Category Archives: Orientul Apropiat

Califatul din Levant (IV)

Raqqa

             Statul Islamic din Irak și Siria – ISIS –organizația teroristă, militară și politică și-a încheiat, se pare, pentru moment,  misiunea care i-a fost încredințată. Gruparea a avut ca ideologie transnațională jihadismul salafist sau salafismul jihadist care nu recunoaște frontierele stabilite în lumea musulmană și militează pentru instaurarea unui stat islamic și refacerea califatului.

În luna mai 2017, secretarul general al apărării James Mattis a confirmat voința Washington-ului de a-i anihila pe teroriștii Statului Islamic: „Intenția noastră este ca luptătorii străini să nu supraviețuiască bătăliei pentru a se întoarce acasă în nordul Africii, în Europa, în America, în Asia și în Africa. Îi vom împiedica…“ (subliniere inserată, citat din articolul BBC „Secretul murdar din Raqqa“)

Adevărul ascuns este acela că unchiul Sam a venit să salveze Statul Islamic. Acea decizie a fost luată, după cît se pare, la ordinele Pentagonului, mai degrabă decît la cele ale Departamentului de Stat al SUA.

Screen shot din Raportul BBC

Așa cum confirmă raportul întocmit de BBC și intitulat „Secretul murdar din Raqqa“ coaliția condusă de SUA a facilitat exodul teroriștilor Statului Islamic din Irak și Siria și al membrilor familiilor lor în afara fortăreței din Raqqa, situată în nordul Siriei.

Deși raportul BBC se concentrează pe detaliile operațiunii de trecere clandestină, el dezvăluie totuși existența unei „înțelegeri secrete“ între SUA și aliatul său fidel britanic de a permite teroriștilor să evadeze din Raqqa.

Înțelegerea de a-i lăsa pe luptătorii ISIS să evadeze din Raqqa – capitala de facto a califatului lor autoproclamat – a fost pusă la cale de către oficialitățile locale. Ea a fost încheiată după patru luni de lupte care au lăsat orașul complet distrus și practic golit de populația sa. Ea permitea salvarea de vieți și încetarea luptelor; permitea salvarea viețile arabilor, kurzilor și a altor combatanți angajați să lupte împotriva Statului Islamic.

Dar a permis de asemenea sutelor de combatanți ISIS să fugă din oraș. În acel moment, nici coaliția condusă de americani și britanici, nici forțele democratice siriene (FDS), pe care coaliția le susține, nu au vrut să recunoască participarea lor.

Oare acest pact, acest josnic secret din Raqqa, a lansat o amenințare pentru lumea exterioară, care să permită militanților să-și răspîndească tentaculele în Siria și dincolo de ea?

S-au depus eforturi pentru a ascunde acest secret de restul lumii, dar BBC-ul a putut vorbi cu zeci de persoane care au făcut parte din convoaie sau pe care le-au supravegheat, precum și cu oamenii care au negociat înțelegerea. (…)

Aceasta nu a fost o evacuare – a fost exodul așa-zisului «Stat Islamic».

(Quentin Sommerville și Riam Dalati, Raqqa’s Dirty Secret, BBC, noiembrie 2017, subliniere inserată)

Avioanele coaliției condusă de SUA au monitorizat evacuarea teroriștilor ISIS, dar este evident, convoaiele de autobuze și de camioane nu au constituit ținta bombardamentelor din partea coaliției.

„Coaliția confirmă acum că ea nu a avut personal pe teren, ci a supravegheat convoaiele din aer (dar nu a avut loc nici un bombardament aerian efectiv al convoaielor)…

În lumina anchetei BBC, coaliția recunoaște acum rolul pe care l-a jucat în încheierea înțelegerii…“ (ibid)

Dacă aviația americană ar fi vrut să atace convoaiele de autobuze și de camioane ale Statului Islamic, operațiunea ar fi fost foarte simplă. Coaliția ar fi putut bloca convoaiele (pentru a reduce la minimum pierderile de vieți omenești) și să-i aresteze pe luptătorii străini.

Responsabilii americani au afirmat cu nonșalanță că neluînd parte la negocieri au fost în imposibilitate de a împiedica exodul teroriștilor.

„Voiam ca nimeni să nu plece“ a afirmat colonelul Ryan Dillon, purtătorul de cuvînt al coaliției occidentale împotriva ISIS.

„Decizia revine sirienilor. Ei sînt cei care luptă și mor, ei trebuie să ia deciziile privind aceste operații.“

Cu toate că un ofițer occidental a fost prezent la negocieri, coaliția nu și-a asumat o „participare activă“ la discuții, a susținut colonelul Dillon (…) (ibid)

Edificator este faptul că majoritatea luptătorilor Statului Islamic proveneau dintr-un număr de țări străine, ceea ce evidențază existența unui program de recrutare și pregătire atent organizat:

„(…) Era un număr imens de străini. Franța, Turcia, Azerbaidjan, Pakistan, Yemen, Arabia Saudită, China, Tunisia, Egipt (…)“

„Majoritatea era străini, dar erau și sirieni.“ (…)

Acum se plătește 600 $ (460£) pentru o persoană și minimum 1.500 $ pentru o familie.

În acest gen de comerț, clienților nu le plac prea multe întrebări. Dar Imad spune că erau „francezi, europeni, ceceni, uzbeci.“

„Unii vorbeau în franceză, alții în engleză, alții într-o limbă străină oarecare“ spune el. (ibid)

Raportul BBC sugerează existența unui plan atent pregătit pentru a asigura evacuarea în siguranță a teroriștilor. Explicația oficială a fost că înțelegerea a fost negociată de către Forțele Democratice Siriene (FDS). Coaliția condusă de SUA „a lăsat să se întîmple“, nu a intervenit militar pentru a preveni exodul și trecerea clandestină a luptătorilor străini afară din Raqqa.

Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă. De la debutul său din 2014, ISIS a primit sprijinul coaliției conduse de SUA, cu participarea activă a Arabiei Saudite. SUA și aliații lor sînt state care subvenționează Statul Islamic.

Arme, pregătire, logistică: ISIS este o creație a serviciilor secrete ale SUA. Teroriștii ISIS sînt infanteriștii SUA și ai NATO.

Bombardarea Irakului și a Siriei condusă de SUA, sub falsul pretext al „războiului împotriva terorismului“ nu a fost dirijat împotriva ISIS. Teroriștii erau protejați de coaliția condusă de SUA. Obiectivul tacit era să ucidă civilii și să distrugă infrastructura civilă a Siriei și Irakului. (subl.R.C.)

Articolele precedente: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2014/09/02/califatul-din-levant-i/

https://revelatiialecerului.wordpress.com/2015/01/10/califatul-din-levant-ii/

https://revelatiialecerului.wordpress.com/2015/01/11/califatul-din-levant-iii/

Sursa: https://www.globalresearch.ca/the-raqqa-exodus-the-us-coalitions-secret-deal-to-allow-isis-daesh-terrorists-to-escape/5620328

Copyright © 2013-2018 Revelații ale cerului

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

 

 

 

Reclame

Gazul natural, miza noilor conflicte (III)

Racheta aer-aer AIM 120 Amraam, lansată de avionul turc F-16 (amîndouă made in USA) nu a fost dirijată numai împotriva bombardierului rus de vînătoare angajat în Siria împotriva grupului Statul Islamic, ci și împotriva unui obiectiv mult mai important: Turkish Stream, gazoductul proiectat care aducea gaz rusesc în Turcia și de acolo în Grecia și în alte țări din Uniunea Europeană. Turkish Stream este răspunsul Moscovei la torpilarea, de către Washington, a South Stream-ului, gazoductul care înconjurînd Ucraina, ar fi transportat gaz rusesc pînă la Tarvisio (în provincia Udine) și de acolo în Uniunea Europeană, cu mari beneficii pentru Italia, inclusiv în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

Turkish stream

Proiectul lansat de către compania rusă Gazprom și cea italian ENI, la care s-au alăturat compania Wintershall și cea franceză EDF, era în fază avansată de realizare ( societatea Saipem din cadrul grupului ENI avea deja un contract de 2 miliarde de euro pentru construcția gazoductului prin Marea Neagră) cînd, după provocarea crizei ucrainene, Washington-ul a lansat ceea ce New York Times definea ca „ o strategie agresivă vizînd să reducă furnizările rusești de gaz în Europa‟. Sub presiunea SUA, Bulgaria a blocat în decembrie 2014 lucrările South Stream-ului, înmormîntînd proiectul. Dar în același timp, deși Moscova și Ankara erau în tabere opuse în ceea ce privește Siria și Statul Islamic, Gazprom-ul a semnat un acord preliminar cu compania turcă BOTAȘ pentru realizarea unui gazoduct dublu Rusia-Turcia prin Marea Neagră.

La 19 iunie Moscova și Atena au semnat un acord preliminar asupra extinderii gazoductului Turkish Stream (cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari în sarcina Rusiei) pînă în Grecia, pentru a facilita accesul noului gazoduct în Uniunea Europeană.

În acest moment, care este situația în „războiul gazoductelor‟? SUA și NATO controlează teritoriul ucrainian pe unde trec gazoductele Rusia-Uniunea Europeană, dar Rusia poate astăzi mai puțin să conteze pe ele (cantitatea gazului pe care îl transportă a căzut de la 90% la 40% din exportul rus de gaz spre Europa) grație a două culoare alternative. Nord Stream-ul care, în nordul Ucrainei, transportă gazul rusesc în Germania: Gazprom-ul vrea acum să-l dubleze dar proiectul este contracarat în Uniunea Europeană de către Polonia și alte guverne din est (mai mult legate de Washington decît de Bruxelles).

Blue Stream-ul, administrat în comun de Gazprom și ENI care în sud trece prin Turcia și din această cauză nu este fără riscuri.

Uniunea Europeană ar putea importa mai mult gaz la preț scăzut din Iran, printr-un un gazoduct deja proiectat via Irak și Siria, dar proiectul este blocat (nu întîmplător) de războiul dezlănțuit în aceste țări de strategia SUA/NATO.

Sursa: Manlio Dinucci, L’art de la guerre, Missile contre le gazoduc Turkish Stream

Copyright© 2013-2015 Revelații ale cerului

Califatul din Levant (III)

Declararea califatului din 29 iunie 2014 şi apelul Statului Islamic ca mişcările jihadiste să-i jure credinţă au stîrnit reacţii diverse din partea acestora.

Frontul Islamic şi jihadiştii Frontului Al-Nosra consideră că proclamarea califatului este „nulă şi neavenită, legal şi logic.“

La 1 iulie 2014 guvernul SUA a afirmat că „această declaraţie nu înseamnă nimic pentru populaţiile din Irak şi Siria“. Michael Hayden, director al NSA din 1996 pînă în 2005, apoi al CIA între 2006 şi 2009, declara în 30 iunie 2014: „Cu cucerirea de către insurgenţi a majorităţii părţii teritoriului sunit, Irakul a încetat deja practic să existe. Divizarea este inevitabilă.“

Masoud Barzani, preşedintele regiunii autonome a Kurdistanului irakian, intenţionează să supună unui referendum independenţa regiunii.

La 4 iulie 2014, Al-Qaida din Magrebul islamic a publicat un comunicat în care a respins califatul SI. Ea a denunţat proclamaţia făcută „fără consultarea şefilor mujahedinilor“ şi a cerut SI să se pronunţe asupra şanselor pe care le rezervă emiratelor autoproclamate ca Emiratul islamic al Afganistanului şi Emiratul islamic al Caucazului. Al Qaida a declarat „că vrea un califat, pe calea profeţiei, pe baza şurei (consultării) şi care caută să-i unească pe musulmani şi să le cruţe sîngele.“

Tot în 4 iulie 2014, Youssef al-Qaradâwî, preşedintele Uniunii Internaţionale a savanţilor musulmani, membru al confreriei Fraţilor musulmani precum şi al Consiliului european pentru cercetare şi fatwa a declarat că SI „a violat sharia“. Conform acestuia titlul de calif trebuie „acordat de către întreaga naţiune musulmană“, iar „un grup cunoscut prin atrocităţile sale şi vederile sale radicale nu susţine proiectul islamic.“

La 19 august 2014 marele muftiu al Arabiei Saudite, Abdul Aziz ibn Abdillah Ali ash-Shaykh a denunţat „ideile extremiste, radicaliste şi teroriste“ ale jihadiştilor SI şi a declarat că aceştia din urmă reprezintă „duşmanul numărul unu al islamului“. El a afirmat că de fapt „musulmanii sînt principalele victime“ ale spolierii lor.

Alte grupări jihadiste din Indonezia, Egipt, Afganistan sau Algeria s-au aliat în ultimele luni S.I.

Conform lui Henry Laurens, istoric al lumii arabe de la Collège de France, acest califat face parte din clasa „inventării tradiţiei“ în sensul în care el „este tot atît de fantezist ca şi felul în care Hollywood-ul reprezintă Evul Mediu […] sîntem în plin imaginar de categoria a doua […] pentru că aceasta nu are nimic de-a face cu realitatea istorică a califatului.“

În octombrie 2014, o sută de savanţi musulmani au trimis o scrisoare deschisă lui Abu Bakr al-Baghdadi acuzînd organizaţia de a fi „întinat islamul“.

Statul Islamic este condus de un „guvern“ format din opt oameni, doi adjuncţi care se ocupă de problemele siriene şi irakiene şi un consiliu de război compus din trei membri.

Din punct de vedere politic, Statul Islamic este condus de către Abu Bakr al-Baghdadi, care şi-a atribuit titlul de „califul Ibrahim“ şi care se află în fruntea puterii executive şi a celei judecătoreşti. Este ajutat de către doi foşti generali irakieni, care acţionează unul pe teritoriul irakian, celălalt pe cel sirian.

Puterea executivă cuprinde de asemenea un „cabinet“ care îl „consiliază“ pe al-Baghdadi în luarea deciziilor privind Statul Islamic şi a cărui componenţă rămîne necunoscută.

În privinţa exercitării puterii judecătoreşti, califul este ajutat de un „consiliu consultativ“. Nu există putere legislativă în sensul de instituţii politice care să dezbată şi să voteze legi (adunare, senat, sau parlament).

Statul Islamic consideră că „legea islamică este singura lege aplicabilă“.

În plan administrativ Statul Islamic este împărţit în şapte provincii sau vilayets în fruntea cărora e află guvernatori.

În privinţa efectivelor militare ale SI există mai multe evaluări.

La începutul anului 2014, Charles Lister estima că SIIL număra între 5.000 şi 6.000 de luptători în Irak şi în Siria între 6.000 şi 7.000 de combatanţi.

La începutul lunii iulie 2014, jurnalul britanic Daily Telegraph arăta, pe baza unor documente aparţind SI şi la care a avut acces analistul irakian Hisham al Hashimi, că numărul luptătorilor din Irak s-ar ridica la 25.000.

La 19 august 2014, OSDH afirma că efectivele SI în Siria erau de circa 25.000 de luptători, din care 20.000 de străini, 6.000 au fost recrutaţi numai ăn luna iulie.

La mijlocul anului 2014, CIA estima forţele SI între 20.000 şi 31.000 de combatanţi în Siria şi Irak.

Efectivele militare ale acestei organizaţii teroriste cuprind un număr semnificativ de străini. Conform Departamentului de Stat al SUA, între 2011 şi 2014 au sosit din 50 de ţări 12.000 de combatanţi, din care 100 de americani.

În luna august 2014 OSDH afirma că numărul luptătorilor străini era de 20.000, originari din zona Golfului, Cecenia, Europa, China.

Conform hebdomadarului britanic The Economist, în mai 2014 SI număra în Siria circa 12.000 de voluntari din lumea musulmană, din care 3.000 de tunisieni, 2.500 de saudiţi, 2.089 de iordanieni, 1.500 de marocani, 890 de libanezi, 550 de libieni, 400 de turci, 358 de egipteni, 247 de irakieni, 186 de ceceni, 114 de palestinieni şi 71 de kuweitieni.

Peste 3.000 de alţi luptători au venit din Occident, din care 700 de francezi, 400 de britanici, 270 de germani, 250 de belgieni, 250 de australieni, 120 de neozeelandezi, 100 de danezi, 70 de americani, 60 de austrieci, 50 de norvegieni, 30 de irlandezi, 30 de suedezi şi 30 de arabi israelieni.

Washington Post estima în octombrie 2014 că SI număra 16.000 de combatanţi nesirieni şi că aproximativ 100 de voluntari străini intră în fiecare lună în Siria, pentru a se alătura jihadiştilor.

În aceeaşi perioadă ONU considera că SI numără 15.000 de combatanţi străini, originari din 80 de ţări.

SI a pus la punct un sistem de recrutare şi îndoctrinare a copiilor de la vîrsta de 6 ani. Ei sînt fie răpiţi, fie se alătură „conştient“ organizaţiei şi sînt antrenaţi în mînuirea armelor, pentru a fi folosiţi în scopuri militare ca infanterişti, „spioni“ scuturi umane pe cîmpul de luptă sau ca rezervă de sînge pentru răniţi. Conform ONU, SI îi utilizează pe copii în atentate sinucigaşe.

În ceea ce priveşte armamentul,  New York Times, arăta că peste 80% din cantitatea acestuia provine din China, Rusia, fosta Uniune Sovietică, SUA şi Serbia.

Jean-Yves le Drian, ministrul francez al Apărării, declara că SI dispune de 3.000 de vehicule militare 4×4 Humvee, 50 de tancuri grele, 150 de blindate uşoare şi 60.000 de arme individuale.

La 17 octombrie 2014, OSDH afirma că SI dispune în Siria de 3 avioane de vînătoare pilotate de transfugi ai armatei irakiene, din care două au fost capturate în timpul bătăliei de la Tabqa, probabil MIG 21 sau MIG 23.

Pînă în 2013, în timpul războiului civil sirian, SIIL a beneficiat de ajutor financiar din partea Arabiei Saudite şi al altor ţări din zona Golfului, dar susţinerea a încetat în ianuarie 2014 cînd SIIL a intrat în război împotriva altor grupări rebele siriene ale Frontului Islamic, Frontului al-Nosra şi a Armatei siriene libere care, la rîndul lor, sînt finanţate de ţările din Golf.

În martie 2014 Arabia Saudită a catalogat Statul Islamic ca „organizaţie teroristă“.

De atunci, SI nu este susţinut de nici un stat din regiune. Organizaţia primeşte ajutor financiar din partea unor donatori individuali, majoritatea originari din zona Golfului. Ea a deturnat fondurile unor acţiuni caritative. Controlează exploatările de petrol din Siria şi organizează trafic de arme şi carburant. În zonele controlate de ei, jihadişti adună impozitele pe care le percep de la populaţie şi practică ocazional furturi, răpiri şi extorcări de fonduri. Conform Consiliului pentru Relaţii Externe şi cotidianului Washington Post, organizaţia a colectat într-o lună 8 milioane de dolari, aproape 100 de milioane de dolari pe an.

Conform unui studiu al Iraqoilpetrol din 9 iulie 2014, SI ar cîştiga de la 1 la 3 milioane din cotrabanda de petrol.

Conform companiei americane IHS, din petrolul comercializat, SI ar cîştiga 2 milioane de dolari pe zi. Petrolul este vîndut prin Turcia, Siria şi prin intermediul kurzilor.

La începutul lui septembrie 2014, ambasadoarea Uniunii Europene în Irak, Jana Hybaskova a afirmat în faţa deputaţilor Comisiei afacerilor externe a Parlamentului european că „din nefericire, statele membre al Uniunii Europene cumpără acest petrol“. Această afirmaţie este contestată deşi, nu este imposibil ca petrolul SI să se găsească în Europa prin intermediul reţelelor paralele turce.

Conform cotidienelor The Guardian şi New York Times, SI practică şi comeţul cu opere de artă, jaful din regiunea al-Nabuk, estimîndu-se la circa 28 de milioane de euro.

După cucerirea la 10 iunie a oraşului Mosul, SI a intrat în posesia unor mari sume de bani lichizi din bănci, circa 425 de milioane de $.

Mathieu Guidère, profesor universitar şi islamolog, afirma că „banii nu se află direct în mîinile lor, ci în cele ale aliaţilor tribului Shammar, din care provine guvernatorul băncii centrale din Mosul.“ Alte bănci irakiene au fost jefuite, astfel că în iunie 2014 SI dispunea de un capital de peste 2,3 miliarde de $, devenind cel mai bogat grup terorist din lume, depăşindu-i pe talibanii afgani care deţin circa 400 de milioane de $, gruparea Hezbollah, cu fonduri între200 şi 500 de milioane de $ şi organizaţia columbiană FARC cu fonduri între 80 şi 350 de milioane de $.

Conform unui raport din luna noiembrie al Reuters, resursele în teritoriile controlate de SI s-au ridicat la 2,906 miliarde de $, din care 38% din comerţul cu petrol, 17% din cel cu gaz natural, 12% din impozite, 10% din producţia de fosfat, 10% din vînzările de ciment, 7% din agricultură, 4% din răscumpărări de persoane şi 2% din donaţii.

Conform jurnalului al-Monitor, SI ar practica şi transplantul de organe.

SUA a sprijinit reţeaua teroristă islamică încă din perioada administraţiei Reagan. Între l982 şi 1992, CIA a recrutat 35.000 de mii de jihadişti, din 43 de ţări musulmane pentru a lupta în Afganistan împotriva URSS.

Reagan-Mujahedeen

Ronald Reagan îi întîlneşte pe comandanţii mujahedinilor afgani la Casa Albă în 1985

Programul Washington-ului de „luptă împotriva terorismului“ în Irak şi Siria constă în a-i susţine pe terorişti.

Statul Islamic a fost la origine o entitate legată de al-Qaida şi creată de către sistemul de informaţii american cu susţinerea MI6 britanic, al Mossad-ului israelian, al Inter-Services Intelligence pakistanez şi al General Intelligence Presidency saudite. NATO şi Înaltul Comandament Turc au fost responsabili de recrutarea mercenarilor pentru SI şi Frontul al-Nosra, încă de la începutul insurecţiei siriene din martie 2011.

Conform serviciului de informaţii israelian, iniţiativa a constat într-o campanie de înrolare a mii de voluntari musulmani din ţările Orientului Apropiat şi din lumea musulmană. Armata turcă i-a găzduit, i-a format şi le-a asigurat trecerea spre Siria.

Din 2012 pînă în 2014 „Turcia a dus o politică de susţinere a grupărilor care îi combat pe kurzi şi regimul lui Bashar al-Assad, din care mai multe organizaţii jihadiste. Lăsîndu-le mai ales să-i tranziteze teritoriul, le-a servit şi ca ascunzătoare uşurîndu-le traficul de arme şi echipamente. Pentru numeroşi observatori, această dinamică permisivă a favorizat dezvoltarea SI pe acest teritoriu.“

Daniel Pipes, ziarist american al cotidianului Washigton Times scria: „Turcii au oferit mai mult decît o trecere uşoară a frontierei, au furnizat cea mai mare parte a fondurilor, logistica, antrenamentul şi armele SI. Turcii rezidenţi nu departe de frontiera siriană vorbesc de ambulanţe turceşti care pleacă în zonele de luptă dintre kurzi şi SI pentru a-i evacua pe răniţii SI spre spitalele turceşti.“

În Turcia Partidul Republican al Poporului acuză de asemenea guvernul că susţine SI. Prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan neagă orice alianţă cu grupările armate islamiste din Siria şi Irak.

În rîndurile SI există forţe speciale şi servicii de informaţii occidentale. La formarea rebelilor jihadişti din Siria au participat forţe speciale britanice şi ale MI6.

Experţi militari occidentali au lucrat pe bază de contract cu Pentagonul şi i-au instruit pe terorişti în utilizarea armelor chimice.

„Statele Unite şi cîţiva dintre aliaţii lor europeni utilizează antreprenori apropiaţi  Ministerului Apărării pentru a le arăta rebelilor sirieni cum să securizeze stocurile de arme chimice în Siria“ au declarat la CNN un înalt responsabil american şi mai mulţi diplomaţi de rang înalt (CNN Report, 9 decembrie 2012)

Practica decapitării utilizate de SI face parte din programele de antrenament ale teroroştilor sprijiniţi de SUA şi pusă în practică în Arabia Saudită şi Qatar.

Un mare număr de mercenari ai SI recrutaţi de către aliaţii SUA sînt criminali condamnaţi care au fost eliberaţi din închisorile saudite cu condiţia alăturării la SI. Condamnaţii la moarte saudiţi au fost recrutaţi pentru a se alătura brigăzilor teroriste.

Israelul a susţinut brigăzile SI şi ale al-Nosra pe Platoul Golan.

Jihadiştii au întîlnit oficiali israelieni ai Tsahal, precum şi pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu. Superiori de rang înalt din cadrul Tsahal recunosc tacit că „elemente ale jihadului mondial din Siria“ (SI şi al-Nosra) sînt susţinute de către Israel.

netanyahu-mercenary-hospital

Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu şi ministrul apărării Moshe Ya’alon, alături de un mercenar rănit, la spitalul militar israelian de campanie pe platoul Golan ocupat la frontiera cu Siria, în 18 februarie 2014

Mercenarii SI sînt infanterişti ai alianţei militare occidentale. Mandatul lor tacit este de a devasta şi a distruge Siria şi Irakul, în numele celor pe care-i sprijină SUA.

mccain

Senatorul american John McCain l-a întîlnit pe şeful teroriştilor jihadişti în Siria

Miliţia SI, actualmente ţinta prezumată a campaniei de bombardamente ale SUA şi NATO în virtutea unui mandat de „luptă împotriva terorismului“ este susţinută clandestin de către SUA, care împreună cu aliaţii săi continuă să furnizeze ajutor militar SI.

Bombardamentele SUA şi ale aliaţilor lor nu vizează SI ci infrastructura economică a Irakului şi Siriei, din care uzine şi rafinării de petrol.

Proiectul califatului SI relevă un program de lungă durată a politicii externe a SUA, avînd ca scop divizarea Irakului şi Siriei în teritorii distincte: un califat islamist sunit, o republică şiită arabă şi o republică a Kurdistanului.

Notă: Într-un mesaj publicat la 22 septembrie 2014, Abu Mohammed al-Adnani, purtătorul de cuvînt al Statului Islamic, îndeamnă la asasinarea  americanilor, europenilor, australienilor sau a oricărui cetăţean al ţărilor care au intrat în coaliţia împotriva SI.

Surse: http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tat_islamique_%28organisation%29#Reconnaissance_ou_contestation_du_califat_de_l.27.C3.89tat_islamique_dans_le_reste_du_monde

http://www.mondialisation.ca/vingt-six-verites-sur-le-groupe-etat-islamique-ei-quobama-veut-vous-cacher/5415419

http://www.ibtimes.com/how-isis-pillages-traffics-sells-ancient-artifacts-global-black-market-1605044

Copyright © 2013-2015 Revelații ale cerului

 

 

 

Califatul din Levant (II)

La începutul lunii septembrie 2014, după marile ofensive ale verii din Samara, Mosul şi Deir ez-Zor, Jean-Charles Brisard, specialist în probleme legate de terorism, considera că Statul Islamic (SI) avea o populaţie de circa 8 milioane de locuitori.

În toamna lui 2014 ea a crescut la 10 milioane, datorită extinderii controlului SI în Siria, asupra guvernoratelor Racca, Deir ez-Zor, Alep şi Hassaké, iar în Irak asupra provinciilor al-Anbar, Salah ad-Din şi Ninive.

Oraşul Mosul a devenit capitala religioasă şi intelectuală, în timp ce oraşul Racca a devenit capitala politică şi militară a califatului.

În nordul Irakului creştinii, turcmenii, shabakii şi yazidiţii sînt victime ale Statului Islamic. La Mosul, aproximativ 200 de membri ai diferitelor minorităţi au fost ridicaţi în lunile iunie şi iulie 2014, din care cel puţin 11 au fost ucişi.

Sarah Leah Whitson, directoarea Diviziei Orientului Mijlociu şi Africii de Nord a organizaţiei Human Rights Watch a afirmat: „Simplul fapt de a fi turcmen, shabak, yazidit sau creştin în regiunea controlată de SIIL poate însemna pierderea serviciului, a libertăţii sau chiar a vieţii.“

În seara zilei de 17 iulie 2014, Arhiepiscopia siriacă catolică din Mosul a fost incendiată de către jihadişti.

În 18 iulie 2014 Statul Islamic a lansat tot la Mosul un ultimatum adresat locuitorilor creştini. Jihadiştii s-au adresat acelora care au refuzat să se convertească la islam sau să plătească jizia şi le-a ordonat să părăsească oraşul pînă dimineaţa, în caz contrar urmînd să fie ucişi.

Într-un comunicat distribuit la Mosul, Statul Islamic a declarat: „Noi le propunem trei opţiuni: islamul, dhimma şi dacă ei refuză cele două opţiuni, nu rămîne decît sabia.“

Acest anunţ a provocat exodul a numeroşi creştini în direcţia Dahuk şi Erbil, în Kurdistanul irakian.

Statul Islamic a comis de asemenea distrugeri ale siturilor religioase creştine considerate ca „eretice“.

La 24 iulie, la Mosul mormîntul profetului Iona, din interiorul moscheii cu acelaşi nume, a fost distrus de jihadişti. Construit între secolele al IV-lea şi al VIII-lea, acesta a reprezentat un loc de pelerinaj atît pentru creştini cît şi pentru musulmani.

Mormîntul lui Iona

Iona deţine un loc foarte important în islam, iar Coranul cuprinde descrierea periplului său. În cea de-a zecea surată care poartă numele de „Yûnus“, în arabă  يونس, se specifică că Iona a fost efectiv ascultat şi urmat de poporul său. Tradiţia islamică menţionează cîteva detalii referitoare la filiaţia sa cu Beniamin şi de asemenea numele tatălui său care este citat într-un hadit în care Mahomed pune în gardă comunitatea sa să nu-l considere mai bun decît Iona: „Nu spuneţi că sînt mai bun decît Yûnus ibn Matta (Jona fiul lui Amitthaï).“ Tot în Coran se găseşte o referire la Ninive, oraşul natal al lui Iona.

Din cei 12 profeţi ai Vechiului Testament, Iona şi Zaharia sînt singurii menţionaţi în Coran.

La 4 august 2014 în timpul războiului în Irak, oraşul Sinjar a căzut în mîinile jihadiştilor în urma unei scurte bătălii împotriva peshmergas, forţele militare din Kurdistanul irakian. Zeci de mii de yazidiţi au fugit din oraş şi din satele învecinate pentru a se refugia în Kurdistanul iranian. Între 3 şi 15 august 2014, în timpul exodului, aproximativ 600 de civili au fost masacraţi şi sute dintre ei au fost arestaţi.

Între 2.500 şi 7.000 de yazidiţi au fost capturaţi de către SI, printre care mai multe sute sau mii de femei care au fost transformate în sclave sexuale.

Yazidiţii formează marea majoritate a victimelor, alături de femeile din comunităţile shabak, turcmenă, şiită şi creştină, care de asemenea au fost capturate.

„Pentru Statul Islamic femeile trebuie să fie supuse şi dezumanizate. Luptătorii le consideră obiecte comerciale şi sexuale. Le capturează, le închid şi le transformă în prăzi de război. În califatul proclamat, femeia nu este cetăţeană (locuitoare a unui stat, care se bucură de drepturi civile și politice și care are anumite obligații față de acel stat) , ci o sclavă casnică şi sexuală la discreţia soţului său.“ Afirmaţiile îi aparţin specialistei franceze în politologie, Myriam Benraad.

Conform mărturiei unei familii care a locuit la Mosul, iar acum s-a refugiat la Paris, în data de 16 august 2014, în piaţa publică a oraşului au fost vîndute 700 de femei yazidite cu preţul mediu de 150$.

În octombrie 2014, în publicaţia cu caracter propagandistic Dabiq, SI a explicat folosirea ca sclavi a femeilor şi copiilor yazidiţi, consideraţi ca pradă de război. Conform acestui text, care se bazează pe legea islamică, creştinii şi evreii scapă de acest tratament cu condiţia ca familiile lor să plătească jizia.

Un luptător al SI declara postului de radio RFI următoarele: „Ele sînt cumpărate pentru munci casnice, ele se ocupă de casă […]. Aceste femei nu sînt sclave sexuale, sînt sclave, nimic mai mult. Sclavele cu care stăpînii lor pot avea raporturi sexuale şi dacă din aceste uniuni se nasc copii, Statul Islamic le consideră musulmane.“ Multe din femeile yazidite preferă să se sinucidă decît să devină sclave.

Nazand Bagikhany, consilier al guvernului regional kurd, afirma că aceste femei suportă îndeosebi „violuri sistematice şi sclavie sexuală“ iar în pieţele din Mosul şi Racca femeile care erau vîndute, purtau etichete de preţ.

Conform Human Right Watch „organizaţia islamică ar deţine cel puţin 366 de persoane, dar acest număr ar putea fi de trei mai mare.“ Ea a denunţat agresiunile sexuale ale căror victime sînt femeile yazidite cumpărate şi vîndute de jihadişti. Ea a considerat că „ridicarea şi abuzurile sistematice care fac obiectul civililor yazidiţi pot constitui crime împotriva umanităţii“, această părere fiind împărtăşită de asemenea de către ONU în 21 octombrie 2014.

Conform unui document datat în 16 octombrie 2014, prezentat de agenţi de presă Iraqi news

(http://www.iraqinews.com/features/exclusive-isis-document-sets-prices-christian-yazidi-slaves/), SI ar fi fixat preţurile de vînzare, ca sclave, ale femeilor yazidite şi creştine, între 138 şi 38 de euro.

„O fetiţă în vîrstă de la 1 an la 9 ani ar costa 200.000 de dinari (138 de euro), o fată între 10 şi 20 de ani, 150.000 de dinari (104 euro), o femeie între 20 şi 30 de ani, 100.000 de dinari (69 de euro),o femeie între 30 şi 40 de ani 75.000 de dinari (52 de euro) şi o femeie între 40 şi 50 de ani, 50.000 de dinari (35 de euro).“ Documentul stipulează interdicţia „de a cumpăra mai mult de trei femei“, cu excepţia „turcilor, sirienilor sau arabilor din Golf“.

Mişcare extrem de violentă, Statul Islamic este responsabil de masacre sîngeroase. În timpul războiului din Irak şi al războiului civil din Siria, trupele lui au executat aproape sistematic militari ţi combatanţi ai armatelor irakiene şi siriene făcuţi prizonieri, precum şi rebeli sirieni, inclusiv luptători ai Frontului al-Nosra şi ai altor grupări jihadiste.

Mai multe masacre au fost comise împotiva civililor, în special yazidiţi sau împotriva tribirilor sunite ostile SI ca al-Shaitat sau Albu Nimr. De asemenea a condamnat la moarte sute de membri de-ai săi, autori ai unor deturnări de fonduri, furturi sau dezertări.

Metodele de execuţie curente sînt prin împuşcare, decapitare şi crucificare.

SI este acuzat de către ONU, Liga Arabă, SUA şi UE de crime de război, purificare etnică şi crime împotriva umanităţii.

În Irak Statul Islamic din Irak şi Levant a ucis în atentate, comise în special împotriva şiiţilor, din martie pînă în noiembrie 2013, 6.000 de persoane.

Conform politologului libanez Ziad Majed, 400 de persoane, în majoritate rebeli suniţi, au fost executate în 2013 de către EIIL, iar aproximativ 1.200 au fost făcute prizoniere.

În 2014 au fost raportate cîteva execuţii prin crucificare.

După bătălia de la Mosul din 10 iunie 2014, SI a cucerit închisoarea din Badoush şi a masacrat 670 de prizonieri şiiţi.

În 13 iunie 2014, SIIL a revendicat masacrul a 1.700 de persoane şiite ale armatei irakiene din Tikrit, iar conform Human Rights Watch, din 11 pînă în 14 iunie 2014, au fost executaţi între 160 şi 190 de oameni. Un cont pe Twitter considerat ca apropiat al SIIL a publicat fotografii ale execuţiei unor prizonieri.

Tot conform Human Rights Watch, în 16 iunie 2014, în apropiere de Kirkuk, au fost masacraţi cel puţin 60 de şiiţi turcmeni, printre care şi copii.

În seara zilei de 17 iulie, o tănără văduvă de 26 de ani, acuzată de adulter a fost lapidată în apropiere de Racca. Conform OSDH (Observatorul Sirian al Drepturilor Omului), aceasta este prima execuţie de acest tip comis în Siria de către SI, pentru ca în ziua următoare, tot la Racca,a doua femeie să aibă aceeaşi soartă. De asemenea şi homosexualii sînt executaţi prin lapidare.

Jihadiştii SI au decapitat în 19 august şi 2 septembrie 2014 pe jurnaliştii americani James Foley şi Steven Sotloff, iar în 13 septembrie, 3 octombrie şi 16 noiembrie 2014 pe lucrătorii umanitari David Haines, Alan Henning, respectiv Peter Kassig.

În 27 şi 28 august 2014 după bătălia de la Tabqa, jihadiştii au executat între 160 şi 200 prizonieri ai armate siriene.

În septembrie 2014 Amnesty International a publicat un raport în care a acuzat SI de a fi dus „campanie sistematică de purificare etnică“ în nordul Irakului şi de a se fi dedat la execuţii în masă.

Bazîndu-se pe mărturii ale supravieţuitorilor Amnesty i-a acuzt pe jihadişti de „crime de război, în special execuţii sumare în masă şi răpiri vizînd sistematic minorităţile din nordul Irakului, în special pe creştini, turcmeni, şiiţi şi yazidiţi.“ Amnesty a afirmat că are „dovezi că multe omoruri în masă şi sute sau poate mii de răpiri au avut loc în august în regiunea Sinjar.“

La sfîrşitul lui octombrie 2014, în Irak jihadiştii au executat între 300 şi 400 de membri ai tribului Albu Nimr-din care 50 de femei şi copii- care s-au revoltat împotriva lor

Conform OSDH, Statul Islamic a executat între 28 iunie şi 27 decembrie 2014, cel puţin 1878 de persoane în Siria, din care 1.175 de civili, 502 soldaţi şi miliţieni ai regimului sirian, 80 de rebeli şi luptători ai Frontului al-Nosra şi 120 dintre propriii lor combatanţi pentru tentativă de dezertare.

Conform aceleiaşi surse, în întregul an 2014,jihadiştii au ucis 76.021 de sirieni, din care 17.790 de civili, din care 3501 de copii şi 1987 de femei.

 

Surse: http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tat_islamique_%28organisation%29

http://syriahr.com/en/2015/01/76021-people-killed-in-20014/

Copyright © 2013-2015 Revelații ale cerului

Califatul din Levant (I)

          Levantul este una dintre cele mai fascinante regiuni ale lumii, un ţinut îndepărtat, plin de mister şi exotism, dar şi un teritoriu al cărui trecut tumultuos se vrea a fi, astăzi, reînviat.

„Levant“ este la origine un cuvînt care provine din franceza medievală şi înseamnă „orient“ sau „răsărit“. El desemna la început toate teritoriile mediteraneene din estul Italiei, adică nu numai Levantul actual, ci şi regiunile Imperiului Bizantin. Acest sens s-a păstrat pentru a indica teritoriile care depindeau de Imperiul Otoman. Locuitorii imperiului se numeau „levantini“.

Levantul cuprindea în mod tradiţional ţările coastei răsăritene a Mării Mediterane, în primul rînd Libanul şi Siria (Statele Levantului). Însă regiunea includea şi Israelul, Palestina, Iordania şi Egiptul (una din direcţiile Ministerului Francez al Afacerilor Externe s-a numit mult timp „Africa-Levant“ şi includea Palestina şi Egiptul).

Pentru istoricii şi politicienii secolului al XIX-lea, Levantul reprezenta regiunea cuprinsă între oraşul Tars şi Marea Roşie.

Astăzi el este cunoscut sub numele de „Orientul Apropiat“ sau „Orientul Mijlociu“, în engleză „Middle East“. El corespunde denumirii arabe Machrek (المشرِق) care derivă din rădăcinile consonantice ch-r-k, „est“sau „răsărit“, regiune care include şi Irakul.

Un alt termen arab utilizat pentru acest teritoriu este „ash-Sham“ (الشام), care cuprinde în versiunea sa lărgită Siria, Libanul, Iordania, Palestina şi o parte a sudului Turciei.

levantmap

Zonă de interes geopolitic major, Levantul a devenit cu atît mai interesant, cu cît în ultimii ani, în estul Mării Mediterane au fost descoperite imense zăcăminte de gaze naturale.

(vezi: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/08/25/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-ii-6/)

De curînd, pe scena politică a regiunii şi-a făcut apariţia o puternică organizaţie jihadistă, sprijinită de CIA (vezi: https://revelatiialecerului.wordpress.com/2014/06/20/divizarea-irakului/)care s-a autointitulat: „Statul Islamic din Irak şi Siria“, „Statul Islamic din Irak şi Marea Sirie“, „Statul Islamic din Irak şi Levant“, sau „Statul Islamic din Irak şi al-Sham“.

În articolul său „Why Do Iraq’s Rebels Have So Many Different Names?“ („De ce rebelii irakieni au nume atît de diferite?“) jurnalistul şi eseistul american Paul Berman a explicat succint semnificaţia utilizării denumirilor.

El a afirmat că a numi insurgenţa „Statul Islamic din Irak şi Siria“ sugerează că, la un anumit nivel, jihadiştii operează în parametrii normali ai statelor actuale.

Numele de „Marea Sirie“ şi „Levant“ sugerează că anumite obiective din programul jihadist se întind dincolo de graniţele actuale ale statului.

„Sham“ este o denumire arabă . În secolele de început ale islamului, „sham“ însemna Damascul şi teritoriile înconjurătoare, de unde, unii dintre primii califi au condus marele lor imperiu islamic.Titulatura de „Statul Islamic al Irakului şi al-Sham“-ului aduce aminte de doctrina jihadistă de reînviere a vremurilor de mult apuse.

Utilizarea termenului de Marea Sirie aminteşte de Califatul Arab al Bilad-al-Sham-ului, care cuprindea estul Mediteranei sau Levantul şi vestul Mesopotamiei în perioada de glorie a civilizaţiei musulmane arabe, fiind totodată o idee naţionalistă siriană de la mijlocul secolului al XX-lea.

Iniţial, această grupare a avut statut de organizaţie, dar în scurt timp şi-a luat titulatura de stat.

Ea fost creată în 2006 de către Consiliul Consultativ al Mujahedinilor din Irak, o alianţă de grupări armate jihadiste din care făcea parte Al-Qaida din Irak, împreună cu alte cinci grupări jihadiste irakiene şi cu treizeci de triburi sunite, care reprezintă 70% din populaţia provinciei al-Anbar (din vestul Irakului).

La 13 octombrie 2006, acest consiliu a proclamat Statul Islamic din Irak, care, din acel moment s-a considerat adevăratul Stat al Irakului şi apoi din 2013, al Siriei.

Iniţial legat de al-Qaida, Statul Islamic din Irak s-a eliberat progresiv de aceasta.

În data de 9 aprilie 2013, ca urmare a extinderii teritoriului controlat de organizaţia jihadistă, care pe lîngă cele 16 provincii irakiene a ocupat şi guvernoratele siriene Hassaké, Deir ez-Zor, Racca, Homs, Alep, Idleb, Hama, Damas şi Lattaquié, devine Statul Islamic din Irak şi Levant, în arabă الدولة الاسلامية في العراق والشام (ad-dawla al-islāmiyya fi-l-ʿirāq wa-š-šām) cunoscut sub acronimele român de SIIL, francez de EIIL, englez de ISIL sau ISIS.

În toată această perioadă, relaţiile SIIL cu al-Qaida şi alte organizaţii jihadiste au fost tensionate. Al-Qaida consideră că jihadul trebuie dus în primul rînd împotriva SUA, Israelului, statelor occidentale şi aliaţilor regionali, în timp ce SIIL consideră că, după plecarea trupelor americane din Irak, Iranul şi şiiţii reprezintă duşmanul principal.

În 2014, ele au intrat într-un conflict direct: rebelii sirieni s-au revoltat împotriva SIIL şi Frontul al-Nosra, ramura siriană a al-Qaida a luat parte la ofensivă în principal la Racca, unde Statul Islamic a executat 99 de prizonieri, membri ai Frontului al-Nosra şi ai Ahrar al-Sham.

     În prima zi a lunii ramadanului (a noua lună a anului musulman, considerată sfîntă, în care lui Mahomed i s-a revelat Coranul; postul cel mare, cu durata de o lună, în timpul căruia musulmanii practică o abstinență totală de la răsăritul pînă la apusul soarelui) din anul 1435 al hegirei (data plecării lui Mahomed de la Mecca la Medina, 16 iulie 622, considerată ca începutul erei musulmane), adică în 29 iunie 2014, Statul Islamic din Irak şi Levant a revendicat reinstaurarea califatului, proclamîndu-l pe emirul Abu Bakr al Baghdadi al Husseini al Qurashi calif sub numele de Ibrahim.

Statul Islamic din Irak şi Levant şi-a luat denumirea oficială de Statul Islamic, revendicîndu-se ca succesor al califatelor precedente, ultimul dispărînd odată cu dezmembrarea Imperiului Otoman în 1924.

Flag_of_the_Islamic_State.svg

Drapelul Statului Islamic

 Charles Lister, cercetător asociat al Brookings Doha Center afirma :„Din punct de vedere geografic, Statul Islamic este deja perfect operaţional în Irak şi Siria. Este de altfel prezent, dar în secret în sudul Turciei, pare a-şi face simţită prezenţa în Liban şi are partizani în Iordania, Gaza, Sinai, în Indonezia, Arabia Saudită şi aiurea.“

Prin această proclamaţie Statul Islamic ţine să-şi arate puterea şi să-l ameninţe pe liderul al-Qaida asupra mişcărilor armate jihadiste salafiste.

Etimologic, „salafism“ (în arabă : السلفية as-salafiyya), provine din cuvîntul salaf „predecesor“ sau „strămoş“ şi-i desemnează pe însoţitorii profetului Mahomed şi cele două generaţii care i-au urmat.

Salafismul este o mişcare sunită care revendică întoarcerea la originile islamului, avînd la bază Coranul şi Sunna. Astăzi termenul desemnează o mişcare compozită fundamentalistă, constituită în particular din mişcările chietistă (concepție etico-religioasă care recomandă contemplația mistică, negînd importanța practicii rituale), politică şi jihadistă. Curentul „chietist“, semnificativ mai important, este centrat pe propovăduire, iar curentul „revoluţionar“ elogiază jihadul armat. Fiecare din acestea pretinde că este personificarea adevăratului salafism, critică celelalte curente de o manieră virulentă şi afirmă că ele constituie continuarea fără modificare a islamului primelor secole.

Pentru Charles Lister „toate grupările legate de al-Qaida şi mişcările jihadiste independente vor trebui să se decidă dacă susţin Statul Islamic sau i se opun.“

Statul islamic este un stat teocratic (formă de guvernămînt în care puterea religioasă și laică era exercitată de cler; stat cu o astfel de formă de guvernămînt) care instaurează un regim bazat pe interpretarea riguroasă a legii islamice a şariei. Conform acesteia faptele oamenilor se împart în mai multe categorii, și anume: obligatorii (mărturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadan și pelerinajul la Mecca), recomandate, îngăduite (indiferente din punct de vedere moral), condamnabile și interzise. La faptele obligatorii, unii mai adaugă și „războiul sfânt”.

Utilizat în sens religios, acest termen înseamnă „calea spre Dumnezeu“, întrucît scopul vieţii unui musulman este Alah. Şaria este calea care duce, pentru un credincios, la fericire în viaţa de pe pămînt şi în cea de dincolo. Ea a fost sistematizată şi reunită într-o carte de legi bazată pe izvoarele clasice ale islamului care sînt Coranul, hadisele şi Sunna.

La 11 iunie 2014 la Mosul SIIL a făcut publică o cartă care cuprinde 16 articole care trebuie respectate în interiorul oraşului. Printre aceste puncte, opozanţii sînt ameninţaţi cu „executarea, crucificarea, amputarea de braţe sau (şi) picioare sau exilul“ (articolul 5)

Alcoolul, tutunul şi drogurile sînt interzise. (articolul 8)

Toate manifestările publice considerate împotriva islamului sînt interzise.(articolul 10)

SIIL promite de asemenea distrugerea statuilor construite înaintea venirii Islamului (articolul 13).

Femeile nu pot ieşi decît îmbrăcate în nicab şi însoţite de un membru al familiei lor (articolul 14).

În plus SIIL stabileşte de asemenea statutul cetăţenilor nemusulmani, aşa-numiţii dhimmi: creştinii, evreii şi zoroastrienii. Dhimm-ul este un cetăţean nemusulman al unui stat musulman legat de acesta printr-un „pact“ de protecţie. Dhimma (în arabă imma, ذمة, „angajament“, „pact“, „obligaţie“) desemnează regimul juridic la care sînt supuşi dhimmii, termen tradus din franceză prin „pactizanţii“, „aliaţii“, „protejaţii“ sau „tributarii“, care determină drepturile şi obligaţiile lor.

La Mosul, minoritatea creştină trebuie să plătească jizia, un impozit special echivalent a 250 de dolari pe lună şi persoană. Conform patriarhului caldeean Louis Raphael I Sako, populaţia creştină din Mosul era, la începutul lunii iulie 2014, de 25.000 de persoane.

 

Surse: http://en.wikipedia.org/wiki/Levant

http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tat_islamique_(organisation)

http://fr.wikipedia.org/wiki/%C3%89tat_islamique_(califat)

http://fr.wikipedia.org/wiki/Charia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jizia

Copyright © 2013-2014 Revelații ale cerului

Divizarea Irakului

 

În articolul apărut în cotidianul „Il Manifesto“ , în  data de 16 iunie 2014, geograful şi geopolitologul italian Manlio Dinucci face o succintă analiză a situaţiei din Irak.

Conform afirmaţiilor sale, în spatele actualului conflict stau SUA, care prin Agenţia Centrală de Informaţii (CIA), precum şi prin alte agenţii federale spionează şi conduc operaţiunile americane secrete la scară mondială. În acest caz, este vorba despre Statul Islamic din Irak şi Levant (o parte a Orientului Mijlociu, la sud de Munţii Taurus, Marea Mediterană la vest şi Deşertul Arabiei la est), SIIL sau EIIL o alianţă a mai multor grupuri jihadiste irkiene, ramura Al-Qaida din Mesopotamia.Gruparea a fost creată avînd la bază strategia americană a de demolare a statelor prin războiul secret.

Mulţi dintre şefii ei provin din formaţiuni islamice libiene, care iniţial considerate teroriste, au fost înarmate antrenate şi finanţate, de către serviciile secrete amaricane, pentru răsturnarea lui Gadhafi. SIIL confirmă aceasta prin comemorarea a doi dintre comandanţii săi: Abu Abdallah al Libi, care a luptat în Libia înainte de afi ucis în Siria de un grup rival în septembrie 2013 şi Abu Dajana, care după ce a luptat şi el în Libia, a fost ucis în februarie 2014 tot în Siria.

Cînd a început războiul secret pentru înlăturarea preşedintelui Bashar al Assad, numeroşi militanţi au trecut din Libia în Siria, unindu-se cu cei care constituiau majoritatea şi care proveneau din Afganistan, Bosnia, Cecenia şi din alte ţări. SIIL a construit o mare parte a forţei sale tocmai în Siria unde „rebelii“ infiltraţi din Turcia şi Iordania, au fost aprovizionaţi cu arme din Croaţia, prin intermediul unei reţele organizate de CIA (a cărei existenţe a fost documentată printr-o anchetă din New York Times din 26 martie 2013).

Autorul respinge ideea conform căreia CIA şi celelalte agenţii americane – dotate cu o reţea de spioni, drone eficiente şi sateliţi militari – nu au avut informaţii despre ofensiva pe care o pregăteşte SIIL împotriva Baghdadului. Faptul că Washington-ul nu a reacţionat demonstrează că obiectivul lui strategic nu este apărarea, ci controlul statului irakian.

În cel de-al doilea război în Irak, SUA au cheltuit peste 800 de milioane de dolari în operaţiuni militare, iar dacă se iau în considerare toate costurile, inclusiv cele sanitare, suma se ridică la 3 mii de miliarde de dolari.

În acelaşi timp, China şi-a sporit prezenţa în zonă, prin cumpărarea a jumătate din producţia de petrol a ţării şi prin investiţii masive în industria extractivă.

În luna februarie 2014, în timpul vizitei la Bagdad a ministrului chinez al afacerilor externe, Wang Yi, cele două guverne au semnat acorduri privind achiziţionarea, de către Irak, de armament din China.

În luna mai, prim-ministrul irakian, Nouri al-Maliki a participat la Shanghai, la conferinţa privind măsurile de interacţiune şi întărire a încrederii în Asia, la care a participat şi preşedintele iranian Hassan Rouhani.

În noiembrie 2013, Irakul, sfidînd embargo-ul cerut de americani, a semnat cu Iranul un acord de achiziţionare de arme iraniene în valoare de 195 de milioane de dolari.

În acest context geopolitic, SUA se vede nevoită să-şi apere poziţia cîştigată cu atîta efort. Prin urmare apelează la „serviciile“ SIIL, care prin acţiunile sale contribuie şi mai mult la adîncirea rivalităţii sunito-şiite din Irak.

De asemenea, trebuie amintit aici şi faptul că, în 2007, actualul vice-preşedinte american, Joe Biden a trecut prin Senat planul care prevede „descentralizarea Irakului în trei regiuni semiautonome: kurdă, sunită şi şiită“, cu un „guvern central limitat la Bagdad“, cu alte cuvinte dezmembrarea Irakului.

Mama Mîntuirii: Un cumplit război nou, mondial, va fi declarat

Mesajul Sfintei Fecioare Maria către Maria Îndurării Divine

Vineri, 6 septembrie 2013

Sainte Marie

Copila mea dragă, trebuie să vă dezvălui, la indicaţiile Fiului meu Isus Cristos, că războiul care se va desfășura acum în Orientul Mijlociu va preceda marea bătălie, deoarece un cumplit război nou, mondial, va fi declarat.

Cît de tare sfîşie toate acestea Sfînta Inimă a bietului meu Fiu suferind! Ura care umple inima acelor lideri care au primit de la popoarele lor responsabilitatea de a conduce ţările lor, se va răspîndi. Ei îşi vor trăda propriile naţiuni. Milioane de oameni vor fi ucisi şi multe naţiuni vor fi implicate. Trebuie să ştiţi că sufletele celor care vor fi uciși, dar care sunt nevinovați de orice crimă, vor fi salvate de Fiul meu.

Aceste războaie vor lua rapid amploare şi imediat ce va fi declarat Marele Război, toate cele patru colţuri ale lumii vor fi implicate. Din păcate, vor fi folosite arme nucleare şi mulţi vor suferi. Va fi un război înspăimîntător, însă nu va dura mult.

Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă pentru toate sufletele inocente şi continuați să recitaţi Preasfîntul Meu Rozar de trei ori pe zi, pentru a uşura suferinţa pe care o va aduce cel de-al Treilea Război Mondial.

Vă mulţumesc, copiii mei, că răspundeți chemării mele. Să ştiţi că în Cer e mare mîhnire în acest moment şi că Eu v-am adus aceste vești dure cu inima grea.

Mama voastră,

Mama Mîntuirii

Sursa: http://avertisment.ucoz.com

Gazul natural, miza noilor conflicte (II)

Sau „Curs intensiv de geopolitică aplicată“

https://revelatiialecerului.wordpress.com/2013/07/23/gazul-natural-miza-noilor-conflicte-i/

În Orientul Apropiat, invazia militară a Fîşiei Gaza înfăptuite de către forţele israeliene, din decembrie 2008 pînă în ianuarie 2009, este legată direct de posesia şi controlul rezervelor strategice de gaz din Marea Mediterană.

Este vorba despre un război de cucerire, în urma descoperirii, în anul 2002, a unor vaste rezerve de gaze în largul litoralului Fîşiei Gaza.

gazagasmap2

În noiembrie 1999, Autoritatea Palestiniană a semnat un acord prin care a garantat drepturile de prospectare a gazului şi petrolului, pe o durată de 25 de ani, companiei British Gas Group (BG Group, unitate britanică de producţie şi distribuţie de energie, creată în 1997) şi partenerului ei din Atena, Consolidates Contractors International Company (CCC, fondată în 1952, cea mai mare companie de construcţii din Orientul Mijlociu), proprietate a familiilor libaneze Sabbagh şi Koury. Acordul include atît exploatarea zăcămintelor de gaz din mare cît şi construcţia unui gazoduct, drepturile asupra acestor resurse revenind în proporţie de 60% companiei British Gas, 30% firmei CCC şi 10% fondurilor de investiţii palestiniene.

Licenţa British Group acoperă toată zona maritimă situată în largul Fîşiei Gaza în vecinătatea căreia se află mai multe instalaţii gazifere israeliene. Trebuie subliniat că 60% din rezervele de gaz situate de-a lungul Fîşiei aparţin Palestinei, BG Group evaluîndu-le la aproximativ 4 miliarde de dolari.

În anul 2000, British Gas a forat  în regiune două puţuri , Gaza Marine 1 şi Gaza Marine 2, care n-au intrat încă în exploatare.

În consecinţă, suveranitatea asupra acestor bogăţii este crucială, cu atît mai mult cu cît dimensiunea lor ar putea fi mult superioară celei estimate. Din punct de vedere legal, aceste rezerve aparţin Palestinei.

Dar moartea lui Yaser Arafat, alegerea Guvernului Hamas, precum şi prăbuşirea Autorităţii Palestiniene au permis Israelului să preia de facto controlul acestor zăcăminte. British Gas a negociat cu guvernul de la Tel Aviv, în timp ce guvernul Hamas n-a fost consultat în legătură cu prospectarea şi exploatarea lor.

În 2001, prim-ministrul Ariel Sharon afirma limpede că „Israelul n-ar cumpăra niciodată gaz de la Palestina“, la acea epocă, suveranitatea Palestinei asupra rezervelor de gaz fiind contestată de către Curtea Supremă a Israelului.

În 2003, Ariel Sharon s-a opus încheierii unui prim acord , care ar fi permis companiei British Gas să aprovizioneze Israelul cu gaze naturale provenite din sondele marine ale Fîşiei Gaza.

În anii care au urmat, deşi au existat diverse propuneri de achiziţionare, de către Israel, a gazelor naturale din Palestina, acestea nu s-au materializat.

De altfel, Tel-Aviv-ul nu a avut nici o intenţie să împartă încasările cu Palestina. Cabinetul israelian a desemnat o echipă de negociatori, care să ducă tratative, în vederea încheierii unui acord cu British Gas, îndepărtînd de la discuţii guvernul Hamas şi Autoritatea Palestiniană.

„Autorităţile israeliene de apărare vor ca palestinienii să fie plătiţi în bunuri şi servicii şi insistă ca guvernul Hamas să nu primească nici un ban.“, obiectivul acestei acţiuni fiind acela de a face caduc contractul semnat în 1999 între British Gas şi Autoritatea Palestiniană, condusă pe atunci de Yaser Arafat.

Conform acordului propus în 2007, gazul pelestinian din puţurile marine ale Fîşiei Gaza ar fi trebuit să fie trimis în portul israelian Aşkelon printr-un gazoduct submarin, transferînd astfel Israelului controlul vînzării gazului.

Planul a eşuat şi negocierile au fost suspendate.

Intenţia Israelului a fost de a evita posibilitatea plăţii redevenţelor (datorie, obligație plătibilă periodic la date fixe și sub formă de cotă pentru dreptul de a folosi proprietatea altuia în scopuri productive) către palestinieni; în consecinţă British Gas s-a retras, în 2007, de la negocieri.

Conform surselor militare israeliene, planul de invadare a Fîşiei Gaza numit Cast Lead (Operation Plomb durci), a fost pus în mişcare în iunie 2008, în paralel cu reluarea negocierilor cu British Gas, privind cumpărarea de gaz natural din Gaza.

Cronologic, decizia de a accelera negocierile cu BG Group a coincis cu planificarea invaziei Fîşiei pregătite în iunie, negocierile fiind purtate efectiv în octombrie 2008, cu 2-3 luni înainte de începutul bombardamentelor din 27 decembrie.

Ocuparea militară a Fîşiei Gaza a avut ca scop transferarea suveranităţii zăcămintelor de gaze naturale Israelului, violînd dreptul internaţional. Astfel, zăcămintele gazifere ale Fîşiei Gaza ar fi integrate în instalaţiile adiacente ale Israelului din mare.

În 2010 Israelul a găsit un gigantic zăcămînt offshore (în larg) de gaz natural, la 135 de kilometri de portul Haifa şi la 5 kilometri adîncime, în ceea ce acesta consideră a fi zona economică exclusivă a sa. Regiunea a fost numită „Leviathan“ după monstrul marin biblic. Trei companii israeliene şi compania texană Noble Energy (societate de exploatare şi producţie a petrolului şi gazului natural, fondată în 1932) au estimat mărimea zăcămintelor la 450 de miliarde de metri cubi, rezerve suficiente pentru a aproviziona Israelul timp de un secol.

Levantine Basin Gas Field

În 2009, Noble Energy a descoperit în bazinul Levant zăcămîntul Tamar, la 80 de kilometri vest de Haifa, conţinînd aproximativ 238 de miliarde de metri cubi de gaz natural de cea mai bună calitate.

O dată cu descoperirea zăcămintelor Tamar şi Leviathan, Israelul a început să se întrebe cum ar putea deveni o naţiune de primă mărime în exportul gazului natural şi de asemenea, cum ar putea colecta taxe din veniturile pe produsele petroliere şi gaze, în vederea constituirii unui fond suveran, care să fie investit pe termen lung în economia naţională, după modelul Chinei şi al ţărilor arabe membre OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol, constituită în 1965, cu sediul la Viena).

Institutul de Studii Geologice al Statelor Unite (US Geological Survey) a evaluat întregul zăcămînt din Mediterana Orientală la circa 9.700 de miliarde de metri cubi de gaz şi la 3,4 miliarde de barili de petrol (1 baril este echivalent cu 159 litri).

Descoperirea de către Israel a Leviathanului a declanşat un conflict geopolitic, Libanul afirmînd că o parte a cîmpului gazifer se află în apele teritoriale ale propriei sale zone economice exclusive (zona exclusivă reprezintă zona maritimă adiacentă mării teritoriale a unui stat riveran, care se extinde pînă la maximum 200 mile marine în larg, adică 370,4 kilometri, distanţa fiind calculată de pe linia de bază a apelor teritoriale).

Ca şi SUA, Israelul nu a ratificat niciodată Convenţia Naţiunilor Unite din 1982 privind dreptul mării care atribuie drepturile mondiale asupra resurselor submarine. Puţurile israeliene de extracţie ale Leviathanului sînt pe teritoriul israelian, ceea ce nu contestă Libanul, dar el consideră că zăcămîntul se întinde de asemenea sub propriile ape teritoriale.

Zăcămintele Tamar şi Leviathan se găsesc la circa 100 de kilometri de coastă, în afara apelor teritoriale israeliene, care se întind pînă la 22 kilometri de coastă (12 mile marine). Totodată conform Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Israelul poate exploata rezervele offshore de gaz şi petrol într-o zonă mergînd pînă la 370 kilometri de coastă. Este deci esenţială definirea zonelor respective.

În data de 4 ianuarie 2011, Libanul, prin ministrul său de externe, a solicitat Secretarului Organizaţiei Naţiunilor Unite să împiedice ca aceste zăcăminte să fie exploatate de către Israel. În ziua următoare, purtătorul de cuvînt al organizaţiei a declarat că aceasta nu este pregătită să intervină în dispută. Acelaşi răspuns a fost primit şi din partea Unifil (Forţa Interimară a Naţiunilor Unite în Liban), care, prin reprezentantul său, a declarat cotidianului libanez Daily Star că „o frontieră maritimă n-a fost niciodată stabilită.“

În sfîrşit, coordonatorul special pentru Liban a declarat diplomatic că „ONU ar putea avea un rol, dar trebuie să discutăm aceasta cu juriştii noştri la New York.“

Siria, la rîndul ei, are şi ea petrol şi gaze.

image001

Conform Institutului pentru Politica Orientului Apropiat din Washington, un think tank al AIPAC (think tank, organizaţie privată compusă din experţi care au ca misiune consilierea puterii publice; AIPAC, Comitetul Americano-Israelian al Afacerilor Publice), bazinul mediteranean are cele mai mari rezerve de gaz şi în Siria cele mai importante. Acelaşi institut a emis ipoteza că bătălia între Turcia şi Cipru se va intensifica datorită incapacităţii Turciei de a-şi asuma pierderea proiectului Nabucco (în ciuda contractului semnat cu Moscova din decembrie 2011 pentru transportul unei părţi din gazul South Stream, via Turcia).

Cine controlează Siria ar putea controla Orientul Apropiat. Şi pornind de la Siria, poartă a Asiei, va deţine „cheia casei Rusia“, cum afirma ţarina Ecaterina a II-a, ca şi cea a Chinei, via Drumul Mătăsii.

Pentru acest motiv, semnatarii acordului de la Damasc, care ar permite gazului iranian să treacă de-a lungul Irakului şi să ajungă în Mediterana, deschizînd un nou spaţiu geopolitic şi tăind linia de viaţă a Nabucco, au declarat: „Siria este cheia noii ere.“

Din 1964 licenţele de explorare şi exploatare a zăcămintelor sînt rezervate societăţilor de stat siriene. Aceasta a dus la obţinerea de către statul sirian a unui venit anual de 4 miliarde de dolari, provenind din exportul petrolului, mai ales în Europa. Dar lucrurile s-au schimbat odată cu războiul.

„Armata siriană liberă“ a luat în stăpînire importante cîmpuri petrolifere în regiunea Deir ez Zor. Alte zone în Rumeilan sînt controlate de kurzii Partidului de Uniune Democratică, ostili în acelaşi timp şi „rebelilor“, cu care s-au confruntat deseori. Strategia SUA/NATO în privinţa „rebelilor“ este de a-i  ajuta să pună stăpînire pe cîmpurile petrolifere, pentru a priva statul sirian de veniturile din exporturi, deja în scădere sub efectul embargoului UE şi, de a face, de asemenea manieră, ca în viitor cele mai mari resurse să treacă prin intermediul „rebelilor“ sub controlul marilor companii petroliere occidentale. În acest scop, controlul reţelei interioare de oleoducte şi gazoducte este fundamental. Această reţea a fost sabotată de „rebeli“ în multe locuri, mai ales în jurul oraşului Homs, unde se află una din cele două rafinării ale ţării, în vederea întreruperii furnizării de produse petroliere.

Din punct de vedere strategic o altă miză este mai importantă: rolul Siriei ca hub de culoare energetice alternative la acelea care trec de-a lungul Turciei şi alte trasee controlate de companiile americane şi europene. Hub-ul este un model de transport caracterizat de una sau mai multe locaţii centrale, fiecare conectată la nişte locaţii „secundare“.

„Războiul oleoductelor“ a început mai demult, în 2003. Invadînd Irakul, SUA au distrus imediat oleoductul Kirkuk-Banyas care transporta în Siria petrolul brut irakian. Cel de la Ain Zalah la Suweidiva a rămas în funcţiune. Damascul şi Baghdadul sfidînd interdicţiile Washingtonului, au lansat proiectul a două oleoducte şi a unui gazoduct care, traversînd Siria, vor lega zăcămintele irakiene de Mediterana şi deci, de pieţele externe.

Mai periculos încă pentru interesele occidentale este acordul stipulat în mai 2011 între Damasc, Baghdad şi Teheran: el prevede realizarea unui gazoduct care, traversînd Irakul, va transporta gaz natural iranian în Siria şi de acolo spre pieţele externe. Aceste proiecte şi alte cîteva, deja finanţate, au fost blocate prin ceea ce agenţia americană US Energy Information Administration defineşte „condiţiile de securitate nesigure din Siria“.

Conform cotidianului libanez „Al Akhbar“ („Informaţia“) există un plan, aprobat de către guvernul american, conform căruia va fi construit un gazoduct destinat transportului de gaz din Qatar spre Europa, via Homs, în care Turcia şi Israelul sînt parteneri. Acest oraş şi regiunea sa reprezintă „nodul“ sau „inima geografică“ a acestui proiect, care ar oferi Turciei şi Israelului avantaje strategice majore în ecuaţia comerţului mondial de gaz natural.

Traseul ar urma să plece din Qatar, ar traversa teritoriul saudit, cel iordanian, evitînd astfel teritoriul irakian, ajungînd în final în Siria, la Homs. De la Homs gazoductul ar trebui să se bifurce în trei direcţii: Lattaquié, pe coasta siriană,Tripoli, în sudul Libanului şi în Turcia.

Scopul principal al proiectului este de a trimite gazul din Qatar şi Israel spre Europa, pentru a-l distribui în tot continentul, cu un triplu obiectiv: primul, de a zdrobi monopolul rus de gaze naturale în Europa, al doilea, de a elibera Turcia de gazul rusesc, iar al treilea de a da Israelului o şansă de a-şi exporta gazul spre Europa, pe cale terestră şi cu cel mai mic cost.

Oraşul Homs este destinat să devină „intrsecţia principală a proiectului“, deoarece gazul din Qatar nu dispune de alternative pentru a ajunge în Europa, decît recurgînd la marii transportatori pe cale maritimă, ceea ce ar presupune o perioadă de timp mai lungă, cu costuri mai mari şi pericole pe anumite trasee.

Qatarul intenţionează să cumpere o mie de cargouri pentru a-şi dezvolta flota maritimă de transport de gaz, cu ambiţia de a se implica într-un proiect american mult mai vast, destinat reexaminării ecuaţiei comerţului mondial de gaz.

Potrivit aceloraşi surse, zonele teritoriului sirian în care bandele armate ale aşa-zisei „opoziţii siriene“ beneficiază de ajutorul SUA, al Qatarului şi al Turciei, adică nordul, oraşul Homs şi împrejurimile Damascului, se suprapun peste cele ale traseului pe care ar trebui să-l urmeze gazoductul în drumul lui spre Turcia şi Tripoli, dacă ele ar cădea vreodată sub controlul forţelor de opoziţie înfeodate celor trei părţi.

În sfîrşit, comparaţia hărţii zonelor de luptă cu cea a traseului gazoductului qatarez demonstrează relaţia dintre activismul armat şi obiectivul de a controla, orice s-ar întîmpla, aceste teritorii siriene.

O dată ajuns în Siria, gozoductul ar trebui să urmeze două căi. Prima ar pleca din împrejurimile Damascului, pentru a ajunge la 30 de kilometri de cele două întretăieri, care ar fi An Nabk şi Al Kussayr, apoi de la Homs s-ar îndrepta spre Tripoli şi Lattaquié, via Talbisseh şi Al Rastan.

A doua cale ar trebui să parcurgă nordul Siriei, mergînd de la Homs spre Maarat al Nu΄man, apoi la Idlib spre Turcia. Tot atîtea oraşe siriene pe care opoziţia armată caută efectiv să le controleze.

Aceleaşi surse afirmă că din punctul lor de vedere, Robert Ford, ambasadorul SUA în Siria şi Frederick Hoff, responsabilul cu dosarul despre gazele naturale din Levant, sînt amîndoi membri ai „Celulei de criză siriene în SUA“ şi îşi împart rolurile.

Primul organizează activităţile opoziţiei armate anti-siriene pe teren, de maniera de a răspunde exigenţelor de punere în funcţiune a gazoductului din Qatar, al cărui traseu a fost în prealabil pregătit de cel de-al doilea.

În plus Robert Ford a primit o nouă sarcină constînd în constituirea unui miniguvern sirian, în străinătate, cu ramificaţii în sînul grupărilor şi organizaţiilor armate care să acţioneze în nordul Siriei, în Damasc şi în Homs şi care să reuşească să împartă ţara astfel încît, noua configuraţie a hărţii să se poată suprapune peste cea care cuprinde cele două trasee ale gazoductului: primul care să meargă spre Turcia, iar al doilea, spre Tripoli, în Liban.

Pentru Turcia gazoductul qatarez ar avea multiple avantaje strategice şi economice: 1. ar deveni un pasaj vital pentru Europa putîndu-şi diversifica sursele de gaz, pentru a nu depinde doar de gazul rusesc; 2. ar putea să-şi cîştige dreptul de a intra în clubul european; 3. nu ar mai depinde de gazul iranian, ceea ce ar constitui un avantaj strategic; 4. ar reduce factura energetică exorbitantă, şi ar primi dividende din Qatar şi Israel pentru dreptul de trecere a gazoductului destinat Europei.

Israelul, la rîndul lui, ar putea deveni în decurs de cinci ani un „emirat gazifer major“, datorită exploatării zonelor Tamar şi Leviathan împărţite cu Libanul. Conform unor studii franceze, mărimea acestor zăcăminte o depăşeşte pe cea a regiunii comune, North Dome-South Pars, a Qatarului şi Iranului. Drept urmare, Israelul şi Qatarul au nevoie să împrumute ruta Homs spre Europa, deoarece alternativele sînt costisitoare, cu atît mai mult cu cît canalul Suez nu este adaptat să primească cargouri mari de petrol şi gaz.

În ceea ce priveşte Libanul, acesta beneficiază în plus de o schimbare de atitudine a Qatarului: ridicarea boicotului diplomatic şi economic, libanezii care lucrează în Qatar nu vor mai fi expulzaţi. Deschiderea va fi totală, oficialii din Qatar propunînd proiecte de dezvoltare a Libanului pentru susţinerea şi întărirea stabilităţii economice a ţării.

În plus se oferă asistenţă economică portului Tripoli, care ar putea fi amenajat cu instalaţii de lichefiere şi stocare a gazului natural, rafinăria existentă în port nemailucrînd de ani buni. De asemenea ar fi o opţiune de expediere a gazului din Qatar spre Europa.

În acest context, Rusia ar fi informat Libanul că nu va fi de acord cu proiectul de exploatare a gazului mediteranean, înainte de a obţine garanţiile Occidentului care să-i asigure că nu va căuta să schimbe regimul din Siria, exigenţă care nu ar fi deloc incompatibilă cu continuarea acţiunilor de prospectare gaziferă a societăţilor ruseşti în regiune. Aceasta, deoarece ele nu trebuie să lipseacă în momentul boom-ului gazifer mediteranean, fără a uita că Iranul, Irakul şi Siria au un proiect comun pornind de la propriile lor teritorii, un gazoduct iranian care ar traversa Irakul pentru a ajunge la Homs, înainte de a se bifurca spre Lattaquié şi Tripoli.

În iulie 2011, Iranul a semnat diverse acorduri privind transportul gazului său via Irak şi Siria printr-un gazoduct, care pînă în 2016, ar trebui să lege zăcămîntul de la South Pars, cel mai mare din lume, de Siria şi astfel de Mediterana. În consecinţă, de acum înainte, Siria devine principalul centru de stocare şi producţie în legătură cu rezervele din Liban. Acesta este un spaţiu geografic, strategic şi energetic cu totul nou care se deschide, înţelegînd Iranul, Irakul, Siria şi Libanul.

SouthParsField_map

Obstacolele pe care acest proiect le suportă, dau o vedere de ansamblu a nivelului intensităţii luptei care se dă pentru controlul Siriei şi Libanului. Ele aruncă o lumină asupra rolului jucat de către Franţa, care consideră Mediterana Orientală ca zona sa de influenţă istorică, care să-i servească pentru totdeauna interesele şi unde trebuie recîştige terenul piedut după cel de-al doilea război mondial.

În alţi termeni, aşa cum afirma filosoful şi geopoliticianul sirian, Imad Fawzi Shueibi, Franţa vrea să joace un rol în lumea gazului în care ea a achiziţionat într-o oarecare măsură o „asigurare de boală“ în Libia şi vrea de acum înainte o „asigurare de viaţă“ în Siria şi Liban.

La rîndul ei, cooperarea sino-rusă în domeniul energetic repezintă motorul parteneriatului strategic între cei doi giganţi. Este vorba, conform experţilor, de „baza“ dublului veto reiterat în favoarea Siriei.

Această cooperare nu priveşte numai aprovizionarea Chinei în condiţii preferenţiale. China este invitată să se implice direct în distribuţia gazului prin achiziţionarea de active şi instalaţii, într-un proiect de control legat de reţelele de distribuţie.

Paralel Moscova este gata să acceadă la profitabila piaţă chineză, printr-o politică flexibilă de stabilire a preţului gazului. În consecinţă, s-a convenit ca experţii ruşi şi chinezi să lucreze împreună în „coordonarea strategiilor energetice, previziunea şi prospectarea, dezvoltarea pieţelor, eficienţa energetică şi sursele de energie alternativă.“

În actuala conjunctură, este destul de dificil de prevăzut cine va cîştiga şi cine va pierde.

Viitorul ne va rezerva surprize.

Notă

Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu.

Surse: http://www.mondialisation.ca/la-guerre-et-le-gaz-naturel-l-invasion-isra-lienne-et-les-gisement

http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-et-isra-l-une-nouvelle-donne-g-opolitiq

http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-assi-g-par-isra-l/22757

http://www.alterinfo.net/De-la-geopolitique-du-petrole-a-celle-du-gaz-La-Syrie-centre-de-la-guerre-du-gaz-au

http://www.mondialisation.ca/syrie-le-trajet-des-gazoducs-qataris-decident-des-zones-de-combat/5311934

http://www.mondialisation.ca/syrie-la-course-a-lor-noir/5329481?print=1

Copyright © 2013 Revelații ale cerului