Corelația fatală din România

        Dacă afirmi cu claritate o opinie, unii te încadrează repede la a fi cu unii sau cu alții. Nu este decît un semn de superficialitate, căci există a treia alternativă – apărarea adevărului, înainte de a fi cu unii sau alții.

Am îmbrățișat această alternativă știind, desigur, ce este politica la propriu, avînd opțiuni neconjuncturale, dar văzînd degradarea actuală din țara în care trăiesc. Împărtășesc un liberalism luminat de principiul demnității umane și, se înțelege, resping liberalismul securist din România de acum.

Ceea ce se petrece în această Românie ne ocupă tot timpul. Citind articolul meu “La braț cu Mussolini, Hitler & Company” („Cotidianul”, 17 noiembrie 2019), unii cred că este doar o reacție de ocazie. Nici vorbă! Este constatarea unor fapte nespus de triste. Este șocant că, după treizeci de ani de eforturi de democratizare, modernizare și europenizare, această țară se trezește inspirată, chiar la nivelul președinției, din Mussolini, Hitler și Goebbels. Nu avem de ani buni în România combinația de autoritarism plin de mojicie și amatorism țeapăn, aplaudate de neisprăviți, cu toate consecințele nefaste? Trebuie adîncită eroarea?

Că sunt fapte, poate verifica oricine comparînd. Este aproape de la sine înțeles că nu este vorba în nici un caz de etnie sau considerente etnice. Este vorba de o persoană incultă (stupefiant, ca președinte, după ce proclamă eliminarea din stat a unor concetățeni, spune că nu se pricepe la chestiuni de drept!) și diletantă (președintele actual nu a putut prezenta vreo soluție proprie la vreo problemă!). O persoană depășită cu mult de funcție, care comite, însă, abuzuri!

Totuși, oricum am privi, nici Chirac, nici Helmut Schmidt, nici Angela Merkel, nici Havel, nici Constantinescu sau Borisov, nimeni în Europa zilelor noastre, nu a făcut așa ceva. Așa cum arată lucrurile, abuzul a devenit la noi emblemă.

Neavînd propriu-zis nimic constructiv de spus, dar resimțind „plăcerea politicii”, acest președinte ține oamenii de vorbă cu „penalii”, deși intră el însuși, prin ceea ce face, în categorie. El atacă „corupții”, dar, prin felul în care desfigurează instituțiile, nu este mai puțin corupt. El acuză „extremismul” la rivali, dar prin tot ceea ce a făcut aparține efectiv extremismului actual. Simpla aruncare peste bord, evident antidemocratică, a legitimării, în ceea ce pretinde că este „principala sa realizare” în cinci ani, adică distrugerea cu mijloace oculte a majorității stabilite de cetățeni prin alegeri parlamentare, este extremism. Fără alte probe!

Fiindcă sunt fapte, nici un comentator, oricît de răuvoitor, nu a putut infirma vreo susținere a acelui articol. Iar în România, sub regimul actual, abundă răuvoitorii plătiți cu bani grei!

Mulți concetățeni semnalează însă că sunt chiar mai multe reactivări de teze funeste. Cu siguranță că sunt! De pildă, președintele actual declară cu pieptul umflat de ură, la Bistrița, că nu-i combate pe social-democrați, ci este în „război cu ei”! Nu discutăm aici necunoașterea noțiunilor.  Mai important este că, în inconștiența sa, actualul președinte nu știe că i-au luat-o alții înainte. Cine vrea, poate avea singur, la lectură, un tablou uimitor al apropierilor între ceea ce susține prostește președintele și ceea ce a spus aberant Hitler.

Interesant este în aceste zile că nici o universitate nu a vrut să fie gazda unor elucubrații „prezidențiale”! După ce a fost interesant cum priveau „liberalii” din sălile de la Bistrița sau Baia Mare cînd președintele le prezenta aiureli. Ar fi bine ca banda să fie cît mai publică pentru a putea discuta, peste un an-doi, mai ales că președintele le-a vorbit celor care l-au ascultat precum unor școlari, dacă nu cumva unor înapoiați. Nici un argument în retorica sa săracă, în afara unor atacuri suburbane!

„Cuvîntările” de la Bistrița și Baia Mare atestă și ele, la orice analiză, că este vorba de o persoană care nu are de propus ceva serios. Nici în economie, nici în democratizare, nici în reforma justiției, nici în educație, nici în politica externă, nici în altceva. Președintele dovedește că are cîteva idei fixe, după ce, în pofida a ceea ce afișează acum, se adeverește tot mai clar că s-a gudurat pe lîngă psd să-i dea bani și funcții. Vreo preocupare pentru cetățenii care suferă din cauza micimii de caracter și nepriceperii decidenților? Vreo vizită la un azil de bătrîni sau de copii orfani sau într-un spital sau la săraci? Doamne ferește!

Președintele recurge la trucuri ieftine. El se adresează cu „dragi români”, ignorîndu-i rudimentar pe ceilalți. Pe bună dreptate, un perspicace senator UDMR a putut replica: să sperăm că atunci cînd se vor vedea fructele „guvernului meu” și vor crește prețurile, președintele va aplica stupida sa rețetă de austeritate românașilor, nu și ungurașilor, armenașilor, grecoiașilor, evreiașilor și altora din societate !

Cetățenii României n-o s-o ducă mai bine dacă nu se face democratizare – și nu inepta eliminare a unor cetățeni și organizări, ieșită din capul unui om limitat, care nu pricepe că ceea ce spune nu este compatibil nici măcar cu statul de drept. Pe care, de altfel, îl clamează, fără să știe despre ce este vorba.

Din nefericire, încep tîrziu să curgă informații adevărate. Trebuie să constatăm, însă, că președintele nu are nici un merit în ceea ce-și atribuie. De pildă, desemnarea Sibiului ca oraș cultural european s-a făcut după o notificare a guvernului din 1997 și o discuție cu cancelarul Kohl, la care am asistat. Nu are nimeni din Sibiu vreun merit. Am aflat și eu deunăzi că guvernul care ne-a succedat a fost cel care, după aranjamente la Luxembourg, a tras de primar să se angajeze în pregătirea Sibiului ca oraș cultural european.

Restul – cu pretinsa „apărare a statului de drept”, cînd el, ca președinte, îl pune în pericol cel mai mult, cu „asigurarea prestigiului țării” etc. – sunt povești pentru naivi. Nu cumva tocmai sub președintele actual România a ajuns la cea mai joasă cotă a prestigiului extern, direct ca urmare a iresponsabilelor sale declarații? Nu cumva sub el s-a format în România, în premieră europeană, curentul celor care vor să se aranjeze în exterior pentru a-i stăpîni pe cei din interior?

Nu stăruim, însă, într-un trecut cu falsuri nedemne de un cetățean, ce se dezvăluie pe zi ce trece. Odinioară, în campania din 2014, cînd trebuia să alegem, în finală, între un aventurier și un nepregătit, i-am spus nepregătitului să nu mai vorbească despre „rătăcirea Chinei”, căci va prelua o țară „cu adevărat rătăcită”. Nu a repetat prostia și m-a bucurat că o țară cu realizări unice nu intră în malaxorul opticilor înguste ale oficialilor de pe aceste meleaguri. Numai că, fără învățare și cu o lipsă de cultură civică ce nu se bănuiau acum cinci ani, insul a luat-o pe o cale și mai păguboasă pentru România: instrumentarea noii securități și a justiției pentru a lichida alternative și a promova idei înapoiate. Poate că nu i-am fi votat pe nici unul dintre concurenții de pînă acum cîteva luni la fotoliul prezidențial, dar nu este admisibil să se abordeze rivalii precum Mussolini pe Giolitti sau Hitler pe Röhm.

În viață întîlnești și oameni care te depășesc – ca nivel al studiilor, ca experiență în viața publică, ca devotament, ca moralitate. Dar nu poți pretinde orice cînd ești un absolvent oarecare, cu experiență de nivel modest, umplut vizibil de ură, cu conexiuni dubioase. Demnitatea te-ar obliga să te uiți în oglindă și să nu recurgi la discreditare plină de vulgarități, tu sau cei pe care i-ai asmuțit! Dar de unde demnitate?

Mă revoltă, mărturisesc, că cetățenii sunt luați de fraieri de un ins care nu stăpînește noțiuni simple, a cărui pregătire este vizibil joasă („politruc” a fost o autocaracterizare exactă), cu o cultură civică, juridică, politică mediocră. Și care nu se uită în oglindă! Cinci ani sunt, totuși, probă.

Eu nu am făcut caz vreodată de ceea ce i se impută juridic actualului președinte. Dar, cum a sugerat presa internațională, ar trebui să dea el însuși lămuriri.

Ar fi fost cazul ca actualul președinte să ceară el însuși să se examineze cele semnalate, inclusiv în lumea largă: averea obținută, contiguitatea cu comerțul cu copii, lipsa de reacție la devalizări de bunuri, înlăturarea de concurenți cu mijloace nedemocratice, scindarea abuzivă a societății în scopuri personale, încălcarea repetată a Constituției, aducerea în scenă a unor trompeți pentru înșelarea publicului, mediocrația cultivată în dauna intereselor naționale.

Indiferent de unde vine solicitarea, cine a jurat pe Constituție că o va apăra, se cuvine să aibă demnitatea de a răspunde! Dacă ar fi integru, președintele actual s-ar fi pus benevol la dispoziția procurorilor, fie ei și „de casă”, și ar fi cerut chiar anchetarea propriei persoane. Se vede bine că, din nefericire, el este gata acum să distrugă toate tradițiile de cultură civică și politică autohtone de dragul meschinului său „mandat”. Cine va plăti pagubele?

Nu este suficient că, în ultimii cinci ani, sub inspirația președintelui, s-a umplut țara de neisprăviți la butoane, de sfertocalificați care iau decizii cruciale, de diletanți cu trompetă? Propaganda sa – „proiectul de țară”, „România normală”, „România educată” – prezintă doar vorbe goale, chiar ofense la adresa fiecărui cetățean. Pentru a ne da seama de esența a ceea ce ni se oferă, este destul să privim ruinarea în curs a credibilității financiare și a credibilității culturale a țării făcută de „guvernul meu” și trompeți care vînd orice!

De trei ani, președintele actual nu știe să facă decît „campanie electorală”. El nu are teme economice, sociale, statale, ci lupta „politică”, mînuind iataganul noii Securități, al justiției instrumentate și al mobilizării de neisprăviți. În nici o țară europeană dezbaterea publică nu s-a degradat într-o asemenea măsură! Cineva cu scaun la cap, care a văzut prestația lui la șueta organizată marți, la Biblioteca Centrală Universitară din București, ar fi putut spune liniștit „acest președinte habar nu are despre ce este vorba” într-o țară și o lume în schimbare.

Problemele cele mai grele se ivesc abia de acum. România are deja, ca urmare a cinci ani de nepricepere și excursii, cea mai mare și mai alarmantă emigrare de cetățeni în timp de pace, cel mai extins comerț cu ființe umane, cele mai slabe performanțe în domeniile inovării și creației, cea mai subdezvoltată infrastructură, cele mai proaste servicii publice, cea mai abuzivă administrație centrală și locală, cea mai plină de diletanți structură a statului, cea mai

incompetentă și dezorientată conducere la guvern și președinție. Prin ceea ce a făcut sau nu a făcut, președintele actual este coresponsabil.

De unde vin toate acestea? Putem suci lucrurile, prin interpretare, dar nu se poate ocoli faptul că ele vin din corelația fatală în care România a intrat cu ani în urmă. Iar acum, riscă să se afunde și mai mult.

Să ne amintim istoria. Nefăcînd nimic la Cotroceni, cum a fost forțat să recunoască, președintele a luat votul de blam la alegerile parlamentare din 2016. În loc să se pună pe lucru, s-a pus pe uneltiri. Rezultatul a fost umplerea piețelor nu cu oameni care își spun păsul și vor soluții concrete, ceea ce ar fi fost legitim, ci cu un fel de reziduu al societății, îmbuibat și vindicativ, dar incapabil de a articula soluții. Un curent întreg de neisprăviți a urcat pe scenă și a împiedicat, cu concursul președintelui, orice discuție rațională.

Nici o reformă nu a mai putut fi făcută, după ce președintele și-a impus ilegal, cu ajutorul serviciilor, prim-miniștrii și miniștrii chiar ai partidului care a cîștigat alegerile. În pnl, „partidul de suflet” al insului, au dispărut pe rînd liberalii, locul lor luîndu-l populari care cred că pot uni liberalismul cu Mussolini, evident în ediție de provincie. România a ajuns, grație mediocrității decidenților actuali, grație serviciilor secrete, justiției instrumentate, la o corelație ce-i poate fi fatală: un om nepregătit și limitat, care reduce politica la lupta fără scrupule pentru funcții,  abuzează de Constituție și numește în funcții indivizi dintre cei mai slabi și fără merite, iar aceștia susțin, cu toate mijloacele, la nevoie măsluind orice, un președinte care nu are de a face cu nevoile țării.

Nici o personalitate reală nu este în siajul președintelui actual. Scindarea societății și valoarea scăzută a vîrfului îndepărtează oamenii de valoare, ca totdeauna. Rămîne loc, desigur, pentru oportunismul mediocrilor. Cine va răspunde, însă, după ce se consumă mandate obținute cum se vede – mai nou, fugind de dezbaterea publică și onestă?

Îmi vine mereu în minte, ca o amenințare continuă, ce spunea Seton Watson despre România lui Carol al II-lea, mai exact despre lingușirea la care se pretează unii: „Toate trăsăturile menționate … mizeria țăranilor, brutalitatea birocratică, educația falsă și o clasă privilegiată căreia îi lipsește orice simț al responsabilității sociale, ai cărei membri brilianți au fost gata să-și trădeze de la o zi la alta principiile în schimbul avantajelor funcției și bunăvoinței regale – au existat în România în mare măsură. Democrația nu poate înflori într-o astfel de atmosferă…. procesul decăderii a mers în România mai departe decît în alte părți ale Europei Răsăritene” (Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the wars (1918-1945),  Cambridge University Press, 1945). Desigur, lingușitorii de azi nu mai sunt nici măcar brilianții momentului!

Ei nu înțeleg nici chiar diferențe elementare. Așa cum se înțelege la noi,  democrați liberală nu are opreliști hotărîte la libertăți – inclusiv la aceea de a obține ilegal bunuri, de a vinde copii, de a devaliza, de a linguși, de a vorbi despre democrație și de a o distruge. Dar un liberalism democratic este interesat de libertăți pentru fiecare cetățean, de reciprocitate în relații, de echitate și dreptate, de democrație. Constituția României este construită pe liberalismul democratic, precum cea a SUA, a Franței, a Italiei, a Poloniei, a Ungariei și a multor altor țări. Că nu se pricepe nici astăzi acest fapt este o rătăcire a regimului (dacă putem vorbi de rătăcire la regimuri liberalo-securiste!) și o rătăcire a unor „intelectuali” de casă.

Ca să fie și mai limpede de ce are nevoie România astăzi, aș aminti că americanii care au conceput, la origini, tranziția din Europa Centrală și Răsăriteană au atras atenția că vor avea de suferit țările care nu fac democratizare la lumina zilei. Căci, „acei factori care au fost necesari și suficienți pentru a provoca colapsul sau transformarea de sine a unui regim autoritar, ar putea să nu fie nici necesari și nici suficienți pentru instaurarea unui alt regim – în cele din urmă a democrației” (Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, Tentative Conclusions About Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, 1986, p.65). La noi, s-a procedat invers, limitîndu-se mereu democrația – dovadă și efortul, care se face și astăzi, chiar de către președinte, de privare a unor concetățeni de drepturi. Securismul, justiția instrumentată, distrugerea de partide fac parte dintre mijloacele pe care celebra analiză le socotea ale trecutului. Din nefericire, România are parte de ele și în prezent.

Mulți intelectuali distribuie clișeul laș: nu am avut ce alege, nu am avut ce face. Avem fiecare ce face, căci adevărul este oricînd de preferat minciunii organizate oficial. Se pot cîștiga alegeri, dar contează practic, foarte practic, nu doar cîștigarea alegerilor, ci și calea cîștigării lor. Alegerile prefabricate nu sunt soluția pentru România, pentru nici o țară care se respectă.

Ora este a răspunderii personale pentru o situație care este a tuturor. Într-o asemenea situație, nu este ceva mai potrivit decît dictonul vestit al lui Dostoievski, pe care îl parafrazez: „dacă stăm smirnă în fața prostiei, atunci suntem vinovați de tot și de toate, în fața tuturor, iar dacă eu nu fac nimic, sunt mai vinovat decît alții”.

Articolul semnat de Andrei Marga a apărut în Cotidianul.ro din 20 noiembrie 2019.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/corelatia-fatala-din-romania/

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/

La braț cu Mussolini, Hitler & Company?

       După treizeci de ani tocmai unii care se pretind instruiți nu-și dau seama că poți să ai o opțiune sau alta, dar dacă adevărul nu contează, nu iese mare lucru. Unde nu este capacitatea adevărului nu există șansa asanării.

Îmi spun părerea fiindcă nu-mi convine ca cineva care încalcă țîfnos legi și reguli și induce abrutizarea în jur să ne ia drept fraieri. Mai ales acum, cînd orice om cu simțuri treze observă noua impostură de la vîrful statului român, ce amenință bruma de civism și democrație adunată. O semnalează, har Domnului, și publicații internaționale, în care caracterizările sunt „diletant”, „promisiuni neținute”, „pasivitate”, „avere din surse nelămurite”, „influențe ale Securității”, „statism sau lipsă de idei în politica externă”. Îmi spun părerea căci în acest caz nu este politică, așa cum o înțelege lumea civilizată, nici democrația de care este nevoie pentru a fi oameni, iar Europa este cu totul altceva decît clamează limitații ei „avocați” de azi.

Poți să nu cunoști nemijlocit persoane aflate în discuția publică. Faptul nu justifică indiferența față de împrejurarea că tot felul de neisprăviți din garda „prezidențială” vorbesc golănește despre alții. Dar dacă acești neisprăviți ar fi puși la un examen obișnuit? dacă li s-ar scruta îndeaproape pregătirea? dacă li s-ar demasca suportul? Mă tem că ar ieși mult sub cei pe care îi calomniază!

În definitiv, dacă este vorba de deșteptăciune, și garda și gardatul nu sunt decît niște absolvenți oarecari (ca să rămînem eleganți!). Atît de oarecari încît un inginer de Petrol și Gaze, angajat de OMW, nu are cum să fie sub nivelul unui suplinitor de școală generală sau al trompeților isterizați. Dacă tot suntem la acest subiect, ar fi de întrebat de ce, la noi, absolvenți efectiv valoroși și devotați cauzelor publice rămîn în umbră, în favoarea neisprăviților?

Dacă s-ar scrie istoria documentată în arhive a ultimilor cincizeci de ani ai țării, s-ar lămuri cam totul! Plec însă de la falsurile proeminente (ce se înmulțesc cu fiece zi!) din perorațiile președintelui, cu vădita ignoranță și prostul gust din spatele lor.

De-a lungul anilor, am votat cu partide ce anunțau reforme adînci de schimbare democratică și în direcția democrației. Faptul nu mă împiedică, însă, să spun, privind lucid și responsabil, că la ora actuală nu psd-ul este problema României. Acest partid, indispensabil în democrația actuală precum creștin-democrația, liberalismul luminat sau ecologismul serios, a făcut greșeli lăsîndu-se cotropit de noua Securitate și neștiind să-și prezinte deciziile și să se apere.

Problema României actuale este însă alta, anume, încercarea unor parveniți care au apucat la iataganul noii Securități și al „justiției” de a distruge pluralismul politic, atît de greu cucerit în această țară. În fapt – iar timpul va dovedi cu prisosință – actualul președinte nu este soluția pentru România, ci parte a problemei în care ea se afundă și care va costa, din nefericire, mai mult decît încă cinci ani pierduți.

Primul fals se referă la starea țării. Sunt un critic constant al situației, iar intervențiile mele publice, sub semnătură, de a lungul deceniilor, sunt proba. Dar o persoană integră, care nu acceptă minciuna, nu are cum să nu vadă creșterea economică, ameliorarea veniturilor, efortul de normalizare a unei justiții, rămase ca la nimeni, și încercarea de a lua în regie publică resursele, din ultimii trei ani. În orice țară aflată în situația României, decidenții responsabili ar angaja asemenea obiective. Nu de dragul cuiva, ci pentru a scoate din crize această țară! De aceea, spus direct, președintele bate cîmpii profund incult și vinovat cu „lupta psd-ului contra românilor”. Iar cînd nu ai făcut ceva pentru români, s-ar cuveni decență!

În plus, obsesia eliminării PSD-ului (temperată deunăzi de inepția că oamenii pot vota PSD-ul, dar politicienii săi să nu mai aibă funcții – ca și cum poți fi legitimat democratic, dar nu contează!) are un antecedent jenant. Nu altul decît Hitler ataca la fel de agresiv social-democrații, punînd întrebarea dacă nu cumva sunt „conduși de evrei” și acuza în principal republica de la Weimar, „trădarea clasei muncitoare”, „sistemul corupt”, fără să se sinchisească de argumente (Thomas Childers, The Third Reich. A History of Nazi Germany, Simon & Schuster, New York, 2018). Președintele de azi al României procedează aidoma: el îi atacă pe social-democrați, desigur nu pentru că i-ar călăuzi evreii (chiar dacă „niște evrei” îl deranjează și pe el!), ci pentru că sunt conduși de oameni care i-au observat nepriceperea, pe care îi acuză că au realizat ceea ce au realizat fără el, că și-ar fi „ trădat electoratul propriu” și ar fi „corupți”. Nu numai că cineva corupt strigă „corupții”, dar președintele nu a putut prezenta vreun argument pentru atacurile sale suburbane. Schema este aceeași cu a Führer-ului. Nu se cunosc oare consecințele ei dezastruoase?

Președintele face cal de bătaie din “statul de drept“. Nu mai insist asupra faptului că nu cunoaște noțiunile. Nici că nu pricepe Constituția, cum s-a dovedit abundent.

Românii au defecte, ca orice altă națiune, dar este jignitor să spui că nu vor „stat de drept”. Nimeni nu a exprimat în România recentă așa ceva! Ceea ce nu intră în înțelegerea vizibil mărginită a președintelui este „statul de drept democratic”, prevăzut explicit de Constituția pe care a jurat. Nu intră nici faptul că milioane de cetățeni, mulți incomparabil mai pregătiți decît el, au pus umărul în trei decenii la a democratiza și moderniza această țară. De fapt, sub perorația „statului de drept” în România de azi inși lipsiți de cunoștințe și de realizări ascund o voință de parvenire fără merite, invocînd o idee pe care nimeni nu o contestă.

Mai este un aspect. Pe bună dreptate, observîndu-se încălcarea legii fundamentale la numirile de șefi – în procuratură, înalta curte, servicii secrete – și abuzurile acestora, Parlamentul României a încercat, prea timid, cred eu, revenirea la Constituție prin legi adecvate. Nu există, de fapt, nicăieri în Europa abuzul numirilor și nici abuzuri ale celor numiți, precum în România actuală. Nicăieri nu s-au semnat protocoale de „cooperare” între judecători, procurori și serviciile secrete – embleme ale unui fel condamnat de istorie de a face justiție, pe care președintele îl apără. Ca să dăm doar un exemplu! Retezarea, de fapt nici măcar suficientă, de către Parlament a șanselor de abuz, președintele actual a resimțit-o ca frustrare, încît convertește o ură personală în problemă de stat. Un caracter civic și un democrat proceda cu totul altfel – aplica civismul și democrația. Dar de unde acestea?

Nu mă interesează cine pe cine iubește. Dar de ce vrea, totuși, președintele păstrarea legilor justiției care favorizează abuzurile? Îi este frică de o justiție eliberată și independentă? Pesemne că are motive, căci într-un stat efectiv de drept faptele sale îl trimiteau de mult acasă, de tot!

„Direcția proeuropeană” a țării este o temă pe care actualul președinte o pricepe și mai puțin – vezi clișeele sale vetuste, în vreme ce trenul european a ajuns demult în altă gară! El se străduiește să treacă altceva decît este. Să discutăm cum vedea reformele proeuropene, cînd trebuiau făcute? Să-i amintim cine a făcut din Sibiu oraș cultural european, pe cînd el era anonim? Să-i amintim cum a reacționat la preluarea temei holocaustului în manuale? Să-i amintim alte fapte?

Nu există forțe semnificative care ar vrea să întoarcă România din drumul proeuropean. Din nou jignitor pentru cetățeni, președintele induce naivii în eroare cu gogoși, în loc să concretizeze apartenența europeană în viețile românilor și să facă atractivă Uniunea Europeană de azi. El nu a realizat nici măcar ce a promis. Firește, nicăieri oamenii nu stau la nesfîrșit smirnă în fața mediocrității decidenților, încît opțiunile lor se pot schimba.

Aceste falsuri și meschinării, și multe altele, vin din diletantism, din lipsa culturii civice și politice și, probabil, din anturajul de neisprăviți care, nefiind în stare de cariere pe merit, aplaudă erori și așteaptă funcții. Ele vin direct din două surse tot mai evidente: înțelegerea rudimentară a politicii – la orice analiză, una dintre cele mai rudimentare din România din anii treizeci încoace – și alimentarea din tezele acelor ani.

Nu facem aici istoria înțelegerii politicii. S-a cedat tot timpul în raport cu selectarea meritocratică a oamenilor, însă este de spus, totuși, că cedarea a devenit în România de astăzi sistem. De aceea, nici o personalitate veritabilă a vieții românești nu se află azi la decizii majore. „Inșii mai slabi”, ca să reiau formula lui Thomas Mann, sunt instalați pe căi necurate să hotărască soarta oamenilor.

Politica nu se confundă, cum crede președintele, cu abilitățile măsluirii alegerilor, ale păcălirii cu referendumuri ce măresc opresiunea, nici cu dărîmarea guvernului în Parlament prin uneltiri securiste. Politica este cu totul altceva – ea presupune analiză, identificare cu dificultățile trăite de cetățeni, proiectarea de soluții și bătălie pentru a convinge argumentativ.

În 2010, eram izbit de recursul regimului din România la teze ale lui Goebbels și Mussolini și am publicat articolul „Revenirea carpatică a lui Goebbels și Mussolini?”( vezi Andrei Marga, Romînia actuală. O diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Apoi s-au petrecut multe lucruri. Între altele, la investirea mea ca ministru de externe, în 2012, Traian Băsescu a refuzat să dea mîna, spunînd „nu dau mîna cu cineva care m-a comparat cu Mussolini”. La care i-am răspuns, desigur, pe loc: „nici vorbă de comparație, Mussolini era citit și, între altele, jurnalistul care a introdus pragmatismul lui William James în Italia”. Nu-l comparasem, dar semnalasem că la Carpați se reiau teze ale anilor treizeci.

Între timp, argumentele aduse în 2010 nu numai că nu s-au tocit. Astăzi, paleta la care trimit decizii de la Cotroceni este mai extinsă. Acum și Carl Schmitt, nu doar Goebbels, Mussolini, sunt în fundal, iar Hitler a fost adus, stupefiant, mai în față. Nu este de mirare: suntem tot în regimul de după 2004, devenit și mai anacronic. Iată cîteva ilustrări.

„Cine nu este cu noi este de <stînga>” și ar trebui făcut ceva cu el – spuneau propagandiști de acum zece ani. Grobieni în funcții sunt și azi , chiar sfetnici. Ca democrat, nu poți să nu fii izbit de apelul președintelui actual la clișeul anilor treizeci: social-democrații sunt diavolul. Și de aspirația lui nu de a-i învinge în competiția soluțiilor, prin alegeri curate, ci de a-i „distruge”.

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” – s-a spus relativ la alegerile din Germania anului 1932 (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396). Nu cumva alegerile parlamentare şi alegerile prezidenţiale din ultimul deceniu și jumătate, prin rezultatul lor formal, îndemnau și în România la pluralism? Oricum la altceva decît la autoritarismul incult, ale cărui efecte se văd în lipsurile și suferințele din România actuală, și la încropirea de guverne în pofida alegerilor parlamentare.

Nu ar fi cazul, cum recomanda un fost ministru al regimului, ca președintele să ia în seamă cultura germană? Aș spune, măcar de la Goethe, trecînd prin Heinrich Böll, la Günter Grass sau Enzensberger? Nu ar fi cazul să învețe din extraordinara tradiție democratică a Germaniei postbelice, care a și propulsat-o în avanscenă? Nu ar fi cazul să știe că alegerile prefabricate nu sunt măsură nici a adevărului și nici a valorii? Că în viață contează performanțele, dar împreună cu calea pe care s-au obținut? Că poți cîștiga alegeri cu cetățeni parte dezinformați, parte manevrați, dar nu se ajunge departe?

Sub Mussolini, în 1923‑31, s-au redus salariile şi prestațiile sociale și au slăbit sindicatele. Toate acestea plecînd de la interpretarea pur propagandistică a situației dificile: „responsabilitatea acesteia era atribuită salariilor prea ridicate şi bugetelor dezechilibrate” (Karl Polanyi, Le Grand Transformation, Gallimard, Paris, 1982, p. 312). De la Cotroceni, avem altceva decît propagandă străină de economie? Avem vreo abordare competentă?

Regimul lui Mussolini stimula crearea de dosare neverificate pentru a ţine în şah persoanele (Salvatore Lupo, Le fascisme italien. La politique dans un régime totalitaire, Flammarion, Paris, 2003, p. 360). Nu suntem tot în plină dosariadă? Nu cumva aceasta înflorește sub actualul președinte? Destul să deschidem ochii și avem răspunsul!

Deviza lui Mussolini era “nominalizează și discreditează, că lasă urme!”. Apoi, acesta își ataca rivalii fără contenire în formule fixe: Turati era „detestabil”, Giolitti, „nedemn de încredere” – ”într‑un amestec de ură personală și polemică ideologică” (p.43) Este oare altceva cînd președintele actual vrea cîștigarea alegerilor nu cu merite, nu cu soluții mai bune, ci cu stigmatizări precum „penali”, mai nou “incapabili” sau “autori de eșecuri”?

Preocuparea lui Mussolini era schimbarea compoziției Parlamentului printr‑un alt sistem de vot (Piere Milza, Serge Berstein, Le fascisme italien 1919-1945, Seuil, Paris, 1980, p. 141). Nu de la Cotroceniul actual vine obsesia ca unii concetățeni să fie împiedicați să îndeplinescă roluri publice? Nu au fost înlăturați pe parcurs, cu mijloace demne de regimuri retrograde, posibili concurenți? Nu se laudă președintele cu aducerea la vot și a celor care trec rar prin țară, dar pot fi mai ușor manipulați? Nu vrea obstinat „guvernul meu” și nu guvernul țării?

„Religia este insesizabilă, ca şi ceața” – îi spunea Mussolini lui Hans Frank, în 1935, ca şi cum realitate are doar ce ține de forță. Să observăm că a doua zi după ce, în catedrala Mîntuirii Neamului din București, Papa Francisc a vorbit de „frate” și de „amăgirile puterii”, s-a trecut la atacarea „fraților”, chiar de către cei care se flatau că l-au adus pe papa.

Carl Schmitt a teoretizat „mișcarea” de pe străzile orașelor în vederea reorganizării sub “Führer” (Carl Schmitt, Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934). „Mișcarea” ar fi creatoare de drept. La noi, de ani buni nu se vede la Cotroceni vreo preocupare pentru democratizare. Este evident, însă, efortul de folosire a “mișcării” pentru a bloca legiferarea, în dauna conlucrării în interes public cu partidele și forțele organizate. Actualul spectru politic, cu uneltirile iresponsabile din spatele său, care împiedică de fapt România să evolueze, este fructul acestui efort păgubos.

Precum Carl Schmitt (Politische Theologie…, Duncker & Humblot, Berlin, 1925, p.11), președintele actual exaltă statul de drept în dauna drepturilor – care sunt luate ca o noțiune oarecare. Simptomatic, șefa sa a Înaltei Curți de Justiție și Casație nu ezita să spună că “România s-a grăbit să semneze convenția drepturilor omului”! După ce un ministru al justiției, tot de extracție „prezidențială”, declara că „drepturile omului sunt un lux”!

Președintele actual a reluat fățiș înțelegerea primitivă a politicii ca „distincție între amic și inamic”. Adică, în forma delimitării inamicului și a lovirii lui necondiționate, nu ca o competiție argumentativă în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață, nu ca organizare pricepută, nu ca dezvoltare. Cine cunoaște istoria anilor treizeci știe că alunecarea în dictaturi a luat viteză cu acest concept al politicii (Carl Schmitt, Der Begriff des Politischen, Duncker & Humblot, Berlin, 1932). Doar că cei care aplică acum conceptul, au o certitudine: dacă îți lovești cu hotărîre rivalul, devii sigur. Iar loviturile se văd în România actuală în reluarea absurdă de procese politice și în obstinația distrugerii rivalilor.

Multe habitudini din registrul sumbru al anilor treizeci revin astăzi în limbajul de la Cotroceni. Taxarea rivalilor ca „toxici” are antecedente în limbajul lui Hitler, ca și formula „ciuma roșie”, iar acuzarea de „afaceri” rău famate este chiar de la Führer. Invocarea moralismului pentru a acoperi propria lipsă de morală are aceeași sursă.

Nu mai vorbim de jocul cu „moartea” adversarilor pe rețelele de socializare. Agitarea „pericolului din Răsărit, poate chiar asiatic”, specularea vulgară a „conflictului arabo-evreiesc” vin, oricît s-ar nega, din limbajul anilor treizeci. Președintele nu a respins penibilitățile care au înflorit în ograda lui.

Goebbels i-a aranjat lui Hitler filmarea la mormîntul lui Nietzsche, la Weimar. Se poate bănui motivul. Cu ceva timp în urmă președintele a vrut să pună în folos propriu aniversarea a trei decenii de la Revoluția din 1989. Nu conta că nu se știe cu ce se ocupa el în decembrie 1989, că nu a inițiat vreo reformă de despărțire de regimul comunist. Nu conta că a acceptat ca procurorul său general să interpreteze înlăturarea acelui regim ca lovitură de stat. A fost nevoie ca foști deținuți politici să-i atragă atenția că celebrarea lui decembrie 1989 în folosul unei persoane este cel puțin samavolnică.

Tot Goebbels recomanda stăruitor ca în politică să nu se recurgă la argumente. Dacă o propagandă caută argumente, eșuează – spunea sinistrul trompet (Peter Longerich, Goebbels. A Biography, Random House, New York, 2015, p.79). „Stilul” era cel ce conta, nu adevărul. Nu suntem tot acolo? Nu vedem azi cum își susține președintele aberațiile – vorbind ca în fața unor  școlari, fără să ofere vreun argument? Nu vedem necopții care i le preiau?

Nu mai este de glumit cu asemenea apucături. Grav destul, în România de azi nu se mai fac schimbări democratice. Controlul parlamentar al funcțiilor, ghidat de adevăr onest și rigoare juridică, nu mai există. Alegerile europarlamentare, cu amestecul lor de mistificări și numărare militarizată a voturilor, nu au echivalent pe continent. Referendumul pe o întrebare în care și președintele se încurca, nu numai că era destinat strîngerii șurubului, dar era ca și cum întrebi dacă să fie apă curată și apoi pui apa în vînzare pentru cei aleși. Alegerile prezidențiale sunt, după trei ani consumați cu opinteli „prezidențiale” pentru meschinul „al doilea mandat”, în aceleași coordonate de prostire cu vorbe și de manipulări ce vor crea handicapuri acestei țări. În premieră nefastă, nici o dezbatere pe probleme ale societății românești sau Europei nu s-a acceptat.

După primul mandat se poate spune, cu probe pe masă, că președintele nu are cum să rezolve vreo problemă vitală a acestei țări. El își poate pune, cum se vede că aspiră, colanul, dar aceasta nu asigură dezvoltare. Combinația de nepricepere, neoliberalism securist și autoritarism de cireadă, pe care o reprezintă, va fi ocazie de împotmolire. Ca cetățeni, ar trebui să punem întrebări. Dacă tot îi socotești pe români nepregătiți să joace un rol în Europa, de ce vrei să stai în capul lor? Dacă tot recurgi la teze, clișee și năravuri compromise, de ce nu ar fi suficient ca președinte un robot, căruia să i se șoptească ce are de declarat? Ar costa mai puțin.

Articolul semnat de Andrei Marga a apărut în Cotidianul.ro din 16 noiembrie 2019.

Sursa: https://www.cotidianul.ro/la-brat-cu-mussolini-hitler-company/#democracy-84

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/