri cu o asemenea alură, dar toate au avut o tentă defensivă. Așa a fost cazul genialei măsuri luate de președintele Iliescu de a transfera, contra costuri derizorii, apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora, ceea ce, în perspectiva teribilelor scumpiri impuse de capitalul străin utilităților publice preluate, a permis românilor, pentru vreo 20-25 de ani, să trăiască mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din Europa, prin transformarea lor în proprietari și menținerea scăzută a impozitelor pe proprietățile locative. Așa a fost și cazul majorărilor de salarii (în sectorul de stat și pe ansamblu prin salariul minim), decise de guvernările PSD pe vremea lui Dragnea, dar făcute comestibile pentru capitalul străin, care între timp preluase cu totul România, prin costisitoare și complet nejustificate cadouri acordate acestuia (relaxări fiscale și mutarea contribuțiilor sociale integral în sarcina angajatului). Ultimele măsuri însă vizează direct și fără nuanțări țintele urmărite.

Companiile vizate și, bineînțeles, menestrelii lor s-au repezit să pună flașneta dogită că noile măsuri sunt îndreptate împotriva capitalului străin și să-l răstignească – a nu știu cîta oară! – pe Dragnea pentru o asemenea „lèse-majesté”. Inexact! Vizat nu este capitalul străin, ci abuzul de monopol. Este cumva afectat capitalul străin atotdominant în domenii de forță precum construcțiile auto, componente auto, IT, retail sau consultanță? Nu! Se poate lesne observa că este vorba doar de domenii unde nu există concurență și unde reglementarea trebuie să oprească abuzul de poziție dominantă care poate rezulta tocmai din absența concurenței și utilizarea monopolului deținut în fața unor consumatori fără opțiuni. Că onor capitalul străin a ales să preia cu prioritate aceste domenii și să apeleze mai mult decît deșucheat la abuzul pe care îl permite tocmai monopolul din respectivele domenii nu sunt de vină nici România, nici Dragnea! „Vinovatul de serviciu” Dragnea este într-adevăr de vină, dar nu pentru că a inițiat și adoptat aceste măsuri, ci pentru că nu le-a luat mai demult!

Privind retrospectiv, capitalul străin a forțat, de la începutul începuturilor, preluarea acestor domenii, tocmai pentru a putea abuza, în interes propriu, de monopolul care exista în respectivele domenii. Preluarea resurselor de petrol și gaze a fost condiționalitate în admiterea în UE, preluarea distribuțiilor de energie a condiționat acordarea statutului de economie de piață funcțională, iar de preluarea sistemului bancar a depins accesul României pe piețele financiare. De altfel, să nu ne mai ascundem după deget: preluarea de către capitalul străin a acestor sectoare, ceea ce echivalează cu controlul asupra rulajului banului în economie, înseamnă transformarea unei țări într-o colonie, ceea ce s-a vizat de fapt și s-a realizat în cazul României! Este posibil ca băncile străine din România – căci cele românești nici nu prea sunt! – să realizeze profituri de cîteva ori mai mari decît aceleași bănci la ele acasă în condițiile în care aici au relații cu clienți mult mai săraci decît în țările de origine? Este posibil: prin abuz de monopol, compensînd depozitele cu dobînzi derizorii și impunînd dobînzi exorbitante la credite. Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca statul român să nu încaseze măcar ceva cît de cît de pe urma găzduirii unor giganți telecom care fac aici profituri uriașe și constante? Este posibil, dar inadmisibil! Este posibil ca românii să nu se aleagă mai cu nimic de pe urma gazelor naturale cu care i-a blagoslovit Dumnezeu, peste jumătate din ei continuînd să se încălzească cu lemne, în timp ce se pregătesc conducte pentru exportarea acestor gaze, nemaivorbind de sumele derizorii pe care le încasează statul român ca redevențe? Este posibil prin abuz de monopol. Dar este inadmisibil! Este posibil ca, după preluarea monopolului din distribuțiile de energie și în general din utilități publice de către companii străine, prețurile atît la gaze, cît și la electricitate sau apă să se fi dublat sau chiar triplat, în timp ce serviciile s-au înrăutățit, și nu îmbunătățit, iar branșamentele, trecute în regim privat, să fi devenit prohibitive prin tarifele impuse? România se află în frunte la întreruperile de curent electric în UE, ca și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale. Este posibil prin abuz de monopol, respectiv prin impunerea unor prețuri mărite, fără îmbunătățirea serviciilor, niciuna din companiile străine preluatoare de utilități nefăcînd măcar investițiile de întreținere la care se angajase cu prilejul privatizării! Este posibil după cum se vede, dar este inadmisibil!

Că va urma o urgie asupra românilor, declanșată de mult stimatul și iubitul capital străin, asta este sigur. Colonialismul nu tolerează ieșiri din front. Motivația replicii nu va fi cumva faptul în sine că măsurile îi vor afecta profiturile obținute! Ci obligația pe care și-o arogă de a penaliza crunt îndrăzneala sclavului de a ridica mîna împotriva stăpînului! Amenințările că-și ia catrafusele și pleacă sunt povești pentru fraieri! N-ar fi rău, că așa am mai respira și noi ușurați, dar dulăii nu pleacă de la măcelărie! Lamentările că măsurile introduc haos și incertitudini în piață sunt baliverne! În care piață? Ce, asta-i piață?! „Piața” telecom este guvernată de trei jucători mari și lați! „Piața” distribuției de gaze de doi mari și lați! „Piața” distribuției de energie electrică de trei-patru mari și lați! „Piața” distribuției de carburanți de patru mari și lați! „Piața” bancară de cîteva grupuri mari și late, mai înfrățite între ele decît gemenii! Vai, am uitat să precizăm că în toate cazurile – de la companii telecom și distribuțiile de gaze și electricitate la benzinari și bănci – este vorba de jucători străini!

Încercarea de recuperare a efectelor măsurilor pe seama consumatorilor – căci asta va fi replica! – este de natură să genereze capitalului străin în ansamblu din România dureri de cap pe care le au pînă și cei mai versați stăpîni de sclavi. Capitalul străin a ajuns în România nu numai la o matrice colonială de exploatare a țării, dar și la o anumită optimizare a acestei matrice, respectiv la o maximizare a profiturilor cu cheltuieli de lucru și investiționale minime! Măsurile adoptate de coaliția PSD-ALDE strică ploile, în sensul că ori capitalul străin se mulțumește cu mai puțin ori trebuie să acutizeze exploatarea directă a oamenilor de rînd pentru a menține aceeași rată de optimizare a matricei coloniale. Și aceasta pune problema abandonării măștii de țară suverană a României și oficializarea statutului ei de colonie (despre aceasta săptămîna viitoare).

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 9 ianuarie 2019.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/uimitoare-masuri-dupa-trei-decenii-768049

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Vestele galbene“ și extincția clasei mijlocii

         În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“, apărută recent la Editura Mica Valahie, subliniam că actualmente capitalul internațional este într-o perioadă de ofensivă puternică.

Mărturii și efecte pot fi întîlnite la tot pasul, pretutindeni în lume, dar că rămîn necunoscute consecințele pe termen lung, întrucît istoria modernă demonstrează că, după perioade de ofensivă masivă din partea capitalului, au venit, în urma tensiunilor acumulate, replici fie pe plan național, din partea muncii, fie pe plan internațional, din partea națiunilor afectate.

Mișcarea „vestelor galbene“ vine să confirme că în privința replicilor aproape nu poți ști de unde sare iepurele. Este o mișcare oarecum neașteptată. Și, oricum, de o amploare neașteptată. Și iată de ce. Se poate spune că marea depresiune economică din anii ’30 ai secolului trecut s-a soldat cu o cedare de anvergură din partea capitalului în fața muncii în țările capitalismului dezvoltat, moment ce aparent a marcat mutarea, cel puțin pînă acum necontrazisă de realități, a accentului în expansiunea capitalului pe seama țărilor mai slab dezvoltate. În zilele noastre, lumea subdezvoltată pare a fi interfața ofensivei capitalului internațional și ar fi de presupus că, dacă va exista o replică față de o asemenea ofensivă, aceasta va veni din lumea subdezvoltată. Aceasta, cu atît mai mult cu cît munca din țările capitalismului dezvoltat beneficiază de pe urma expansiunii capitalului din aceste țări în țările mai slab dezvoltate. Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective.

Iată însă că mișcarea „vestelor galbene“ atrage atenția că munca din țările „diriguitoare“ mai are ceva de spus și nu a adormit cloroformizată de nivelul de trai incomparabil cu cel din lumea subdezvoltată și de tratamentul de care se bucură din partea capitalului, și mai de necomparat cu cel la care este supusă forța de muncă din colonii. „Vestele galbene“ sunt săracii lumii bogate. Deosebit de important de subliniat, săracii nu din zona excluziunii sociale, ci chiar din zona forței de muncă ocupate. De aceea sunt numiți „muncitorii săraci“, indiferent dacă sunt din Franța, SUA, Germania sau Marea Britanie. Sunt cei cu loc de muncă, dar care, după ce plătesc chiria, abia se descurcă din cîștigurile salariale. Ca urmare, mulți trăiesc în rulote. Sunt deosebit de sensibili la inflație și la prezența în sine a imigranților, care se mulțumesc cu și mai puțin. Sunt adversarii globalizării, căci nu conștientizează ceva concret cu care s-ar alege de pe urma acesteia. Sunt, în ultimă instanță, un subprodus al marii polarizări sociale generate de colonialismul actual. Polarizarea de pe vremea colonialismului clasic – cînd sistemul centru/periferie era oficializat – se dovedește a fi fost un biet bebeluș în raport cu ceea ce există în momentul de față.

Polarizarea socială – pe deplin măsurabilă și măsurată – a ajuns halucinantă pe plan internațional, luînd în considerare veniturile din cadrul puterilor coloniale și respectiv din teritoriile coloniale (țări emergente sau în curs de dezvoltare). Dar polarizarea este consemnată de statistici și în cadrul intern din statele-puteri coloniale, semn că profită de pe urma transferurilor de bogăție dinspre colonii spre statele-puteri coloniale înainte de toate capitalul și îndeosebi vîrfurile lui. Nu numai lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci. Dar și în cadrul intern al statelor-puteri coloniale se derulează același fenomen, evident la alte dimensiuni și la alte amplitudini. Niciodată însă în Occident bogații n-au concentrat mai multă bogăție, iar sărăcia n-a afectat mai mulți membri ai societății, atît în termeni relativi, cît și în termeni absoluți, prin comparație cu același Occident, să zicem din anii ‚70-’80!

Polarizarea absolut halucinantă a bogăției a dus la „alungirea“ pînă la ridicol a așa-numitei „reguli 80/20%“. De peste un secol, economiști de renume ai lumii au fundamentat „regula celor 80/20%“ cu aplicabilitate în distribuția veniturilor, dar nu numai, într-o economie, indiferent care ar fi aceea. 80% din venituri se concentrează la dispoziția a doar 20% din populație, în timp ce 80% din populație abia dispune de 20% din ansamblul veniturilor. Regula este valabilă și în țările bogate, și în țările sărace, diferite fiind doar nivelurile absolute, dar în ce privește ponderile situația este aceeași. Ei bine, polarizarea bogăției determinată de colonialismul actual a adîncit discrepanțele de o manieră aproape înfricoșătoare în sensul că regula, apocaliptic întărită, funcționează la parametrii 90/10% și chiar 99/1%! Paroxismul 99/1% este consemnat, în materie de averi, între cetățenii centrelor coloniale și cetățenii periferiilor coloniale. Același paroxism este lucru comun în colonii! Dar și înlăuntrul centrelor-puteri coloniale regula a ajuns să opereze în parametrii 90/10%!

Deosebit de interesant este că în interiorul centrelor-puteri coloniale regula are parametri diferiți în materie de venituri salariale, respectiv de averi, îndreptîndu-se spre paroxism și aici în cazul averilor! Faptul pune în evidență intervenționismul statal din centrele-puteri coloniale care limitează discrepanțele salariale, prin difuzarea resurselor captate din transferul de bogății din colonii către păturile mai sărace, îndeosebi prin ridicarea salariilor mici (care apar fabuloase în raport cu cele din colonii!) și prin susținerea unor consistente programe sociale. Dar care nu oprește accentuarea polarizării în materie de averi.

Alungirea piramidei veniturilor și trimiterea regulii în distribuția acestora să opereze în parametrii 90/10% și chiar mai discrepant au dus, în centrele-puteri coloniale, la una dintre cele mai tulburătoare schimbări economico-sociale: subțierea, pînă aproape de extincție, în unele dintre acestea, a clasei mijlocii, pînă nu de mult cîntată ca osatura societății capitaliste moderne și baza democrației, dincolo de mai vechile atribute de coloană vertebrală a moralei creștine și chezășie a păstrării virtuților și valorilor familiale. Veniturile și mai ales averile se aglomerează atît de amețitor în vîrf și, dimpotrivă, se sfrijesc atît de grav la nivelul celor care devin mereu și mereu mai mulți, încît nu mai există prezență semnificativă în zona clasei mijlocii. Toate abordările sociologice să le zicem clasice trebuie abandonate.

Readucerea pe frontispiciul social a clasei mijlocii a fost prezentată de Donald Trump ca reprezentînd reînvierea „măreței Americi“ și a fost transformată în sloganul electoral cu care de altfel a devenit președinte. În Europa Occidentală, fenomenul nu a înaintat atît de puternic precum în America, dar sociologii au spus de mult că se așteaptă la evoluții și reacții similare. Mișcările „vestelor galbene“ din Franța și alte țări vest-europene arată că regiunea „recuperează“. Va reveni capitalul vest-european la politicile naționale sau persistă în delirul globalismului favorizant doar pentru puțini, pentru cei mereu mai puțini?! Va fi revitalizată sau definitiv îngropată clasa mijlocie?! Greu de răspuns, căci revitalizarea clasei mijlocii este incompatibilă cu alura luată de colonialismul actual.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/vestele-galbene-si-extinctia-clasei-mijlocii-765834

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Utilitățile – cea mai colonială dependență a românilor!

         Potrivit datelor Eurostat (agenția de statistică a UE), românii au destinat în 2017 aproape un sfert din cheltuielile totale pe gospodărie pentru utilități (locuire, apă, electricitate, gaze și alți combustibili).

Cu o asemenea cotă, România se situează la mijlocul clasamentului în domeniu din țările UE. Cote superioare (26-29%) înregistrează finlandezii, suedezii sau danezii, în cazul cărora condițiile climatice joacă, fără îndoială, un rol.

Pentru a avea semnificația cifrelor, trebuie ținut cont că PIB-ul pe locuitor la nivelul parității puterii de cumpărare este în România doar de 60% din media UE, ceea ce arată că pentru un român nota de plată a utilităților, chiar dacă eventual mai mică decît în alte țări în cifre absolute, atîrnă mult mai greu în balanța cheltuielilor. Consemnînd, de asemenea, creșterea severă din perioada 2007-2017 a ponderii cheltuielilor cu utilitățile în totalul cheltuielilor, să-i sugerăm măcar în principiu adevăratul impact, în condițiile în care în 2017 jumătate dintre români au rămas să se încălzească cu lemne și cel puțin o treime din ei au closetul în curte, nebeneficiind de apă curentă și canalizare!

Să ne amintim obligatoriu de faptul că în România locuințele sunt în proporție de 94% în proprietatea celor care stau în ele, în urma deciziei președintelui Iliescu de a se vinde apartamentele construite pe vremea lui Ceaușescu locatarilor acestora. Implicația a constat într-o factură derizorie pe ansamblu a chiriilor în totalul cheltuielilor gospodăriilor, precum și o dependență masivă a acestor cheltuieli de nivelul impozitelor pe proprietăți, menținut scăzut deocamdată. Dar este vorba și de o pondere apăsătoare a cheltuielilor cu utilitățile propriu-zise în totalul cheltuielilor de locuire.

Acest tablou evidențiază clar că pentru atîția români cheltuielile cu utilitățile au ajuns să atîrne deja dramatic din cauză că prețurile acestora au sporit fără încetare în ultimii zece ani. Cine le-a mărit? Proprietarii lor! Cine sunt aceștia? Este vorba în toate cazurile de companii străine.

În tranziția de la comunism la capitalism, costul scăzut al locuirii în România s-a păstrat nu numai prin menționatul transfer (practic gratuit) de proprietate imobiliară de la stat la oamenii de rînd, ci și prin menținerea, pentru o bună bucată de vreme, a unei facturi rezonabile la utilitățile în sine, în esență la gaze și electricitate. La intrarea României în UE s-a produs însă ruptura. Cedarea de către statul român a monopolului asupra utilităților a fost condiționalitate a admiterii în UE.

Această cedare a făcut obiectul principal al capitolului „Concurență” din cadrul negocierilor de aderare. Capitolul de negociere a rămas blocat pînă cînd România a consimțit să vîndă distribuțiile de energie unor companii străine.

Și s-a întîmplat ceva absolut caraghios: de îndată ce România a acceptat să vîndă distribuțiile de gaze jumătate la nemți și jumătate la francezi, ea a căpătat, ca prin farmec, calificativul de economie de piață funcțională, de unde era pînă atunci pusă la zid pentru „obstacolele” și „întîrzierile” în trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Această ruptură a deschis calea  colonializării rapide a României, dar și a scoaterii treptate a românilor din ultima poziție de proprietari în România, cea în privința locuințelor.

Utilitățile constituie piesă centrală în rulajul banului într-o economie, căci funcționează din plin indiferent de ciclul economic sau politic, aducînd profit și în avînt și în criză. De aceea, în colonializarea unei țări, preluarea utilităților este vizată în prim-plan. O dată cu rulajul banului, care pe lîngă utilități implică preluarea băncilor și resurselor subsolului, restul din economie cade în mîna preluatorului aproape de la sine. Ceea ce s-a și întîmplat deosebit de rapid în România! Acordurile de preluare a utilităților, zise privatizări, includ libertatea preluatorului de a proceda la creșterea prețurilor sau asigurarea pentru acesta a unor profituri prestabilite (de pildă, ca procente de circa 8-12% din încasări)!

Ceea ce oricum avea să lichideze pentru români conservarea unor tarife rezonabile la utilități, rezonabilitate asigurată ani de zile de către statul român pînă la cedarea proprietății acestuia asupra utilităților. Așa-numitele „liberalizări” impuse de la Bruxelles – cele mai multe fără vreo justificare economică și deci vizînd doar creșteri ale prețurilor la consumatori – au împins tarifele la utilități la niveluri dramatice. Românii au pierdut astfel pîrghia prin care, grație unor prețuri mai scăzute ale energiei, de altfel produsă în țară (atît în ce privește gazele, cît și în ce privește electricitatea), reușeau să trăiască ceva mai puțin rău decît le permiteau salariile lor, cele mai mici din UE. Mai grav este altceva: preluînd un monopol, companiile străine din utilități și-au jucat integral monopolul, adică au impus prețuri mai mari la servicii neschimbate!

După 10-12 ani de la privatizarea către străini, calitatea serviciilor, de acum „private, și nu de stat”, n-a crescut, prin comparație cu serviciile oferite anterior de mult hulitul stat, dar tarifele sunt acum duble sau chiar triple! Mai rău, lipsa de investiții – în pofida profiturilor obținute și obligațiilor din contractele de privatizare – a dus la deteriorarea instalațiilor, astfel încît acum România se află de departe pe primul loc în UE atît la numărul de ore de întreruperi de curent în rețea, cît și la accidentele în alimentarea cu gaze naturale.

Scumpirea utilităților vizează nu numai obținerea fără merit de profituri mai mari pentru proprietarii străini, dar și obligarea în timp a consumatorilor săraci la vînzarea proprietăților pe care le au din timpul comunismului și la transformarea lor în chiriași, la cheremul unor fonduri de investiții străine deja pregătite pentru acest transfer. Proprietatea pe locuințe este, de fapt, pojghița care ascunde românilor că au ajuns de mult chiriași în propria lor țară, în măsura în care resursele, industriile, băncile și pămînturile le-au fost acaparate de străini. Cînd vor ajunge chiriași în propriile case, atunci de abia își vor da seama că România, țara fostă a lor, nu mai există decît cu numele, dacă nu cumva aceasta va fi destrămată teritorial între timp.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/utilitatile-cea-mai-coloniala-dependenta-a-romanilor-764941

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

România: profil colonial clasic

         A trecut Ziua Națională! Care, în acest an, a fost o zi cu totul specială prin marcarea a 100 de ani de la Marea Unire.

A trecut cu bine, avînd în vedere haosul și clivajul politic din România, cu mult mai bine decît ne așteptam sau ne temeam. Trecerea acestei zile ne descarcă de grija de a lăsa la o parte lucrurile rele adunînd doar lucrurile bune. Acum, la rece, le putem privi cum sunt ele în realitate.

În România nu s-a putut merge, în anul centenar, de la Est spre Vest (spre Vestul mult iubit) pe o autostradă. În România centenară, nici una dintre provinciile istorice ale țării nu este legată de vreuna din celelalte și nici de Capitala țării printr-un drum modern! România centenară n-are nici măcar un număr dublu de kilometri de drumuri față de acum 100 de ani. Iar 10% din drumurile existente sunt cu pămînt. Și să fie limpede, rețeaua feroviară este într-o stare mai gravă decît cea rutieră! Viteza medie în rețeaua feroviară este mai mică decît în perioada interbelică. Toată Europa a investit masiv în feroviar, pur și simplu ca să salveze rutierul. Numai România, nu! Nu este deloc de mirare că rutierul este în dezastru, iar în feroviar este chiar mai rău! Numărul de kilometri de căi ferate este același ca acum 100 de ani, iar jumătate din ceea ce exista în 1990 s-a dus la fier vechi. Viteza medie în transportul de călători este de 45 km/h, iar în transportul de marfă coboară sub 20 km/h. Gradul de electrificare în rețea este doar de 38% și nu există trenuri de mare viteză.

Nici baza minimă a infrastructurii de ocrotire a sănătății nu este constituită. Iar în materie de infrastructură a gospodăriilor situația este jenantă. În România centenară, peste jumătate din populație se încălzește cu lemne și cel puțin o treime are closetul în curte, fără canalizare și fără apă curentă. România centenară privește de pe ultimul loc al clasamentului toate celelalte țări ale minunatei UE, care i-a luat tot, răpindu-i orice șansă de a-și schimba poziția codașă. Cu anatemele de hoți sau corupți, românii sunt stigmatizați, de fapt, pentru a fi jecmăniți! Jecmăneala este abominabilă, echivalînd cu cel puțin o pătrime din PIB anual prin luarea în considerare chiar și numai a profiturilor externalizate fără fiscalizare de mîntuitoarele companii vestice aciuate prin România. România centenară este, potrivit ONU, și nu vreunei instituții răuvoitoare de pe malurile Moscovei, țara cu cea mai mare rată de depopulare din lume după Siria, adică după o biată țară în război! Și din Siria se pleacă, din cauza războiului, cu cățel și purcel, în timp ce din România nu pleacă decît forța de muncă în vîrf biologic de activitate. România a ajuns să piardă între 200.000 și 140.000 de oameni pe an. Ca expresie a lipsei totale de încredere în țara lor, o părăsesc și cei care ar putea continua aici o afacere de familie! Ca urmare, business-ul românesc este pe ducă. În România centenară se migrează nu de la sat la oraș, ci de la orașe la sate. România centenară are cele mai mici salarii din Europa, este în frunte la capitolul sărăcie, are rata cea mai ridicată de abandon școlar și cele mai mici alocații pentru Educație. Care sunt perspectivele unei asemenea țări?!

România este, în anul centenar, o biată colonie la periferia Europei. Să întregim profilul colonial al României actuale, așa cum se conturează acesta, fără echivocuri și nuanțe, din înseși statisticile interne și internaționale, în special ale UE:

  1. Potrivit INS, economia de pe teritoriul României este controlată de circa 78.000 grupuri de firme, dintre care doar 5.000 sunt rezidente, respectiv cu capital românesc, iar 73.000 sunt nerezidente, 93% din totalul economic aparținînd străinilor.
  2. Această proporție halucinantă în care economia se află în mîna străinilor este confirmată de orice alte date statistice care privesc diferite aspecte: în Top 100 companii din România (ierarhizate după cifra de afaceri) figurează doar 9 firme cu capital românesc, iar România este cea mai dependentă din Europa de transnaționale: 48% din cifra de afaceri și 44% din valoarea adăugată brută provin de la transnaționalele implantate în țară, față de numai 30%, respectiv 29% în Polonia și 28%, respectiv 24% media pe ansamblul UE.
  3. Nu totul se rezumă la controlul străin/autohton în economie, ci la fel de ilustrativă pentru profilul colonial este însăși configurația economică sectorială. Comerțul este de departe cea mai mare „industrie“ din România. 100 miliarde euro din cele 280 miliarde euro cifră de afaceri se obțin în comerț. 220.000 din cele circa 600.000 de companii acționează în comerț. Toți marii retaileri europeni sunt prezenți în România. Hipermarketurile dețin numai 10% din magazine, dar 45% din rulajul vînzărilor cu amănuntul.
  4. Sunt și alte aspecte, la fel, dacă nu și mai semnificative. Din Top 15 companii din România, numai una este din producție. România are cea mai monopolistă piață de carburanți, primele patru companii din domeniu (de altfel, nu întîmplător, toate străine și niciuna românească, deși România este singura deținătoare de petrol din regiune) controlează peste 80% din piață, dictînd condițiile și prețurile de pe aceasta.
  5. Datele statistice arată că, o dată cu creșterea numărului și prezenței pe piață a supermarketurilor și hipermarketurilor străine, au sporit și importurile, îndeosebi în sectorul alimentar, iar deficitul agroalimentar se tot mărește și se mărește la miliarde de euro, în ciuda potențialului agricol recunoscut și adesea trîmbițat al României.
  6. Deosebit de semnificativ pentru statutul de colonie este că România exportă grîne și importă carne, în timp ce șeptelul se prăbușește. Diferența de valoare adăugată între exporturile de materii prime agricole și importurile de produse alimentare prelucrate explică majorarea vertiginoasă a deficitului agroalimentar.
  7. În fiscalitate, statutul colonial este exprimat elocvent de existența unei cote zise unice, neprogresive pe venituri (oferită ca atractivitate pentru capitalul străin), dar, în vederea alimentării bugetului, trebuie să se impoziteze sever munca, în România avînd de-a face, ca urmare, cu cele mai ridicate impozite pe salariile mici din UE. Expresie grotescă a statutului de colonie, România era considerată, încă dinainte de transferul contribuțiilor sociale integral în cîrca angajatului, ca o țară „low tax jurisdiction“, grație costului scăzut de operare reclamat fiscal; după acest transfer, este de presupus că și paradisurile fiscale invidiază România! Să nu se îngrijoreze însă, coloniile nu au rolul rezervat paradisurilor fiscale, ele fiind doar de jecmănit.
  8. În domeniul bancar este apocalips colonial: băncile, practic toate străine, nici nu finanțează economia (cea străină finanțîndu-se direct din străinătate), România avînd, în consecință, cel mai mic grad de intermediere bancară din UE. În schimb, în materie de „performanțe“ băncile străine, aceleași din Occident, obțin cele mai substanțiale profituri în România pentru că practică aici comisioane și marje de dobînzi exorbitante (de cîteva ori mai mari decît în țările de origine), „performanța“ fiind tocmai aceea că realizează cîștigurile cele mai înalte pe seama celor mai săraci clienți.
  9. În România, ca expresie notorie a matricei coloniale, există cele mai mici salarii din UE, cele mai mici costuri cu forța de muncă și cele mai mici costuri cu concedierea angajaților. În România există cel mai mic salariu minim din UE, doar 1/5 din cel, de exemplu, din Germania.
  10. În condițiile veniturilor mici, o șesime (1/6) din acestea se duce pe mîncare, față de numai 1/12, de pildă, în Germania.
  11. Românii sunt cei mai plecați de acasă din țările europene. Jumătate din cei plecați au numai între 20 și 35 de ani. Viitorul României este în bejenie!

Cea mai mare realizare a României centenare este că a rămas încă în fruntariile în care se găsește. Pentru viitor, din acest punct de vedere, numai Dumnezeu știe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 5 decembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-profil-colonial-clasic-763974

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Colonialismul zilelor ­noastre: cine profită din țările profitoare

         Uriașul transfer de bogăție care are loc anual dinspre vastul areal colonial spre cele cîteva centre-puteri coloniale ale lumii actuale poate fi mai relevant pus în evidență urmărind traseul acestui transfer, pierzătorii și beneficiarii lui, inclusiv cine, de fapt, profită de el din țările profitoare.

Traseul colonial începe din centru. Aici, costul de funcționare al unei companii este ridicat: costul salarial este deosebit de înalt, din cauza salariilor mari; costul cu materiile prime și materialele este rezonabil pentru că foarte multe din acestea sunt aduse din afară, din vastul areal colonial; costul tehnologic este ridicat pentru a compensa salariile mari (investițiile în tehnologie se fac spre a înlocui forță de muncă scumpă, nu ieftină); costul fiscal este masiv (statul colonial trebuie să aibă resurse pentru finanțarea politicilor sociale interne și a politicilor coloniale represive externe).

În urmărirea profitului, companiile din centru pleacă spre alte zări în căutarea unor salarii mai mici, de unde poate proveni cea mai lesnicioasă maximizare a profitului. Desigur, de la o activitate la alta, costurile cu forța de muncă diferă mult, dar, pe ansamblu, reprezintă cea mai importantă pondere în totalul costurilor. Teritoriul colonial este teritoriul ideal.

Aici salariile sunt mici, tocmai de aceea cheltuielile cu tehnologiile sunt mici pentru că investițiile în tehnologii înalte sunt inutile, materiile prime sunt de la fața locului, iar costul fiscal este supermic, din așa-numitele motive de asigurare a atractivității investițiilor străine și, într-un mod aproape ­idiot, este legat nu de impozitarea profiturilor realizate, ci de impozitarea muncii. Iar munca fiind slab retribuită, impozitele asupra acesteia, oricît de mari procentual ar fi, reprezintă sume derizorii pentru costurile companiei străine. Din toate aceste motive, nu prea există deplasări pe contrasens, pur și simplu pentru că s-ar face dinspre salarii mici înspre salarii mari, ceea ce ar fi împotriva firii și a sensului de existență a capitalului.

După valorificare în teritoriul colonial, roadele o iau pe traseul invers spre statele-puteri coloniale. Dar traseul nu este tocmai același. Se tranzitează în cea mai mare parte paradisurile fiscale, dar nu pentru evaziune în sine, ci pentru „albire”, avînd în vedere puzderia de mașinațiuni făcute pe parcurs, îndeosebi legate de suprafacturările la intrările în arealul colonial și subfacturările la ieșirea din acesta. De abia din paradisurile fiscale se ajunge înapoi acasă. Aici se întorc, evident, mult mai mulți bani decît au plecat. Grosul revine, la fel de evident, celor care au avansat banii.

O adevărată dijmă – se poate spune substanțială – își însușește capitalul financiar, regele capitalului, chezașul continuării afacerii și al prezenței „investitorului” în schema de cîștig. Încasările investitorului și tutorelui său financiar surclasează valoarea investiției. Totul pe seama salariilor mici din colonii – baza sistemului colonial, sursa transferurilor de resurse fără compensație, garanția perpetuării și adîncirii acestui sistem! Puterile coloniale devin state-rentier pe seama coloniilor lor.

În cadrul intern al statelor-puteri coloniale are loc o intervenție de amploare a statului în scopuri corective și, de fapt, în interesul pe termen lung al capitalului și al colonialismului ca politică. O parte din cîștigurile fabuloase de pe urma transferurilor de bogăție din colonii este „cedată” muncii de aici, prin diferite mecanisme fiscale și ­monetare. O probează nivelul înalt al salariilor de aici și configurația fiscalității care promovează impozitarea scăzută a muncii și impozitarea severă a capitalului.

În acest fel, de o parte din transferul de bogăție din colonii beneficiază și forța de muncă din cadrul statelor-puteri coloniale. În mod semnificativ, aici, din PIB, munca ia mai mult decît capitalul, spre deosebire de colonii, unde din puținul PIB realizat capitalul ia mult mai mult decît munca, iar statul este pus să adîncească odioasa împărțire a PIB-ului, supraimpozitînd tocmai munca, adică cea căreia îi revine partea minoritară din PIB, și aproape neimpozitînd capitalul, în ciuda faptului că acesta și așa preia partea majoritară din PIB.

Dezbătută intens în faza luptei acerbe dintre muncă și capital de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, această problemă este acum ca și îngropată de propaganda colonialismului actual. Atunci se discuta deschis dacă și clasa muncitoare din statele-puteri coloniale profită de pe urma colonialismului, teza predilectă fiind aceea că da, avînd de-a face cu așa-numita „aristocrație muncitorească”.

Acum, cînd pare că lupta de clasă a pierit – toți avînd parte de capitalismul rîvnit și construindu-l în mod victorios –, problema este aruncată în siajul tehnologiei pe rol de explicații la orice, dar cu care respectiva problemă n-are nici o legătură, pretinzîndu-se că salariile mari din țările-puteri coloniale ar proveni din înalta productivitate a muncii de aici, nu din faptul că ar beneficia de ceva din transferul de bogăție din colonii. Realitatea este că salariații și populația din statele-puteri coloniale profită, la rîndu-le, pe diferite căi, de pe urma aservirii vastului areal colonial.

Liderii politici din țările capitalismului dezvoltat sunt suficient de maturi și înțeleg destul de bine lucrurile pentru a nu lăsa doar capitalul din aceste țări să se înfrupte din roadele expansiunii în teritoriile coloniale, deși acesta este copleșitor principalul beneficiar, luînd măsuri prin care ceva să ajungă și la populația din țările respective. Dacă am „înghiți” pe nemestecate diversiunea cu productivitatea muncii ca explicație – deși condiționările acesteia cu nivelul salariilor sunt inverse –, de ce atunci tocmai în țările puteri-coloniale împărțirea PIB-ului este în favoarea muncii, iar în țările coloniale împărțirea PIB-ului este, dimpotrivă, în favoarea capitalului, aici avînd loc, de fapt, un jaf al capitalului pe seama muncii?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 28 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/colonialismul-zilelor-noastre-cine-profita-din-tarile-profitoare-762998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Va apăra cineva, cumva, România de intolerabila ei înjosire de către Bruxelles?

         Deși, ori de cîte ori a fost nevoie din punctul de vedere al intereselor pe care le urmăresc, n-au ezitat să-și dea arama pe față pentru a trata România așa cum o consideră, o colonie, mai zilele trecute komisarii de tip sovietic de la Bruxelles au făcut-o de oaie rău de tot.

Au impus României cerințe imperative care, fără înconjur spus, nu pot fi adresate decît unei colonii, și nu unui stat măcar cît de cît suveran sau, cum pretind ei înșiși pe la UE, partener.

Au ordonat pur și simplu retragerea unor legi deja adoptate de Parlament și aprobate de Curtea Constituțională, au cerut oprirea procedurilor deja declanșate de revocare a procurorului general, precum și alte asemenea care implică fără echivoc nerespectarea Constituției sau a unor proceduri stabilite prin legi, ceea ce este nu numai inacceptabil pentru un stat suveran, dar și imposibil de aplicat din punct de vedere juridic și chiar tehnic. Să nu delirăm însă: toate aceste cerințe sunt perfect potrivite, teoretic și practic, în cazul unei colonii!

Abandonarea posturii curente de părinți „mîntuitori“ în favoarea posturii de stăpîni colonialiști, atunci cînd nu le convine ceva, dar nu mai au altă cale, îi expune de fapt situației de a recunoaște, vrînd-nevrînd, că România este o colonie! Indiferent dacă se vor face că nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase, erijarea fără echivoc în stăpîni de sclavi le deranjează, oricît ar părea de curios, treburile.

Mai precis, propriile minciuni! În ruptul capului nu vor să recunoască România drept o colonie, chiar dacă așa o consideră și așa se comportă cu ea! Recunoscînd-o drept colonie, ar trebui să-i preia administrarea! Țările vestice, ale căror interese le reprezintă, dețin proprietatea în punctele și sectoarele strategice din România.

Și, deci, decizia! Dar fug, precum dracu’ de tămîie, de preluarea administrației! De ce? Sunt trei motive. Lăsînd-o în seama românilor, îi costă mai puțin (decît, de pildă, o administrație străină plătită ca în țările de origine). Și, mai ales, se evită astfel orice răspundere, românii putînd fi, ca atare, făcuți ei de vină de toate relele din lume. Vinovații de serviciu! Justiția este cheia lor de interes, căci aceasta descoperă doar infractori români și nici un străin. Ceea ce este ilogic, în măsura în care străinii sunt la butoanele deciziei.

În sfîrșit, mai este vorba de înspăimîntătoarea ipocrizie a komisarilor de la Bruxelles. Cum să se mai vorbească în secolul XXI de colonii?! De fapt, însă, la adăpostul falsei suveranități a României, i se pot impune acesteia experimente descalificante, care ar suna rău pentru stăpînii înșiși în cazul coloniilor, dar care așa pot părea asumate de statele, chipurile, suverane!

Recunoașterea statutului de colonie al României ar pune capăt circului care se joacă aici cu alegeri, partide politice, Parlament, Președinție sau Guvern! Ar exista un guvernator străin care ar indica ceea ce să se facă și cu asta basta! Dar, vai!, așa ceva ar însemna asumarea de responsabilități și abandonarea profitabilei ipocrizii de tip Bruxelles care cere supunere în numele democrației. O incompatibilitate grețoasă!

Preocupați pînă la Dumnezeu de a opri cu orice preț în momentul actual proliferarea unor experiențe pentru ei periculoase, precum cele de la Varșovia sau Budapesta, stăpînii de la Bruxelles ai unei Românii ce apare că fluieră în biserică nu puteau lăsa în mîna acesteia președinția semestrială rotativă a UE, chiar dacă aceasta este o pură formalitate, cu nici un rol real sau vreun impact.

A impune oficial un asemenea lucru – eventual prin vot în Consiliul European – punea probleme, putînd genera efecte adverse în contextul Brexit și al atitudinilor de pe la Varșovia și Budapesta: în locul vizatei pedepsiri a României se putea obține, dimpotrivă, o zgîndărire a tendințelor de independentizare sau chiar de dezertare! Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece în legătură cu vreo solidarizare cu România, dar există teama că poți fi tu mîine în locul ei.

Și-atunci s-a apelat la soluția de a se miza pe extraordinarul concurs politic trădător intern, fără egal în țările din UE: o forțare a căderii Guvernului, chiar prin organizarea unui anumit fel de lovitură de stat susținută extern, urmînd ca noua formulă guvernamentală să facă tot ceea ce îi cere Bruxelles-ul. Și aici este însă un risc. Dărîmarea impusă din afară a guvernării ar victimiza PSD și i-ar crea atuuri la viitoarele alegeri. Ce contează însă pentru komisarii sovietici de la Bruxelles! Vor anula rezultatele votului popular care nu le convin! Păi ce, n-au mai făcut-o deja la referendumul din 2012?! Nu este clar?! România este o colonie!

Actualul episod al raporturilor cu komisariatul de tip sovietic de la Bruxelles subliniază obligația imperativă, de bun-simț, a despărțirii de UE. În mod normal, la cît de răi și nocivi suntem considerați, ar trebui să ne așteptăm să ne dea ei afară, ca să scape de noi, ei, neprihăniții, „mîntuitorii“! Dar degeaba ne-am aștepta la așa ceva, căci cum ne-ar mai putea jughini și jecmăni?! Doar dinlăuntrul UE au certitudinea că ne pot mînca de vii! Așa că hotărîrea aparține României.

E o chestiune de demnitate națională, de demnitate umană! Cine însă s-o inițieze și s-o înfăptuiască?! Neamțul Iohannis? Sau teleormăneanul Dragnea, fabricantul pe bandă rulantă de cadouri pentru capitalul străin (de la așa-zisele „relaxări“ fiscale și înjositoarele redevențe în exploatările gazeifere pînă la deresponsabilizarea socială totală a capitalului prin aruncarea contribuțiilor sociale doar în cîrca angajatului)?

Realist privind lucrurile, România de fapt nu poate face mai nimic singură, chiar dacă ar fi plină de eroi. Internațional, însă, dacă România va fi lăsată să fie înjosită, precum au conceput Timmermans și alți komisari de tip sovietic, de către cizma nemțească și lustruitorii ei de pe la Bruxelles și Viena, înseamnă că minunatele și mult cîntatele parteneriate strategice ale României cu SUA și Israelul nu valorează nici cît o ceapă degerată sau reprezintă doar o gogoriță din punctul de vedere al intereselor reale, și nu al celor trîmbițate, ale respectivelor puteri față de România.

Ba, în contextul tensionat al zilelor noastre, la care România nu a contribuit cu nimic, ci în care doar plătește oalele sparte, ­înseamnă de fapt că, pentru România, Donald Trump ori Bibi Netanyahu spun ei că există, dar nici nu există!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 21 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-apara-cineva-cumva-romania-de-intolerabila-ei-injosire-de-catre-bruxelles-761973

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Fondurile europene și transferul colonial de bogăție

           Cea care le întrece însă pe toate este, probabil, cîntarea menestrelilor autohtoni ai UE care acuză România că nu accesează fondurile oferite cu generozitate de UE pentru dezvoltare. Nu contează motivele, nu contează condițiile! România – și, prin implicație, așa-zișii cei de la putere – n-ar ști sau n-ar fi în stare să folosească fondurile puse gratis la dispoziție de UE! A mai văzut însă cineva în istorie resurse oferite gratis?! Cîntăreții nu se întreabă. De practica întoarcerii pe diferite căi a cel puțin 80% din fondurile oferite de „donatori” cîntăreții se fac a nu fi auzit!

Dar ce importanță au asemenea probleme de principiu sau foarte concrete în măsura în care în bilanțurile apartenenței României la UE fondurile europene constituie singurul element pus de cîntăreții cu pricina pe talgerul de activ (alte avantaje nu prea inventariază), în timp ce bilanțurile respective sunt fără corespondent în întreaga experiență contabilă mondială: n-au pasiv!

Cîntăreții nu descoperă nici o deficiență, nici o neîmplinire, nici un dezavantaj al apartenenței la UE: nici desființarea economiei naționale, nici pierderea deciziei naționale, nici generalizarea prețurilor din UE, dar nu și a salariilor din UE, care sunt în România cele mai mici din UE, nici depopularea țării și plecarea tinerilor în bejenie, nici suprimarea identității naționale! Pentru acești cîntăreți apartenența la UE n-are costuri. De fapt, dacă analizăm bine, n-are nici beneficii! Căci nu prea menționează vreunul! Poate nu există sau n-au timp domniile lor să le caute.

Mult mai simplu pentru ei este să rezume beneficiile la fondurile europene. Și, astfel, fondurile europene ajung un fel de „bomboană” a apartenenței la UE, în măsura în care de alte beneficii nu se vorbește, iar bilanțurile apartenenței n-au pasiv! O „bomboană” indiferent cît reprezintă și ce conținut concret are! Spre a ne referi la România, cele 4 miliarde euro alocate de UE anual, dincolo de problemele de accesare și cheltuire, nu reprezintă, de fapt, decît 10% din ceea ce, la o evaluare chiar și sumară, extrage anual în favoarea sa din România nucleul vestic al UE! Cu alte cuvinte, un biet mărunțiș aruncat sclavilor de către stăpînii lor. Și asta luînd în considerare chiar și numai ceea ce firmele vest-europene implicate în România externalizează anual fără fiscalizare, respectiv 85-90% din profiturile lor realmente obținute în România, ceea ce echivalează cu cel puțin 40 miliarde euro anual.

În fapt, cîntăreții autohtoni ai UE fac în materie de fonduri zise europene ceea ce fac cîntăreții colonialismului internațional actual cu evaluarea raporturilor dintre puterile coloniale și arealul lor colonial planetar: vorbesc doar de ceea ce eventual pleacă sub formă de așa-zise ajutoare din statele-puteri coloniale spre colonii – și dacă nu există așa ceva, atunci contabilizează investițiile pe această direcție (desigur considerate pentru „dezvoltarea periferiilor”) –, dar uită ceea ce extrag puterile coloniale din vastul lor areal colonial. Și, evident, ca și în cazul bilanțurilor fără pasiv ale apartenenței la UE, dacă nu se fac referiri la această extracție înseamnă că nu există!

Consecința concretă a politicilor coloniale din lumea zilelor noastre este un transfer uriaș de resurse din vastul areal colonial în cele cîteva centre de putere colonială. Un transfer uriaș, sistematic și continuu, necunoscut în istorie ca dimensiune și profunzime, în comparație cu care cel din perioada colonialismului clasic pălește și ca amploare și ca implicații.

Avînd în vedere gradul înalt de transnaționalitate a vehiculului principal prin care se  realizează (respectiv corporațiile transnaționale sau multinaționale), dar mai ales caracterul ilicit prin care se înfăptuiește, transferul cu pricina este greu de estimat. Luînd de bună reprezentativitatea indicatorului PIB pentru capacitatea de furnizare de valoare și, implicit, de bunăstare dintr-un anumit teritoriu – deci trecînd peste nerelevanțele respectivului indicator în legătură cu aceste aspecte –, o evaluare a transferului ar fi dată fie de măsura a cît din PIB-ul arealului colonial reprezintă extracție fără compensare în favoarea puterilor coloniale, fie de măsura a cît din PIB-ul acestora din urmă provine din respectiva extracție fără compensare din arealul teritoriului lor colonial. Or, în ambele cazuri,  transferurile propriu-zise sunt efectuate prin evaziuni fiscale, false încărcări de costuri contabile, subfacturări pe direcția colonii-puteri coloniale, dar suprafacturări pe direcția puteri coloniale-colonii, intermedieri obligatorii ale unor paradisuri fiscale, ceea ce îngreunează o evaluare cît mai aproape de realitate.

Oricum, cu reper PIB, este vorba de cel puțin 20-25% extracție de sevă economică anual din PIB-ul arealului colonial în favoarea puterilor coloniale și de 10% din PIB-ul puterilor coloniale ca beneficiu anual de pe urma roadelor acestui transfer. La o rată de 20-25% din PIB, pentru arealul colonial transferurile echivalează, într-un deceniu, cu distrugerea produsă de mai multe războaie ruinătoare. Pentru puterile coloniale, cîștigul anual de 10% pe seama coloniilor duce la cel puțin o dublare a prosperității într-un deceniu, fără nici un efort, ci doar pe baza însușirii de rente. Evident, evaluările globale sunt dificile în condițiile unei multitudini de cazuri diferite în vastul areal colonial. Dar, ca ordin de mărime, transferul de ansamblu se situează în parametrii menționați! ­Altfel spus, în termeni populari, puterile coloniale trăiesc într-o importantă măsură, chiar revoltătoare, pe seama popoarelor din colonii, relativ mereu mai sărăcite și mai fără perspective.

Uriașul transfer colonial de resurse este probat, indirect, de fabuloasa polarizare a bogăției pe plan mondial în ultimii 25-30 de ani, de adîncirea decalajelor economico-financiare în aceeași perioadă, fenomene mai măsurabile și măsurate de ONU și alte organizații internaționale. Lumea se împarte mereu mai dramatic între bogați, ce devin mereu mai puțini, dar mereu mai bogați, și săraci, ce devin mereu mai mulți și mereu mai săraci.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 14 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondurile-europene-si-transferul-colonial-de-bogatie-760930

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Gazul românesc: mai adînc în noroi, dar nu mult, căci eram deja pînă-n gît!

        Clasa politică românească s-a folosit de – dacă nu cumva chiar a provocat special – declanșarea aparent teribilului conflict între ministrul Justiției și procurorul general, conflict cu potențial de a abate atenția publică de la orice altceva, pentru a vota, cum s-ar spune cît mai după paravan, legea care pecetluiește pe decenii jefuirea de către companii străine a principalei bogății a subsolului țării: gazele naturale din platoul Mării Negre. Jefuire, spre a nu ne mai încurca în termeni, căci, potrivit legii în cauză, din exploatarea acestei bogății România nu se va alege mai cu nimic! Dacă nu era vorba de o jefuire, legea ar fi fost adoptată cu tam-tam și nu ar fi avut nevoie de un bruiaj de abatere a atenției publice. De altfel, despre semnificația legii spune aproape totul scorul cvasiunanim cu care a fost votată. În condițiile clivajului politic aparent existent, opoziția parlamentară, care între altele joacă deschis și cu zgomot cartea capitalului străin, nu s-ar fi situat la vot alături de majoritatea parlamentară decît dacă și aceasta din urmă făcea, în speța cu pricina, absolut același lucru. De fapt, pentru a fi drepți, doar majoritatea parlamentară, care probabil din motive vizînd păcălirea electoratului propriu țintește să lase impresia că apără interesele românești, a făcut un penibil joc de glezne: după o alba-neagră cu legea respectivă, spre a crea senzația că păzește interesele țării, s-a repezit să voteze legea cînd tocmai fusese abătută atenția publică de la ea! Să fie clar: nu opoziția, ci majoritatea parlamentară avea nevoie de un bruiaj! Legea, dincolo de redevențele stabilite, presupusele impuneri suplimentare prevăzute și unele ficțiuni de indus în eroare – care nu aduc mai nimic în vistieria țării – mai include și un amendament al opoziției parlamentare care stipulează înghețarea la nivelul actual a redevențelor pe întreaga perioadă a concesiunilor, adică pentru vreo cel puțin 30 de ani de aici înainte. E clar, nu?!

Aducerea obligatoriu în discuție a reglementărilor de fiscalizare a activităților offshore în contextul unei apropiate deschideri a acestor activități și, bineînțeles, adoptarea unei legi în domeniu au prilejuit lansarea în spațiul public a mai multor bazaconii, care includ interpretări în cheia unui târg politic. Acesta i-ar avea ca preopinenți, pe de o parte, pe dl Dragnea ca vânzător al intereselor României (în speță ale celor legate de gazele din Marea Neagră) și, pe de altă parte, pe concesionarii acestui gaz, care trag foloasele de pe urma intereselor încălcate ale României.

Ce vinde dl Dragnea în această ecuație? Se subînțelege că gazul poporului român! Ce primește în schimb? Cale liberă pentru legile justiției cu care, iarăși se subînțelege, scapă de pușcărie el și camarila lui și, practic, se pune capăt „luptei anticorupție”! Concesionarii gazului iau gazul și lasă România să se spele pe cap cu corupția sa! Care sunt interesele încălcate ale României? Păi, atît gazul, cît și lupta anticorupție! Cred că nici cele mai formidabile minți de matematicieni ai lumii nu pot rezolva ecuația respectivă! Căci, cu alte cuvinte, dl Dragnea, ca să-și salveze pielea, vinde gazul românesc: un act de o genialitate din zona divinului, întrucît vinde ceva de care nu dispune! Gazul românesc a fost concesionat (cel onshore din 2004, cel offshore din 2008) de către alții și de atunci aparține concesionarilor, și nu statului român. Deci, prima premisă este falsă: genialul Dragnea își scapă pielea vînzând ceea ce nu are! Premisa a doua este și mai falsă: concesionarii sunt atât de proști încât cumpără încă o dată ceea ce au deja! Și, presupunînd că dispun de cheia justiției din România, o predau dlui Dragnea ca să nu le deranjeze cumva profiturile același Dragnea! Hai că-i tare! Deci Dragnea, mai tare decât toți, îi joacă pe degete pe americani, ruși și austrieci (ăștia sunt concesionarii!), iar aceștia apar în afaceri nu numai dezgustător de aserviți banului, dar și foarte proști! În fapt, indiferent ce ar viza dl Dragnea, acesta n-are în mână vreun as care să-i permită să „negocieze” cu stăpânii străini ai țării! Lucru care se vede de la o poștă prin politica de cadouri fiscale pe care a tot promovat-o față de capitalul străin, doar, doar de-i va intra în voie, cadouri de care acesta n-are deloc nevoie, avînd la dispoziție în România salariul mic, cel mai mic din Europa, precum și decapitanta externalizare fără fiscalizare a profiturilor (pe care nu o deranjează nimeni în România zilelor noastre).

Predecesori ai săi au vîndut de mult pe nimic gazul românesc. Garagața pe care a făcut-o dl Dragnea cu prilejul fiscalizării exploatării gazelor offshore din Marea Neagră este doar pentru bieții săi votanți. Care nu prea înțeleg exact cum stau lucrurile. Indiferent cît din gazul exploatat va ajunge în România, consumatorii români vor plăti gazul concesionarilor străini, și nu cumva statului român! Mai direct spus, își vor cumpăra de la alții propriile resurse. Cu ce se vor alege în mod net din afacerea gazului din Marea Neagră? Din calculele difuzate de dl Dragnea în spațiul public, cică ar fi vorba de vreun miliard de dolari pe an în următoarele două decenii! De unde provine această sumă nu prea înțelege nimeni. Acum, din exploatarea a peste 10 miliarde mc de gaze naturale, statul român obține din redevențe nici 200 milioane de dolari. Pentru încă 5 miliarde mc (cât se estimează a fi producția offshore pe an în următoarele decenii) se mai pot adăuga vreo 100 milioane de dolari. Hai să zicem mai mult, întrucît ar urma să opereze și un impozit suplimentar în cazul vînzării gazului peste prețul standard stabilit. Deci, hai să zicem 200 milioane de dolari, deși ar fi o totală exagerare! De aici însă și pînă la 1 miliard de dolari este ca de la cer la pământ. În  20 de ani afacerea ar genera vreo 60 miliarde de dolari, din care România ar lua vreo 20 miliarde de dolari și concesionarii vreo 40 miliarde de dolari. Adică vreo 2 miliarde de dolari pe an concesionarii! Păi, dacă ar fi fost vorba doar de atît, nici n-ar fi venit! La asemenea proporții ar însemna că România se alege cu 1/3 și concesionarii străini cu 2/3. Or, în sistemul de concesiune/redevențe, după calcule pe baza tuturor cazurilor și în toate locurile din colonii, posesorul inițial de resurse (în cazul de față România) se alege cu o singură parte din 16-17 părți per total sau chiar cu numai o parte din 20 de părți, respectiv cu 1/7 sau chiar numai 1/10, și nu cu 1/3. Diferența este politichie. Pentru fraieri! Cu gazul din Marea Neagră, colonia România se va mai afunda puțin în noroi! Puțin, pentru că era deja vîrîtă în noroi pînă-n gît!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 7 noiembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/gazul-romanesc-mai-adanc-in-noroi-dar-nu-mult-caci-eram-deja-pana-n-gat-759940

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Va salva NATO România de la dezmembrare?

          În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“ (recent apărută la editura Mica Valahie) ridicam – în contextul teribilului clivaj politic intern și al înfruntărilor ca niciodată intensificate între puterile externe cu interese în zona Europei Centrale și de Est – problema tulburătoarei perspective a unei dezmembrări a țării. Și în finalul cărții mă întrebam, nu doar retoric, ci cu îngrijorare practică, dacă apartenența României la NATO, cea considerată pilonul securității actuale a țării, va salva România de la o dezmembrare.

România a ajuns în anul centenar practic fără economie proprie. Este o performanță istorică, dar ce spunem istorică, este ­superistorică! În ultimii 15 ani, România a reușit, fără s-o fi cotropit cineva militar, să rămână practic fără economie – repetăm: fără economie, și nu cu o economie distrusă –, ceea ce n-ar fi realizat nici vreo 2-3 războaie.  Ceea ce mai există ca „economie națională“ este ceva atît de mic și de dezlînat și fără nici un control asupra vreunui punct strategic încît este numai o pipernicită cizmărie de pus pingele prin comparație cu fabrica străină pe care actualul teritoriu al României doar o găzduiește, fără a se alege cu ceva serios de pe urma ei.

Consecințele sunt toate dramatice. Din noianul lor, cel puțin una poate înfricoșa, dar este obiectivă și de neoprit. Și mai bate și la ușă! România este produsul unui colonialism colectiv, cel inaugurat în istorie de sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Fiecare dintre colonialiștii UE – de altfel, experți de veacuri în ale colonialismului – are cîte o bucățică din „bucățica“ numită România. Dacă proprietățile economice din România ar aparține unei singure puteri coloniale, lucrurile ar fi mai simple și mai clare. Puterea colonială respectivă ar stoarce ­România ca pe o lămîie, dar ar păzi-o să fie stoarsă și de alții, căci s-ar comporta cu ea precum cu un bun propriu. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații! Și tot ca frații, aceștia se înțeleg de minune între ei s-o hărtănească! Frații se mai ceartă însă între ei. Și nu doar pe România și în România, ci te miri pe unde prin lume, căci este vorba de puteri coloniale sau transnaționale cu anvergură mondială. Și, vai!, cînd frații se ceartă, ce fac ei înainte de toate?! Își împart bunul deținut în comun sau moștenirea pe care și-o revendică deopotrivă. Ca frații!

Dezmembrarea teritorială a României nu este vreo ficțiune a vreunui patriot îngrozit de faptul că românii nu mai dețin nimic din țara cu numele încă al lor, ci un pericol real și palpabil. Cine o va împărți? Exact cine o deține! Frații colonialiști între ei.

Că vor veni rușii s-o ia este o diversiune! Ce să ia rușii din România?! Tot ceea ce ar putea rîvni nu mai este la români, ci la occidentali. Așa că, dacă ar vrea să ia ceva, ar trebui să ia de la occidentali. Și ar trebui să plătească, întrucît Rusia, deși puternică, nu este de-ajuns de puternică pentru a schimba regulile jocului mondial. Iar, potrivit acestor reguli, este nevoie să plătești proprietățile sau bunurile naționalizate. Și occidentalii îi vor cere vreo 100 miliarde euro pe ceea ce au dat doar vreo 10 miliarde euro în România. Hai să nu-i facem și proști pe ruși – căci nu sunt! Rușii au intrat în Crimeea pentru că nu fuseseră mai înainte occidentalii pe acolo să ia tot caimacul! Din România, de unde occidentalii au luat tot caimacul, dar și sufletul oamenilor, rușii ce să mai ia?! Poate doar datorii și experiența unei administrații la fel de minunate ca a lor!

Oricum, în privința împărțirii României, nimic nu va depinde de români! Ca întotdeauna! Iar acum cu atît mai mult cu cît bieții români, dacă îi va întreba cumva cineva, nici nu mai au nimic în mână cu care să poată eventual negocia! Pe cine să se sprijine românii ca țara lor să nu fie dezmembrată teritorial? Altfel spus, va păzi NATO cumva România de o dezmembrare?! Dacă aiurăm împreună cu elucubrațiile vînturate prin spațiul public, apartenența României la NATO, cu rachete și scuturi antirachetă, o păzește de proiectilele nord-coreene și iraniene! Dacă nu ne plac aiurelile, atunci aliniamentele NATO de prin România vizează Rusia. În ce fel Rusia amenință România nu se știe exact, iar în ce fel ar urma NATO să apere România de Rusia se știe și mai puțin. Ceea ce se știe absolut sigur este că șeful NATO – adică America – nu s-a războit niciodată cu Rusia. Decît în șicanări pe seama altora! Și, personal, nici nu cred că SUA își vor strica vreodată relațiile cu Rusia de dragul României! Cei doi mari vor găsi întotdeauna privitor la o țară ca România un compromis de interes reciproc, nu pe seama lor, ci pe seama țării respective. Așa că mai ușor cu pianul pe scări! N-am murit încă, dar nici să nu ne îmbătăm cu apă rece că va veni NATO să ne salveze de la moarte!

De altfel, problema este alta. Mai activi dintre cei ce urmăresc dezmembrarea României actuale sau secționarea ori fragmentarea ei teritorială sunt, din păcate, nu adversari din afara NATO, ci mai degrabă chiar membri ai NATO. În centrul dezmembrării se află Transilvania. Ungaria o reclamă aproape în clar, fără ascunzișuri. Nici Germania nu este departe de aceeași abordare. Investițiile germane, instrumentul principal al unui nou Reich (parcă al IV-lea), se opresc la arcul Carpaților; pentru ele nu există Moldova sau Oltenia. Și se pare că vor s-o ia cu autostrăzi făcute, căci doar presiuni germano-bruxelleze inimaginabile asupra statului român, condus, de altfel, de un etnic neamț, ar putea explica faptul că, din puținul care se cheltuie în România pentru autostrăzi, totul merge la autostrăzile din Ardeal, care îl leagă de Occident, și nu de București!

Prin tot ce face, inclusiv prin instituțiile de la Bruxelles, atît de adesea țintit împotriva României, Germania a devenit mai-marele vrăjmaș al României actuale! Desigur, la împărțire pot apărea și alți actori. Așa cum se întîmplă la orice împărțeală. Ne va apăra NATO de o împărțeală? Cu atîția pretendenți chiar din NATO?! Tare mi-e teamă că România se află într-o situație-limită în care nu se poate sprijini nici măcar pe tîlcul proverbului „Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“! România actuală nu are nici o posibilitate să se ferească de prezumtivii dușmani! Cît despre prieteni, Dumnezeu cu mila!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 31 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/va-salva-nato-romania-de-la-dezmembrare-758948

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Băncile străine în România – colonialism la pătrat

       Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nici o legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Un sistem bazat integral pe abuz de monopol și în nicio legătură cu economia de piață. Pînă și sistemul bancar din România de pe vremea comunismului era mai „de piață” decît cel actual. Aceasta subliniază atît ruptura totală a finanțării bancare de economia care a mai rămas în mîna capitalului românesc, cît și ruptura dintre cele două economii care activează pe teritoriul actual al României, respectiv cea străină, dominantă și care face toate jocurile, și cea românească, subalternă și care pune pingele.

Pentru a-și valorifica la sînge monopolul deținut (și parafat prin legi), băncile străine au impus, de la început, două restricții care numai „de piață” nu erau, asigurîndu-se de „colaborarea” în domeniu a „părții române”, reprezentată de eternul guvernator Mugur Isărescu, tocmai de aceea etern: 1) să nu aibă nici o concurență românească (prezența capitalului autohton în tot sistemul bancar nu depășește 13%, iar ca pîrghie de sine stătătoare nu atinge 5%);  2) să nu aibă concurență în atragerea banului de pe piață, cel puțin în perioada consolidării și expansiunii băncilor străine (perioada a fost de peste un deceniu și abia în 2018 statul român a îndrăznit să emită titluri de stat pentru populație). În acest fel, băncile străine, în lipsa alternativei pentru clienți, au acaparat de pe piață tot ce se putea la costuri minime (adică oferind dobînzi ridicole) și au impus costuri exorbitante oricărei finanțări pe care au făcut-o.

În mod grotesc, sistemul bancar din România are anual peste 10 miliarde euro venituri din dobînzi, dar cheltuie doar 1,6 miliarde euro cu dobînzile, realizînd deci cîștiguri de 6 lei la 1 leu. Asta-i economie „de piață” sau abuz de poziție dominantă? Îți vine să zîmbești la încercările bietului domn Zamfir, senator, secondat de dl Piperea, avocat – altfel bineintenționați –, care se luptă să legifereze plafonarea dobînzilor la credite și alte asemenea, cînd, de fapt, este vorba nici măcar de abuz de poziție dominantă, ci de jaf colonialist la drumul mare, cu concursul parohierii Băncii Naționale, denumită impropriu și diversionist a României. Care sunt coordonatele și rezultatele acestui sistem?

Utilizînd cea mai înaltă marjă de dobînzi (între dobînda pretinsă la creditare și dobînda cu care onorează depozitele) și percepînd cele mai elucubrante comisioane la operațiunile bancare (la retrageri, la administrări de cont, chiar și la unele depuneri!!!), sistemul bancar din colonia România obține cele mai mari profituri din Europa operînd cu cei mai săraci clienți din Europa. De unde abominabila marjă de dobînzi?! Din încărcarea creditării cu o penalitate de „risc de țară” de 3-4 puncte procentuale, deși creditele se acordă din interiorul țării, semn sfidător ce ilustrează însă statutul colonial pe care îl atribuie României.

Mediul de business s-a adaptat. Pur și simplu, evită să se împrumute de la băncile străine din România. Nici măcar subsidiarele transnaționalelor nu apelează la suratele lor bancare din România. Mai concret, doar 1/3 din ele o fac! Celelalte 2/3 din ele se finanțează de la aceleași bănci, dar din străinătate, unde mamele lor nu-și permit jaful din colonia România. Năpăstuitele firme românești, care nu pot apela la creditarea ieftină din străinătate, pentru că nimeni de pe acolo nu le oferă împrumuturi, încearcă în disperare să se descurce altfel!  Doar 8% din finanțarea business-ului românesc vine de la băncile din România. Restul, adică grosul copleșitor, vine de la acționari și mai ales de la furnizori. În mod absurd, furnizorii sunt cei mai mari bancheri în ­România.

După ce și-au bătut joc de România, cerînd statului român, în contextul crizei, să se împrumute el extern spre a acoperi pe piață finanțarea pe care mamele lor din Occident o sistaseră, băncile străine din România au declanșat o furibundă campanie de a-și reduce expunerea pe România, adică de a face aceleași cîștiguri avansînd mereu și mereu mai puțini bani. Campania s-a numit și se numește „dezintermediere”. De la mamele lor din străinătate, comenzile au sunat clar: întrucît de la noi nu mai pupați vreun ban, descurcați-vă cu resurse locale și chiar reduceți expunerea pe România și trimiteți bani acasă pentru a întări redutele din centru. În cîțiva ani au „dezintermediat” vreo 15 miliarde euro (de la 25 miliarde euro la numai 10 miliarde euro). An de an, scade ­raportul dintre ­stocul creditelor acordate și stocul depozitelor. A ajuns mai mult decît ridicol, la circa 75%! Adică, românii finanțează bancile străine, și nu băncile străine îi ­finanțează pe români.

Cu un tupeu incredibil, dl Isărescu vine în 2018 și, după ce constată fără măcar o articulare clară că băncile au ajuns să nu finanțeze economia, recomandă băncilor străine să-și creeze „o altă piață, de creditare a firmelor”, căci retail-ul bancar și-ar fi epuizat potențialul de creștere! Te apucă durerea de bilă, adică de vezică biliară, căci durerea de cap o ai deja de mult, de la minciuna gogonată a aceluiași etern guvernator care ne spunea, cu 10-12 ani în urmă, că trebuie să vină bănci străine, cît mai multe, căci România n-are bani de finanțare. Cum stăm cu tromboanele, dle Isărescu? De ani de zile deja, se vede că România, aia fără bani, finanțează băncile străine, și nicidecum invers, și că băncile străine cel mult intermediază banii românilor, ăia care nu existau! La ce bun atunci bănci străine?! N-ar putea să intermedieze acești bani niște bănci românești?! Pentru că un răspuns nu-l avantajează, dl Isărescu îl pune pe consilierul său, dl Vasilescu, să ne spună idioțenia că băncile străine ar fi bănci românești deoarece sunt înscrise juridic în ­România. Cîtă tristețe!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 24 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bancile-straine-in-romania-colonialism-la-patrat-757872

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții – o rudă a Fondului Proprietatea

       Distanța este atît de mare între ceea ce în intenții se vizează în legătură cu înființarea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții și ceea ce se poate întîmpla în practică încît, în domeniu, s-ar putea avea de-a face exact cu tipul de problemă generat de mutarea contribuțiilor sociale în sarcina integrală a salariatului, spre a se obține încasări fiscale mai bune, în timp ce se realizează o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor, cu consecințe dramatice asupra relațiilor dintre muncă și capital.

De acest tip de abordări este, din păcate, plină experiența României în etapa ei colonială. S-a procedat masiv la privatizări argumentîndu-se că astfel se scapă de încăpușări ale companiilor de stat și de alte hoții din patrimoniul acestora și s-a obținut, de fapt, în loc de distrugerea hoților, distrugerea statului însuși. Poate cel mai tragic exemplu este înființarea Fondului Proprietatea pentru scopul altminteri nobil al despăgubirii celor naționalizați de regimul comunist, în timp ce fondul s-a transformat, în numai cîțiva ani, într-o a doua deposedare a acestora, iar prin implicarea capitalului străin la care au ajuns rapid acțiunile fondului (reprezentînd părți din cele mai performante active ale statului) devenind rușinea capitalismului internațional contemporan.

În cazul Fondului Suveran, riscul imens prin constituirea și funcționarea acestuia în parametrii proiectați este ca statul român, deja rămas fără pantaloni în urma privatizărilor nenecesare și a dezmembrărilor sistemelor integrate din căile ferate și producția și distribuția energiei electrice, să ajungă în scurt timp chiar și fără chiloți, după ce și-a pus la bătaie pe piață și puținul pe care îl mai are în posesie.

Realitatea este că, în urma iureșului colonialist la care a fost supus, statul român mai are atît de puține active, încît acestea trebuie pur și simplu doar vajnic protejate – subliniem, administrativ, dacă economic s-a cam pierdut orice șansă -, și nu puse la bătaie pe piață, cum ar face un fond suveran constituit de fapt din acestea, căci ar fi pulverizate rapid de comparativ giganții străini de pe piață. Să nu ne ferim a atrage atenția că întotdeauna piața nu dă cîștig de cauză decît celor mai puternici, mai ales dacă aceștia au deja ocupate poziții de forță în piață.

Or, după cum reiese din proiectul care vizează constituirea și funcționarea  Fondului Suveran, precum și obiectivele sale, se urmărește tocmai punerea la bătaie pe piață a activelor rentabile care mai există în deținerea statului român, prin depășirea unor limitări și proceduri actuale, a unor plafonări bugetare și aprobări de pe la Bruxelles. Folosirea unor resurse reprezentînd active ale companiilor de stat rentabile ar fi independentizată prin înscrierea lor în mijloacele Fondului Suveran și ar fi scoasă din corsetul cheltuirii sub faldurile bugetului de stat. În plus, s-ar putea lesne asocia cu alte resurse, generate potențial de fondul însuși sau atrase din surse private, și ar putea fi îndreptate spre obiective de dezvoltare precise din domeniile infrastructurii rutiere, feroviare sau a celei de educație ori ocrotirea sănătății. Punem banii statului în comun și construim drumuri, școli, spitale! Sună frumos! Dar în practică lucrurile pot lua o cu totul altă turnură.

Să fim obiectivi. Statul român nu mai are active decît să nu moară complet. Căci ca factor-jucător pe piață a murit deja! Prezența companiilor de stat constituie nici 4% din cifra de afaceri din economie. Aceste 4% trebuie protejate, administrativ dacă nu se mai poate economic, căci – obiectiv privind lucrurile – nu există economic protecție pentru o frunză în bătaia vîntului! Trebuie, cu subiect și predicat spus, interzise pur și simplu orice alte privatizări, cele ce s-au făcut distrugînd deja mai mult decît suficient. Trebuie aruncate la coș strategiile din ministere care nu cunosc altceva decît obiectivul privatizării. Companiile de stat trebuie abilitate legal să cumpere active, reglementări legale pentru așa ceva neexistînd în momentul de față, în mod absolut incredibil.

În prezent, statul nu poate legal, în anumite domenii, nici măcar să-și recupereze ceva din ceea ce a pierdut, dacă apare cumva vreo oportunitate, chiar și teoretică! Trebuie, de asemenea, limitate cu bariere precise angajarea în bursă a companiilor de stat, implicarea lor în acțiuni cu riscuri și vulnerabilități, spre a se elimina din principiu orice posibilități de restrîngere și mai mare a controlului statului. Tot din principiu trebuie excluse recurgerea de către aceste companii de stat la împrumuturi (altele decît cele guvernamentale), precum și implicarea lor în relații financiare de tip public-privat care pot genera resurse și succese, dar tot atît de bine pot crea vulnerabilități și riscuri și duce în final la pierderea de către stat și a puținului existent. Să nu ne amăgim: chiar și puse împreună, actualele active ale statului român, aruncate în luptă pe piață, nu reprezintă mai mult decît un biet chioșcar scos la bătaie cu hipermarketurile străine.

Or, tocmai acestea sunt vulnerabilități ce ar rezulta din ceea ce însuși Fondul Suveran ar face cu puținele active rămase în proprietatea statului. Marile fonduri suverane care există în lume urmăresc profiturile și o fac încercînd să înmulțească niște bani care vin din anumite surse, pentru ca bani să existe și pe timpul cînd aceste surse se vor închide. Cu alte cuvinte, înmulțim bani albi pentru zile negre! Ca, de pildă, bani din petrol pentru perioada de după petrol!

În cazul Fondului Suveran proiectat, nu poate fi vorba de gestionarea și înmulțirea vreunui surplus de bani, căci acest surplus nu există. Iar a urmări profitul, după cum se pretinde în obiectivele fondului, folosind resursele acestuia pentru construcția de drumuri, de școli și spitale, este un total nonsens. Pe cît de necesare sunt drumurile, școlile și spitalele, pe atît acestea nu aduc profit decît peste decenii. Altcineva n-are a le construi decît statul, dar nu printr-o structură căreia să i se pretindă profit, căci astfel nu le mai construiește

niciodată.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 17 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/fondul-suveran-de-dezvoltare-si-investitii-o-ruda-a-fondului-proprietatea-756878

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

„Iliberalismul“ – o dezgustătoare diversiune colonialistă

         Poate de „liberalism” va veni răspunsul indirect din partea cuiva care crede că s-a strecurat o greșeală din vreo corectură ce nu și-a făcut treaba! Întrebarea se referă însă nu la „liberalism”, ci la „iliberalism”! Și rămîne o curiozitate ce ar răspunde (sau cum ar formula un răspuns) cei ce au întîlnit prin limbajul politic vest-european referirile la „iliberalism”. Pînă la vreo definiție, să constatăm că marii preoți ai UE de pe la Bruxelles și corifei politici precum cancelarul Merkel de la Berlin sau președintele Macron de la Paris îi dau tare cu „iliberalismul” de fiecare dată cînd vor să încondeieze tendințe ori abordări care nu le convin, ca, de pildă, promovarea de linii independente pe la Varșovia sau Budapesta, respingeri de politici impuse de la Bruxelles în materie de imigrație și, ce să mai vorbim, de incriminări ale ”Europei cu două viteze” sau de susțineri ale unei „Europe a națiunilor”. Tot ce nu împărtășește directivele de la Bruxelles, distrugătoare de economii naționale și identități naționale, este ­taxat ca ­„iliberalism”. Adică, ­vezi Doamne, colonialismul central de la Bruxelles este depozitarul mîntuirii prin liberalism și tot ceea ce încearcă să discute directivele, darămite să le contrazică în vreun fel, se face vinovat de „iliberalism”.

Dacă tu din Est, adică din colonii, îndrăznești cumva să îți aperi utilitățile proprii, resursele subsolului propriu sau vreo industrie în dezvoltare, te faci vinovat de „iliberalism”. Chiar și în cazul în care folosești resurse financiare dincolo de cele pe care ți le permite Comisia de la Bruxelles prin impuneri de reguli, proceduri sau plafoane de deficit bugetar ești „iliberalist”! Și acum atenție! Dacă asemenea abordări sunt făcute de autorități din Vest, la Bruxelles se tace, se consimte fără nici o garagață și, oricum, acuzele de „iliberalism” nu există! Preceptul care funcționează este „ceea ce îi este permis lui Jupiter… nu-i permis boului”!

Încă și mai rău, dacă tu din Est nu vrei să-ți înstrăinezi stăpînului din Vest monopoluri ale statului din energie ori alte utilități publice sau intervii în interesul consumatorului pe piețele neconcurențiale ești „iliberalist”! Dacă însă nu deschizi pliscul la preluarea monopolurilor de stat din țara din Est de către o corporație privată din Vest sau chiar de un stat din Vest, făcînd ceea ce este cel mai rău, anume să schimbi un monopol de stat cu unul privat, adică ceva împotriva regulilor minime ale economiei de piață, nu mai ești acuzat de „iliberalism”! Dacă, în plină criză, încerci să majorezi cu numai cîteva zeci de milioane de euro capitalul singurei bănci rămase în posesie autohtonă, pentru a sprijini ­IMM-urile, ești taxat ca „iliberalist”, deoarece utilizezi ajutorul de stat pentru privați! Că, exact în același timp, vesticii foloseau mii de miliarde de euro din banii contribuabililor pentru a împrumuta sau chiar cumpăra bănci private, ăsta era „liberalism”, și nu „iliberalism”! Probabil depinde de dimensiune! De dimensiunea grotescului și spurcăciunii!

Deși definiția „iliberalismului” e ca și conturată, să mai menționăm cîteva fapte. După ce România, pe bază de „liberalism” comandat din Vest, a ajuns și fără resurse românești și fără capital românesc în economie și deci fără vreo perspectivă, președintele Macron – unul din propovăduitorii combaterii „iliberalismului”, în timp ce folosește miliarde din fonduri publice pentru salvarea de întreprinderi franțuzești nu numai de stat, dar și private de la faliment – are obrăznicia să le spună românilor că ar trebui să fie mulțumiți că au fost acceptați (ei proștii, cum s-ar deduce!) în clubul celor cu inițiativă, adică cei din Vest. Vai, Doamne, cîtă duhoare! Cînd toate economiile estice sunt cotropite integral de corporațiile vestice în numele „liberalismului”, Germania și Franța vor să adopte restricții severe pentru ca sectoare strategice vestice să nu ajungă în mîinile investitorilor chinezi! Ăsta ce este – „liberalism” sau „iliberalism”? Sau „iliberalismul este cu referire doar la unii?! La proști, desigur, la ăia fără inițiativă ca să folosim argoul descalificant al președintelui Macron! Cînd în România doar s-a evocat, căci de făcut nu s-a făcut nimic, că s-ar putea înlocui impozitul pe profit (a cărui evaziune este pîinea caldă a companiilor vestice care operează aici) cu un derizoriu impozit pe cifra de afaceri (care nu poate fi însă evazionat), toată floarea cea vestită a întregului Apus s-a năpustit asupra „iliberaliștilor” din România. Și, bineînțeles, guvernanții României actuale au preferat să-și trădeze țara și neamul decît „liberalismul”. La nici cîteva luni, campionii luptei împotriva „iliberalismului”, adică Germania și Franța, au inițiat înlocuirea, pe ansamblul UE, a impozitării profitului cu un impozit pe cifra de afaceri pentru companiile americane din IT! Să vezi și să nu crezi! Preoții UE folosesc „liberalismul” și „iliberalismul” după cum le convine, și nu după niște criterii minime. Ultima găselniță este că Germania și Franța vor să pedepsească vinovații estici de „iliberalism” cu tăierea fondurilor zise de coeziune acordate în cadrul bugetului UE pe 2021-2027! Stăpînii UE au luat-o razna sau, mai degrabă spus, oricum ai da-o, colonialismul tot colonialism rămîne!

„Iliberalismul” se autodefinește limpede, fără echivocuri: este diversiunea colonialistă cea mai dezgustătoare, folosită de cel mai scîrbavnic colonialism din istorie în scopul împilării popoarelor coloniale. Colonialismul practicat de Uniunea Europeană este cel mai scîrbavnic din istorie nu pentru că ar fi mai rău decît altele, mai vechi sau mai recente, ci pentru că utilizează ca principală ustensilă colonială diversiunea, în cadrul căreia „iliberalismul” stă alături de „statul de drept”, „corectitudinea politică”, „europenismul” și „dezvoltarea prin globalizare”!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 10 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/iliberalismul-o-dezgustatoare-diversiune-colonialista-755945

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Pe seama cui patronii din România sunt cei mai fericiți patroni din lume?!

         În România, salariile sunt cele mai mici din UE! Normal, pentru că în România – pretind acei politicieni sau analiști pe care eu unul nu ezit să-i numesc trădători de neam și țară – productivitatea muncii, adică producția pe salariat, este cea mai mică!

Să vezi, însă, drăcia dracului, că, prin comparație cu situația din țările occidentale din UE, salariile în România sunt cu mult mai mici decît este mai mică productivitatea muncii în România! Cu alte cuvinte, dacă ar fi după productivitatea muncii, salariile în România ar trebui să fie mai mari decît sunt! De ce nu sunt?!

Trădătorii de neam și țară tac! Știu bine de ce, dar preferă s-o facă pe niznaii, pentru că, dacă ne-ar spune de ce, n-ar mai putea ține predica diversionistă de a se majora salariile numai și numai dacă în prealabil a fost mărită productivitatea muncii! Adică, o predică pentru proști, căci o asemenea prioritizare înseamnă practic cam niciodată! Statisticile naționale (INS) sau europene (Eurostat), care în domeniu sunt bineînțeles ignorate de predicatori, ne spun cum stă, de fapt, treaba: din produsul numit la nivel național PIB, munca ia în România doar puțin peste o treime, dar în țările vestice peste jumătate!

Deci, din unitatea de valoare adăugată obținută (mai mică, în mod obiectiv, în România), salariile culeg în România încă și mai puțin, în timp ce în țările vestice, din obiectiv mai ridicata unitate de valoare adăugată, salariile iau încă și mai mult! Altfel spus, în țările occidentale salariile sunt mai mari nu numai pentru că produsul unitar este mai mare, ci și pentru că din acesta salariile se aleg cu mai mult, în timp ce în România salariile sunt mai mici nu numai pentru că unitatea de produs este mai mică, dar și pentru că din aceasta salariile preiau încă și mai puțin. Cum s-ar spune – precum în colonii!

Căci doar în colonii capitalul acaparează mai mult decît munca din valoarea adăugată obținută, cîteodată chiar punînd mîna aproape pe tot, doar așa explicîndu-se obținerea aici de creștere economică (adică de PIB) fără ca salariații să se aleagă și ei cu ceva! Deci, să fie clar: există un spațiu ­imens de creștere a salariilor în România fără creșterea productivității muncii, deoarece, pînă la un punct, prin aceste creșteri nu se atacă decît „abaterea colonială” din împărțirea PIB-ului între muncă și capital, și nu ordinea economică firească a lucrurilor din relația ce există (și trebuie să existe) între creșterea salariilor și creșterea productivității muncii. Or, tocmai acest lucru vor să-l ascundă trădătorii de neam și țară! Oare de ce? Din trădare de neam și țară! Căci salariul mic constituie, de fapt, emblema și osatura colonială!

În obsedanta lor împotrivire față de creșterea salariilor, pe care o acuză de destabilizarea financiară a țării și de afectarea atractivității ei pentru investițiile străine, trădătorii de neam și țară din România s-au năpustit, bineînțeles, pe majorările de salarii din ultimii ani. Pregătiți să le facă harcea-parcea!

Unii mai simandicoși – care se prezintă a face știință, și nu politichie, cum sunt cei de pe la Banca Națională zisă a României, în frunte cu guvernatorul –, constatînd că remediul-cheie al stabilității pe care îl reclamă (anume creșterea salariilor doar în măsura creșterii productivității muncii) nu numai că nu a fost respectat, ba chiar a fost ridiculizat, n-au putut însă trece pur și simplu cu vederea faptul că în ecuație a intervenit un intrus care le-a cam încurcat socotelile.

Și, ca urmare, au numit situația nou-intervenită nu vreo simplă încălcare a normelor economice din obsesiile lor, ci un paradox! Iată ce consideră „paradox” dl Lazea, economistul-șef al BNR: creșterea între 2008 și 2017 a salariilor nete cu 45%, dar a costului unitar al muncii cu mai puțin de 27%! Ce spune acest lucru? Că patronii au putut finanța creșterea salariilor nete ale angajaților lor deoarece pentru ei, de fapt, costul cu forța de muncă nu numai că nu a crescut corespondent, dar relativ chiar a scăzut. Este evident efectul cohortei de „relaxări fiscale” pentru angajatori din vremurile Ponta-Dragnea (de la reducerile de TVA la diminuarea impozitului pe venit și a cotelor de CAS). Și în calculele dlui Lazea n-a putut intra în mod obiectiv întregul impact al măsurilor ce operează din 2018, an începînd cu care „costul unitar al muncii” pentru angajator pur și simplu se evaporă (căci impozitul pe venit scade de la 16% la 10% și, mai ales, contribuțiile pentru pensii și sănătate, din care 60% erau pînă atunci suportate de angajator, trec integral în cîrca angajatului).

O anume discuție în ce privește așa-numitul „cost unitar al muncii” va deveni complet falsă din 2018 și următorii ani! Patronii nu se vor mai putea jeli în continuare că ei suportă atât impozitul pe venit al angajatului, cît și contribuțiile sale sociale pentru pensii și sănătate. Căci, în mod clar, angajatorul doar le strînge spre a le transfera Fiscului. Costul unitar al muncii începînd din 2018 este doar salariul brut contractual! Atît și numai atît, la care se adaugă acea cotă derizorie de vreo două procente pentru șomaj, concedii! Patronii din România trebuie să fie fericiți: nicăieri în Europa costul muncii pentru angajator nu se rezumă ca în România doar la salariul brut! Este foarte rău că este așa în România, creîndu-se o deresponsabilizare socială totală a angajatorilor care nu opera decît în capitalismul primitiv și care nu operează prin alte părți în capitalismul contemporan. E minunat să ai în costuri numai salariul brut al angajatului și mai nimic de plătit la stat (doar un eventual impozit pe profit și așa mic, dar care în majoritate este evazionat). Asta este însă situația! Ca revers al medaliei, patronii din România nu se vor mai putea de acum lamenta că nu pot mări, deși chipurile ar vrea, salariile angajaților pentru că trebuie să dea și mai mult la stat! Cît vor da, vor da! Restul reprezintă o relație între salariați și stat, patronul nemaiavînd nici o responsabilitate! Nu poate fi decît fericit! Cel mai fericit patron din lume! Pe seama cui? A statului român?! Sau a salariatului român?! Sau a amîndurora?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 3 octombrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/pe-seama-cui-patronii-din-romania-sunt-cei-mai-fericiti-patroni-din-lume-754980

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

E ieftin… De ce să-l schimbi?!

 

         „Aller guten Dinge sind Drei“, spune neamțul. Cred că și dl Dragnea spune la fel: Lucrurile bune sunt mereu trei! Dl Dragnea a depășit și a treia oară, tot cu brio, absolut aceeași problemă din partidul pe care-l conduce.

Prima dată: contestarea retragerii sprijinului politic pentru premierul Grindeanu, uns chiar de către el, Dragnea! A doua oară: similara contestare a asemănătoarei retrageri a sprijinului politic pentru un alt premier, Tudose, uns tot de către el, Dragnea. În ambele cazuri acuza era că preopinenții s-au cam dat cu „sistemul“. Care preopinenți, după votul zdrobitor pro-Dragnea din conducerea partidului, au rămas de fazani. A treia oară, mai zilele trecute, un grup de tovarăși, trecuți la atac împotriva autocrației lui Dragnea, au intrat și ei la vot și au pierdut.

De fazan a rămas o făzăniță: dna Firea. Care, cu toată părerea de rău pentru domnia sa, n-a prea înțeles cum stau de fapt lucrurile. Să fim serioși cu coeziunea partidului și altele asemenea! Dacă Grindeanu și Tudose, după cum a lăsat PSD-ul să se înțeleagă, s-au dat cu „sistemul“ sau chiar izvorau de la acesta, atunci mai sunt cel puțin alți 20 pe la PSD în aceeași situație! Douăzeci care au primit, în ultimul moment, indicația (sau ordinul) nu să-l abandoneze, ci să nu-l abandoneze pe Dragnea! Dacă dăm vălul jos, stranietățile dispar!

Prin strămoșii săi sau chiar prin el însuși, dar ceva mai demult, PSD o fi deținut puterea în România, însă acum n-o mai deține! Puterea este deținută de proprietar în orice rînduială economico-socială și, oricum, în capitalism. Proprietarul din economie este decidentul din economie și, prin incidență, din politică. Or, proprietarul actual al economiei din România, deținător al controlului tuturor sectoarelor și pîrghiilor strategice, este străin. Nimeni, nici măcar mult hulitul PSD nu pune în discuție acest lucru. Este o realitate! Din motive nedeclarate oficial, dar bănuibile, proprietarul străin al României nu recunoaște însă că este decidentul în economie și în politică în România.

Evident, dacă ar recunoaște, ar trebui să admită că România nu mai este o țară suverană, dar, mai rău, ar trebui să-și asume, ca proprietar și decident, o serie de responsabilități și răspunderi, pe care îi este cu mult mai convenabil să le lase în cîrca românilor, ce pot fi făcuți astfel vinovați de orice, de toate relele Pămîntului. Iar dintre români, PSD, mai ales cu Dragnea în frunte, este calul de bătaie cel mai minunat, vinovatul de serviciu, oricînd și la orice! Românii de rînd nu prea înțeleg, ba chiar deloc, cum stă de fapt treaba: că nu PSD deține puterea, chiar de cîștigă alegerile, că aceasta aparține proprietarului străin. Și votează de zor PSD, crezînd că, bun sau rău, PSD ar și putea face ceva. Dragnea și PSD știu că nu prea pot face mare lucru! Căci nu dețin puterea și nici n-o vor deține! Dar se agită perfect! Creează o efervescență înălțătoare!

„Sistemul“, care a ales să ajute la îndeplinirea deciziilor proprietarului, are nevoie de Dragnea ca de apă! Cu Dragnea, are „adversari“! Președintele Iohannis se poate făli că se luptă vajnic, și anume cu gașca lui Dragnea! DNA că înfruntă neobosit corupții, și anume corupții lui Dragnea! Alde SRI, cu Coldea sau succesorii, că păzesc țara de inamici, și anume de Dragnea și ai lui! Dacă îl înlătură pe Dragnea, proprietarul străin al țării trebuie ori să declare România colonie și să-și asume costisitoare responsabilități de proprietar, ori să inventeze un alt Dragnea. Dar de ce s-o facă atît timp cît acesta există și nu numai că acceptă cu stoicism funcția de vinovat de serviciu, dar nici nu pune în discuție în vreun fel rînduielile actuale, care stabilesc că străinul, nu din poveste, ci acela din acte negru pe alb, este proprietarul țării!

Și-apoi de la cine ar mai putea primi acesta chiar atît de mult cît a primit în anii din urmă?!

Singurul lucru care mai costă în România îl reprezintă accesul la resurse și utilități publice! Costă, însă, pentru că acestea sunt nu în mîna statului român, ci în mîna capitalului străin, care exploatează din plin monopolul pe care-l are în domeniu pe piețele de carburanți, gaze, apă și electricitate. Dacă nu cumva, fără să știm noi, capitalului străin i se fac rabaturi de către frații săi întru colonialism. Și de plătit scump, plătesc doar românii!

Altfel, după numai cîțiva ani de epocă Dragnea, capitalul a ajuns să plătească statului român pentru funcționare pe teritoriul (încă al) său aproape nimic! Firmele plătesc statului TVA în contul consumatorului, contribuții sociale și impozite pe venit în contul angajaților, iar în contul lor propriu-zis doar impozit pe profit. Știți cît plătesc în această ultimă privință? Statul încasează la buget din impozitul pe profit doar vreo 3 miliarde euro. Cu 16% impozit procentual, înseamnă că se impozitează doar vreo 20 ­miliarde euro profituri. Ceea ce, la 200 miliarde euro PIB – în care profiturile, potrivit statisticilor oficiale naționale și europene (INS și Eurostat), reprezintă peste jumătate, adică vreo 100 miliarde euro – 20 miliarde euro constituie numai o cincime. Restul se evaporă!

Statul încasează din partea capitalului pentru funcționare pe teritoriul său nici 1,5% din PIB și doar puțin peste 1% din cifra de afaceri totală. În cazul capitalului străin, sumele în discuție sunt de-a dreptul ridicole. Acesta realizează, la rata de rentabilitate la care funcționează, vreo 70% din totalul profiturilor. Evazionează 85-90% din acestea prin externalizare înainte de fiscalizare și plățile sale la buget repre­zintă astfel doar 1/3 din ceea ce încasează statul din impozitul pe profit, celelalte două treimi plătindu-le mult mai puțin performantul (hulitul și coruptul) capital românesc.

Cu alte cuvinte, cam 1 miliard euro la profituri efective de peste 75 miliarde euro și la o cifră de afaceri de 125 miliarde euro. Iad pentru statul român, Rai pentru batjocoritorii săi. Chiar, de ce să-l schimbi pe Dragnea?!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 26 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/e-ieftin-de-ce-sa-l-schimbi-753998

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

România, cea mai colonie dintre coloniile est-europene

          România, în mod obiectiv, nu putea scăpa urgiei declanșate după 1990 de colonialismul vestic în zona Europei Centrale și de Est. A devenit rapid și, remarcabil istoricește, fără ocupație militară străină o biată colonie. Într-o perioadă extrem de scurtă! Și, fără echivoc, a ajuns o colonie într-un mai înalt grad decît celelalte foste surate comuniste ale zonei. Motivele s-ar putea considera că sunt în esență două.

Unul este legat de „atenția specială” de care s-a bucurat din partea colonialiștilor vremii și locurilor. Se pot distinge trei posibile (probabile) explicații ale acestei „atenții speciale”: a) România era posesoarea unor neneglijabile resurse (petrol, gaze, păduri, neferoase), ceea ce reprezintă în colonialism un handicap, generînd acțiuni prioritare din partea puterilor coloniale, în timp ce nedeținătoarele de resurse sunt mai lăsate în pace; b) România nu mai avea datorii externe, fapt ce trebuia pedepsit, spre a se înțelege bine că neatîrnarea de mecanismul îndatorării este un fapt netolerat în lumea colonială; c) România putea fi pentru unele dintre puterile coloniale ale vremii și locurilor ținta unei dezmembrări, cum a fost, de pildă, cazul Iugoslaviei și cum nu a fost cazul Bulgariei sau Ungariei.

Al doilea motiv este determinat de concursul intern halucinant dat de trădarea de neam și țară la transformarea României într-o colonie, ceea ce, probabil, nu a avut egal în comparația ce se face firesc cu celelalte foste surori comuniste ale zonei.

Colonializarea României a început în forță prin preluarea de către capitalul străin a resurselor subsolului, utilităților publice și băncilor, adică a întregului rulaj al banului, restul – respectiv industrii și comerț – căzînd apoi precum popicele în mîna celui mai puternic. Capitalului românesc i-au rămas ciurucurile. De fapt, după un fals avînt, prin ceea ce a pus mîna de la stat pe daiboj, capitalul privat românesc a început o lungă cursă de dat înapoi în fața capitalului străin, mult mai puternic, mult mai bine finanțat, mult mai înzestrat tehnologic și managerial și, important de subliniat, de sute de ani în piață, prin comparație cu cel autohton care era începător.

Cu timpul, de o manieră implacabilă, modul în care se derulau lucrurile în colonialismul european – pe traseul de la Vest la Est – s-a articulat și în interiorul zonei înseși. Situat cu un pas înainte istoric, capitalul central-european a găsit o scăpare spre Est. România este actualmente teren de acțiune pentru capitalurile unguresc, cehesc sau polonez. Mult întîrziat istoric, capitalul în formare românesc n-a mai avut unde migra spre Est. Pentru că spre Est întîlnește marele zid rusesc. Nu are cum să-l cucerească. S-a adăugat imbecilitatea relațiilor politice proaste cu Rusia. Dar, economic, acestea pot constitui doar o scuză pentru impotența obiectivă a capitalului românesc în fața zidului rusesc.

Cît privește circulația pe contrasens, aceasta este interzisă în colonialism în general, iar colonialismul european nu face excepție. Există doar excepții investiționale românești în Ungaria, ungurești în Austria, bulgărești în Polonia, poloneze în Germania. Și așa mai departe! Însă mici și neimportante! Situat cel mai la Est și cu zidul rusesc la Est, capitalul privat românesc este cel din urmă în regiune.

Și colonia România este cea mai colonie dintre coloniile regiunii. Un studiu al Ernst&Young arată, în mod semnificativ, despre ce este vorba. Analizînd preluările (prin fuziuni și achiziții) ce au avut loc în economiile regiunii și contabilizîndu-le în trei mari categorii – preluări de către capitalul străin, preluări în care și vînzătorul și cumpărătorul sunt autohtoni și preluări în afară (în care cumpărătorul autohton iese pe piețe externe) – constată, nu întîmplător, că România deține un record colonial nefericit.

Ocupă de departe primul loc la preluările de către capitalul străin în totalul preluărilor, 67%, și de departe ultimul loc la preluările în afară: 3% din totalul preluărilor (30% fiind preluări interne). Nici o altă țară din regiune nu înregistrează o asemenea discrepanță de peste 22 de ori între ceea ce capitalul autohton a cedat, pe propriile piețe, capitalului străin și ceea ce a reușit să preia capitalului străin pe piețele sale. Iată, potrivit aceluiași studiu, matricea în cazul Ungariei (28/63/9) și în cazul Poloniei (37/51/12), matrice care în cazul României este 67/30/3!

După o analiză a BNR pe baza datelor UNCTAD, capitalul românesc plasat în străinătate abia atinge 750 milioane euro, în timp ce capitalul polonez are plasamente în străinătate de peste 25 miliarde euro, iar cele ceh și maghiar, de peste 20 miliarde euro fiecare.

Concluzia, din două una: ori admitem că tranziţia de la comunism la capitalism s-a desfăşurat în spiritul regulilor capitaliste în care cîştigă cel puternic, indiferent dacă ar fi să se calce pe cadavre, dar atunci nu mai vorbim de furturi şi devalizări, ori, în cazul în care acceptăm că tranziţia s-a făcut cel puţin în bună măsură pe bază de furt, trebuie să fie inclusă la loc de cinste în domeniu contribuţia capitalului străin la jaf.

Şi anume, avînd în vedere că o contribuţie în chestiune nu se poate măsura altfel decît cu proporţia în care s-a ales pînă la urmă fiecare din jaful cu pricina, să se recunoască deschis şi oficial furtul României de către capitalul străin, în comparaţie cu care furtul de către români rămîne un biet bebeluş!

Căci capitalul străin externalizează către ţările de origine profituri înainte de fiscalizare de cel puţin 35-40 miliarde de euro pe an. Nici un sfanţ din aceştia, odată trimişi în străinătate, nu se mai învîrte prin economie. Sunt dispăruţi iremediabil. Sunt pierderi ireversibile. Nu că furturile străinilor sunt mai rele decît cele ale românilor, dar, obiectiv, banii furaţi de români mai rămîn prin economie, în timp ce aceia furaţi de străini se duc iremediabil pe apa sîmbetei, fără întoarcere!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 19 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/romania-cea-mai-colonie-dintre-coloniile-est-europene-752840

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Bizareria „Inițiativei celor trei Mări“

        Comuniunea de interese leagă într-un tot puterile coloniale ale vremurilor actuale.

Colonialismul este o politică a tuturor acestor puteri și interesele lor absolut similare în practicarea politicii respective pentru culegerea rezultatelor ei probate și extrem de avantajoase fac să existe un front comun al acestor puteri, în ciuda disensiunilor dintre ele, în fața oricărei ieșiri din linie de pe vastul teritoriu colonial, oriunde s-ar petrece încercarea. Altfel spus, în fața coloniilor, puterile coloniale, din interese de fond și pe termen lung, sunt strîns unite, și în cuget și simțiri, și în acțiuni. Evident, însă, puterile coloniale au fiecare și interese specifice, pe sectoare, pe zone, care, la orice interferențe, generează confruntări sau duc chiar la încăierări de-a binelea. Istoria arată că așa s-a ajuns la războaie. Altele sunt perfect posibile sau chiar de așteptat. Interesele comune și, respectiv, interesele specifice dau naștere la situații cîteodată de neînțeles la prima vedere, total ridicole de multe ori, cînd ajung să se întîlnească pe teritoriul unei colonii, iar puterile coloniale care se înfruntă nu știu ele însele la ce să dea curs mai întîi: intereselor comune sau intereselor specifice, a căror urmărire cu prioritate ar putea lăsa coloniilor iluzia că pot ieși din chingă. Totdeauna, înfruntările dintr-o colonie ale puterilor coloniale se închid pe seama coloniei cu pricina, adesea prin dezmembrări și împărțiri.

Poate cea mai bizară expresie actuală a comuniunii de interese și, în același timp, de încăierare a intereselor coloniale este proiectul „Inițiativa celor trei Mări” (Baltica, Neagră, Adriatica). Proiectul a demarat în 2017 cu un summit al țărilor participante desfășurat în Polonia, țară inițiatoare. Al doilea summit se desfășoară în România, țară susținătoare de la Marea Neagră. La capătul celălalt al culoarului, susținător este Croația de la Marea Adriatică. La prima ediție a participat însuși președintele Donald Trump, care a ținut un discurs istoric privind angajamentul SUA de a apăra țările din Europa Centrală și de Est. De cine? Întrebarea este perfect potrivită. Dincolo de ipocriziile și demagogiile vremurilor noastre, dincolo de diversiunile de azi care n-au egal în istorie, să luăm o hartă și să privim realitățile din acest culoar fermecat despre care nu se înțelege tocmai bine dacă trebuie să păzească pe cineva sau dacă trebuie păzit de cineva! Dacă treaba se face cu ajutor american și vrăjmașul este Rusia, atunci este pur și simplu ilogic, căci exact pentru asta există deja NATO! Dacă amenințarea nu vine de la Est, ci de la Vest, nu se prea poate explica de ce ar face SUA cadou Rusiei, adică adversarului NATO, un asemenea coridor de apărare. Și atunci, chiar nu poate fi vorba decît de ceea ce vorbește cu subiect și predicat dl George Friedman, proeminent geostrateg american de la Stratfor Austin, Texas, în viziunea căruia coridorul țărilor aflate între Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică este singura „barieră” care se poate interpune în calea unei alianțe germano-ruse, în care Rusia vine cu resursele naturale, iar Germania cu tehnologia. Deci, negru pe alb „barieră” în calea unei alianțe ruso-germane! O „barieră” în calea unei înțelegeri între două amenințări. Altfel spus, voi aștia de pe culoar, dacă vreți să vă scăpați pielea, veniți, nu mai contează de unde veniți, sub parohia americană, că de nu cade paraponul împărțirii voastre între ruși și nemți, după cum v-a arătat de atîtea ori propria voastră istorie! Cui adresează proiectul acest mesaj?! Sunt 12 țări pe culoar: Austria, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Este imposibil să-ți reții un zîmbet în colțul gurii! Toate aceste țări, cu excepția specială a Austriei, care a jucat pe vremea bipolarismului americano-sovietic cartea neutralității, sunt membre ale NATO, alături deci de Germania. Austria este însă țară de vocație germană și vorbitoare de limbă germană. Alte două țări de la sud sunt locotenente ale Austriei, rezultă din dezmembrarea Iugoslaviei și își datorează existența actuală Germaniei și Austriei, care au făcut presiuni inimaginabile pentru ca acestea să se independentizeze prin desființarea Iugoslaviei. Alte două țări sunt hinterlandul german, indiferent că vor sau nu vor. Ungaria, deși are o politică aparent cu o mare încărcătură independentă, copiază strict politica germană, înainte de toate în ce privește relațiile cu Rusia. România are președinte de etnie germană, care nu mișcă un deget fără aprobare de la Berlin și care este o colonie UE și cînd respiră. Doar țările baltice, care, din păcate, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, cîntăresc prea puțin, și Polonia se „potrivesc” proiectului. Și acestea și toate celelalte din culoar sunt însă membre ale UE și deci sub papucul Germaniei. Culoarul cu pricina, despre care nu prea se înțelege exact dacă trebuie să păzească pe cineva sau trebuie să fie păzit de cineva, este integral zona de influență a Germaniei. E tare încurcată treaba cu „Inițiativa celor trei Mări”: este ceva diplomație, ceva mai multă demagogie și foarte, foarte multă diversiune, nu se știe a cui împotriva cui!

Orice pas în direcția consolidării să zicem americane a „culoarului” în sine echivalează cu o răpire din ceva ajuns deja „fief” german. America încearcă să blocheze construirea unui nou imperiu german. Acesta, chiar dacă n-a ajuns acolo unde urmărește, deja există și va replica pentru a nu se opri să ajungă acolo unde vizează. Zona culoarului celor trei mări nu este una a liniștii și prosperității în anii ce vin. Ea poate anunța conflicte globale, așa cum a făcut-o și în cazul celorlalte două anterioare. Prin zonă vor avea loc războaiele „stilate”, cu diplomaticale și diversiuni!

Hoardele săracilor lumii vor porni din alte zone. Sunt miliarde. Și n-au ce pierde! Doar lanțurile și ­sărăcia!

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 12 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/bizareria-initiativei-celor-trei-mari-751719

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

În relațiile de muncă, România s-a întors în capitalismul primitiv de dinaintea Marii Uniri

          Din 2018, România intră în istorie, dar nu pentru că împlinește un secol de existență întregită de sine stătătoare, ci pentru că, după patru decenii și jumătate de comunism și aproape trei decenii de la revenirea la capitalism, realizează performanța absolut remarcabilă a întoarcerii la capitalismul primitiv din lumea de dinainte de acum 100 de ani.

În îndelungata și crîncena luptă dintre muncă și capital, toate cuceririle istorice ale muncii (de la ziua de lucru de 8 ore și recunoașterea concediului de odihnă la principiul egalității în drepturi a femeilor cu bărbații) au mai puțin de 100 de ani și au fost obținute în contextul prăbușirii unor mari imperii în urma primului război mondial.

Responsabilizarea socială directă a angajatorului prin participarea sa la contribuțiile pentru șomaj, sănătate și pensii în contul angajatului făcea parte dintre aceste cuceriri istorice ale muncii, acceptate și validate în capitalismul să-i zicem modern din contemporaneitatea noastră. Prin transferul din 2018 al contribuțiilor sociale pentru sănătate și pensii integral în sarcina salariatului, România se întoarce în capitalismul primitiv existent pe plan general înaintea Marii Uniri.

În urma acestui transfer, capitalul în România rămîne degrevat de orice responsabilitate socială, transformînd procesul muncii într-un fel de sclavagism de tip nou, pe care participarea angajatorului la contribuțiile sociale ale angajatului tocmai încerca să-l evite! Este un lucru dramatic că acest transfer a fost inițiat și efectuat de un partid care se dă de stînga.

Iar faptul că transferul este experimentat în țara care reprezintă de departe veriga din colonialismul actual cea mai asemănătoare cu colonialismul din capitalismul primitiv sugerează și o conivență a inițiatorului cu capitalul transnațional, vehiculul actual al colonialismului mondial.

Cu alte cuvinte, un experiment care, în funcție de rezultate (mai ales în funcție de reacția muncii), să fie extins la scară internațională întru profitul capitalului și sclavagizarea muncii. Căci să fie clar, cazul românesc este deocamdată unic în Europa! Ceea ce subliniază și mai mult trădarea valorilor stîngii de către PSD, așa-zisul partid de stînga din România!

Este doar speculație și oricum nu o certitudine că, prin mutarea fiscală prevăzută, se vor încasa mai mulți bani la buget din contribuțiile sociale pentru pensii și sănătate, îndeosebi grație faptului că neîncasarea și nevirarea către Fisc devin pentru angajatorul implicat infracțiune (penalizată cu închisoarea).

Asta poate pentru o scurtă perioadă, deoarece, în timp, baza de impozitare riscă să scadă! La efectuarea mutării fiscale, pericolul era ca mulți angajatori din sectorul privat să nu mărească salariile brute (neputînd fi obligați în acest sens), iar și mai mulți să nu le crească cu cel puțin 22% (minimul necesar spre a nu se afecta salariul net).

De asemenea, exista riscul că foarte mulți vor folosi prilejul de a proceda selectiv, nemărind salariul brut celor de care vor să scape, mai ales că vor putea să scape de aceștia fără salarii compensatorii. Putea fi vorba aproape de o majoritate care avea să se abțină să se lege contractual de salarii brute mărite, utilizînd pentru neafectarea salariilor nete bonusuri cu caracter pasager sau temporar pînă la noi „clarificări”.

Pentru angajatorii privați era o oportunitate de restructurare fără costuri salariale care nu avea să fie ratată. Se putea repeta ceea ce s-a întîmplat cu mult trîmbițatele privatizări! S-a spus „privatizăm ca să scăpăm de căpușe”, ceea ce a însemnat de fapt: în loc să distrugem hoții, am distrus statul însuși!

Așa se putea întîmpla și acum: în loc să venim de hac evazioniștilor, distrugem socialul relațiilor de muncă! Cui folosește acest lucru?! Doar capitalului!  Și anume numai aceluia puternic: adică onor capitalului străin!

Nici la mijlocul anului 2018, deci după șase luni, consecințele mutării contribuțiilor sociale în cîrca angajaților nu erau pe deplin conturate, în ciuda comunicărilor statistice care arătau că salariul mediu net crescuse în lunile ce trecuseră după 1 ianuarie 2018, ceea ce exprima în ultimă instanță faptul că angajatorii protejaseră cîștigurile nete ale salariaților lor.

În mod bizar însă, capitalul străin, prin Consiliul Investitorilor Străini, cerea insistent Guvernului „clarificarea” situației, solicitînd legi și reglementări precise privind transferul contribuțiilor. În iunie, într-o declarație publică, Ionuț Mișa, șeful ANAF, adîncea misterul acestui demers: „De acum, a spus domnia sa, angajatorii pot trece la majorarea salariilor brute, pentru că va fi adoptată legea cu pricina și nu se mai poate întîmpla nimic”.

Misterul era, de fapt, că angajatorilor din sistemul privat nici prin gînd nu le trecuse să majoreze salariile brute pentru menținerea salariilor nete, folosind în acest scop bonusuri cu caracter pasager sau temporar spre a nu se lega contractual.

S-a confirmat apoi prin datele comunicate de INS că, la trecerea contribuțiilor în sarcina exclusivă a angajatului, angajatorii de la stat au mărit salariile brute cu peste 24% – deci peste pragul de 22% care să nu afecteze salariul net –, în timp ce angajatorii privați au majorat salariile brute cu doar 11% în medie, adică mult sub limita de compensare.

Au acoperit însă diferența cu bonusuri, cu caracter temporar sau pasager, în condițiile crizei de forță de muncă, dar, nelegîndu-se contractual, pot recurge oricînd la reducerea cîștigurilor salariale în bloc și mai ales selectiv, adică la restructurări fără costuri, în cursul anului 2018 sau al următorilor.

Încasările la buget din contribuțiile sociale, deocamdată în creștere la început de 2018 față de 2017, pot fi amenințate oricînd în perioada ulterioară de dări înapoi în urma scăderii bazei de impozitare (salariul brut) care n-a fost contractual mărită la nivelul celei mai mari părți a angajaților din România.

Articolul semnat de Ilie Șerbănescu a apărut în ediția online a României Libere din 6 septembrie 2018.

Sursa: https://romanialibera.ro/opinii/in-relatiile-de-munca-romania-s-a-intors-in-capitalismul-primitiv-de-dinaintea-marii-uniri-750660

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

„Oamenii trebuie să se aștepte la urgia lui Dumnezeu! Oamenii au votat împotriva lui!”

Economistul Ilie Șerbănescu, extras din Ediție de seară cu Victor Ciutacu din 8 octombrie 2018

„Dacă discutăm din punctul de vedere al partidelor, eu cred că nici un partid nu avea nici un interes ca acest referendum să reușească. Ei aveau o problemă cu Bruxelles-ul. Și la trădare nu-i întrece nimeni!”

[„Și de ce l-au mai făcut atunci?”] „Ca să dovedească [faptul] că poporul român este un popor european. Și să mă ierte Dumnezeu, acuma românul ăsta murdar pe picioare, corupt, hoț, cum vreți dvs., s-a comportat «supereuropean», a fost suav, delicat, a iesit din «mocirla» heterosexualității ăsteia învechite, a intrat în epoca asta a sexualismului de tip european și a dat cu piciorul la ceea ce este vechi, nu știu dacă îi mai put picioarele acuma, după referendumul ăsta, față de cum îi miroseau înainte, asta nu știu… În felul ăsta, clasa politică trebuie să fie mulțumită, ea și-a rezolvat problemele cu Bruxelles-ul, ea e bine acuma. Toți sunt bine cu Bruxelles-ul. Nu vine România acuma să se erijeze în ceva «mai rău» chiar decît Polonia și Ungaria.

Noi stăm rău cu Dumnezeu. Am spus-o! Și Dumnezeu… nu știu, poate există o milă extraordinară, dar… să nu ne mirăm dacă va veni urgia lui Dumnezeu!” [Cristian Bodea, ironic: „Se compensează cu fondurile europene”] „Eu, unul, între Dumnezeu și Bruxelles, îl aleg pe Dumnezeu”.

„După părerea mea, referendumul n-a avut legatură cu partidele – decît în subsidiar, este treaba partidelor, n-a avut legătură cu Biserica. A avut legătură cu oamenii. E ce au înțeles ei. După părerea mea, oamenii au cam votat împotriva lui Dumnezeu. Așa cred eu. […] Dar oamenii trebuie să se aștepte la urgia lui Dumnezeu! (…)”

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/ilie-serbanescu-referendum-urgia-lui-dumnezeu-video-text/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/