Category Archives: Cultură

Noul terorism intelectual

      Cum, sub influenţa americană, erau deja în vogă studiile de gen şi studiile (post)coloniale, indigenismul a avut cale liberă şi s-a dorit să se legitimeze ştiinţific prin teoria „decolonialismului” şi prin aşa-numita „intersecţionalitate”, adică prin punerea în relaţie a diferitelor demersuri ideologice. Vi se pare complicat?

Publicaţia lunară Revue des Deux Mondes este un caz rar şi fericit de longevitate: a fost fondată în 1829. Apare în format carte, a reuşit să-şi fidelizeze un număr apreciabil de abonaţi şi continuă să existe, chiar dacă în ultimii ani a cunoscut – ca toată presa culturală- unele dificultăţi financiare. Dar nu despre povestea revistei vreau să vorbesc aici (deşi ar fi un subiect interesant), ci despre numărul din luna aceasta, care propune un remarcabil dosar despre „Terorismul intelectual”. E vorba despre un fenomen ce caracterizează universităţile din Franţa (dar nu numai pe acelea) şi a cărui amploare a provocat justificate reacţii de îngrijorare şi de protest (cum se vede şi din dezbaterea găzduită săptămîna trecută de revista Figaro Magazine). În Revue des Deux Mondes avem a face cu o tratare monografică a chestiunii, în sensul că mai multe articole radiografiază sistemul universitar francez, analizează legile succesive ale învăţămîntului superior, pun în lumină influenţa pe care a exercitat-o, după 1945, marxismul pentru ca, mai tîrziu, să se încerce o sinteză structuralisto-marxistă. Graţie marxismului, terenul era pregătit pentru noua ideologie dominantă, numită „indigenism”. Articolul lui Yves Mamou, un ziarist cu un condei alert, ne aduce precizările lămuritoare. În anul 2005, ca urmare a unor tulburări în cartierele periferice ale marilor oraşe, s-a lansat, de către o mişcare formată mai ales din comunişti şi stîngişti, manifestul „Suntem indigenii Republicii”. Ideea principală era că Franţa rămîne un stat colonialist şi că egalitatea republicană e un mit. Mişcarea s-a transformat în partid, „Partidul indigenilor Republicii”. Programul acestei formaţiuni e uşor de rezumat: albii sunt vinovaţi de toate relele, islamul politic trebuie promovat, heterosexualii sunt un fel de duşmani de clasă (v. şi cartea lui Pascal Bruckner recent tradusă în româneşte Un rasism imaginar. Islamofobie şi culpabilitate, editura Trei). S-a produs astfel o simbioză între stîngismul alb (comunist, troţkist etc.) şi mişcările islamiste şi identitare. În lumea universitară, indigenismul s-a impus repede şi a acţionat ca un tăvălug. Cum, sub influenţa americană, erau deja în vogă studiile de gen şi studiile (post)coloniale, indigenismul a avut cale liberă şi s-a dorit să se legitimeze ştiinţific prin teoria „decolonialismului” şi prin aşa-numita „intersecţionalitate”, adică prin punerea în relaţie a diferitelor demersuri ideologice. Vi se pare complicat? Vă înţeleg perfect, numai că reţelele universitare au impus toată această aiureală în seminarii, colocvii, congrese etc., iar opoziţia faţă de această presiune teribilă a venit din afara lumii universitare: acolo, după toate semnele, războiul pare pierdut.

Josepha Laroche, profesoară la o universitate pariziană (să nu absolutizăm: există încă spirite lucide), examinează în amănunt noua ideologie islamo-stîngistă şi dă exemple edificatoare. Deşi în Franţa sunt interzise aluziile la „rasă”, termenul este acum promovat cu insistenţă pentru a stigmatiza „privilegiul alb”. Colonialismul apare ca o crimă incomensurabilă, ca un păcat de neiertat. În acelaşi timp, nu se spune nimic despre atrocităţile comise de către Imperiul otoman şi nici despre comerţul cu sclavi negri făcut de către arabi. De asemenea, la fel cum a fost contestată existenţa gulagului, sunt negate rasismul anti-alb, antisemitismul de origine musulmană, proliferarea islamismului radical. Terorismul este prezentat drept o „construcţie socială” şi de altfel nu se vorbeşte despre terorism, ci despre „crime”, cărora li se găsesc trei explicaţii: nedreptăţile sociale, opresiunea colonială (iarăşi!) sau tulburările psihice. Aşa că o anume Hafsa Askar, activistă de frunte a Uniunii Naţionale a studenţilor din Franţa, poate scrie, fără să aibă nici un fel de probleme, această frază teribilă: „ar trebui gazaţi toţi albii, această sub-rasă”. Un articol extrem de interesant poartă semnătura unui student, Joseph Magne, care arată la ce aberaţii conduce corectitudinea politică. Toate cursurile şi seminariile (Magne este student în istoria şi filosofia artei) sunt politizate, se discută numai în termeni de „raporturi de forţă” şi de „dominaţie”, sculptura greacă este stigmatizată pentru că ar privilegia dominaţia masculină, băieţii din grupă sunt chemaţi de către asistent şi li se spune să le lase pe fete să vorbească cel puţin la fel de mult la seminar pentru a nu crea „discriminare de gen” etc., etc. Aiuritor.

Unde duc toate astea? Nu e nevoie de prea multă imaginaţie. Exemplele sunt puzderie. Un spectacol cu o piesă de Euripide, jucată de studenţii de la Sorbona, a fost anulat întrucît, conform tradiţiei antice, interpreţii purtau măşti albe şi negre. „Negre”, vă daţi seama? Caz flagrant de rasism. Filosofului Alain Finkielkraut, membru al Academiei Franceze, i s-a permis cu mare greutate şi în ultimul moment să ţină o conferinţă la Institutul de Ştiinţe Politice deoarece organizaţiile studenţeşti au vrut să interzică intrarea în institut a acestui intelectual „reacţionar”: act flagrant de cenzură. Şi încă un exemplu, ca să ieşim din zona universitară. La Muzeul Orsay e deschisă acum o expoziţie intitulată „Modelul negru, de la Géricault la Matisse”. Printre pînzele expuse, celebrul tablou Olympia (1863) al lui Manet: în prim plan, o femeie albă, goală, întinsă pe pat, în plan secund o negresă, aparent o slujnică, ţinînd în mînă un buchet de flori. Ei bine, pictorul congolez Aimé Mpane a pictat în 2013 un tablou, Olympia 2, în care femeia goală întinsă pe divan e negresă, iar slujnica e o femeie albă.

Lucrurile sunt acum în ordine deoarece, cum ar zice personajul lui Caragiale, „onoarea e reperată”.

Autorul articolului, Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor.

Articolul a apărut în Ziarul de Iași din 17 mai 2019.

Sursa: https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/noul-terorism-intelectual–219190.html

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

Onoarea și dezonoarea noastră continuă

 

     

          A murit academicianul Dinu C. Giurescu. Nu am fost lîngă dînsul, dar nu mi-l pot imagina decît cu stiloul în mînă și cu cîteva cărți și manuscrise în preajmă. Și unealta de scris a căzut pentru totdeauna, la capătul unei opere care marchează cultura și istoriografia românească. Cît a trăit și a scris, a spus adevărurile grele despre ceasurile hotărîtoare ale nației.

 A fost ca un paloș, ca o suliță, ca o armă de apărat istoria României și ființa poporului român. În afara lui David Prodan, nu știu nici un alt istoric care să fi acoperit atîția ani, cu atîta trudă, istoria României. Cum l-a răsplătit țara în anii comunismului rămîne o dureroasă lecție de morală. Cum se poartă țara de astăzi, liberă și, să-i zicem, democratică este iarăși o mare lecție de morală din care noi ieșim mai dezonorați decît ne putem da seama. Academia Romană nu a primit rămășițele pămîntești ale istoricului Dinu C. Giurescu pentru a avea parte de un ultim omagiu din partea publicului. De o asemenea onoare nu poate beneficia decît președintele Academiei Române, indiferent ce fel de operă are, indiferent cine l-a susținut pentru o asemenea ascensiune.

Care va să zică, sub pălăria Academiei Române încape un Laborator pentru analiza războiului informațional și comunicare (LARICS), un soi de laborator cum sunt eu popă. Numai faptul că Vasile Dîncu era ministru a împiedicat să mai avem un academician specializat în patinajul propozițiilor. Am salutat Apelul academicienilor adresat poporului român. Mi s-a părut un mesaj patriotic necesar, frumos și convingător. Cînd o mare parte din populație și l-a asumat, academicienii țării noastre au răsturnat vaza și au spart-o. La un moment dat, academicianul Ioan Aurel Pop spunea: „În societate văd multe orgolii, individuale, mai ales, decât de grup“, anunțînd că, din punctul său de vedere, Academia Română va fi „o instituție umană, cu Dumnezeu“. Cît de umană este Academia Romană, cît de morală și cît de patriotică este ea, dacă valorile culturii și științei românești nu se pot retrage din scena publică și nu se pot despărți de poporul lor decît dacă au fost președinți ai Academiei Române? Niciodată n-am văzut judecată mai nedreaptă scoasă din mintea unor înțelepți, semn că poporul din care se trag știe el ce știe cînd zice că „unde-i multă minte este și multă prostie“.

Am sunat la conducerea Ateneului Român, așezămîntul ridicat din bani publici pentru a găzdui bucuriile minții și ale sufletului și pentru a onora valorile nației. Mi s-a spus să transmit o adresă. Din partea cui? A Academiei Române? Profesorul Giurescu n-are partid, n-are guvern, n-are gașcă.

Pentru marile servicii făcute istoriei poporului român, academicianul Dinu C. Giurescu va fi depus la Biserica Italiană, unde vor avea loc și Recviemul și Liturghia de înmormântare.

S-a stins cel mai frumos și mai drept dintre istoricii români. A fost unul dintre colaboratorii ziarului nostru. Ne-a dat curaj cînd ne lipsea și ne-a explicat sensuri și abordări ale istoriei. Fără el, am fi greșit mai mult. Vorbea simplu și clar, oricît de dureros ar fi fost adevărul. A dus mai departe truda unei familii. A luat pe umerii săi și a dus mai departe opera istorică a tatălui său. Și-a luat alături de el istorici tineri. Cu riscul de a supăra, spun că Dinu C. Giurescu a făcut și o școală de istorie. A dat o șansă celor tineri, i-a cultivat, a semnat alături de ei și le-a deschis calea cercetării.

În cele mai complicate momente de istorie contemporană, profesorul Dinu C. Giurescu s-a purtat ca un tînăr luptător, dovedind curaj, cumpătare și un patriotism cum nu mi-a fost dat să văd de prea multe ori în viață. Și, cu toate acestea, profesorul era modest și cumpătat, ca un înțelept care poate trece peste slăbiciunile omenești.

Nu și peste cuvintele nedrepte spuse despre poporul său.

Articolul semnat de Cornel Nistorescu a apărut în ediția online a Cotidianului din 25 aprilie 2018.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/onoarea-si-dezonoarea-noastra-continua/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-

Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu mai rămîne lumină, ci doar pămînt murdar

         Dumnezeu nu este o oarecare ființă îndepărtată și înaltă, pe care nu o putem atinge niciodată. El este foarte aproape, în raza auditivă, mereu de atins. El are timp pentru mine, atît de mult încît a stat ca om în iesle și a rămas mereu om.

Ne întrebăm întotdeauna: se poate așa ceva? Se cuvine ca Dumnezeu să fie un copil? Nu vrem să credem că adevărul e frumos; din experiența noastră, în cele din urmă adevărul este de obicei crud și murdar: unde nu pare să fie la început, acolo săpăm pînă avem totuși dreptate cu presupunerea noastră.

Despre artă s-a spus odată că îi servește frumosului, iar acesta din urmă ar fi splendor veritatis –strălucirea adevărului, lumina sa lăuntrică. Dar astăzi datoria cea mai înaltă a artei pare a fi de a-l demasca pe om ca fiind scîrbos și murdar.

Dacă ne gîndim la dramele lui Bertolt Brecht, atunci întregul geniu al scriitorului se îndreaptă tot spre dezvăluirea adevărului, dar nu pentru a-i arăta strălucirea, ci pentru a arăta că adevărul este murdar, că murdăria este adevăr.

Întîlnirea cu adevărul nu mai înnobilează, ci umilește. De aici și batjocorirea Crăciunului, luarea în rîs a bucuriei noastre.

Într-adevăr: dacă nu există Dumnezeu, atunci nu mai rămîne lumină, ci doar pămînt murdar. În aceasta constă adevărul tragic al acestei „poezii“.

Sursa: Joseph Ratzinger Papa Benedict al XVI-lea, Biecuvântarea Crăciunului, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, pp. 46-47

Mentalitatea intolerantă a „grupului de la Păltiniș“

imgres

         În cartea sa,Viața unui om singur, eseistul Adrian Marino face o succintă descriere a ceea ce el a numit „troica nomenclaturistă“ formată din Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Horia Roman Patapievici și rolul ei în societatea românească.

Este vorba de profunda antipatie pe care mi-am atras-o din partea „grupului de la Păltiniș“, după ciclul de articole din 22. „Dosarul Constantin Noica“ (din 1992, reluat cu titlul „Cazul Constantin Noica“, în Politică și cultură, Iași, Polirom, l996, pp.78-103). Este prima analiză serioasă a relațiilor filozofului nostru cu regimul comunist. Un act de cunoaștere, în esență. Considerat de unii fanatici drept o profanare, o demistificare intolerabilă. Despre legăturile mele personale cu C. Noica n-am intenția să revin. Un amestec de atracție și respingere, de ambiguitate esențială, în orice caz, cu momente tipice epocii. După 1989, au ieșit cu putere la lumină toate tendințele negative ale acestei „școli“. Cel puțin în interpretarea discipolilor săi cei mai fideli, devenită pe parcurs o adevărată „troică“: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici. Nu este vorba, în cele ce urmează, de valoarea lor intrinsecă (după mine mult exagerată), ci de tendințele acestei „școli“, tot mai evidente și mai negative, după 1991. În ce sens?

„Cazul“ Noica, transformat în mit charismatic, guru suprem, izvor unic de înțelepciune, Căpitanul filozofic al „națiunii“ etc., a dus la reapariția imaginii filozofului-oracol, care dă sentințe definitive și sentințe cu valoare de dogmă, emite adevăruri unice, inatacabile, decide în toate problemele cruciale. Rolul acesta și l-a asumat G. Liiceanu, ajutat de TV, unde apare alături de E.M. Cioran, care-i transmite, într-un fel, făclia olimpică a supremei înțelepciuni românești (O mică paranteză – metoda se practică – un mărunt măscărici verbal ieșean, „geniu ludic“, Luca Pițu, și-a publicat poza alături de același E.M. Cioran). Ajutat de o poziție importantă, Editura Humanitas (fosta „Editură Politică“) și de Dilema, condusă de Andrei Pleșu (scoasă cu banii regimului Iliescu), care are și vocația irezistibilă a puterii politice directe, s-a ajuns la refacerea mitului autorității spiritual unice, definitive și imperative. G. Liiceanu devine conștiința națiunii. Al său Apel la lichele, supremul manual de etică civică etc. O astfel de mentalitate, transformată în monopol cultural, este plină de implicații nocive. În esență – pentru a rezuma rapid întreaga și profunda divergență – mă loveam de trei obstacole, după mine, capitale. Spun „după mine“, fiindcă mă priveau, în primul rînd, în mod direct. În realitate era vorba de poziții filozofice și ideologice generale și chiar universal, foarte bine illustrate de întreaga gîndire a umanității.

Observam, mai întîi, cum mitul filozofului charismatic nu are un adversar mai redutabil și mai detestabil, în același timp, decît spiritual critic. A analiza „critic“ – și nimic mai mult – cazul C. Noica, Nae Ionescu etc. și, în general, întreaga „generație bombastică“ (G. Călinescu) devine o adevărată blasfemie. În mod inevitabil, o atmosferă de iraționalism intolerabil tinde să devină dominant. Cu urmări catastrofale. Deci, după cinci decenii de dogamatism, cenzură ideologică și represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeași intoleranță, aceeași respingere a discuției libere. (…)

Evident, între „manifestele“ mele neopașoptiste și confreria inițiatică de tip Păltiniș nu era – și nici nu putea exista – nici o legătură. Mai mult: eram profund detestat. Deoarece contestam, direct sau indirect, întreaga atitudine intelectuală a acestui grup: dreptul de a fixa definitive opinia, de a stabili unica ierarhie acceptabilă a valorilor, de a se considera instanță culturală supremă. Adevărat grup de presiune culturală. Și ura irațională s-a dezlănțuit cînd, invitat la o ședință a grupului GDS în care fusesem cooptat, fără să fi făcut de altfel vreo cerere (am primit chiar și o adresă „oficială“), G. Liiceanu m-a dat pur și simplu afară (14 noiembrie 1995). I-am replicat dur. „Am fost invitat“ și am declarat că nu plec. Și că nu mă intimidează nimeni, mai ales după 14 ani de gulag. Moment penibil. Pînă la urmă, cel care a părăsit ședința a fost… G. Liiceanu, terminată în coadă de pește. Toți tăceau, intimidați de marele prestigiu al adeversarului meu inegalabil. Doar Mihai Șora a venit, caritabil, să mă consoleze, și să mă roage să iau din nou cuvîntul. Am renunțat pentru a nu mai prelungi acest spectacol „filozofic“.

Dacă evoc acest episod o fac doar pentru a ilustra mentalitatea totalitară, bine mascată, intolerantă în orice caz, a acestui grup. Nu-i contest, repet, intelectualitatea. Deși opera sa „filozofică“ propriu-zisă este, la drept vorbind, destul de…„subțire“. Dar se intuia, se percepea – din întreaga mea atitudine intelectuală- o altă structură spiritual, un spirit critic ireductibil. Rețin că și alții (Adrian Dinu Rachieru, în Minerva, 81-82/1999: „Unde ne sunt elitele?“) se arată, pe drept cuvînt, iritați de „troika nomenclaturistă“ (A. PLeșu, G. Liiceanu, H.-R. Patapievici) cu iz charismatic, (ce) funcționează ca grup de presiune, la cota „narațiunii mitologice“, în topul cultural propus prin zelul propagandistic TV.

Sursa: Adrian Marino, Viața unui om singur, Polirom, Iași, 2010, pp. 338-340

 

Cunoașterea naturală a lui Dumnezeu

Dieu le Pere

                  Trebuie să ne întrebăm acum dacă, în cazul omului, există un răspuns la o asemenea problemă. Și, în caz afirmativ, la ce fel de certitudine ne este permis să ajungem.

În Scrisoarea către romani, apostolul Pavel se confruntă tocmai cu aceste întrebări, la care răspunde cu o reflecție filozofică bazată pe fapte prezentate în istoria religiilor. În megalopola Romei, Babilonul acelei epoci, el se izbește de tipul de decadență morală ce provine din pierderea totală a tradiției: oamenii erau privați de evidența interioară care altădată îi era oferită omului prin uzaj și cutume, de la început. Nimic nu mai este de la sine înțeles, totul devine posibil, nimic nu mai este imposibil. Nu mai există nici o valoare capabilă să susțină omul, nu mai există norme inviolabile. Tot ceea ce contează este ego-ul și momentul prezent. Religiile tradiționale nu sînt decît fațade confortabile, fără interioritate; ceea ce rămîne este doar cinismul gol și crud. La acest cinism metafizic și moral al unei societăți în decadență, dominată doar de legea puterii, apostolul oferă un răspuns surprinzător. El declară că, în realitate, această societate îl cunoaște foarte bine pe Dumnezeu: „Pentru că ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este arătat întru ei; căci Dumnezeu le-a arătat-o“ (Rm 1,19). El justifică apoi această afirmație spunînd: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale lui – adică veșnica Sa putere și dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi“ (Rm, 1,20). Și Pavel trage concluzia: „așa că ei n-au cuvînt de apărare“ (Rm 1,20) Potrivit apostolului, adevărul le este accesibil, dar ei nu-l doresc, pentru că refuză exigențele pe care adevărul le-ar impune asupra lor. Apostolul folosește în context formula: ei „țin adevărul în robia nedreptății“ (Rm 1,18) Omul se împotrivește adevărului care i-ar pretinde o supunere care se exprimă în a-l slăvi și a-i mulțumi lui Dumnezeu (Rm 1,21). Pentru Pavel, decadența morală a societății nu este decît consecința logică și reflexul fidel al acestei perversiuni radicale. Cînd omul își plasează egoismul, orgoliul și confortul deasupra revendicărilor adevărului, nu se poate să nu se bulverseze totul în cele din urmă: nu mai este adorat Dumnezeu, cel căruia singur i se cuvine adorare; imaginile, aparențele, opiniile curente stăpînesc omul. Această alterare generală se extinde la toate domeniile vieții. Ceea ce este contra naturii devine normă; omul care trăiește împotriva adevărului, trăiește și împotriva naturii. Creativitatea sa nu se mai află în serviciul binelui, ci devine o ingeniozitete și un rafinament al răului. Legăturile dintre bărbat și femeie, dintre părinți și copii se dizolvă, blocînd înseți resursele vieții. Nu mai domnește viața, ci moartea. Se formează o civilizație a morții (Rm 1,21-22). Pavel a conturat asfel o schiță a decadenței, care, pe noi, cititorii moderni, ne surprinde realmente prin actualitatea sa.

El nu se mulțumește, însă, să descrie aceste lucruri, cum se făcea de obicei în vremurile acelea: formă mai curînd perversă de moralism, care sfîrșește prin a se complace în comportamentul negativ pe care îl judecă. Dimpotrivă, analiza apostolului conduce la o diagnoză și pornind de aici, se transformă într-un apel moral: la originea tuturor acestora se află negarea adevărului în favoarea confortului, sau, mai curînd, a profitului. Punctul de pornire este rezistența omului în fața evidenței prezenței Creatorului în inima sa, asemenea unei Ființe care îl privește și îl iubește. Pentru Pavel, ateismul, sau chiar agnosticismul trăit ca ateism, nu reprezintă nicidecum o poziție inocentă. În opinia sa, este o poziție ce provine întotdeauna din refuzul unei cunoașteri care, în sine, îi este oferită omului, dar ale cărei condiții el le refuză. Omul nu este condamnat să rămînă în incertitudine față de Dumnezeu. El are posibilitatea să-l „vadă“ dacă își pleacă urechea la vocea Ființei sale, la vocea creației sale și dacă se lasă condus de aceasta. Pavel nu cunoaște un caz de ateu pur idealist.

Ce se poate răspunde la aceasta? Apostolul mizează aici în mod limpede pe antagonismul dintre filozofie și religie, care exista în Antichitate. Filozofia greacă ajunsese, chiar dacă într-o manieră contradictorie și insuficientă în privința detaliilor, la cunoașterea fundamentului unic al universului, Spiritul, care singur este demn de numele de Dumnezeu. Dar elanul care o susținea în critica sa a religiei s-a domolit curînd și, în ciuda acestui caracter critic care îi era esențial, filozofia greacă s-a dedicat tot mai mult justificării cultului zeilor și a adorării puterii Statului. Era, prin urmare, un fapt evident că „adevărul“ era „ținut prizonier“. În acest sens, diagnoza lui Pavel este pe deplin fondată, ținînd cont de situația istorică pe care o are în vedere.

Cu toate acestea, se poate spune oare că afirmația lui posedă o valoare ce depășește acest context istoric determinat? Cu siguranță, este necesară modificarea detaliilor, dar, în privința esențialului, ea nu prezintă un moment oarecare al istoriei, ci situația permanentă a umanității, a omului în fața lui Dumnezeu. Istoria religiilor este coextensivă cu istoria umanității. După cîte știm, nu a existat niciodată o epocă în care problematica Celui care este Întru Totul Altul, a Divinului, să-i fie străină omului. A existat întotdeauna o cunoaștere a lui Dumnezeu. Și pretutindeni, în istoria religiilor, întîlnim, sub diverse forme, conflictul semnificativ dintre cunoașterea lui Dumnezeu unic și atracția exercitată de alte puteri, considerate a fi mai periculoase, mai apropiate și deci mai importante pentru om decît un dumnezeu îndepărtat și misterios. Istoria întreagă este marcată de această stranie dilemă între exigența nonviolentă și liniștită a adevărului, pe de o parte și presiunea profitului, nevoia de a trăi în bune raporturi cu puterile care își pun amprenta asupra vieții cotidiene, pe de altă parte. Asistăm însă mereu la victoria profitului asupra adevărului, deși urma adevărului și a forței care îi este proprie nu dispare complet niciodată, ci continuă să trăiască sub forme deseori surprinzătoare în mijlocul unei jungle pline de plante veninoase.

Este această constatare valabilă și astăzi, într-o cultură total nereligioasă, într-o cultură a raționalității și a gestionării sale tehnice? Eu cred că da. Pentru că și astăzi, în fapt, întrebarea pe care o pune omul depășește inevitabil sfera raționalității tehnice. Nici astăzi nu ne limităm doar la întrebarea: „ce pot să fac?“, ci ne mai întrebăm: „ce trebuie să fac și cine sunt eu?“. Există, desigur, sisteme cosmologice evoluționiste, care ridică nonexistența lui Dumnezeu la rang de evidență rațională și pretind că dovedesc în felul acesta că adevărul este tocmai acela că Dumnezeu nu există. Dar acest tip de teorie generală a cunoașterii își trădează caracterul metodologic în puncte esențiale. Enormele lacune din cunoașterea noastră sunt acoperite de o serie de aparate scenice mitologice a căror presupusă raționalitate nu poate înșela pe nimeni. Este un fapt evident acela că raționalitatea universului nu poate fi explicată rațional pe baza unei iraționalități. Din această cauză, Logosul, care este la originea tuturor lucrurilor, rămîne, mai mult ca niciodată, cea mai bună ipoteză, deși este, desigur, o ipoteză care ne permite să renunțăm la o poziție de dominație și să ne asumăm riscul unei atitudini de ascultare umilă. Nu se poate spune că, în zilele noastre, evidența liniștită a lui Dumnezeu a fost eliminată, dar trebuie să admitem că, mai mult ca niciodată, aceasta a devenit de nerecunoscut din cauza violenței pe care puterea și profitul le execită asupra noastră. În felul acesta, situația actuală este marcată fundamental de aceeași tensiune dintre tendințele opuse care traversează întreaga istorie: pe de o parte, există deschiderea interioară a sufletului unman spre Dumnezeu și, pe de altă parte, există atracția mai puternică a nevoilor și experiențelor imediate. Omul este prins între cele două. Nu este capabil să se debaraseze total de Dumnezeu, dar nici nu are forța să pornească la drum spre El. De unul singur, nu este în stare să construiască un pod care ar putea stabili o relație concretă cu acest Dumnezeu. Putem afirma în continuare, cu Sfîntul Toma, că necredința este împotriva naturii, dar trebuie să adăugăm, în același timp, că omul nu este în măsură să clarifice complet strania penumbră care apasă asupra întrebării referitoare la realitățile eterne și că, pentru a stabili o relație adevărată cu el, Dumnezeu trebuie să ia inițiativa de a-i veni în întîmpinare și de a se întoarce spre om.

Textul de mai sus face parte din volumul „Europa în criza culturilor“ al Papei Benedict al XVI-lea, tradus de  Delia Marga și prefațat de  Andrei Marga.

Benedict 16

Sursa: Joseph Ratzinger,Europa în criza culturilor, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2008, pp. 77-82

România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii

Autorul acestui articol  este istoricul Lucian Boia .

La început a fost cacofonia.

Este teroarea intelectualului român. Toate ca toate, dar asta nu. Cu orice preţ, omul trebuie ferit de păcatul de moarte al cacofoniei, care pîndeşte la tot pasul.

Ca în atîtea alte rînduri, românii au preluat ideea, dar nu s-au mulţumit s-o preia; au adaptat-o creator, modificînd-o pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale.

Să vedem cum stau lucrurile. În greceşte, kakos înseamnă „rău“. Cacofonia, cu alte cuvinte, poate fi definită ca o îmbinare de sunete cu efect auditiv neplăcut.

Ce e neplăcut cînd spunem, de pildă (iau un exemplu la întîmplare) „banca comercială“? Nu e nici frumos, nici urît, nici plăcut, nici neplăcut, nu e de nici un fel. Românul vigilent sesizează însă imediat cacofonia. „Ca“ de la bancă se întîlneşte cu „co“ de la comercială, iar rezultatul: caco este de-a dreptul scandalos. Acesta e sensul pe care l-a căpătat cacofonia la români (nu pentru toţi, dar pentru cei mai mulţi): ceva cu caca. Că deranjează sau nu auzul, e de mai mică importanţă. Pot să miaune concomitent toate mîţele din lume, pe toate acoperişurile; nu-i cacofonie, fiindcă nu-i cu caca. E doar cu pisici.

Pe lîngă faptul că nu-i deloc corectă, această alunecare de sens ne împinge într-o zonă riscantă, plină de turbulenţe; asta fiindcă în limba română, particulele „că“ „cu“ şi altele asemenea sunt cu deosebire frecvente, iar coliziunea lor aproape inevitabilă. Rezonabil ar fi să lăsăm vorbirea să curgă în voie, apelînd la soluţii de avarie strict acolo unde cacofonia e flagrantă şi deranjantă. De pildă, „am aflat că Călinescu…“ e clar că nu sună bine. Dacă în discuţie e binecunoscutul istoric şi critic literar, scăpăm uşor din încurcătură apelînd la iniţiala prenumelui: „am aflat că G. Călinescu…“. De data asta am scos-o la capăt, dar nu e sigur că vom reuşi şi data viitoare. Cacofoniile „à la roumaine“ vin una după alta: o avalanşă neîntreruptă în vorbirea românească.

Unii, nu puţini, sunt partizani ai intransigenţei totale, nu iartă nimic. Românul, de felul lui nu prea înclinat spre aplicarea strictă a regulilor, s-a găsit să procedeze fără cruţare într-o chestiune cu totul secundară, şi peste toate punînd în aplicare o definiţie înţeleasă pe de lături. Vînătoarea de cacofonii a devenit pentru unii un soi de sport intelectual. În redacţii, corectorii sunt cu ochii-n patru: nici o combinaţie „cacofonică“ n-are şansa să treacă. Cenzură, în toată regula.

Originile interesantului fenomen, chiar dacă nu se pierd în noaptea timpurilor, datează totuşi de ceva vreme. Mama mea, elevă de liceu prin anii ’30, îşi amintea cum profesoara de română venise cu o întreagă teorie în jurul acestui arzător subiect; concluzia ei, încurajatoare, era că în aproape toate cazurile, cacofonia (în accepţia românească a termenului) poate fi evitată, rămînînd doar două inevitabile excepţii: Biserica catolică şi Ion Luca Caragiale. Gîndindu-se bine, a rezolvat-o şi cu Biserica catolică, căreia i s-ar putea spune, „necacofonic“, Biserica romano-catolică (fie şi cu riscul de a-i expulza din sînul ei pe greco-catolici). E curios că nu s-a orientat spre o soluţie la fel de simplă şi în cazul lui Caragiale: I.L. Caragiale, în loc de Ion Luca Caragiale. Astfel, problema ar fi complet rezolvată, şi dosarul definitiv închis. Mă întreb – fiind vorba de Caragiale – cum de l-au botezat ai lui atît de cacofonic. Şi încă nu pe oricine, ci pe cel mai de seamă prozator român, care măcar sub acest aspect ar fi trebuit să se prezinte impecabil (bine, de acord, n-aveau cum să ştie…). Poate că, fiind greci de origină, nu asimilaseră încă sentimentul românesc al cacofoniei…

Să reţinem aşadar că se poate vorbi româneşte şi fără efecte… scatologice. Se cere doar atenţie, multă, foarte multă atenţie, fiindcă -urile (iată, m-a luat vorba pe dinainte, şi am şi comis o inadvertenţă), deoarece -urile (aşa e mai bine) şi alte particule înrudite îţi sar în faţă atunci cînd te aştepţi mai puţin (cum mi s-a întîmplat adineauri). Intelectualul român, conştient de misiunea ce-i revine, îşi cheltuieşte o parte din energia creatoare luptînd eroic să stîrpească cacofoniile. „Să stîrpească cacofoniile“: iar am căzut în păcat; hotărît lucru, nu sunt destul de atent, e mai bine s-o las baltă şi să trec la punctul următor.

E punctul central al discuţiei noastre: fenomenul ca şi. Apariţia acestui curent înnoitor în vorbirea şi cultura românească e învăluită în oarecare mister. Nu ştiu dacă „ca şi“ (iarăşi! sunt incorigibil; rog corectura să îndrepte cum poate mai bine). Ziceam că nu ştiu dacă „ca şi“ (chiar, nu-mi dau seama cum ar trebui să dreg fraza ca să scap de nenorocita asta de cacofonie), aşadar – gata, curaj, merg mai departe, fie ce-o fi – nu ştiu dacă „ca şi“ îşi are originea exclusiv în subtilele strategii de evitare a combinaţiilor cacofonice. Se poate să fi concurat la apariţia sa şi alte surse. Oricum, pentru fundamentaliştii unei limbi române unde „ca“ n-are voie să se întîlnească cu „că“ (iar!), a fost ca un colac de salvare. Mai bine spus, şi pe înţelesul oricui, „ca şi un colac de salvare“. Odată ce zicem „ca şi“ în loc de „ca“, şi-ul acesta binecuvîntat elimină fără drept de apel orice combinaţie de vocabule urît mirositoare.

Zis şi făcut. Eu, ca coleg devine eu, ca şi coleg. Altminteri, ar fi trebuit să ne resemnăm cu cacofonia. Veţi spune că nu era chiar atît de supărătoare în cazul citat. Înţelegeţi însă (şi vă promit că voi face un efort ca să înţeleg şi eu) că un principiu e un principiu. Nu se mai admit cacofoniile de nici un fel. Cum? Să ocolim dificultatea, spunînd ceva în genul: „Eu, în calitate de coleg“? Prea complicat, lungim fraza de pomană. La ce bun, cînd îl avem pe micul, simpaticul şi repede săritorul la nevoie „ca şi“. Ne-am înţeles, aşadar: Eu, ca şi coleg. Punct.

E drept, Academia Română n-a omologat încă ingenioasa inovaţie. Să sperăm că o va face. Doar şi-a dovedit, în urmă cu ceva ani, receptivitatea la soluţii revoluţionare, atunci cînd membrii înaltului for cultural, ştiinţific şi aşa mai departe, au decis, aproape în unanimitate, revenirea la î din a, adică la â, motivul ştiinţific fiind acela că î-ul era o lamentabilă rămăşiţă comunistă. Hotărîţi să lovească fără cruţare în tot ce ţinea de comunism, academicienii au avut atunci de ales între două opţiuni majore. Prima ar fi fost aceea de a-şi da cu toţii demisia, autodizolvîndu-se, ţinînd seama de faptul că, deşi şi-au zis din nou Academia Română, nu erau urmaşii Academiei autentice, desfiinţată de regimul comunist, ci ai Academiei Republicii Populare Române, pusă în locul acesteia în 1948. Cea de-a doua opţiune, reforma ortografică, a fost însă preferată în cele din urmă, nu-mi dau seama de ce. Oricum, ponosul a căzut pe î, biată literă compromisă. Ne-am despărţit de comunism, schimbîndu-l pe î cu â (şi procedînd, mai în toate sectoarele, la reforme similare).

Dar să revenim la oile noastre (nu e, Doamne fereşte, vreo aluzie la vorbitorii cu ca şi, ci doar o expresie preluată din franceză care vrea să spună „să revenim la subiect“). Am văzut cît de elegant s-a rezolvat problema cu „eu ca coleg“ prin simpla inserare a unui şi. Dar ce supărare am avea cu „eu ca profesor“ sau „eu ca medic“? Aici, ce e drept, n-avem de incriminat nici o cacofonie, dar trebuie să admitem că îşi spune cuvîntul, cît se poate de justificat, un principiu de uniformitate: ori ne exprimăm într-un fel, ori altminteri. Dacă e cu ca şi, apoi să fie cu ca şi, şi gata! Vom zice, în consecinţă, „eu ca şi profesor“ şi „eu ca şi medic“.

Vom zice, mai cu seamă, „eu ca şi politician“, „eu ca şi parlamentar“. Parlamentul României e locul unde se fac legile, dar şi unde, între două voturi, se stîlceşte limba română cu o lăudabilă perseverenţă. Nu dispunem de date statistice, dar este dincolo de orice dubiu că mai bine de jumătate din personalul politic al României se exprimă cu ca şi.

Există însă o soluţie şi mai subtilă. Faţă de atît de popularul curent ca şi, susţinătorii ei alcătuiesc un grup restrîns şi oarecum elitist. Un fel de sectă. Sunt adoratori ai virgulei. Iată panaceul: cîte nu se pot face cu o virgulă inteligent plasată! Ca să ne limităm la subiectul nostru, virgula rupe cacofonia, mai ceva decît şi-ul. „Eu, ca coleg“, cacofonie. „Eu, ca, coleg“, exprimare impecabilă şi, să o recunoaştem, de-a dreptul elegantă. De precizat că, dacă în scris efectul vizual e suficient, atunci cînd vorbim virgula trebuie să se şi audă, altminteri nu şi-ar îndeplini menirea. Cum se poate rosti şi auzi o virgulă? Păi, foarte simplu, îi zici pe nume: virgulă, doar aşa o cheamă. Cu voce tare, ca să audă tot omul. „Eu, ca virgulă coleg.“ Vedeţi ce simplu e? Şi, prin generalizare, la fel ca în cazul luica şi, chiar dacă n-ar mai fi imperios nevoie de vreo intervenţie: „eu, ca virgulă profesor“, „eu, ca virgulă medic“…

Acum mă gîndesc că n-ar fi rău să aplicăm metoda pînă la ultimele ei consecinţe, şi să pronunţăm, cu adevărat, toate virgulele. Vreau să spun: să ducem metoda pînă la ultimele ei consecinţe virgulă şi să pronunţăm virgulă cu adevărat virgulă toate virgulele punct. Incontestabil, fraza ar cîştiga mult în precizie şi limpezime.

Să ne concentrăm totuşi asupra fenomenului dominant. Constat cum şi printre minoritari, adică printre cei care nu au româna ca limbă maternă (ca şi limbă maternă), ca şi-ul e în plin avînt. S-au luat, se înţelege, după români, străduindu-se să se exprime ca şi ei (nu vă neliniştiţi, ăsta e un ca şi legitim!). Pot fi bănuiţi cel mult de naivitate. Cum de le-a trecut prin minte că tocmai de la români poţi învăţa să vorbeşti corect româneşte?

Două Românii stau faţă-n faţă: România lui ca şi România lui ca şi. Cea dintîi este o Românie care vine din trecut, tînjind după o limbă română, se pare, depăşită. Cea de-a doua, hotărît majoritară, cîştigă teren pe zi ce trece. Viitorul se pare că-i aparţine. Vom ajunge să ne exprimăm cu toţii (dacă nu noi, urmaşii noştri) întocmai ca ei.

Nimic nu e mai la îndemîna celor mulţi decît limba pe care o vorbim. În treburile sociale şi politice, poporul e suveran mai mult în teorie. Asupra limbii însă, suveranitatea lui e cît se poate de reală. Limba aparţine tuturor, în egală măsură. Şi cum cei care vorbesc la nimereală sunt mai numeroşi decît păstrătorii regulilor, direcţia nu e greu de anticipat: orice limbă, cu timpul, se deteriorează. Sau evoluează, dacă ne place să spunem aşa. Cînd o greşeală ajunge să fie împărtăşită de mai toţi, încetează să mai fie greşeală, şi devine la rîndul ei normă – pe care alte greşeli se vor grăbi să o încalce. E uluitor cum au reuşit strămoşii noştri să-şi bată joc de limba latină. Ovidiu, exilat la Tomis, sesizase deja o nepotrivire. Îl citez: „Aici eu sunt barbarul, pe care nimeni nu-l înţelege, iar proştii de geţi izbucnesc în rîs cînd aud vorbindu-se latineşte“. Pînă la urmă, „proştii de geţi“ au învăţat limba cuceritorilor, dar cum au învăţat-o, vai de capul lor. Româna e o latină stricată, stricată rău de tot. La fel ca toate celelalte limbi romanice. După cum sună franceza, galii, strămoşii francezilor de astăzi, trebuie să fi vorbit foarte amuzant latineşte, încă din primul moment.

Şi atunci, cum va arăta româna peste o mie de ani? Sunt tentat să zic că nu va arăta în nici un fel, adică nu va mai fi (nici o grijă, nici maghiara nu va mai fi). Dacă însă, în ciuda acestei poate prea sumbre previziuni, va continua totuşi să existe, cu siguranţă că va fi foarte diferită de limba română de azi. Textele noastre – admiţînd că vor mai interesa pe cineva, lucru îndoielnic – vor putea fi descifrate doar de erudiţi foarte specializaţi. Îmi place să cred însă că măcar ca şi-ul va străbate secolele, ca mărturie (ca şi mărturie) a civilizaţiei româneşti de început de mileniu.

Bine, veţi spune, să nu facem din ţînţar armăsar. Lasă-i să vorbească cu ca şi, dacă asta le dă sentimentul că se exprimă elevat. Ce e drept, ne zgîrie auzul (celor care încă îl mai avem), dar sunt necazuri mai mari astăzi în România. Pînă la ca şi, e de văzut cum o scoatem la capăt cu funcţionarea statului, cu clasa politică, cu corupţia şi cu sărăcia…

Pe de o parte, aşa e. Ca şi, în sine, este o afecţiune minoră. Supărătoare, dar minoră. Pe de altă parte, însă, nu e doar aşa. Fenomenul ca şi trebuie luat în considerare şi ca un simptom. Un simptom, printre multe altele, ale unei maladii grave, care e pe cale de a invada întreaga naţiune.

Maladia asta se numeşte confuzia valorilor. Pe vremuri, apele erau net despărţite între o elită de bună formaţie intelectuală şi o masă analfabetă sau semianalfabetă. O asemenea fractură socială nu e de idealizat, dimpotrivă, dar nu păcatele vechii Românii ne preocupă acum. Mă îndoiesc că printre intelectualii interbelici ai fi putut descoperi vreunul care să se exprime cu ca şi sau cu ca virgulă. A venit apoi comunismul care a dat de pămînt cu vechea intelectualitate şi a amestecat ce s-a mai ales din ea cu o nouă „elită“, extrasă (cam repede!) din masa aceea pînă mai ieri analfabetă şi semianalfabetă. A rezultat un inextricabil amestec de valoare şi nonvaloare care s-a perpetuat, şi chiar s-a amplificat, şi după căderea regimului comunist. Oamenii lui ca şi nu sunt neştiutori de carte. Au studii, au diplome, ocupă adesea poziţii cheie în societate, în sistemul politic cu deosebire, dar şi în viaţa intelectuală. Mă întreb, odată ce nu sunt capabili să-şi regleze puţin vorbirea românească, dacă nu cumva întreaga lor formaţie nu o fi tot de tipul ca şi?

Necazul este că nu dispunem de nici o instanţă care să separe grîul de neghină. Suntem cu toţii intelectuali „mai mult sau mai puţin oneşti“. Cei mai puţin oneşti au chiar un avantaj faţă de ceilalţi. Nefiind împovăraţi de prea multe gînduri şi scrupule, sunt mult mai eficienţi la dat din coate şi la căţărat, la ajuns sus, cît mai sus. „Avem valoare“, recunoştea cu modestie un performant mafiot, în timpul liber profesor universitar, se înţelege.

Într-adevăr, doar cine nu vrea – dar să nu vrea nici în ruptul capului – nu ajunge astăzi în România să predea la vreo instituţie de învăţămînt superior. Printre invenţiile specific româneşti se numără şi fabuloasa reţea de universităţi private, care, îndată după 1989, au răsărit precum ciupercile după ploaie. Meritul lor de necontestat e acela de a fi multiplicat rapid, la toate nivelurile, clasa intelectualilor, sau, mai precis, a celor care posedă diplome de intelectuali. Confuzia între valoare şi impostură e însă prezentă şi în instituţiile de învăţămînt cu tradiţie (cu o tradiţie cam şubrezită), care beneficiază, în principiu, de un anume prestigiu. Ce e bine, e că tot noi ne apreciem pe noi înşine. Şi zicem că calitatea (că virgulă calitatea) învăţămîntului şi a cercetării nu-i tocmai rea. Ba, la drept vorbind, e aproape bună. Dovadă: cutare universitate (sau facultate) e prima din ţară. E drept, se aşează la coadă în clasamentul universităţilor europene, dar nimeni nu le poate rezolva pe toate deodată. Rămîne deocamdată performanţa de a fi prima în România.

Uneori – chiar deseori – românii găsesc nişte soluţii de te-ntrebi cum de-au putut să le treacă prin minte. Ştiţi unde sunt formaţi la noi arhiviştii? La Academia de Poliţie: relaţia poliţiei fiind evidentă cu tot ce ţine de documentele istorice. O absolventă a avut dificultăţi, nu glumă, cînd a vrut să se înscrie în Statele Unite la un doctorat de istorie. Americanii chiar că nu înţelegeau cum poate fi desăvîrşită formaţia unui poliţist printr-un asemenea doctorat. Li s-ar fi părut mai normal ca solicitanta să fugărească hoţii decît să caute potcoave de cai morţi în vremurile apuse. Pînă la urmă, s-au lămurit. Li s-a explicat că fata e din România.

Fabrica românească de doctorate funcţionează impecabil, la capacitate maximă. Cum tot mai puţini adolescenţi îşi iau bacalaureatul, se apropie momentul cînd vom avea mai mulţi doctori decît absolvenţi de liceu. Doctoratul se poate face (asta e metoda veche, cam desuetă), se poate plagia sau se poate cumpăra. Trei variante, la alegere. Ultima, la un preţ convenabil; vă asigur că merită. Au apărut, ce-i drept, o mulţime de suspiciuni de plagiat în ultima vreme. Cele mai multe, nejustificate. „Doctorii“ n-au plagiat nimic, nici n-au timp de aşa ceva, sunt toţi oameni ocupaţi. Au plagiat alţii pentru ei (uneori, se pare, chiar conducătorii de teză… din propriile lor lucrări, ca să nu-şi piardă prea mult timp cu căutatul). Asta, de acord, nu-i deloc corect. Doctoranzii crezuseră că cei care şi-au asumat misiunea să le dea o mînă de ajutor, le scriu lucrările „pe bune“, şi cînd colo respectivii le-au tras chiulul copiind la repezeală texte gata făcute (cine ştie, poate la rîndul lor plagiate).

Să plagiezi e uşor, să dovedeşti un plagiat e însă treabă anevoioasă. Un elev de curs gimnazial (chiar şi unul de şcoală primară, dacă e supradotat) ar rezolva-o repede, comparînd pagini identice şi constatînd că într-adevăr sunt identice. Însă tocmai genul acesta de abordare facilă trebuie evitat. E o comisie la Ministerul Educaţiei care şi-a luat treaba în serios şi nu se lasă păcălită de impresii superficiale. Dacă o teză pare a fi plagiată, asta nu înseamnă că şi este. De presupus, mai curînd, că nu e. Cu siguranţă, nu este. În orice caz, nu cînd e vorba de lucrări aparent plagiate ale unui prim-ministru şi unui vice-prim-ministru. Nici chiar aşa. Oamenii ăştia sunt totuşi corecţi. Dacă nici ei n-ar fi corecţi, unde ar ajunge ţara!

N-o să vă vină să credeţi (dacă nu ştiţi deja), dar în România pînă şi serviciile secrete au academia lor de înalte studii. Pepinieră, fireşte, de doctori. Cum se dau şi cum se iau respectivele doctorate e fireşte secret, fiind vorba de servicii secrete. Temele de cercetare prioritare ar putea fi trasul cu urechea şi privitul prin gaura cheii. Domnul vice-prim-ministru, despre care tocmai a fost vorba, autor el însuşi al unui foarte apreciat plagiat, e conducător de teze la pomenita instituţie. De teze plagiate, se înţelege: doar asta e specialitatea lui. Oricum, serviciile secrete n-au în această privinţă nici cea mai mică răspundere: misiunea lor e să-i anihileze pe terorişti, nu să-i inoportuneze pe plagiatori.

Dar originalitatea românească supremă – la care lumea întreagă priveşte cu uimire, nu e clar încă dacă şi cu invidie – stă în transformarea puşcăriilor în centre de cercetare ştiinţifică. Doar faptul că nu sunt încă abilitate să confere doctorate le mai deosebeşte de universităţi şi de institutele Academiei. Randamentul lor e însă deja cu mult mai mare. Dacă un cercetător sau un profesor universitar produc o carte la cîţiva ani (asta, în varianta optimistă), harnicii puşcăriaşi ajung să scrie (sau măcar să semneze, admiţînd că ştiu să se iscălească) pînă la cinci volume pe an. Sigur, au şi timp, cît e ziua de lungă. Să precizăm că nu sunt texte uşurele, scrise aşa, ca să se afle în treabă, ci – în spiritul strict al regulamentului – lucrări  ştiinţifice solid fundamentate, contribuţii originale într-o varietate de domenii. Edituri devotate cercetării româneşti le publică în regim de urgenţă, în timp ce distinşi profesori universitari se simt onoraţi să le coordoneze şi să le prefaţeze (fără nici un stimulent financiar, n-are rost să faceţi asemenea insinuări). Singurul lucru în neregulă – după părerea mea – este că acestor truditori pe ogorul ştiinţei nu li se scade, pentru fiecare carte, decît o lună din pedeapsă. Meschină răsplată, cînd te gîndeşti că pînă şi cei mai străluciţi savanţi ai lumii n-ar fi reuşit asemenea performanţe, în lipsa totală a instrumentelor de lucru: biblioteci de specialitate, laboratoare… Ei bine, chiar şi în ciuda condiţiilor vitrege, oamenii noştri o scot la capăt. Spre marele cîştig al culturii româneşti. Al culturii ca şi: despre ea vorbim.

Cum reuşesc românii să le facă pe toate puţin altfel (şi uneori altfel de-a binelea) e secretul lor, şi numai al lor. România se înfăţişează ca şi o ţară europeană. Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?

Text preluat integral de pe: http://www.contributors.ro/cultura/romania-lui-%E2%80%9Eca-si%E2%80%9D-mic-studiu-de-sociologie-a-inculturii/

Dan Hăulică

Dan Haulica

           De cîteva zile, am aflat cu tristeţe că eseistul şi criticul de artă Dan Hăulică (7 februarie 1932-17 august 2014)  ne-a părăsit.

Redactor-şef al revistei „Secolul XX“ din 1971, Dan Hăulică a creat, prin intermediul acesteia, o punte de legătură cu cultura occidentală contemporană, în condiţiile în care, în acea perioadă, cenzura era omniprezentă.

Apariţia fiecărui număr al revistei a constituit pentru mine un adevărat eveniment.

Om de o înaltă ţinută intelectuală, a fost ales în 1981 preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă, iar între 1999 şi 2002 a fost ambasador al României la UNESCO.

Dan Hăulică a fost cunoscut şi pentru activitatea sa de disidenţă. În 1989, împreună cu Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Octavian Paler, Mihail Şora, Al. Paleologu şi Andrei Pleşu a semnat o scrisoare de protest faţă de măsurile luate împotriva lui Mircea Dinescu, care fusese exclus din redacţia „României Literare“.

Anunţul morţii a trecut aproape neobservat. Un singur reportaj de la înmormîntarea sa a fost difuzat la TVR, în cadrul emisiunii „Universul credinţei“.

Trebuie să recunosc că sînt de acord cu afirmaţia conform căreia  acest popor nu-şi preţuieşte valorile.

Presa scrisă a devenit „ maculatură“, televiziunile sînt invadate de vulgaritate, incultură, fuga pentru aşa-zisul „ senzaţional“. Din mass-media au dispărut aproape cu totul bunul simţ, rafinamentul, eleganţa, cultura.

Surse: http://www.gandul.info/stiri/criticul-de-arta-dan-haulica-a-murit-13104213

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri/Criticul+de+arta+DAN+HAULICA+DECES

Copyright © 2013-2014 Revelații ale cerului

Corectarea numelor

      „Prima datorie a unui înţelept, după o perioadă de mari convulsii istorice este să clarifice sensurile cuvintelor.“ scria Adrian Marino în cartea sa aubiografică „Viaţa unui om singur“, referindu-se la celebra teorie a corectării numelor a lui Confucius.

Pentru a realiza ordinea socială şi stabilitatea politică este necesar în primul rînd a acorda fiecărui obiect numele exact care îi corespunde.

Primele reflecţii asupra limbajului s-au cristalizat în jurul problematicii adecvării dintre realitate (shi) şi nume (ming). Aceste reflecţii au fost înscrise în cadrul moral şi politic al teoriei corectării numelor, al cărei iniţiator a fost Maestrul Kong fu zi (551-469 î.Cr).

Adecvarea constă, pe de o parte, în a acţiona asupra numelor astfel încît ele să nu se aplice decît la realităţile pe care le merită, iar pe de alta, trebuie acţionat asupra realităţii lucrurilor, astfel încît ele să coincidă cu numele convenţionale.

Pentru Confucius limba a fost înainte de toate un instrument de guvernare.

„ «De aceea, Omul ales cînd foloseşte numele, potriveşte exact vorbele cu ceea ce numeşte şi astfel ceea ce spune se va transforma în mod sigur în fapte. Omul ales nu lasă deloc la voia întîmplării felul cum vorbeşte.»

Acest pasaj care, în opinia unora, ar fi ulterior lui Confucius, îşi capătă totuşi întregul înţeles cînd îl apropiem de celebra formulă lansată de Maestru ca răspuns dat principelui Jing din Qi care îl întreabă despre arta de a guverna:

«Suveranul să fie suveran, ministrul ministru, supusul supus, tatăl tată şi fiul fiu»“ … şi Papa Papă. (Revelații ale Cerului)

Confucius

Surse:  Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi,2010, p.134

http://chinesestudies.tripod.com/annecheng.html

http://ressources-cla.univ-fcomte.fr/gerflint/Chine7/zhong_yiqi.pdf

Copyright © 2013 Revelații ale cerului

„Joc de ficţiune“ sau previziune?

„Visez de mult, – vis imposibil şi tocmai din pricina asta tenace, – o uriaşă răsturnare socială prin transformarea majorităţii oamenilor în cerşetori; îmi dau insă seama acum că trebuie să le fac şi hoţilor un loc în această măreaţă revoluţie. Toţi vor munci în mod liber şi gratuit; ca să trăiască, unii vor cerşi, alţii vor fura; ideal ar fi ca cerşetorii să ceară hoţilor, iar hoţii să-i fure pe cerşetori: iată cum îmi apare azi cetatea perfectă!“

Matei Călinescu,Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Polirom, Iaşi, 1995, pp.135-136