Arhive blog

Criza virusului totalitar între recomandări și obligații

 

 

        Am ascultat aseară conferința de presă a dlui Marcel Vela, ministru de interne, ajutat de doi secretari de stat. Nu m-au surprins măsurile noi adoptate. Normale și de bun simț civic. Mi-a atras atenția altceva, și anume faptul că restricțiile-recomandări anunțate de dl Vela au fost interpretate de unul dintre secretarii de stat prezenți la conferință drept recomandări-obligatorii. Am simțit din plin greutatea acestui cuvînt „obligații” mai ales atunci cînd s-a referit la restricțiile libertății de a aduce cult lui Dumnezeu în public și împreună cu alții. Repet, restricțiile de circulație și de grupare sunt foarte utile în contextul actualei crize sanitare, dar cele cu caracter religios cred că pot fi ușor amendabile pînă la a lăsa un spațiu de mișcare și celor care recurg la obiecția de conștiință. Nu știu cîți cetățeni/creștini în România contemporană, în fața fricii de moarte, care unora li se pare iminentă, recurg la obiecția de conștiință pentru a participa la sfînta liturghie duminicală. Dacă există un astfel de partid, partidul „obiectorilor de conștiință”, aș vrea să mă înscriu și eu. Da, vreau să fac asta pentru că nu sunt de acord în conștiință cu limitarea, restricționarea sau eliminarea totală a libertății religioase a creștinilor de a aduce cult public lui Dumnezeu. De exemplu, funcție de mărimea bisericilor, respectînd distanța de un metru între persoane, s-ar fi putut permite celebrările comunitare, publice. De asemenea, în provincie, la sate, sau acolo unde focarele de infecție nu sunt active, nu sunt cunoscute, pot fi luate măsuri de prevenție graduale etc. Măsurile radicale, totale nu sunt benefice, a spus Papa Francisc comentînd măsurile de închidere a bisericilor în Italia. Da, avem libertatea conectării online, dar modalitatea celebrărilor virtuale nu este totuna cu cea a celebrărilor live. Biserica online este un fel de Biserică în carantină. Bine. Ne asumăm acest fel de „post”, dar nu este specific naturii Bisericii.
Motivațiile obiecției mele de conștiință le justific cu cîteva elemente din învățătura socială a Bisericii. Astfel, din lunga tradiție a raportului pe care Biserica l-a avut cu statul, cînd împotrivă, cînd împreună (dialog, simfonie etc.), am reținut că Biserica nu se confundă cu comunitatea politică și nu trebuie să se lege de vreun sistem politic (cf. Vatican II, Gaudium et spes 76). Comunitatea politică și Biserica trebuie să fie independente și autonome una față de alta în domeniul propriu și ambele, dar prin propriile mijloace, să slujească binele personal și social al oamenilor. (cf. Compendiu de Doctrina Socială a Bisericii, 50).
De asemenea, am reținut că persoana umană nu poate fi niciodată instrumentalizată pentru scopuri străine de propria ei împlinire, care este Dumnezeu și planul divin de mîntuire. Prin dimensiunea sa interioară omul este mai presus de univers și este singura creatură pe care Dumnezeu nu a voit-o pentru ea însăși. De aceea, viața lui nu poate fi supusă unor restricții (nicidecum obligații!) care fac atingere drepturilor legitime și propriei libertăți. Mai mult decît atît, persoana nu poate fi folosită pentru scopuri economice, sanitare, sociale și politice, indiferent de autoritatea care le-ar formula, și nici atunci cînd această instrumentalizare are loc în numele unor presupuse beneficii de bunăstare a comunități civile în totalitatea ei. Autoritățile publice ar trebui să vegheze cu atenție pentru ca nici o restricție a libertății și nici o altă povară impusă acțiunii personale să nu rănească demnitatea personală și să fie garantată exercitarea efectivă a libertăților umane fundamentale, printre care și libertatea religioasă (cf. DSB, 133). Din acest punct de vedere dezacordul (ezitarea) ministrului Vela față de secretarul de stat în a defini restricțiile ca obligații sunt salvatoare pentru o societate democratică. De fapt, Biserica dorește ca membrii ei să trăiască într-o societate democratică bazată pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului. La acest lucru se referea, printre mulți alții, și sf. Ioan Paul al II-lea cînd se adresa președinților de state la Helsinki în 1980 și cerea pentru Biserică libertatea de exprimare, de a învăța, de a evangheliza, libertatea de a săvîrși acte de cult în public, dar și libertatea de a se organiza și de a avea propriile reglementări interne (cf. DSB 426).
Într-un context în care există riscul ca societatea să alunece în dictatură, fie ea și dictatură sanitară, cetățeanul, dar și creștinul, nu este obligat în conștiință să urmeze prescripțiile autorităților civile dacă acestea sunt contrare exigențelor morale, drepturilor fundamentale ale omului sau învățăturilor evangheliei. Dreptul de a refuza acțiunile moralmente rele este un drept fundamental pe care legea civilă trebuie să-l recunoască și să-l apere. Dacă există asemenea creștini care obiectează în conștiință, ei trebuie să fie scutiți nu numai de sancțiuni penale, ci și de orice daune pe plan legal, disciplinar, economic și profesional.
În concluzie, ținînd cont de faptul că membrii Bisericii nu mai au voie să participe la acțiunile de cult în public, ei au datoria gravă de conștiință de a nu colabora, nici măcar formal, la practicile care, deși sunt admise de legislația civilă, sunt în contradicție cu legea lui Dumnezeu. Această colaborare nu poate fi justificată nici invocînd respectul față de libertatea celuilalt, nici că legea civilă o prevede și o cere. Lucrul acesta înseamnă că trebuie să inventăm alte forme de a-i aduce cult lui Dumnezeu în public. De exemplu, cinstind duminica prin lecturi biblice și rugăciune comunitare în familie. Să încercăm să reactualizăm temporar „bisericile domestice” din antichitatea creștină. Persoana umană nu se poate sustrage de la responsabilitatea morală a actelor împlinite. Cît privește această responsabilitate, fiecare va fi judecat de Dumnezeu (Rom 2,6; 14, 12). (cf. DSB, 399).
Am avut ocazia să trăim pe pielea noastră cum statul poate să devină dăunător societății atunci cînd prin măsurile sau legile adoptate îi face pe cetățeni să renunțe la discernămînt și responsabilitate (cf. DSB, 354). Din acest punct de vedere sunt de acord cu Mario Vargas Llosa care spunea recent că virusul covid-19 nu ar fi putut să apară într-un stat democratic.
Între liniștea de marmură a cuvîntului „obligație” și neliniștea umană din spatele cuvîntului „recomandare” o prefer pe aceasta din urmă. Dumnezeu să binecuvînteze România, a spus dl Vela la sfîrșit.
Dumnezeu să binecuvînteze democrația din România și împreună să rezistăm împotriva virusului totalitar!

Articolul a apărut pe pagina de facebook a părintelui Wilhelm Dancă în 22 martie 2020.

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/