Arhive blog
Ultimul interviu al academicianului Florin Constantiniu: „Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rău decît mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi ruşii”
Reluăm din Cotidianul de marți, 4 ianuarie 2011, un excepțional interviu pe care academicianul Florin Constantiniu l-a acordat lui Ion Longin Popescu, interviu în care marele istoric a făcut zguduitoarea mărturisire: „Ce-mi doresc în 2011? Să scap cît mai curînd din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucît sunt prea bătrîn pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprita prin lege, nu-mi rămîne decît să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid și ușor”.
De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluție, cînd grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltate: „Istorie, istoriee…”. De atunci așteptăm mereu să se întîmple ceva istoric. Așteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providențial, să ne spună că știe încotro trebuie să meargă țara, că există un plan național de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înșine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat „visătorii” potriviți. Nimeni n-a „visat” pentru țară și pentru națiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi și ai partidului său. Mulțumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluție anticriză. Dimpotrivă, ajunși la putere, politicienii au scos istoria pe tușă, marginalizînd-o în școli și universități, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În fața acestui „holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decît să plîngă, să se răzvrătească sub o copleșitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atît de goale de conținut istoric, că nu-și mai dorește decît să dispară fizic: „Îmi doresc să scap cît mai curînd din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi”.
„Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deșert cultural”
– Domnule profesor, toată lumea știe că istoria este disprețuită și ignorată în țara noastră. Cît de greșită este această atitudine din partea guvernanților ultimilor 21 de ani?
– Cauzele restrîngerii dramatice și regretabile a ponderii istoriei în învățămîntul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întîi, în confruntarea dintre globalism și identitatea națională și, apoi, în percepția eronată a necesităților de pregătire intelectuală și culturală a omului contemporan. Noile forțe economice globale își propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei țări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui țel, globalismul întîmpină un obstacol: identitatea națională a popoarelor, întruchipată în statele naționale. Identitatea națională se hrănește și din memoria istorică, și, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conștiința națională. În al doilea rînd, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialiști de nișă, performanți într-un domeniu restrîns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deșert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rînd, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cît de dăunător, pe atît de condamnabil. Școala românească, o școală cu excelente tradiții de învățămînt solid și fertil, a fost pusă la pămînt de coaliția dintre elevii leneși, bolnavi de socializare pe Facebook; părinții isterizați de odraslele nemulțumite că trebuie „să-și facă temele acasă” și birocrații plafonați, grijulii cu scaunele lor, nu cu educația, și copiind mecanic din publicații străine, pentru a redacta legi, regulamente și programe analitice. De 21 de ani se fac reforme și iar reforme ale învățămîntului, care, în realitate, subminează funcția instructiv-educativă a școlii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănțuită de birocrații Ministerului Educației împotriva volumului de cunoștințe transmise elevilor. La istorie – și nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: „Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Și eu sunt împotriva învățării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înțelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoști succesiunea lor în timp? Nu se dorește ca elevii să aibă o pregătire temeinică, și cei trei componenți ai coaliției de care am amintit preferă niște adolescenți ignoranți, incapabili să depășească limbajul „mișto” și „nașpa”. Cu astfel de cetățeni, viitorul României este sumbru.
– În timp ce bulgarii își împînzesc țara cu șantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legatură, românii, urmași direcți ai dacilor și romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane de la Roșia Montană. Care ar trebui să fie atitudinea statului față de cercetarea arheologică?
– Deși se vorbește de conservarea „patrimoniului national”, nu se face nimic pentru păstrarea și valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat cînd se construiesc vile și se achiziționează mașini de lux. Este o rușine că statul român nu a participat la „licitația Brîncuși”, pentru a achiziționa măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brîncuși, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre rușinea guvernanților noștri, avem mult mai puține șantiere arheologice astăzi, în România, decît pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul și dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuității se naște din atașamentul pentru un monument, o cruce înălțată să veșnicească un eveniment, un mic schit pierdut în munți. Cine-i învață pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintașilor – vezi și cazul Roșia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conștiința românilor încă de pe băncile școlii.
„Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să știe că sunt români”
– Cui credeți că i se datorează situația catastrofală în care se află astăzi România?
– Situația catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun așa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică și masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect național. A avut, în schimb, un unic gînd: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gînd al îmbogățirii. Oamenii politici au acționat ca niște vandali, distrugînd și jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemții, rușii nu au făcut românilor atîta rău cît au făcut politicienii postdecembriști în două decenii. Cînd, peste ani și ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare șansă de afirmare și bunăstare și să fie adusă la sapă de lemn. Dar clasa politică nu și-ar fi putut desfășura „opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întîlnit rezistența hotărîtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de țărani – spiritul civic se naște la oraș!–, o turmă de oi care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, același lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Și dacă știe că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democrației – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în fața globalismului, a capitalismului de cumetrie și a clientelismului politic, abandonînd funcția de ghid spiritual al națiunii. Oameni ca pașoptiștii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviți astăzi ca anacronici și nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să știe că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: cîți dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?
„Din soldați am făcut hoți, din ofițeri, pești, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”
– Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?
– Într-adevăr, crize economice au existat și în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condițiile istorice care îi conferă unicitate. Soluțiile deci nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 a lovit dur România, și guvernanții de atunci, ca și cei de acum, au recurs la concedieri, întîrzierea plății lefurilor, reduceri de salarii („curbele de sacrificiu”). A fost marea neșansă a lui Nicolae Iorga, cea mai stralucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, cînd criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegații de agricultori, veniți la Mangalia, unde el își petrecea concediul, pentru a se plînge de situația grea în care se aflau, fiind presați de bănci să-și achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuși: „Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e «desperat», i-am spus, glumind: «Nu; fiindcă aici e casa mea, colo e marea; dacă erai în adevar desperat, la mare te duceai»”. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce in mare. Exasperat de „măsurile de austeritate”, un colonel, șef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanțe în guvernul Iorga, și l-a intrebat: „Din soldați am făcut hoți, din ofițeri, pești, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. Criza s-a rezolvat cînd a încetat pe plan internațional. Sunt convins că și acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanțiști nu am avut decît doi: Eugeniu Carada și Vintilă Bratianu. Nu am avut și nu avem mari competențe financiare, capabile de elaborarea soluțiilor de criză. Guvernanții de astăzi vădesc o gîndire rudimentară: „să taie”, să reducă salariile și să sporească taxele. Un mare plan de investiții, de relansare a economiei nu există. Să așteptăm, așadar, scrîșnind din dinți, sfîrșitul crizei pe plan mondial.
– Care este epoca din istoria românilor pe care o admirați cel mai mult?
– Admirația cea mai puternică o am pentru generația pașoptistă. O forță de creație politică, un devotament pentru interesul național, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat națiunii române. Eșecul Revoluției din 1848 nu i-a descurajat pe pașoptiști. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta și, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au cîștigat independența. Doar două decenii, adica exact cît i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbușească România în haos și mizerie. Cum să nu-i admiri pe pașoptiști? Sunt un model care ar trebui prezentat și explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecție de manual, ci ca un prilej de meditație, responsabilă și fecundă, pentru adolescenți, făuritorii României de mîine. Dar cum să le „încărcăm mintea” cu evenimente și date? Nu se lauda, nu demult, Ministerul Educației că a mai redus cu 35% cunoștințele de transmis în învățămînt?
– Ce vă doriți în 2011?
– Ce-mi doresc în 2011? Să scap cît mai curînd din această lume de hoție, ticăloșie și nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucît sunt prea batrîn pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămîne decît să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid și ușor.
– Ce urare le adresați românilor, domnule profesor?
– Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze și să fie capabil să reînnoiască, în condițiile secolului al XXI-lea, performanțele strămoșilor din timpul lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și al luptătorilor pașoptiști.
Notă: academicianul Florin Constantiniu s-a stins din viață în data de 14 aprilie 2012. (R.C.)
Articolul a apărut pe site-ul Jurnalul.ro în 17 aprilie 2012.
Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/
Acad. Florin Constantiniu: „Politicienii de acum sunt cei mai incompetenţi, mai lacomi şi mai aroganţi din istoria României”
Interviu realizat de Ion Longin Popescu pentru „Formula AS” 25 noiembrie 2010
La 20 de ani de la marea vărsare de sînge din decembrie 1989, România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice. Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipsesc o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget. Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea.
„Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost ratate”
– Cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră, domnule profesor?
– Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator. Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.
– Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?
– Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938.
În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la cîştigarea independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rînd reforma agrară din 1864, şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominaţia otomană şi să se modernizeze rapid.
Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar „Junimea” şi Eminescu! A doua perioada: 1919-1938.
Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vîrf al României interbelice.
– Vorbiţi de două perioade excepţionale, domnule profesor! Ce se întîmplă astăzi în România se află la polul opus!
– Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate.
În toate cele trei cazuri avem de-a face cu inaugurale: în 1859, aşa cum am spus, se aşază temelia statului român modern; în 1918 se desăvîrşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989 se închide „paranteza” comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti.
Veţi fi de acord – sper – că, la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decît infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mîndrie.
„Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gînd: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o”
– De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?
– Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Bratianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independenţa. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Bratianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia „România Mare” şi afirmarea ei pe plan european.
Din 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi „Piaţa Universităţii”), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rînd, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.
– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunistă a României?
– Vorbim de clasa politică şi de societatea romînească. Cea dintîi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gand: să se îmbogăţească.
A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pămînt, sistemul de sănătate în colaps, învăţămîntul în criză, individualitatea României pe plan internaţional, dispărută. Criza economică nu a făcut decît să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit.
Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcînd în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strîns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire. „Un popor de oi naşte un guvern de lupi”
– Cine este vinovat de această situatie?
– Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze” setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naș, cumnat, amic etc. şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatîr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară cînd cetăţenii ei se gîndesc fiecare la sine, şi nu la binele comun?!
Astăzi asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de cîştig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini decît pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.
– Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă.
– Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că, în 1997, cînd România a dus o campanie pe cît de zgomotoasă, pe atît de inutilă, SUA ne-au închis uşa la Summitul de la Madrid. În dorinţa de a cîştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său această extindere, şi atunci, la gramădă – iertaţi-mi expresia! – am intrat şi noi.
„Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă”
– Ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cîndva?
– O „mare idee”, un mare proiect naţional. Înainte de 1859 a fost Unirea; înainte de 1918 a fost desăvîrşirea Unirii.
Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devina Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmam. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie.
În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiinţific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţămîntul românesc, supus la tot felul de „reforme” şi „programe” inepte şi distructive. Dacă, din rîndul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele fie au plecat în străinătate, fie au dispărut în mediocritatea din ţară.
Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.
– Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?
– Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, ţară cu o atît de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, cînd cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă.
Americanii – îi am în vedere pe cetăţenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atîtea privinţe, rămînem indiferenţi la minunata lor pildă.
– Mai poate fi patriotismul o valoare în zilele noastre?
– Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atît de sănătos al „Junimii”: „Patriotism în limitele adevărului”. Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rînd, prin cunoaşterea istoriei. Cînd monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.
– Cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?
– Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi.
Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/
Revelaţii ale cerului 