Arhive blog

România scheletelor arestate

    Unde sînt acum familiile celor doi morţi de la Periprava, din această imagine?

În ce colţ al ţării sînt cei care i-au aşteptat să se întoarcă, neştiind ani de zile de moartea lor, numai bănuită în ceasuri de adîncă durere? Cîţi nepoţi mai privesc fotografiile îngălbenite ale bunicilor lor, întrebîndu-se şi ei unde li se află mormîntul acestora, la care ar aprinde o lumînare? Am găsit 51 de morţi, din cei 124 de morţi ai lagărului. Vom mai găsi, probabil, încă 30-40 din ei, pentru că o parte dintre cei care au intrat în agonie la Periprava au fost duşi la Spitalul din Tulcea şi s-au stins acolo. Trupurile lor au fost îngropate, fără cruce, într-o parte a cimitirului oraşului, aceea rezervată pentru morţii fără aparţinătători – deşi aceşti deţinuţi aveau familii care îi aşteptau, doreau măcar ca osemintele lor să le poată aduce acasă. N-au fost lăsaţi să le ia, şi aceşti morţi sînt pentru todeauna dispăruţi. Peste acea parcelă s-au săpat în anii ’80 mormintele clasei muncitoare din Tulcea şi deţinuţii de la Periprava care au fost îngropaţi acolo s-au risipit prin pămînt.

La Periprava am găsit şi un mormînt gol. Rămăsese, ca urmă a celui îngropat acolo, doar falanga unui deget. Mortul a fost ridicat, probabil cu complicitatea veunui fost gardian, de familie, cîndva, poate prin anii ‘70 – ‘80, cînd teroarea se mai potolise şi lagărul îşi luase tributul de sînge, iar acum adormea încet între nisipuri, pentru a nu se mai trezi niciodată, ca să se hrănească cu vlaga deţinuţilor şi, în cele din urmă, să le înghită şi trupurile.

Am trăit într-un stat criminal. Iar statul de acum, prin încetineala cu care derulează operaţiunile de identificare a morţilor deja găsiţi, ca şi prin atîtea sentinţe de clasare a sesizărilor pe care le-am făcut cu privire la crimele comunismului, se face complice la crimă. Identificarea victimelor e o operaţiune complicată, ni se spune, trebuiesc găsiţi urmaşii morţilor pe care îi descoperim, de treisprezece ani încoace (eu nu văd o problemă în asta, căci există o ”evidenţă computerizată a persoanei” în România), trebuie să se facă probe ADN şi problema e cine le plăteşte (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului nu a putut face o asemenea cheltuială, am fost avertizaţi de Curtea de Conturi), Parchetul nu are fonduri pentru atîţia morţi (şi ei se adună, an de an). Nu există bani, auzim tot timpul, pentru a le reda deţinuţilor politici morţi în România numele care le-au fost furate, odată cu viaţa, cînd au fost aruncaţi cu trupurile goale în gropile puţin adînci, în nişte lăzi din şipci de brad, înfăşuraţi în rogojini sau de-a dreptul în pămînt.

Lucrurile ar putea sta mult mai simplu. Pe undeva, pe la Administraţia Naţională a Peniteciarelor sînt planuri ale cimitirelor lagărelor şi închisorilor, cu urmele gropilor marcate cu o căsuţă şi cu numărul matricol al deţinutului trecut în ea. Eu am avut prilejul să văd, cînd eram consilier al preşedintelui Constantinescu, asemenea planuri. Numai să le văd, că există. Dar aceste documente sînt clasificate, încă de atunci cînd morţii se stingeau la Periprava, Aiud, Gherla şi în alte sute de locuri de detenţie drept „Strict secret de importanţă deosebită” şi aşa au rămas pînă azi. Au devenit secrete ale unui stat NATO şi ne sînt inaccesibile. Iată cum, în sfîrşit, şi pentru deţinuţii de la Periprava, ca pentru toţi cei risipiţi pe harta concentraţionară a României comuniste „au venit americanii”. Dar nu pentru a le da drumul acasă, a putea elibera măcar osemintele lor recuperate de noi, care să fie redate familiilor. Ci pentru a le ţine închise, pînă cînd ”se vor găsi bani” pentru identificarea celor ucişi, prin costisitoare şi lungi proceduri de analiză ADN (pentru care avem doar un laborator), în sertarele de la morgă.

Am trăit într-un stat criminal. În ce fel de stat trăim acum, la trei decenii de la căderea comunismului, cînd drumul morţilor spre casă este încă blocat de „proceduri”, de „cine plăteşte”, de „documente secrete”, iar osemintele pe care le-am găsit sînt în continuare arestate? Şi cei zece morţi pe care i-am găsit în acest an la Periprava au fost doar „transferaţi”, cum se făcea odinioară cu deţinuţii vii, din nisipul Cimitirului Lipovenesc la morgă şi stau acum închişi în sertarele de zinc, de la Tulcea. Aud  poate ecourile metalice ale unei campanii electorale şi, mă întreb, dacă s-ar ridica şi ar cere să vină şi acolo urna mobilă, ei cu cine ar vota?

Articolul semnat de Marius Oprea a apărut în 12 septembrie 2019 pe site-ul Gândul.info.

Sursa: https://www.gandul.info/puterea-gandului/istoricul-marius-oprea-romania-scheletelor-arestate-18395047

Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/