Arhive blog

Ziua Regalității – 10 mai 2019

        După 1989 națiunea a avut ocazia să aleagă între monarhie și republică, iar alegerea ei s-a dovedit a fi dezastruoasă. Restul e istorie…

Copyright © 2013-2019 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali și de demnitate națională

Regele Mihai

25 octombrie 2018- Ziua de naștere a Regelui Mihai

Astăzi Regele Mihai ar fi împlinit 97 de ani. Am fost contemporani cu o personalitate istorică de primă mărime ale cărei merite nu au fost recunoscute la adevărata lor valoare.

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

70 de ani de la abdicarea Regelui Mihai

      La 30 decembrie 1947 România a devenit republică, puterea sovietică alungîndu-l de la putere pe Regele Mihai și obligîndu-l să părăsească țara.

În cei 70 de ani care au trecut de atunci, Regele a dorit să se întoarcă și să domnească în patria pe care a părăsit-o „cu moartea în suflet“, după cum a mărturisit mai tîrziu.

Dar națiunea nu l-a vrut. Comunismul și postcomunismul și-au pus amprenta definitiv asupra acestui popor debusolat, manipulabil, lipsit de simțul justiției și extrem de rău cu el însuși, care nu a fost de acord cu revenirea la monarhie.

Veți spune: „Nu s-a făcut un referendum pe aceast temă.“

Nu este cazul, casta securiștilor care a preluat puterea după 1989, nu ar fi fost, în nici un chip, de acord cu predarea puterii Regelui. Doar nu l-a ucis degeaba pe Ceaușescu!

Am avut un Rege înțelept, cumpănit, modest și credincios, care și-a iubit țara înainte de toate și care a adus mari servicii umanității prin scurtarea celui de-al doilea război mondial.

Copyright © 2013-2017 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

Discursul Regelui Mihai în Parlament, la aniversarea a 90 de ani

       Regele Mihai a susţinut primul discurs în Parlamentul României după 64 de ani. Majestatea Sa a vorbit despre criză şi viitor, despre Coroana regală, dar şi despre democraţie şi dreptate: „Cele mai importante lucruri de dobîndit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere“. 

Cei prezenţi în plen l-au aplaudat minute în şir pe regele Mihai, atît înaintea discursului, cît şi după. Discursul a marcat aniversarea a 90 de ani de viaţă a Majestăţii Sale.

        „Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Sunt mai bine de şaizeci de ani de cînd m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.

Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărîmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.

Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.

Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.

Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizînd puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.

Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.

Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.

Sunt mîhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrîni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.

România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.

Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.

Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!

Lumea de mîine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.

În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de cînd am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobîndit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cîrmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cîrmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pămînturile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămînă separaţi.

Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pămînturile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurămîntul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămîne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!“

Articolul a apărut pe site-ul Puterea în 25 octombrie 2011 sub semnătura Dianei Bangălă.

Sursa: http://www.puterea.ro/politica/discursul_regelui_mihai_in_parlament_la_aniversarea_a_90_de_ani-28973.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Regele nu ar fi făcut-o

         Regele nu i-ar fi chemat pe mineri la Bucureşti pentru a curăţa Piaţa Universităţii, iar la final nu le-ar fi mulţumit pentru treaba pe care au făcut-o.

Regele nu i-ar fi încurajat pe oamenii muncii de la oraşe şi sate să iasă în stradă şi să strige „Nu ne vindem ţara!”, pentru ca apoi să o dea pe nimic.

Regele nu s-ar fi plîns că l-a învins Sistemul.

Regele nu ar fi pălmuit copii, nu ar fi înjurat jurnalişti, nu i-ar fi învrăjbit pe „graşii” din sistemul bugetar împotriva „slabilor” din sistemul privat şi nu ar fi călcat totul în picioare pentru a se menţine la putere.

Regele nu ar fi îndatorat Ţara şi nu ar fi spus una la Bruxelles şi alta ar fi fumat la Bucureşti.

Regele nu ar fi stat cu căciula în mînă în faţa cancelariilor occidentale pînă l-ar fi chemat cineva înăuntru pentru a-i da un pahar cu apă şi pentru a-l bate pe umăr.

Regele nu ar fi telefonat la televiziuni pentru a intra în direct ca să-şi bălăcărească adversarii şi nu s-ar fi fotografiat pe malul mării, în tricou, alături de o doamnă, pentru a face reclamă nu ştiu cărui partid.

Regele nu şi-ar fi aruncat nervos haina pe capota maşinii pentru că garda de corp nu s-a grăbit să-i deschidă portiera şi nu ar fi coborît în stradă pentru a participa la mitinguri ilegale.

Regele nu s-ar fi făcut că plouă ori că ninge atunci cînd partidele s-ar fi păruit între ele, cînd statul paralel s-ar fi îmbrîncit cu statul perpendicular sau cînd instituţiile Statului s-ar fi sfîşiat între ele ca hienele.

Regele nu ar fi stat cu capul plecat în faţa ambasadorilor Marilor Puteri la Bucureşti.

Regele nu ar fi lucrat de luni de la ora 12.00 şi pînă vineri la ora 12.00.

Regele nu ar fi făcut nimic din toate astea dintr-un motiv cît se poate de simplu: Regele nu e Preşedinte.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului din 6 decembrie 2017 sub semnătura lui Sorin Avram.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/regele-nu-ar-fi-facut-o/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

Regele Mihai ne-a părăsit

Astăzi, 5 decembrie 2017 Regele Mihai s-a stins din viață.

Domnul să-l primească în Împărăția sa!

Regele Mihai, despre 23 august 1944: „Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții“

 

         În vara anului 2004, președintele Ion Iliescu a organizat o recepție la Palatul Cotroceni, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la memorabilele evenimente din 23 august 1944. Invitat oficial, pentru prima dată din 1947 încoace, în palatul copilăriei sale, Majestatea Sa Regele Mihai I și-a expus punctul de vedere în legătură cu Actul pe care l-a întreprins la 23 august 1944.

Publicăm mai jos discursul integral rostit de Majestatea Sa Regele Mihai I la Palatul Cotroceni, în anul 2004, la recepția organizată cu ocazia aniversării a 60 de ani de la actul de la 23 August 1944:

„Domnule Președinte, Excelențele Voastre, Doamnelor și Domnilor,

        Ca unul care am fost hărăzit de Soartă să conduc Națiunea română și Armata ei în timpul acela cumplit al anilor ‘40, am înțeles de mult că orice mișcare aș fi făcut, orice decizie aș fi luat, ea va fi interpretată și reinterpretată. Acest lucru este drept și potrivit. Pentru că deciziile mele au influențat viețile tuturor românilor, atît cei contemporani cu evenimentele, cît și cei din generațiile viitoare. Am înțeles, totodată, că interpretările istorice se schimbă, și ele, cu timpul. Ceea ce părea natural sau drept pentru o generație, poate părea de neînțeles pentru alta. Dar am respins întotdeauna, încercarea repetată de a utiliza acest eveniment pentru legitimarea unui partid politic.

Cînd am decis să acționez, acum 60 de ani, am fost călăuzit numai și numai de datoria pe care o am față de Națiune și față de Armată, și nu de interesele înguste ale unui partid politic. Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranță, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră. De aceea, susțin aniversarea de astăzi a acestui eveniment, la mai bine de un deceniu de la căderea dictaturii comuniste, cînd România democrată este capabilă să dezbată semnificația evenimentului fără frică și, poate, fără prejudecăți.

S-a spus, în special de către oameni care nu au cunoscut niciodată personal pe nici unul din actorii acestei drame și care nu au citit nici unul din documente, că decizia mea de la 23 August nu a fost necesară. Mareșalul Antonescu era, se spune, pe punctul de a stabiliza frontul din Moldova și, în orice caz, negocia deja, cu Uniunea Sovietică, ieșirea României din război. Complet fals. Am decis să acționez numai cînd a devenit clar că încercările noastre de a negocia cu aliații nu dădeau rezultate. Ideea că, în vara lui 1944, aliații ar fi fost pregătiți să accepte o pace negociată cu Antonescu sau că Antonescu ar fi fost capabil să oprească Armata Roșie la frontierele noastre, pentru totdeauna, sunt inepții pe care numai oamenii care ignoră înadins realitatea acelei perioade le pot susține.

Am fost, de asemenea, acuzat că am greșit crezînd că acțiunea mea de la 23 August ar fi putut garanta României statutul de țară victorioasă la sfîrșitul războiului sau că ar fi putut salva România de ocupația sovietică. Desigur nu știam, la acea dată, că toate democrațiile, la care românii se uitau ca la un model, deciseseră deja să ne lase pe mîna sovieticilor. Acele documente rușinoase, completate cu ridicolele lor «procentaje de influență»*, au apărut la lumină mult mai tîrziu. Dar știam că, dacă războiul continuă în felul în care vroia Antonescu, Romînia ar fi fost monstruos distrusă.

Iar eu nu aveam de ales între ocupația sovietică și independența completă. Eu am știut că o ocupație temporară sovietică era inevitabilă. Dar am crezut că sancționarea temporară a Armatei Roșii pe pămînt românesc, bazată pe o înțelegere cu guvernul nostru, ne-ar da cel puțin speranța că ocupația ar lua sfîrșit la finele războiului. A fost acest gînd o naivitate? Poate, văzut cu ochii de astăzi. Dar a fost singura fărîmă de speranță, la vremea aceea, pentru a păstra ceva din independența noastră și ar fi fost o crimă să nu fie încercată.

Nu am avut iluzii în privința comportamentului Armatei Roșii pe teritoriile ocupate. Nici nu am avut idei false despre ceea ce vrea Stalin să facă din Europa, în viitor. Totuși, poate cineva să spună că am fi avut o soartă mai bună dacă luptam pe fiecare stradă și în fiecare sat ca să sfîrșim cu aceeași ocupație sovietică luni mai tîrziu, dar cu cîteva sute de mii de morți în plus? La acel moment am încercat să salvez cît mai multe vieți posibil. Desigur, sovieticii nu și-au ținut promisiunile. Și aliații nu ne-au tratat ca pe niște egali, la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum ni s-a dat de înțeles. Dar nu s-ar fi putut obține ceva mai bun dacă războiul continua și dacă și mai mulți români mureau în bătăliile inutile din 1944.

Dar poate că cea mai ciudată critică despre 23 August este că a adus comunismul în țara noastră. Comuniștii, care aveau puțină legitimitate multe decenii după eveniment. A fost o lungă perioadă în care au susținut că au făcut actul de la 23 August ei singuri. Astăzi, cred că astfel de aberații nici nu merită vreo examinare, oricît de superficială. Dar, pentru generațiile noastre tinere, care nu au trăit acele zile, vreau să spun că, în ciuda intimidării și a amenințării prezenței trupelor sovietice, covîrșitoarea majoritate a românilor de rînd nu au votat pentru Partidul Comunist, în primele alegeri după sfîrșitul războiului.

Soarta României nu a fost diferită de cea a Poloniei și Cehoslovaciei, care au fost de partea aliaților, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, și totuși li sa impus comunismul. Ungaria, de exemplu, care a luptat de partea naziștilor pînă la urmă, a avut o soartă similară. La fel și Bulgaria, vecinul nostru din sud, care a încercat să rămînă complet în afara războiului. Comunismul nu a venit în România din cauza a ceea ce s-a întîmplat acum exact șaizeci de ani. El a devenit inevitabil, în momentul în care cei doi dictatori ai Europei, Hitler și Stalin, au început să sfîșie în bucăți continentul și cînd democrațiile lumii au decis că, în nobila bătălie pentru a învinge pe unul din monștri, trebuie să rămînă în termeni prietenoși cu celălalt monstru. A fost o alegere pe care nici eu, nici oricare alt român nu a făcut-o niciodată; a fost o alegere făcută pentru noi, deasupra capetelor noastre.

Dacă actul de la 23 August nu a oprit ocupația și subjugarea noastră într-o dictatură care a durat decenii după aceea, atunci care este totuși semnificația lui? Și, dacă nu are semnificație, de ce îl celebrăm astăzi? Cred că ziua de 23 August 1944 are nu numai o mare importanță, dar ne poate servi de model, în viitor. Actul pe care l-am condus nu a fost o capitulare fără condiții. A fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor șanselor, oricît de subțiri, care ne mai erau la îndemînă. Mai mult, a fost o încercare de a readuce democrația în colțul acesta al Europei.

Aș fi putut să mă limitez la o schimbare de guvern. Dar primele mele acțiuni au fost să anulez legislația rasistă pusă în funcțiune în timpul războiului, să restaurez Constituția democratică din 1923, să garantez egalitatea tuturor cetățenilor noștri și să garantez libertatea cuvîntului și alegeri libere. În acest sens, a fost un act de eliberare pentru întregul popor. Perioada de libertate a fost scurtă, și decenii negre au urmat. Dar, faptul că marea majoritate a poporului m-a sprijinit în timpul acela în acest efort, rămîne cea mai mare satisfacție din viața mea.

Continentul nostru s-a schimbat foarte mult, de atunci încoace. În ciuda tuturor dificultăților și slăbiciunilor, poporul nostru este astăzi liber. Suntem acum membri ai familiei Nord-Atlantice a națiunilor, și curînd, vom fi parte a Uniunii Europene. Vechii dușmani au devenit parteneri și prieteni. Dar rănile acelor ani sunt încă prezente în noi. Am fost mișcat de imaginile recente ale Cancelarului german, care a vizitat mormîntul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată, care a murit și a fost îngropat în pămînt românesc, nu mult după actul de la 23 August. A fost o amintire a costului pe care toate națiunile l-au plătit în acel teribil război, o amintire a suferinței care încă mai doare, chiar personal, noua generație a liberalilor pe care Europa îi are astăzi.

Dar a fost și un simbol al speranței. Niciodată de acum încolo, nici un lider român nu va mai trebui să se găsească în fața unor asemenea decizii, cum am fost eu în luna august, acum 60 de ani. Niciodată de acum încolo nu va mai trebui ca vreun lider român să învețe ce înseamnă ca soarta țării noastre să fie decisă în spatele scenei, în tratate secrete făcute fără să fim informați sau consultați. Mici sau mari, sărace sau bogate, statele Europei trebuie să învețe să se respecte unele pe altele. Trebuie să ne amintim astăzi de soldații care au plătit cu cel mai înalt sacrificiu. Ei toți purtau pe uniformă inițiala numelui meu, și nici o onoare mai înaltă nu mi-a fost dată vreodată decît să-i comand, în acele timpuri grele.

Trebuie să ne amintim de civilii care au pierit în bombardamente, foametea și devastările din război. Și, trebuie să ne plecăm capetele în memoria evreilor uciși, ca și ai membrilor altor minorități etnice, care au suferit în război. Dar, în cele din urmă, trebuie să ne rămînă speranța. Încurajez pe toți românii să se uite la actul de la 23 August 1944, nu ca la un eveniment de care a profitat o persoană sau un partid, nici ca la un act care ne-a adus prejudicii, ci ca la un episod fundamental din renașterea noastră morală, începutul unui lung drum către respect de sine și democrație, momentul în care România a dovedit că este parte din adevărata Europă. Idealurile în care am crezut atunci, principiile care m-au condus toată viața, încep să se realizeze astăzi. Sunt mîndru de decizia mea și sunt sigur că istoria va dovedi că ceea ce eu și generația mea am făcut, acum șaizeci de ani, a fost drept.“

*Citiți: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2014/05/25/yalta-1945-artizanii-divizarii-europei-churchill-si-stalin/

Sursa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/regele-mihai-despre-23-august-1944-actul-pe-care-l-am-condus-nu-a-fost-o-capitulare-fara-conditii

90 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Mihai

     Regina Maria (bunica) cu principele Mihai I, 1925

        Astăzi se împlinesc 90 de ani de când Regele Mihai a urcat pe tronul României. S-a întîmplat în 20 iulie 1927, cînd Principele Moştenitor Mihai avea doar 6 ani. Urcarea pe tron a unui copil a impresionat o lume întreagă. Care au fost circumstanţele în care s-a întâmplat acest lucru, aflaţi din Pagina de istorie.

      În noaptea de 19 spre 20 iulie 1927,  la Pelişor se stingea din viață Regele Ferdinand Întregitorul. Îi succeda în poziția de Cap al Statului nepotul său, Regele Mihai I, în vîrstă de cinci ani şi opt luni. A fost nevoie ca un copil să devină rege al României deoarece tatăl său, principele Carol al României, renunţase la prerogativele de moştenitor al Coroanei.

La 20 iulie 1927, Principele Moştenitor Mihai a fost adus de la Sinaia la Bucureşti, cu trenul regal, pentru a fi prezentat Camerelor reunite ale Parlamentului. Venise împreună cu mama sa, Principesa Elena. „Trăiască Regele Mihai I”, au strigat deputaţii, iar Regele în pantaloni scurţi a salutat pentru prima oară Parlamentul, în calitate de suveran.

Pentru că era minor, atribuţiile regelui au fost exercitate de un Consiliu de Regenţă, format din trei persoane, dintre care una era unchiul lui Mihai, principele Nicolae. Treptat, această instituţie şi-a pierdut din autoritate şi funcţionalitate, iar principele Carol, tatăl lui Mihai, ajutat atît din exteriorul, cît şi din interiorul ţării, a revenit pe tron,  la trei ani după ce Mihai devenise rege.

A doua domnie a regelui Mihai a survenit într-un moment dramatic pentru România. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea a renunţat din nou la tron, iar Mihai a redevenit rege al României. Atunci, regele Mihai I avea 19 ani. Însă România era condusă, cu puteri dictatoriale, de generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Fără ştirea regelui, Antonescu a angajat România în Al Doilea Război Mondial alături de Germania, pentru a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei. Însă armata română nu s-a oprit la Nistru, acolo unde se terminau teritoriile româneşti, ci a mers mai departe, în teritoriul rusesc.

După trei ani, Naţiunile Unite au întors soarta războiului în favoarea lor, iar armata română era într-o situaţie dezastruoasă. Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul care prevedea condiţii foarte dure pentru România. Sprijinit de liderii principalelor partide, regele Mihai l-a demis şi arestat pe Ion Antonescu printr-o lovitură de palat în ziua de 23 august 1944. România a semnat armistiţiul cu URSS şi a întrat sub influenţă sovietică, după ce fusese abandonată de SUA şi Marea Britanie. Pe 30 decembrie 1947, Mihai I a fost silit de comunişti să abdice.

După 50 de ani de exil, regelui Mihai i-a fost recunoscută cetăţenia română şi a putut să revină definitiv în ţară abia în 1997. Regele Mihai I este ultimul şef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care se află încă în viață şi singura persoană din istoria omenirii care a purtat timp de nouă decenii titlul de rege, chiar dacă a domnit efectiv, doar 10 ani. (Sursa: http://www.rfi.ro/politica-96627-pagina-de-istorie-aniversare-urcarea-regele-mihai-tronul-romaniei)

„În urmă cu 90 de ani, Regele Mihai al României urca pe tronul țării. În această zi de sărbătoare, gîndurile bune și pline de recunoștință ale poporului român sunt alături de Majestatea Sa. În timpul pe care Regele Mihai l-a petrecut în exil, năzuințele pentru libertatea românilor i-au rămas nezdruncinate. Aniversarea a 90 de ani de la urcarea pe tronul României este nu numai un prilej de bucurie, dar și unul de apreciere pentru contribuția Majestății Sale la menținerea identității noastre naționale și față de grija purtată țării. Este o zi în care poporul român se înclină în fața unui simbol al demnității și loialității față de țară. Să ne trăiți întru mulți ani, Majestate!”, a scris Călin Popescu Tăriceanu pe Facebook.

La cei 95 de ani „Starea de sănătate a Majestatăţii Sale este fragilă, dar prezintă stabilitate. Regele Mihai este liniştit, are mulţumire sufletească şi apreciază îngrijirea echipei sale medicale. Alături de Rege sunt permanent angajaţi ai Casei Majestăţii Sale, detaşaţi în Elveţia, şi două maici ortodoxe”a comunicat Casa Regală în 27 iunie 2017. (Sursa: https://www.antena3.ro/actualitate/starea-de-sanatate-a-regelui-mihai-este-fragila-dar-stabila-420685.html)

Istoria unei organizații din care se revendică și Iohannis (II)

organizatia-z4dp6lx3uy

                   Grupul Etnic German, subiectul nostru de astăzi, a reintrat în atenţia generală după circa 70 de ani de absenţă, o dată cu discuţiile pe marginea numirii domnului Klaus Iohannis în funcţia de „vicepremier“. Legătura dintre K. Iohannis, primar al Sibiului, şi defuncta organizație nazistă fiind următoarea: K. Iohannis, s-a aflat în fruntea „Forumului Democrat al Germanilor din România“ (una dintre organizaţiile germanilor din România, similară cu U.D.M.R.). Prin implicarea unor politicieni români, precum Adrian Năstase, a preluat drepturile patrimoniale ale sus-numitei organizaţii naziste (pactul Năstase‑Iohannis).

Iată principalele idei ale primei părți din studiul semnat de istoricul Victor Dogaru, publicate în ziarul nostru de ieri:

* Înfiinţarea şi desfiinţarea Grupului Etnic German au fost dictate României de către forţe externe, iar GER este menţionat pentru prima oară în Dictatul de la Viena.

* La Viena, pe 30 august 1940, pe lîngă actul propriu-zis al „Dictatului de la Viena“, s-a semnat de către miniştrii Afacerilor Străine român și german (M. Manoilescu și Joachim von Ribbentrop) și următorul acord, prin care „(…)Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condiţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică românească și de a dezvolta și de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărîrii de la Alba Iulia pentru conservarea naționalităţii germane“.

* Grupul Etnic German (GEG) va fi înfiinţat juridic pe 20 noiembrie 1940 (Decret-lege 3884).

* Tot prin acest decret (art. 3) se recunoaşte şi existenţa Partidului “Muncitorilor Naţional-Socialist German“, care reprezenta politic Grupul Etnic, acesta fiind și singurul partid care va funcţiona în România, după desfiinţarea Mișcării Legionare.

* În realitate, prin formarea G.E.G., Germania nazistă preia controlul comunitaţii germane din România.

* În fruntea GEG va fi numit direct de la Berlin Andreas Schmidt. Scopul respectivei organizaţii şi principala misiune a lui A. Schmidt (acesta se întorcea în țară în 1939, după o lungă ședere în Germania, unde devenise membru SS) fiind organizarea eficientă după model nazist a germanilor din România şi realizarea de înrolări pentru Wehrmacht, SS și Todt.

* GEG, împreună cu PMNS, a controlat o serie de organizaţii de inspiraţie nazistă, precum: „Einsatzaffel“, „Deutsch Manmschafr“, „Deutsch Arbeiterscheft“, „Deutsch Arbeiterschejt“, „Landesbaarerscheff“. Această organizaţie a dat Germaniei naziste 50.000/55.000 de soldaţi, inclusiv în unităţile SS, şi circa 15.000-20.000 de lucrători în industria germană (Organisation Todt).

* Naționalismul G.E.G. a degenerat în idei de superioritate rasială şi cultură. Transilvania urma să devină şi ea o regiune a marelui Reich. Referitor la rasismul cultivat în acea perioadă, o notă a jandarmeriei ne semnalează apariția unui certificat de arian în cadrul etniei germane.

* Sentimentele antiromâneşti se manifestă prin diverse acțiuni, precum: germanizarea numelor străzilor din Timişoara, înlăturarea tablourilor cu Regele Mihai și Antonescu şi înlocuirea lor cu tablouri cu Adolf Hitler în diverse clădiri publice, prezența drapelelor naziste la întrunirile publice ale etnicilor germani. La acestea se pot adăuga şi unele mai grave, precum refuzul de a se prezenta la încorporare în armata română sau refuzul de a ceda rechiziţiile obligatorii cerute de statul român, motivînd că etnicii germani contribuie la rechiziţii pentru armata germană.

În ziarul de azi publicăm continuarea studiului respectiv.

Organizația obține autonomie educațională

De reţinut că toate acestea se întîmplau în timp ce românii mureau alături de germani pe frontul de Est. Mai mult, în timpul operaţiunii Barbarossa, autorităţile române s-au confruntat cu dezertări importante ale etnicilor germani, care descompletau unităţile române, pentru a se înrola în armata germană.

Tineretul german din țară se pregătea pentru autoapărare, în acest sens organizînd diverse acțiuni. Dintr-un răspuns al Marelui Stat Major Secția II, pentru GEG, aflăm că tineretul german primise autorizație să facă trageri cu arme Geco. Totuși, autoritățile române exercitau presiuni ca armele să fie înregistrate conform legilor în vigoare.

Toţi istoricii conclud că G.E.G. s-a completat ca un „stat în stat“, fapt ce tindea să se agraveze cu trecerea timpului (1940-1945). Astfel, G.E.G. a preluat învăţămîntul confesional şi cel german de stat.

La 1 noiembrie 1941 este publicat Decretul-lege nr. 3.097, prin care G.E.G. primea dreptul să înfiinţeze şi să coordoneze şcoli primare, secundare şi alte instituţii educaţionale. În cadrul acestora, G.E.G. obţinea autonomie educațională, putînd folosi propriile planuri de învăţămînt, programe analitice şi de examene, acestea trebuind doar să fie aprobate de Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor:

Art. 1. „Grupul Etnic German din România, ca persoană juridică de drept public, are dreptul de a înfiinţa şi conduce şcoli de grad primar şi secundar teoretice şi practice şi institute de educaţie germană de orice categorie. În raport cu Statul Român, Grupul Etnic German din România este reprezentat în ce priveşte învăţămîntul prin secţia şcolară a Grupului Etnic German“.

8-9_facsimil

Sărbători ariene păgîne, în loc de creștinism

Ca particularitate, poate fi reţinut ateismul lor agresiv îndreptat împotriva germanilor care se ţineau după religia „inventată de jidani“ (n.a. – creştinismul), educaţia tineretului trebuia făcută după perceptele naţional-socialiste, în care creştinismul nu avea ce căuta. A. Schmidt, liderul grupului etnic german, a afişat o atitudine ateistă, el exprimîndu-se împotriva unei „lupte pentru cucerirea unei vieţi de apoi inexistente“ sau că „religia noastră este istoria noastră“ (a dat chiar exemplu cînd şi-a înmormîntat soţia fără slujbă religioasă).

Pentru a contracara „influenţa“ preoţilor, hitleriştii germani organizau duminica manifestări sportive în vecinătatea bisericilor şi promovau diverse sărbători păgîne vechi „ale arienilor“, care erau sărbătorite „la concurenţă“ cu cele creştine. Astfel, la data de 21 decembrie a fiecărui an s-a încercat introducerea serbării „focului“ sau a „solstiţiului de iarnă“, iar în paralel se sublinia originea „străină“ a creștinismului:

„21 decembrie al fiecărui an, serbarea focului sau a solstiţiului de iarnă, cînd se ard trunchiuri uriaşe de brad în contemplaţia evlavioasă a adepţilor“.

„Astfel, cu prilejul sărbătorilor în aer liber ale solstițiului de iarnă sau vară se aprind ruguri mari împodobite cu zvastica, iar în cuvîntul ţinut de unii fruntaşi s-a arătat că în acest mod se preamăreşte Dumnezeul străbunilor, care nu este acela impus de om dintr-o rasă străină“.

Este de reţinut că nazismul acestei organizaţii nu a fost unul mimat sau de conjunctură (steagul cu zvastica, uniformele, portretele lui Hitler, toate au fost prezente), mai mult, în cadrul minorităţii germane au existat cîţiva membri care au încercat să se opună nazificării, precum Episcopul Friederich Muller din Sibiu sau Hans Otto (1890-1953). Reţinem că nu vorbim de situaţie fără vinovaţi, în care toţi etnicii germani s-au lăsat duşi de val din lipsă de alternative. Grupul Etnic German şi partidul Muncitorilor Naţional-Socialist au fost cît de naziste se poate și, din păcate, marea parte a etnicilor germani, în special tineri, s-au lăsat infectaţi de virusul supremaţiei rasiale.

GEC – desființat de Regele Mihai în octombrie 1944

După începerea negocierilor de pace, României îi este impus să interzică şi să confişte bunurile organizaţiilor fasciste și naziste. Sunt luate în discuţie Mişcarea Legionară și Deutsche Volksgruppe, se concluzionează că M.L. a fost deja desființată în 1941 (şi bunurile confiscate) şi prin urmare Deutsche Volksgruppe este cea care face obiectul tratatului: „Mișcarea legionară fiind desființată legal de la 21 ianuarie 1941, nu mai era necesar un nou act formal de dizolvare“.

Deşi iniţial aproape toţi germanii au fost internaţi în lagăre sau arestaţi la domiciliu, mai tîrziu, autorităţile au stabilit că simpla apartenenţă la G.E.G. nu constituia o infracţiune, doar liderii fiind consideraţi principalii vinovaţi. Aceştia din urmă au fost deportaţi în URSS, unde li s-a pierdut urma, de exemplu, Andreas Smith a fost trimis în lagărul Vokuta, de dincolo de Cercul Polar, unde și moare, în condiții neelucidate probabil, în 1948. După alte surse, ar fi murit în minele din Dombas, în 1950.

De reţinut că Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul-lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României, şi nicidecum printr-o lege de naţionalizare. La 2 ianuarie 1945 se înfiinţează Comisariatul General pentru lichidarea Grupului Etnic German şi se trece la identificarea bunurilor mobile şi imobile ale acestei organizaţii.

Deutsche Volksgruppe şi-a obţinut patrimoniul astfel: a) prin absorbţia vechilor organizaţii germane, b) prin participarea la Legea Românizării, adică preluării/confiscării de bunuri evreieşti, c) datorită banilor primiţi de la Hitler şi banilor acordaţi de Antonescu în diverse situaţii.

În urma unor înţelegeri între Klaus Iohannis și Adrian Năstase și, ulterior, Victor Ponta, după Revoluţie, Forumul Germanilor din România, ce se revendicase ca succesor al Deutsche Volksgruppe, primeşte garanţii în vederea restituirii patrimoniului nazist. Din acest patrimoniu ştim că fac parte şi proprietăţi cumpărate cu bani de la Hitler, ca şi foste proprietăţi evreieşti sau bunuri care au aparținut unor diverşi particulari germani care au fost constrînşi să îşi vîndă/cedeze bunurile în folosul naţional-socialismului.

img677

Din punct de vedere istoric, doresc să subliniez următoarele aspecte:

  1. Grupul Etnic German nu a fost nici înfiinţat, nici desfiinţat ca urmare a voinţei „democratice“ a Statului Român (înfiinţare = al III-lea Reich; desfiinţare = URSS).
  2. Restituirea patrimoniului unei organizații naziste prin decizii judecătoreşti intră în directă contradicţie cu tratatele internaţionale semnate de România (articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 și art. 5 Tratatului de Pace, ţinînd cont că în cazul conflictelor între legislaţia internă şi tratatele internaţionale ratificate de România, au prioritate cele internaţionale).
  3. Liderii Grupului Etnic German au fost deportaţi şi exterminaţi în URSS, stabilirea calităţii de succesor de către o altă organizaţie cu alţi membri ce au altă doctrină politică şi un alt nume pare imposibilă. (de ex.: Andreas Smith a murit în lagărul Vokuta din URSS).
  4. Grupul Etnic German a fost înfiinţat ca persoană juridică de „drept public“, ne întoarcem la dreptul roman și cităm: „Publicum ius est quod ad Statum Rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent“, adică în traducere: ce este „de drept public“ aparţine statului. Fapt recunoscut și de legislaţia europeană, care cînd vorbeşte de finanţare, precizează:

„2.2.3 Persoană juridică de drept public

Autoritatea publică reprezintă orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public“.

De fapt, aşa a fost şi modul în care au fost „salvate“ bunurile G.E.G. cînd ruşii le-au sigilat şi au dorit să le preia ca fiind „bunuri inamice“, atunci statul român a demonstrat că de fapt este vorba de „bunuri de drept public“ şi ele practic aparţineau statului, personalitatea juridică a G.E.G. fiind similară cu a unui minister.

Q.E.D.

P.S.: Este interesant să vedem cum se va face partajarea între bunurile organizației naziste „de drept public“ GEG şi bunurile Partidului Muncitorilor Național-Socialist German (cu care aceasta era, practic, asimilată), evitîndu-se bunurile confiscate/preluate abuziv de la evreii (legea romanizării) sau de la germanii opozanţi, sau cele cumpărate cu bani nazişti (intrăm pe alte tratate internaţionale), ca ONG-ul de drept privat Forumul Germanilor din România să preia strict bunurile „organizației naziste“ al cărei succesor se revendica!

În încheiere…

Problema revendicării patrimoniului G.E.G. ne pune în fața unui paradox. Klaus Iohannis, lider al Forumul Democrat al Germanilor din Romînia (FDGR), membru P.N.L. din 2013, a fost susținut în demersurile sale legate de patrimoniu G.E.G. ințial de Adrian Năstase și mai tîrziu de Victor Ponta, același Ponta care s-a opus, în martie 2014, aducerii domnului Klaus Iohannis la guvernare. Mai mult, șeful domnului Klaus Iohannis din P.N.L., domnul Crin Antonescu, este și inițiatorul unui proiect de lege pentru condamnarea Mișcării Legionare. Același Crin Antonescu nu are însă nici o problemă cu faptul ca FDGR (federație condusă de Iohannis) revendica niște bunuri naziste.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura istoricului Victor Dogaru.

Istoria unei organizații din care se revendică și Iohannis (I)

 

Istoria unei organizații din care se revendică și Iohannis (I)

grup-uc8dl520vm

               Grupul Etnic German, subiectul nostru de astăzi, a reintrat în atenţia generală după circa 70 de ani de absenţă, o dată cu discuţiile pe marginea numirii domnului Klaus Iohannis în funcţia de „vicepremier“. Legătura dintre K. Iohannis, primar al Sibiului, şi defuncta organizație nazistă fiind următoarea: K. Iohannis s-a aflat în fruntea „Forumului Democrat al Germanilor din România“ (una dintre organizaţiile germanilor din România, similară cu U.D.M.R.). Prin implicarea unor politicieni români, precum Adrian Năstase, a preluat drepturile patrimoniale ale sus-numitei organizaţii naziste (pactul Năstase-Iohannis).

Această poveste începe pe 27 februarie 2007, cînd Hans Klein (preot evanghelic şi consilier local), în calitatea de preşedinte al organizaţiei municipiului Sibiu a Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R. – președinte Klaus Iohannis), a chemat în judecată municipiului Sibiu, reprezentat tot de primarul Klaus Iohannis (şeful său în F.D.G.R.). Instanţa a admis cererea domnului Hans Klein, iar sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007, nu a fost atacată de nimeni şi a rămas definitivă. Astfel, în mod oficial, printr-o sentinţă definitivă, F.D.G.R. devine succesorul organizației naziste care face obiectul prezentului studiu.

a3

Grupul Etnic German şi Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist au dat Germaniei Naziste pentru 50.000 de soldaţi

Grupul Etnic German, menţionat în Dictatul de la Viena

Despre Grupul Etnic German trebuie înţeles că atît înfiinţarea cît şi desfiinţarea sa au fost dictate României de către forţe externe şi, prin urmare, statului român nu i se poate reproşa aproape nimic în legătură cu această organizaţie. Grupul Etnic German este menţionat pentru prima oară în Dictatul de la Viena. La acea dată, Germania se temea ca românii să nu se prindă că rapturile teritoriale fuseseră parte a unui plan german (numit Fruhling Offensive, adică ofensiva de primăvară) menit a slăbi statul român și a-l aduce în aria de influenţă a Reich-ului.

Prin urmare, la Viena, pe 30 august 1940, pe lîngă actul propriu-zis al „Dictatului de la Viena“, s-a semnat de către miniştrii Afacerilor Străine român și german (adică M. Manoilescu și Joachim von Ribbentrop) și următorul acord:

„În dorinţa de a consolida situaţia grupului etnic german din România, potrivit relaţiilor prieteneşti dintre România și Germania, guvernul Regal Român și Guvernul Reich-ului au convenit următoarele: Guvernul Regal Român îşi ia angajamentul de a pune în toate privinţele în condiţii de egalitate pe cei care aparţin Grupului Etnic German din România cu populaţia etnică românească și de a dezvolta și de aici înainte poziţiunea grupului etnic german în spiritul hotărîrii de la Alba Iulia pentru conservarea naționalităţii germane“.

În ciuda faptului că minoritatea germană prosperase sub statul român, mai ales ţinînd cont că pînă la 1918 germanii din fosta provincie „Erdely“ fuseseră aproape maghiarizaţi şi doar sub stăpînirea română etnicii germani au avut şansa unei re-germanizări (şcoală, biserică, instituţii), României îi este impus, o dată cu Dictatul de la Viena, semnarea unui protocol adiţional privind respectarea angajamentelor luate la Alba Iulia în 1918 privind minorităţile, de această dată cu trimitere directă la minoritatea germană. Prin urmare, toate datele indică impunerea acestui protocol ca o „garanţie“ că statul român nu va trece la represalii împotriva etnicilor germani.

Prin urmare, Grupul Etnic German va fi înfiinţat juridic pe 20 noiembrie 1940 (Decret-lege 3884), practic, cu o zi înaintea vizitei generalului Ion Antonescu la Berlin, vizită ce a avut ca scop aderarea României la „Pactul Tripartid“ (23 noiembrie.)

De reţinut că naşterea acestei organizaţii naziste nu a avut o conjunctură foarte „democratică“, diplomaţia românească fiind nevoită sa tacă și să accepte formarea „Grupului Etnic German“.

Conform Monitorului Oficial, Grupul Etnic German era declarat persoană juridică română de drept public (Art. 1), aparţineau acestei organizaţii „toți cetăţenii români care prin confesiunea lor la poporul german au fost recunoscuţi ca fiind de origine etnică germană“ (Art. 2)

Tot prin acest decret (Art. 3) se recunoaşte şi existenţa partidului „Muncitorilor Naţional-Socialist German“, care reprezenta politic Grupul Etnic, acesta fiind și singurul partid care va funcţiona în România, după desfiinţarea Mișcării Legionare, pînă la întoarcerea armelor.

p1560084

Deşi unii susţin că etnicii germani au fost constrînşi, statul român a făcut tot ce a putut pentru a asigura înscrierile în Grupul Etnic German

A.Schmidt, membru SS, în fruntea Grupului Etnic German

Deşi o parte dintre cei care au tratat acest subiect au înclinat să spună că „etnicii germani nu au avut de ales“, nici la înscrierea în G.E.G. și nici la înrolările în SS/Wehrmacht/Todt, în realitate documentele indică clar că statul român a făcut tot ce a putut pentru a asigura voluntariatul înscrierilor și înrolărilor.

Problema pare a fi simplă, germani din România au avut posibilitatea de a raporta statului român abuzurile comise de Grupul Etnic German și de a da prioritate legilor române. Cu toate acestea, ei au ales Vaterland-ul (nu că îi condamn, dar faptele sunt fapte) și, făcînd aceasta, ei au făcut, practic, un pariu. De altfel, rapoartele serviciilor din 1945 arătau clar resemnarea populaţiei germane, care era perfect conştientă că a pierdut războiul.

Istorici care au tratat acest subiect, precum Claudiu M. Florian, Florian Banu, Vasile Ciobanu, sunt cu toţii de acord că în realitate, prin formarea G.E.G. Germania nazistă preia controlul comunitaţii germane din România (care fusese destul de divizată pînă la acea dată).

Pentru germanii din România, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, o dată cu desfiinţarea partidelor și crearea F.N.R. de către Carol II. A urmat aderarea germanilor la FNR (10 ianuarie 1939), cărora guvernul le aproba funcţionarea „unei reprezentanţe a intereselor generale culturale, sociale, economice ale germanilor din Romînia“ (Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumanien) în cadrul F.N.R., sub preşedinţia lui Fritz Fabritius, susţinut inițial de cercurile germane. Înlăturarea Landesfuherer-ului Fabritius, cîteva luni mai tîrziu, şi impunerea lui Wolfram Brukner ca lider al comunităţii germane (11 octombrie 1939), atunci cînd Fabritius devenise indezirabil în ochii cercurilor bucureştene, au simbolizat momentul pierderii autonomiei germanilor din România faţă de Berlin.

În fruntea Grupului Etnic German va fi numit direct de la Berlin Andreas Schmidt, pe 26 septembrie 1940, scopul acestei organizaţii şi principala misiune a lui A. Schmidt (acesta se întorcea în țară 1939, după o lungă ședere în Germania unde devenise membru SS) fiind organizarea eficientă după model nazist a germanilor din România şi realizarea de înrolări pentru Wehrmacht, SS și Todt.

Etnici germani, voluntari în armata nazistă

Grupul Etnic German, împreună cu Partidul Muncitoresc Național Socialist, cu care se confunda, a controlat o serie de organizaţii de inspiraţie nazistă, precum: „Einsatzaffel“, „Deutsch Manmschafr“, „Deutsch Arbeiterscheft“, „Deutsch Arbeiterschejt“, „Landesbaarerscheff“.

Datele arată că această organizaţie a dat Germaniei naziste 50.000/55.000 de soldaţi, inclusiv în infamele unităţi SS, şi circa 15.000-20.000 de lucrători în industria germană (Organisation Todt). Ideea folosirii etnicilor germani din România în armata germană se pare că a apărut în anul 1939, cînd, după izbucnirea războiului, 350 de germani originari din România, aflați în Germania la studii, s-au oferit voluntari pentru armata germană.

Principala problemă a fost că cetăţenii români nu puteau fi înrolaţi în alte armate, prin urmare înrolările îmbrăcau diverse forme, precum plecări la „muncă“, „specializare“, „şcoală“, sau chiar trecere ilegală a frontierei. În 1940 a avut loc „1000-Mann Aktion“, sub coordonarea lui Heidrich Himmler din Germania şi Andreas Schmidt, acţiune care îşi propunea recrutarea a 1.000 de voluntari. Mare parte dintre aceştia vor ajunge înrolaţi în Divizia 2 SS Panzer „Das Reich“ (ca şi alţi etnici germani, din Banatul românesc, înrolaţi ulterior). Această unitate a fost acuzată şi condamnată la Nürnberg pentru masacrul de la Oradour-sur-Glane.

Deşi guvernul român se arată iniţial intransigent în legătură cu înrolarea cetățenilor germani, în faţa unor presiuni considerabile din partea Reich-ului, începe treptat sa facă concesiuni, de exemplu, la 1 iulie 1941 și la 16 noiembrie 1942, și se emite cîte un Decret-lege pentru amnistierea unor infracţiuni legate de dezertare.

Abia la 12 mai 1943 guvernul român își dă acceptul în vederea înrolării etnicilor germani, doar în regim de voluntariat.

O mare parte din voluntari au fost înrolați în divizia 7 Munte SS „Prinz Eugen“ (staționată în Iugoslavia), care se afla sub comanda generalului Arthur Phleps, etnic german din România.

clubul_sportiv_soimii_sibiului

Patrimoniul nazist a fost restituit, după 1989, către Forumul Democrat al Germanilor din România

Transilvania urma să devină o regiune a marelui Reich

Naționalismul G.E.G. a degenerat în idei de superioritate rasială şi cultură, ajungînd chiar în a cocheta cu ideea creării unui Donalaund (o regiune „a Dunării de jos“ constituită din Banatul istoric), conform unor date strînse de serviciile noastre, populația ne-germană de aici urmînd a fi deportată în Transnistria „împreună cu ţiganii“.

Referitor la Transilvania, aceasta urma să devină şi ea o regiune a marelui Reich. Referitor la rasismul cultivat în acea perioadă de liderii comunității germane între etnicii săi, o notă a jandarmeriei ne semnalează apariția unui certificat de arian în cadrul etniei germane:

„Printre minoritarii germani din România circulă un fel de carnete denumite AHFNPASS-URI/pașaportul străbunilor, cu care persoanele de origine germană caută a se stabili originea lor ariană“.

Relația etnicilor germani cu statul român era definită de Volksgruppenfrer-ul A. Schmidt într-o cuvîntare ținută la Sibiu, pe 9 februarie 1941, astfel: „Nu suntem nimic altceva decît o parte a marelui popor german și raportul nostru cu statul este raportul Germaniei cu România“.

Arhivele românești sunt pline cu rapoarte realizate de diverse servicii şi direcţii, precum „SSI“, „Jandarmerie“, „Poliţie“, „Consiliul de miniştri“, în care ne sunt relatate apariţia unor sentimente antiromâneşti, manifestate prin diverse acțiuni, precum: germanizarea numelor străzilor din Timişoara, înlăturarea tablourilor cu Regele Mihai și Antonescu şi înlocuirea lor cu tablouri cu Adolf Hitler în diverse clădiri publice din zonele cu populaţie majoritar germană, prezenţa steagurilor româneşti disproporționată ca număr şi mărime, în comparaţie cu drapelele naziste, la întrunirile publice ale etnicilor germani.

La acestea se pot adăuga şi unele mai grave, precum refuzul de a se prezenta la încorporare în armata română sau refuzul de a ceda rechiziţiile obligatorii cerute de statul român (Legea nr 139/1940), motivînd că etnici germani contribuie la rechiziţii pentru armata germană.

Articolul a apărut în ediția online a Cotidianului sub semnătura istoricului Victor Dogaru.

Sursa: http://www.cotidianul.ro/istoria-unei-organizatii-din-care-se-revendica-si-iohannis-i-296260/

Regele Mihai la 95 de ani

Regele Mihai

 La mulți ani Majestatea Voastră!

Regele Mihai, înfăptuitorul actului istoric de la 23 august 1944

Regele-MIhai

                 Unul din cele mai importante momente din istoria modernă a României a făcut obiectul multor interpretări și controverse. În istoriografia comunistă el a fost atribuit Partidului Comunist Român, ca realizator al acestuia.  În realitate, adevăratul înfăptuitor al actului de la 23 august 1944 a fost Regele Mihai.

Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfîrșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată, astfel, de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, în realitate, era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.“ (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lovitura_de_stat_de_la_23_august_1944)

„În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei.[13] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare”[14][16] „necondiționată”[17] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvînd sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfîrșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărîte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa cînd încă nu se precizase clar înfrîngerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației[18]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[19] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

Unii susțin[14][20] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd[21] în absența de-a lungul anilor a unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la anumite comemorări din Cehia și Slovacia[22].“ (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_I_al_Rom%C3%A2niei)

„Cînd balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 pînă a ocupat întreaga țară, începînd procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mîinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzînd să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rîndul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrîns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară.“ (Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_I_al_Rom%C3%A2niei)

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

Ziua Regalității – 10 mai 2016

 Stema Regală

                  După 69 de ani, ziua de 10 mai a redevenit sărbătoare națională.

  „Consacrată în constituția națiunii române ca Zi Națională, 10 mai glorifică, așadar, trei momente istorice diferite – începutul domniei lui Carol I, Independența de Stat și încoronarea primului rege al țării -, toate trei legate indisolubil de instituția monarhiei. (…) De peste două decenii, România, republică democratică și europeană, își celebrează, prin dispoziție constituțională, Ziua Natională la 1 decembrie, data menită a eterniza amintirea Marii Uniri de la 1918, înfăptuită sub sceptrul regelui Ferdinand. Cu toate acestea și în ciuda multor avataruri trăite de societatea românească în cei 23 de ani scurși de la momentul de răscruce din decembrie 1989, semnificațiile adînci ale lui 10 mai nu s-au stins nicicînd. Este, credem, momentul de a-i da acestei zile strălucirea oficială meritată, conferindu-i statutul de Sărbătoare Națională, pentru ca românii de azi și din viitorime să nu uite niciodată marile servicii făcute națiunii de monarhia constituțională”, scria senatorul Puiu Hașotti, inițiatorul proiectului.

Proiectul legislativ privind instituirea acestei sărbători a fost adoptat de Camera Deputaților, for decizional în acest caz,  în data de 22 aprilie 2015, iar legea pentru declararea zilei de 10 Mai ca zi de sărbătoare națională a apărut în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 336 din 18 mai 2015. (Legea nr.103 din 2015)

Surse: http://www.romaniatv.net/zile-libere_291086.html#n

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/05/10/10-mai-zi-de-sarbatoare-nationala-07-04-36

Copyright© 2013-2016 Revelații ale cerului

Aniversarea Regelui Mihai

Regele Mihai

La mulți ani Majestatea Voastră!

Anul acesta în 20 iulie Regele Mihai a împlinit 88 de ani de la încoronarea sa, fiind astfel „cel mai longeviv monarh de la propria sa încoronare, din întreaga istorie universală, «one of the greatest kings that has ever lived» (Sir Arthur Gavyn)“.(sursa: https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com/2014/07/20/cel-mai-longeviv-monarh-din-istoria-lumii/)

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Regele şi războiul

 Ziua Europei

Prima decadă a lunii mai este bogată în evenimente. În zilele de 8 şi 9 mai au fost sărbătoriţi şaptezeci de ani de la terminarea ultimului război mondial, aliaţii de altă dată comemorînd separat evenimentul într-o Europă profund divizată.

Regii

10 mai, „Ziua Regalităţii“ marchează trei momente istorice importante : începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. Între 1866 şi 1947 această dată a reprezentat ziua naţională a României.

Deşi diferite ca şi conţinut, aceste evenimente au un element comun: Casa Regală a României.

RMihai

Regele Mihai, ca şef de stat este cel care a contribuit decisiv, prin poziţia pe care a adoptat-o la 23 august 1944, la scurtarea cu cel puţin şase luni a celui de-al doilea război mondial.

Cu toate acestea, Majestatea Sa, ca ultim şef de stat în viaţă din acea perioadă, nu a fost niciodată invitat de nici unul dintre aliaţi să participe la vreuna din comemorări, nerecunoscîndu-i-se astfel aportul său imens în soluționarea acestui conflict.

Am asistat şi eu, zilele acestea, la o manifestare de comemorare a eroilor căzuţi în război. M-a mîhnit faptul că celor sovietici nu li s-a acordat importanţa pe care o merită. Adevărul istoric trebuie respectat.

Istoria trebuie să ne-o asumăm cu bune şi rele.

Copyright © 2013-2015 Revelații ale cerului

La mulți ani Majestatea Voastră !

Regele Mihai

Sire,

Cu ocazia zilei Dumneavoastră de naștere vă doresc multă sănătate și pace sufletească.

La mulți ani Majestatea Voastră!