Arhive blog
Gazul natural, miza noilor conflicte (VIII)-„Ștergeți Gaza de pe hartă”: Agenda Big money. Confiscarea rezervelor de gaz natural ale Palestinei
La 7 octombrie 2023, Israelul a decis să invadeze Fîșia Gaza. După cum a prezis Felicity Arbuthnot* acum 10 ani într-un articol din 30 decembrie 2013: „Israelul este în măsură să devină un exportator major de gaz și petrol, «dacă totul merge așa cum a fost planificat»”.
În contextul actual, opțiunea Israelului „Totul merge așa cum a fost planificat” constă în a ocoli Palestina și de „ a șterge Gaza de pe hartă”, precum și de a confisca toate rezervele maritime de gaz offshore ale Gazei, evaluate la cîteva miliarde de dolari.
Analiza lui Felicity Arbuthnot
Analiza lui Felicity Arbuthnot, realizată în 2013, se referă la importanța rezervelor de gaz offshore din Gaza, estimate la cîteva miliarde de dolari.
„Giganticul zăcămînt de gaz natural Leviathan din estul Mediteranei, descoperit în decembrie 2010, descris pe larg [de guverne și mass-media] este situat „în largul coastelor Israelului”.
Aceste rezerve din Levant trebuie diferențiate de cele descoperite în Gaza în 1999 de British Gas, care aparțin Palestinei.
Analiza lui Felicity Arbuthnot confirmă totuși că „o parte din cîmpurile gazifere Leviathan sunt situate în apele teritoriale ale Gazei” (vezi harta de mai jos).
În timp ce Israelul le revendică ca fiind propria sa comoară, doar o fracțiune din bogățiile mării se găsesc pe teritoriul Israelului conform hărților. O mare parte rămîne încă de explorat, dar în prezent în Gaza și în Cisiordania se fac cele mai mari descoperiri. (Felicity Arbuthnot, 2013)
Întoarcere la octombrie 2023
Declarația de război a domnului Netanyahu din octombrie 2023 împotriva celor 2,3 milioane de locuitori ai Fîșiei Gaza este o continuare a invaziei Gaza din 2008-2009, ca parte a operațiunii „Plomb durci” (Cast Led).
Obiectivul ascuns este ocuparea militară totală a Gazei de către Forțele de apărare israeliene și expulzarea palestinienilor de pe teritoriul lor.
Trebuie să menționez, totuși, că interese financiare puternice sînt susceptibile de a beneficia de intervenția criminală a Israelului (genocidul) dirijată împotriva Gazei.
Discuții bilaterale secrete între Egipt și Israel
În 2021-2022, Egiptul și Israelul au participat la „negocieri bilaterale secrete” privind „extracția gazelor naturale din largul coastei Fîșiei Gaza”.
„Egiptul a reușit să convingă Israelul să înceapă extragerea gazului natural din largul coastei Fîșiei Gaza, după cîteva luni de discuții bilaterale secrete.
Această evoluție… vine după ani de refuz ai Israelului de a extrage gaz natural din largul coastei Gazei din [așa-zise] motive de securitate.
British Gas (BG Group) a negociat și cu guvernul de la Tel Aviv.
Semnificativ este faptul că ramura guvernului Hamas din Gaza a fost exclusă de la drepturile de prospectare și exploatare a zăcămintelor de gaz.
Cîmpul, care se află la aproximativ 30 de kilometri (19 mile) vest de coasta Gazei, a fost descoperit în anul 2000 de British Gas (în prezent BG Group) și se estimează că are mai mult de un trilion de picioare cubice de gaz natural.**
Oficialul egiptean de informații a declarat pentru Al-Monitor, păstrîndu-și anonimatul: „O delegație economică și de securitate egipteană a discutat cu partea israeliană timp de cîteva luni problema autorizării „extracției de gaz natural din largul coastei Gazei”.(Al-Monitor, 22 octombrie 2022)
A fost semnat un memorandum de înțelegere între Egipt și Israel, cu încuviințarea Autorității Naționale Palestiniene (AP):
„Funcționarul egiptean a explicat că Israelul a cerut ca primele operațiuni de extragere a gazului din cîmpurile din Gaza să înceapă la începutul anului 2024, pentru a-și asigura propria securitate. (Al-Monitor, 22 octombrie 2022)
Planul lui Netanyahu: „Înainte de începutul anului 2024”
Planul rezultat din aceste „discuții secrete” bilaterale dintre Israel și Egipt, adică confiscarea rezervelor maritime de gaz ale Palestinei, este prevăzut pentru „începutul anului 2024”.
Evaluarea Națiunilor Unite
Un raport important al Conferinței Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) (2019) descrie situația dificilă din Palestina astfel:
Geologii și economiștii resurselor naturale au confirmat că teritoriul palestinian ocupat se află pe rezerve considerabile de petrol și gaz natural, în zona C din Cisiordania ocupată și pe coasta Mediteranei în largul Fîșiei Gaza.
Cu toate acestea, ocuparea continuă să îi împiedice pe palestinieni să-și dezvolte zăcămintele de energie pentru a exploata aceste resurse și a profita de pe urma acestora. Astfel, poporului palestinian i-au fost refuzate beneficiile legate de utilizarea acestei resurse naturale pentru a finanța dezvoltarea socio-economică și pentru a-și satisface nevoile energetice.
Pierderile acumulate sunt estimate la miliarde de dolari. Cu cît Israelul îi împiedică pe palestinieni să-și exploateze propriile rezerve de petrol și gaz natural, cu atît costurile legate de oportunitate și costurile totale ale ocupației pe care palestinienii trebuie să le plătească sunt mai mari.
Acest studiu identifică și evaluează rezervele palestiniene existente și potențiale de petrol și gaz natural care ar putea fi exploatate în beneficiul poporului palestinian și pe care Israelul le împiedică a fi exploatate sfidînd dreptul internațional. (UNCTAD, august 2019)
Crime împotriva umanității
Conform spuselor domnului Netanyahu, care este recunoscut pentru sprijinul și finanțarea unei facțiuni a Hamasului:
„Oricine vrea să împiedice crearea unui stat palestinian trebuie să sprijine Hamasul și să-i transfere bani… Aceasta face parte din strategia noastră de a-i izola pe palestinienii din Gaza de palestinienii din Cisiordania. »
(Benjamin Netanyahu, declarație la o reuniune din martie 2019 a membrilor Knesset din partidul său Likud, Haaretz, 9 octombrie 2023).
„Hamasul a fost tratat ca un partener în detrimentul Autorității Palestiniene pentru a-l împiedica pe Abbas să avanseze în direcția creării unui stat palestinian. Hamasul a trecut de la statutul de grup terorist la acela de organizație cu care Israelul a purtat negocieri prin intermediul Egiptului și care a fost autorizată să primească valize conținînd milioane de dolari provenind din Qatar prin punctele de trecere din Gaza.
(Times of Israel, 8 octombrie 2023)
Crime de nedescris împotriva umanității comise de guvernul Netanyahu împotriva poporului Palestinei
Crime comise și împotriva poporului din Israel care este victima atacului sub steag fals a unei facțiuni a Hamasului, pregătit cu grijă de Mossad și armata israeliană.
În interiorul Hamas-ului există diviziuni profunde. Analiza noastră asupra atacului sub steag fals se referă la o facțiune a serviciilor secrete militare din cadrul Hamasului care cooperează cu serviciile de informații israeliene și americane.
*Jurnalistă independentă specializată în probleme sociale și de mediu în zona Orientului Apropiat
**un picior cub este egal cu 0,028316851 metri cubi
Vedeți și: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/08/25/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-ii-6/
Copyright © 2013-2023 Revelații ale cerului
Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-14804988789171
Gazul natural, miza noilor conflicte (II)
Sau „Curs intensiv de geopolitică aplicată“
https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/07/23/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-i/
În Orientul Apropiat, invazia militară a Fîşiei Gaza înfăptuite de către forţele israeliene, din decembrie 2008 pînă în ianuarie 2009, este legată direct de posesia şi controlul rezervelor strategice de gaz din Marea Mediterană.
Este vorba despre un război de cucerire, în urma descoperirii, în anul 2002, a unor vaste rezerve de gaze în largul litoralului Fîşiei Gaza.
În noiembrie 1999, Autoritatea Palestiniană a semnat un acord prin care a garantat drepturile de prospectare a gazului şi petrolului, pe o durată de 25 de ani, companiei British Gas Group (BG Group, unitate britanică de producţie şi distribuţie de energie, creată în 1997) şi partenerului ei din Atena, Consolidates Contractors International Company (CCC, fondată în 1952, cea mai mare companie de construcţii din Orientul Mijlociu), proprietate a familiilor libaneze Sabbagh şi Koury. Acordul include atît exploatarea zăcămintelor de gaz din mare cît şi construcţia unui gazoduct, drepturile asupra acestor resurse revenind în proporţie de 60% companiei British Gas, 30% firmei CCC şi 10% fondurilor de investiţii palestiniene.
Licenţa British Group acoperă toată zona maritimă situată în largul Fîşiei Gaza în vecinătatea căreia se află mai multe instalaţii gazifere israeliene. Trebuie subliniat că 60% din rezervele de gaz situate de-a lungul Fîşiei aparţin Palestinei, BG Group evaluîndu-le la aproximativ 4 miliarde de dolari.
În anul 2000, British Gas a forat în regiune două puţuri , Gaza Marine 1 şi Gaza Marine 2, care n-au intrat încă în exploatare.
În consecinţă, suveranitatea asupra acestor bogăţii este crucială, cu atît mai mult cu cît dimensiunea lor ar putea fi mult superioară celei estimate. Din punct de vedere legal, aceste rezerve aparţin Palestinei.
Dar moartea lui Yaser Arafat, alegerea Guvernului Hamas, precum şi prăbuşirea Autorităţii Palestiniene au permis Israelului să preia de facto controlul acestor zăcăminte. British Gas a negociat cu guvernul de la Tel Aviv, în timp ce guvernul Hamas n-a fost consultat în legătură cu prospectarea şi exploatarea lor.
În 2001, prim-ministrul Ariel Sharon afirma limpede că „Israelul n-ar cumpăra niciodată gaz de la Palestina“, la acea epocă, suveranitatea Palestinei asupra rezervelor de gaz fiind contestată de către Curtea Supremă a Israelului.
În 2003, Ariel Sharon s-a opus încheierii unui prim acord , care ar fi permis companiei British Gas să aprovizioneze Israelul cu gaze naturale provenite din sondele marine ale Fîşiei Gaza.
În anii care au urmat, deşi au existat diverse propuneri de achiziţionare, de către Israel, a gazelor naturale din Palestina, acestea nu s-au materializat.
De altfel, Tel-Aviv-ul nu a avut nici o intenţie să împartă încasările cu Palestina. Cabinetul israelian a desemnat o echipă de negociatori, care să ducă tratative, în vederea încheierii unui acord cu British Gas, îndepărtînd de la discuţii guvernul Hamas şi Autoritatea Palestiniană.
„Autorităţile israeliene de apărare vor ca palestinienii să fie plătiţi în bunuri şi servicii şi insistă ca guvernul Hamas să nu primească nici un ban.“, obiectivul acestei acţiuni fiind acela de a face caduc contractul semnat în 1999 între British Gas şi Autoritatea Palestiniană, condusă pe atunci de Yaser Arafat.
Conform acordului propus în 2007, gazul pelestinian din puţurile marine ale Fîşiei Gaza ar fi trebuit să fie trimis în portul israelian Aşkelon printr-un gazoduct submarin, transferînd astfel Israelului controlul vînzării gazului.
Planul a eşuat şi negocierile au fost suspendate.
Intenţia Israelului a fost de a evita posibilitatea plăţii redevenţelor (datorie, obligație plătibilă periodic la date fixe și sub formă de cotă pentru dreptul de a folosi proprietatea altuia în scopuri productive) către palestinieni; în consecinţă British Gas s-a retras, în 2007, de la negocieri.
Conform surselor militare israeliene, planul de invadare a Fîşiei Gaza numit Cast Lead (Operation Plomb durci), a fost pus în mişcare în iunie 2008, în paralel cu reluarea negocierilor cu British Gas, privind cumpărarea de gaz natural din Gaza.
Cronologic, decizia de a accelera negocierile cu BG Group a coincis cu planificarea invaziei Fîşiei pregătite în iunie, negocierile fiind purtate efectiv în octombrie 2008, cu 2-3 luni înainte de începutul bombardamentelor din 27 decembrie.
Ocuparea militară a Fîşiei Gaza a avut ca scop transferarea suveranităţii zăcămintelor de gaze naturale Israelului, violînd dreptul internaţional. Astfel, zăcămintele gazifere ale Fîşiei Gaza ar fi integrate în instalaţiile adiacente ale Israelului din mare.
În 2010 Israelul a găsit un gigantic zăcămînt offshore (în larg) de gaz natural, la 135 de kilometri de portul Haifa şi la 5 kilometri adîncime, în ceea ce acesta consideră a fi zona economică exclusivă a sa. Regiunea a fost numită „Leviathan“ după monstrul marin biblic. Trei companii israeliene şi compania texană Noble Energy (societate de exploatare şi producţie a petrolului şi gazului natural, fondată în 1932) au estimat mărimea zăcămintelor la 450 de miliarde de metri cubi, rezerve suficiente pentru a aproviziona Israelul timp de un secol.
În 2009, Noble Energy a descoperit în bazinul Levant zăcămîntul Tamar, la 80 de kilometri vest de Haifa, conţinînd aproximativ 238 de miliarde de metri cubi de gaz natural de cea mai bună calitate.
O dată cu descoperirea zăcămintelor Tamar şi Leviathan, Israelul a început să se întrebe cum ar putea deveni o naţiune de primă mărime în exportul gazului natural şi de asemenea, cum ar putea colecta taxe din veniturile pe produsele petroliere şi gaze, în vederea constituirii unui fond suveran, care să fie investit pe termen lung în economia naţională, după modelul Chinei şi al ţărilor arabe membre OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol, constituită în 1965, cu sediul la Viena).
Institutul de Studii Geologice al Statelor Unite (US Geological Survey) a evaluat întregul zăcămînt din Mediterana Orientală la circa 9.700 de miliarde de metri cubi de gaz şi la 3,4 miliarde de barili de petrol (1 baril este echivalent cu 159 litri).
Descoperirea de către Israel a Leviathanului a declanşat un conflict geopolitic, Libanul afirmînd că o parte a cîmpului gazifer se află în apele teritoriale ale propriei sale zone economice exclusive (zona exclusivă reprezintă zona maritimă adiacentă mării teritoriale a unui stat riveran, care se extinde pînă la maximum 200 mile marine în larg, adică 370,4 kilometri, distanţa fiind calculată de pe linia de bază a apelor teritoriale).
Ca şi SUA, Israelul nu a ratificat niciodată Convenţia Naţiunilor Unite din 1982 privind dreptul mării care atribuie drepturile mondiale asupra resurselor submarine. Puţurile israeliene de extracţie ale Leviathanului sînt pe teritoriul israelian, ceea ce nu contestă Libanul, dar el consideră că zăcămîntul se întinde de asemenea sub propriile ape teritoriale.
Zăcămintele Tamar şi Leviathan se găsesc la circa 100 de kilometri de coastă, în afara apelor teritoriale israeliene, care se întind pînă la 22 kilometri de coastă (12 mile marine). Totodată conform Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Israelul poate exploata rezervele offshore de gaz şi petrol într-o zonă mergînd pînă la 370 kilometri de coastă. Este deci esenţială definirea zonelor respective.
În data de 4 ianuarie 2011, Libanul, prin ministrul său de externe, a solicitat Secretarului Organizaţiei Naţiunilor Unite să împiedice ca aceste zăcăminte să fie exploatate de către Israel. În ziua următoare, purtătorul de cuvînt al organizaţiei a declarat că aceasta nu este pregătită să intervină în dispută. Acelaşi răspuns a fost primit şi din partea Unifil (Forţa Interimară a Naţiunilor Unite în Liban), care, prin reprezentantul său, a declarat cotidianului libanez Daily Star că „o frontieră maritimă n-a fost niciodată stabilită.“
În sfîrşit, coordonatorul special pentru Liban a declarat diplomatic că „ONU ar putea avea un rol, dar trebuie să discutăm aceasta cu juriştii noştri la New York.“
Siria, la rîndul ei, are şi ea petrol şi gaze.
Conform Institutului pentru Politica Orientului Apropiat din Washington, un think tank al AIPAC (think tank, organizaţie privată compusă din experţi care au ca misiune consilierea puterii publice; AIPAC, Comitetul Americano-Israelian al Afacerilor Publice), bazinul mediteranean are cele mai mari rezerve de gaz şi în Siria cele mai importante. Acelaşi institut a emis ipoteza că bătălia între Turcia şi Cipru se va intensifica datorită incapacităţii Turciei de a-şi asuma pierderea proiectului Nabucco (în ciuda contractului semnat cu Moscova din decembrie 2011 pentru transportul unei părţi din gazul South Stream, via Turcia).
Cine controlează Siria ar putea controla Orientul Apropiat. Şi pornind de la Siria, poartă a Asiei, va deţine „cheia casei Rusia“, cum afirma ţarina Ecaterina a II-a, ca şi cea a Chinei, via Drumul Mătăsii.
Pentru acest motiv, semnatarii acordului de la Damasc, care ar permite gazului iranian să treacă de-a lungul Irakului şi să ajungă în Mediterana, deschizînd un nou spaţiu geopolitic şi tăind linia de viaţă a Nabucco, au declarat: „Siria este cheia noii ere.“
Din 1964 licenţele de explorare şi exploatare a zăcămintelor sînt rezervate societăţilor de stat siriene. Aceasta a dus la obţinerea de către statul sirian a unui venit anual de 4 miliarde de dolari, provenind din exportul petrolului, mai ales în Europa. Dar lucrurile s-au schimbat odată cu războiul.
„Armata siriană liberă“ a luat în stăpînire importante cîmpuri petrolifere în regiunea Deir ez Zor. Alte zone în Rumeilan sînt controlate de kurzii Partidului de Uniune Democratică, ostili în acelaşi timp şi „rebelilor“, cu care s-au confruntat deseori. Strategia SUA/NATO în privinţa „rebelilor“ este de a-i ajuta să pună stăpînire pe cîmpurile petrolifere, pentru a priva statul sirian de veniturile din exporturi, deja în scădere sub efectul embargoului UE şi, de a face, de asemenea manieră, ca în viitor cele mai mari resurse să treacă prin intermediul „rebelilor“ sub controlul marilor companii petroliere occidentale. În acest scop, controlul reţelei interioare de oleoducte şi gazoducte este fundamental. Această reţea a fost sabotată de „rebeli“ în multe locuri, mai ales în jurul oraşului Homs, unde se află una din cele două rafinării ale ţării, în vederea întreruperii furnizării de produse petroliere.
Din punct de vedere strategic o altă miză este mai importantă: rolul Siriei ca hub de culoare energetice alternative la acelea care trec de-a lungul Turciei şi alte trasee controlate de companiile americane şi europene. Hub-ul este un model de transport caracterizat de una sau mai multe locaţii centrale, fiecare conectată la nişte locaţii „secundare“.
„Războiul oleoductelor“ a început mai demult, în 2003. Invadînd Irakul, SUA au distrus imediat oleoductul Kirkuk-Banyas care transporta în Siria petrolul brut irakian. Cel de la Ain Zalah la Suweidiva a rămas în funcţiune. Damascul şi Baghdadul sfidînd interdicţiile Washingtonului, au lansat proiectul a două oleoducte şi a unui gazoduct care, traversînd Siria, vor lega zăcămintele irakiene de Mediterana şi deci, de pieţele externe.
Mai periculos încă pentru interesele occidentale este acordul stipulat în mai 2011 între Damasc, Baghdad şi Teheran: el prevede realizarea unui gazoduct care, traversînd Irakul, va transporta gaz natural iranian în Siria şi de acolo spre pieţele externe. Aceste proiecte şi alte cîteva, deja finanţate, au fost blocate prin ceea ce agenţia americană US Energy Information Administration defineşte „condiţiile de securitate nesigure din Siria“.
Conform cotidianului libanez „Al Akhbar“ („Informaţia“) există un plan, aprobat de către guvernul american, conform căruia va fi construit un gazoduct destinat transportului de gaz din Qatar spre Europa, via Homs, în care Turcia şi Israelul sînt parteneri. Acest oraş şi regiunea sa reprezintă „nodul“ sau „inima geografică“ a acestui proiect, care ar oferi Turciei şi Israelului avantaje strategice majore în ecuaţia comerţului mondial de gaz natural.
Traseul ar urma să plece din Qatar, ar traversa teritoriul saudit, cel iordanian, evitînd astfel teritoriul irakian, ajungînd în final în Siria, la Homs. De la Homs gazoductul ar trebui să se bifurce în trei direcţii: Lattaquié, pe coasta siriană,Tripoli, în sudul Libanului şi în Turcia.
Scopul principal al proiectului este de a trimite gazul din Qatar şi Israel spre Europa, pentru a-l distribui în tot continentul, cu un triplu obiectiv: primul, de a zdrobi monopolul rus de gaze naturale în Europa, al doilea, de a elibera Turcia de gazul rusesc, iar al treilea de a da Israelului o şansă de a-şi exporta gazul spre Europa, pe cale terestră şi cu cel mai mic cost.
Oraşul Homs este destinat să devină „intrsecţia principală a proiectului“, deoarece gazul din Qatar nu dispune de alternative pentru a ajunge în Europa, decît recurgînd la marii transportatori pe cale maritimă, ceea ce ar presupune o perioadă de timp mai lungă, cu costuri mai mari şi pericole pe anumite trasee.
Qatarul intenţionează să cumpere o mie de cargouri pentru a-şi dezvolta flota maritimă de transport de gaz, cu ambiţia de a se implica într-un proiect american mult mai vast, destinat reexaminării ecuaţiei comerţului mondial de gaz.
Potrivit aceloraşi surse, zonele teritoriului sirian în care bandele armate ale aşa-zisei „opoziţii siriene“ beneficiază de ajutorul SUA, al Qatarului şi al Turciei, adică nordul, oraşul Homs şi împrejurimile Damascului, se suprapun peste cele ale traseului pe care ar trebui să-l urmeze gazoductul în drumul lui spre Turcia şi Tripoli, dacă ele ar cădea vreodată sub controlul forţelor de opoziţie înfeodate celor trei părţi.
În sfîrşit, comparaţia hărţii zonelor de luptă cu cea a traseului gazoductului qatarez demonstrează relaţia dintre activismul armat şi obiectivul de a controla, orice s-ar întîmpla, aceste teritorii siriene.
O dată ajuns în Siria, gozoductul ar trebui să urmeze două căi. Prima ar pleca din împrejurimile Damascului, pentru a ajunge la 30 de kilometri de cele două întretăieri, care ar fi An Nabk şi Al Kussayr, apoi de la Homs s-ar îndrepta spre Tripoli şi Lattaquié, via Talbisseh şi Al Rastan.
A doua cale ar trebui să parcurgă nordul Siriei, mergînd de la Homs spre Maarat al Nu΄man, apoi la Idlib spre Turcia. Tot atîtea oraşe siriene pe care opoziţia armată caută efectiv să le controleze.
Aceleaşi surse afirmă că din punctul lor de vedere, Robert Ford, ambasadorul SUA în Siria şi Frederick Hoff, responsabilul cu dosarul despre gazele naturale din Levant, sînt amîndoi membri ai „Celulei de criză siriene în SUA“ şi îşi împart rolurile.
Primul organizează activităţile opoziţiei armate anti-siriene pe teren, de maniera de a răspunde exigenţelor de punere în funcţiune a gazoductului din Qatar, al cărui traseu a fost în prealabil pregătit de cel de-al doilea.
În plus Robert Ford a primit o nouă sarcină constînd în constituirea unui miniguvern sirian, în străinătate, cu ramificaţii în sînul grupărilor şi organizaţiilor armate care să acţioneze în nordul Siriei, în Damasc şi în Homs şi care să reuşească să împartă ţara astfel încît, noua configuraţie a hărţii să se poată suprapune peste cea care cuprinde cele două trasee ale gazoductului: primul care să meargă spre Turcia, iar al doilea, spre Tripoli, în Liban.
Pentru Turcia gazoductul qatarez ar avea multiple avantaje strategice şi economice: 1. ar deveni un pasaj vital pentru Europa putîndu-şi diversifica sursele de gaz, pentru a nu depinde doar de gazul rusesc; 2. ar putea să-şi cîştige dreptul de a intra în clubul european; 3. nu ar mai depinde de gazul iranian, ceea ce ar constitui un avantaj strategic; 4. ar reduce factura energetică exorbitantă, şi ar primi dividende din Qatar şi Israel pentru dreptul de trecere a gazoductului destinat Europei.
Israelul, la rîndul lui, ar putea deveni în decurs de cinci ani un „emirat gazifer major“, datorită exploatării zonelor Tamar şi Leviathan împărţite cu Libanul. Conform unor studii franceze, mărimea acestor zăcăminte o depăşeşte pe cea a regiunii comune, North Dome-South Pars, a Qatarului şi Iranului. Drept urmare, Israelul şi Qatarul au nevoie să împrumute ruta Homs spre Europa, deoarece alternativele sînt costisitoare, cu atît mai mult cu cît canalul Suez nu este adaptat să primească cargouri mari de petrol şi gaz.
În ceea ce priveşte Libanul, acesta beneficiază în plus de o schimbare de atitudine a Qatarului: ridicarea boicotului diplomatic şi economic, libanezii care lucrează în Qatar nu vor mai fi expulzaţi. Deschiderea va fi totală, oficialii din Qatar propunînd proiecte de dezvoltare a Libanului pentru susţinerea şi întărirea stabilităţii economice a ţării.
În plus se oferă asistenţă economică portului Tripoli, care ar putea fi amenajat cu instalaţii de lichefiere şi stocare a gazului natural, rafinăria existentă în port nemailucrînd de ani buni. De asemenea ar fi o opţiune de expediere a gazului din Qatar spre Europa.
În acest context, Rusia ar fi informat Libanul că nu va fi de acord cu proiectul de exploatare a gazului mediteranean, înainte de a obţine garanţiile Occidentului care să-i asigure că nu va căuta să schimbe regimul din Siria, exigenţă care nu ar fi deloc incompatibilă cu continuarea acţiunilor de prospectare gaziferă a societăţilor ruseşti în regiune. Aceasta, deoarece ele nu trebuie să lipseacă în momentul boom-ului gazifer mediteranean, fără a uita că Iranul, Irakul şi Siria au un proiect comun pornind de la propriile lor teritorii, un gazoduct iranian care ar traversa Irakul pentru a ajunge la Homs, înainte de a se bifurca spre Lattaquié şi Tripoli.
În iulie 2011, Iranul a semnat diverse acorduri privind transportul gazului său via Irak şi Siria printr-un gazoduct, care pînă în 2016, ar trebui să lege zăcămîntul de la South Pars, cel mai mare din lume, de Siria şi astfel de Mediterana. În consecinţă, de acum înainte, Siria devine principalul centru de stocare şi producţie în legătură cu rezervele din Liban. Acesta este un spaţiu geografic, strategic şi energetic cu totul nou care se deschide, înţelegînd Iranul, Irakul, Siria şi Libanul.
Obstacolele pe care acest proiect le suportă, dau o vedere de ansamblu a nivelului intensităţii luptei care se dă pentru controlul Siriei şi Libanului. Ele aruncă o lumină asupra rolului jucat de către Franţa, care consideră Mediterana Orientală ca zona sa de influenţă istorică, care să-i servească pentru totdeauna interesele şi unde trebuie recîştige terenul piedut după cel de-al doilea război mondial.
În alţi termeni, aşa cum afirma filosoful şi geopoliticianul sirian, Imad Fawzi Shueibi, Franţa vrea să joace un rol în lumea gazului în care ea a achiziţionat într-o oarecare măsură o „asigurare de boală“ în Libia şi vrea de acum înainte o „asigurare de viaţă“ în Siria şi Liban.
La rîndul ei, cooperarea sino-rusă în domeniul energetic repezintă motorul parteneriatului strategic între cei doi giganţi. Este vorba, conform experţilor, de „baza“ dublului veto reiterat în favoarea Siriei.
Această cooperare nu priveşte numai aprovizionarea Chinei în condiţii preferenţiale. China este invitată să se implice direct în distribuţia gazului prin achiziţionarea de active şi instalaţii, într-un proiect de control legat de reţelele de distribuţie.
Paralel Moscova este gata să acceadă la profitabila piaţă chineză, printr-o politică flexibilă de stabilire a preţului gazului. În consecinţă, s-a convenit ca experţii ruşi şi chinezi să lucreze împreună în „coordonarea strategiilor energetice, previziunea şi prospectarea, dezvoltarea pieţelor, eficienţa energetică şi sursele de energie alternativă.“
În actuala conjunctură, este destul de dificil de prevăzut cine va cîştiga şi cine va pierde.
Viitorul ne va rezerva surprize.
Notă
Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu.
Surse: http://www.mondialisation.ca/la-guerre-et-le-gaz-naturel-l-invasion-isra-lienne-et-les-gisement
http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-et-isra-l-une-nouvelle-donne-g-opolitiq
http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-assi-g-par-isra-l/22757
http://www.mondialisation.ca/syrie-la-course-a-lor-noir/5329481?print=1
Copyright © 2013 Revelații ale cerului
Revelaţii ale cerului 