Arhive blog
Gazul natural, miza noilor conflicte (IV) – Salvă de tun OMV în războiul gazelor
Două luări de poziție ale oficialilor OMV din ultimele zile sunt de-a dreptul fulminante. Ele aparțin capilor grupului austriac, sunt lansate la Sankt Petersburg, în conivență cu conducătorii Gazprom și lezează în cel mai înalt grad interesele României. Sub pretextul că România nu are politici adecvate pentru investiții în Marea Neagră, șefii OMV Petrom anunță că amînă sine die exploatarea perimetrului offshore de la Neptun Deep și că, în același timp, susțin finalizarea proiectului ruso-german Nord Stream 2. Este anunțat un război total. Și vom vedea de ce.
Uriașele bogății de gaze ale României din platforma continentală a Mării Negre au fost încredințate cu ani în urmă spre explorare unor companii străine, în special multinaționale, sub pretextul că noi nu dispunem de tehnologia adecvată unor asemenea cercetări. Apoi, utilizînd un argument la fel de inconsistent, aceste contracte de explorare s-au transformat în contracte de exploatare, unul dintre cei mai importanți beneficiari devenind astfel OMV Petrom. Pînă și un analfabet din România știe că Austria nu dispune de rezerve de petrol și gaze iar OMV, înainte de a achiziționa compania românească, avea o forță și o capacitate de câteva ori mai mică decît Petrom. Printr-un ciudat aranjament între statul român și cel austriac, sub șantajul legat de aderarea noastră la Uniunea Europeană, peștele cel mic a înghițit peștele cel mare și, în felul acesta, s-a ajuns la concluzia falsă că o companie oarecare din Europa, OMV, în realitate cu expertiză precară în domeniul explorării și exploatării zăcămintelor de petrol și gaze, ar putea depăși tehnologic compania Petrom, cu o experiență de zeci de ani în domeniu și aparținînd unui stat, România, care se plasează printre primele state din lume, care au exploatat în condiții de maximă performanță zăcămintele de petrol și gaze. Să trecem însă peste asta și să vedem în ce constă războiul deschis, pe care OMV îl declară statului român.
După cum se știe, unul dintre motivele conflictului politic americano-german, care riscă să degenereze într-un război economic, este decizia strategică luată la Berlin de a finaliza proiectul Nord Stream 2. Este vorba practic de un gazoduct, care urmează să lege Federația Rusă de Berlin și prin intermediul căruia Germania urmează să primească în viitor, așa cu a primit și pînă acum, gaz rusesc în condiții preferențiale față de statele europene mai mici, în special cele din Europa de sud-est. Austria s-a afiliat și ea politic acestui proiect și, economic, prin intermediul OMV. Se creează o axă Moscova-Berlin, la care vor adera cîteva state din nucleul dur al Europei, printre care și Austria, și care, sub pretextul asigurării independenței energetice a Europei pe termen lung, încearcă de fapt să pună Uniunea Europeană la cheremul Moscovei. Dar ce alternativă are Europa de a-și asigura în viitorii an aprovizionarea cu gaze? Una dintre soluții este exploatarea în condiții avantajoase pentru statul român, dar și pentru multinaționalele implicate, a uriașelor zăcăminte de gaze din subsolul românesc al Mării Negre. O soluție complementară este utilizarea gazelor lichefiate, care urmează să fie furnizate de Statele Unite prin intermediul Portului Constanța, ambele proiecte urmînd să transforme România într-un important hub al comerțului cu gaze din Europa. Înțelegînd că finalizarea proiectului ruso-german poate face dependentă Uniunea Europeană de Federația Rusă, Statele Unite au reacționat, au transmis numeroase avertismente Berlinului iar în ultimă instanță au amenințat că vor sancționa toate firmele germane care participă la proiectul Nord Stream 2. Iată însă că nu sunt numai firme germane.
România este prinsă la mijloc în acest debut al unui război energetic, care riscă să se transforme într-un război economic între Statele Unite și Uniunea Europeană, condusă hegemonic de Germania, și nu se poate plasa în altă tabără decît în cea americană, nu numai fiindcă suntem aliați strategici cu Statele Unite, ci și deoarece Nord Stream 2 lezează în mod direct interesele pe termen mediu și lung ale țării noastre.
Iar OMV iese la atac. Și amenință. Este mai mult decît un șantaj. Practic, perimetrul offshore cedat la Neptun Deep de către România în beneficul OMV Petrom urmează să fie înghețat, în mod intenționat neexploatat, în scopul de a susține interesele germano-ruse vizînd Nord Stream 2, interese în care Austria este parte. Este un război murdar, în care statul român, vrea nu vrea, este silit să se implice. Dar cum? În termeni legali, economici și politici, soluția nu este prea complicată. Ne-o oferă pe tavă chiar OMV, în al cărui acționariat, după cum se știe, au intrat și rușii, prin Gazprom. Cînd peștele cel mai mic a înghițit peștele cel mare, cînd OMV a achiziționat Petrom, în contractul de privatizare, semnat atît de partea română cît și de partea austriacă, au fost prevăzute o serie de clauze obligatorii, extrem de importante pentru protejarea statului român. Între aceste clauze, două sunt cele mai relevante, pentru că ele vizau menținerea în funcțiune de către OMV a două rafinării, care, la rîndul lor, garantau securitatea financiară și buna funcționare a Oltchim. Această clauză a fost încălcată flagrant de către OMV, aducînd uriașe prejudicii statului român. A doua clauză vizează reabilitarea mediului. Statul român a vîndut ieftin Petromul în beneficiul OMV, dar, la schimb, OMV s-a angajat să facă investiții masive pentru reabilitarea terenurilor din proximitatea rafinăriilor. OMV nu și-a respectat aceste obligații. Ca atare, statul român are nu numai dreptul, ci și obligația de a lua măsuri. Cea mai simplă și cea mai corectă măsură este rezilierea contractului de privatizare, stabilirea penalităților care urmează să fie plătite de către OMV, scăderea acestora din investițiile făcute de partenerul austriac, punerea în balanță, pentru obținerea unui rezultat final a ceea ce s-a investit în acești ani cu veniturile reale – nu și cele ascunse – realizate de OMV pe seama Petrom. Preluarea tuturor acțiunilor deținute de OMV de către statul român ne poate asigura, pe termen mediu și lung, o mai mare independență energetică. Putem exploata bine merci singuri sau în cooperare cu alte companii perimetrul offshore de la Neptun Deep, devenind exportatori de gaze pentru întreaga Europă și putem exploata tot bine merci, așa cum am făcut și înaintea privatizării, uriașele zăcăminte de petrol din România și din străinătate deținute de statul român, cele mai multe aflîndu-se în subsolul României, precum și întreaga producție de gaze de sondă. De care în prezent beneficiază exclusiv OMV.
Este bine ca Guvernul Austriei să știe că, dacă a scos sabia, declanșînd un conflict economic și politic cu România, de sabie va pieri.
Articolul semnat Sorin Roșca Stănescu a apărut pe site-ul Corectnews în 1 februarie 2019.
Sursa: http://www.corectnews.com/business/salv-de-tun-omv-n-r-zboiul-gazelor
Adresa de facebook a blogului este: https://www.facebook.com/Revela%C8%9Bii-ale-cerului-1480498878917109/
Gazul natural, miza noilor conflicte (I)
Sau „Curs intensiv de geopolitică aplicată“
Istoria omenirii reprezintă un lung şir de bătălii pentru supremaţie, purtate de către marile puteri ale timpului.
Dacă secolul XX s-a caracterizat prin luptele pentru resursele de petrol, secolul XXI a debutat prin confruntările armate pentru teritoriile bogate în gaze naturale, al căror control se află la originea unui conflict internaţional, ale cărui manifestări sînt regionale.
Subiectul este de o stringentă actualitate, cu atît mai mult cu cît evenimentele se desfăşoară sub ochii noştri şi puţini dintre noi înţeleg ce se petrece cu adevărat.
Vom aborda această temă atît din perspectiva europeană, cît şi din cea a ţărilor Orientului Apropiat implicate în conflict.
Din punctul de vedere al zăcămintelor şi al accesului la zonele de consum, gazul este localizat în următoarele spaţii geografice: Rusia, în Vyborg şi Beregovaya; Turkmenistan; Azerbaidjan şi Iran; Georgia; Mediterana Orientală; Qatar şi Egipt.
Recentele descoperiri de petrol şi gaze situate într-o parte mai puţin explorată a Mării Mediterane, între Grecia, Turcia, Cipru, Israel, Siria şi Liban, sugerează că regiunea ar putea deveni un nou „Golf Persic“. Aşa cum a fost cazul adevăratului Golf Persic, descoperirea acestor bogăţii în hidrocarburi ar putea deveni sinonimă cu un teribil blestem geopolitic pentru regiune.
În domeniul resurselor energetice, principalul „jucător“ de pe piaţă îl reprezintă gigantul industrial rus Gazprom.
Societatea, a cărei denumire provine prin unirea primelor litere ale cuvintelor Газовая промышленность, (transliterat Gazovaya Promyshlennost), care înseamnă industria gazului, a luat fiinţă în anul 1989, prin transformarea ministerului sovietic al industriei gazului în concern de stat.
Pe lîngă acesta, în sectorul energetic îşi desfăşoară activitatea, ca partenere sau concurente, mari societăţi vest-europene şi americane.
ENI-Ente Nazionale Idrocarburi-este societatea naţională a hidrocarburilor, creată în 1953 de către Enrico Mattei şi privatizată în 1998, în care statul italian deţine circa 30% din capital.
Winterschall este cel mai mare producător de petrol şi gaz natural din Germania. Fondată în 1894 în Kassel, este filiala BASF (Badische Anilin und Soda Fabrik), cea mai mare companie chimică din lume.
EDF-Électricité de France- este primul producător şi furnizor de electricitate din Franţa şi din lume. A luat fiinţă în 1946 prin naţionalizarea bunurilor a 1.450 de întreprinderi de producţie, de transport şi distribuţie a energiei electrice. În cadrul producţiei sale, ponderea cea mai mare o reprezintă energia nucleară, circa 79,6% furnizată de cele 58 de reactoare nucleare în funcţie din Franţa şi cele 15 reactoare din Marea Britanie.
E.ON este o companie energetică germană, fondată în anul 2000 prin fuzionarea grupurilor VEBA AG şi VIAG.
Gasunie este o companie olandeză de exploatare şi transport al gazului, cu capital public-privat, fondată în 1963 de către statul olandez în cooperare cu societăţile Royal Dutch Shell şi Exxon Mobile.
Aceste mari concerne au propus şi realizat într-o proporţie semnificativă proiecte importante privind exploatarea şi transportul gazului natural.
În 1999 au fost semnate contractele de construire a gazoductului Blue Stream, care leagă Rusia de Turcia, obiectiv finalizat în anii 2001-2002. Datorită disputelor dintre cele două părţi privind preţul gazului, inaugurarea oficială a avut loc în 2005. Gazoductul are o lungime de 1.213 kilometri şi este format din două conducte paralele. Porneşte din Izobilny, ajunge la staţia de compresare Beregovaya, traversează Marea Neagră, ajunge în Turcia la terminalul Durusu, aflat la 60 de kilometri de Samsun şi se opreşte în Ankara. A fost construit de către Gazprom şi ENI şi are o capacitate de 16 miliarde metri cubi de gaz pe an, asigurînd Turciei 66% din necesarul acestui combustibil.
Proiectul Nord Stream, legătura principală dintre Rusia şi Germania, a fost inaugurat în 2011, printr-o conductă care a costat 4,7 miliarde de euro. Ea face legătura între oraşul rus Vyborg şi oraşul german Greifswald. Lungimea ei este de 1.200 de kilometri şi are o capacitate de 55 miliarde de metri cubi de gaz pe an.
Gazprom Germania, filiala concernului rus care a semnat contractul cu partenerul german, a luat fiinţă în 1990, cu colaborarea lui Hans-Joachim Gornig, un german apropiat Moscovei, fost vicepreşedinte al companiei germane de petrol şi gaz industrial care a supervizat construirea reţelei de gazoducte a RDG. El a semnat diferite tranzacţii cu întreprinderi germane de prim rang pentru construirea North Stream-ului.
În anul 2005, Gazprom-ul şi grupurile germane BASF şi E.ON Ruhrgas au semnat acordul de construire a gazoductului, la care au aderat, în 2007, societatea olandeză Gasunie şi în 2010, compania franceză GDF Suez.
Pentru Rusia, Germania este este extrem de importantă, deoarece, aceasta constituie platforma de plecare, de la care ea îşi va putea dezvolta strategia continentală, în condiţiile în care spaţiul german, respectiv Germania, Austria, Republica Cehă şi Elveţia, este destinat să devină inima Europei.
Gazprom-ul deţine participaţii în 25 de proiecte din Marea Britanie, Italia, Turcia, Ungaria etc.
De asemenea deţine 30% din proiectul constînd în construirea unei a doua conducte spre Europa, urmînd aproape acelaşi traseu ca şi Nabucco, ceea ce este un proiect „politic“ destinat să arate puterea sa de a-l frîna.
De altfel, Moscova s-a grăbit să cumpere gaz din Asia centrală şi din Marea Caspică cu scopul de a înăbuşi şi ridiculiza din punct de vedere politic, economic şi strategic Washington-ul, ceea ce a şi reuşit să facă.
Gazprom-ul exploatează instalaţiile de gaz metan din Austria, adică din împrejurimile strategice ale Germaniei şi a închiriat instalaţii în Marea Britanie şi Franţa. Totodată există importante instalaţii de stocare în Austria care vor servi la redesenarea hărţii energetice a Europei, care vor alimentarea Slovenia, Slovacia, Croaţia, Ungaria, Italia şi Germania. La acestea trebuie adăugat centrul de stocaj Katrina, pe care Gazprom-ul l-a construit în cooperare cu Germania, pentru a putea exporta gaz spre marile centre de consum din Europa occidentală. De asemenea a construit o instalaţie de stocaj cu Serbia pentru a furniza gaz Bosniei-Herţegovinei şi Serbiei.
Au fost făcute studii de fezabilitate asupra modurilor de stocare similare în Republica Cehă, România, Belgia, Marea Britanie, Slovacia, Turcia, Grecia şi chiar şi în Franţa.
Moscova furnizează 41% din necesarul de aprovizionare cu gaz al Europei, fapt care explică dorinţa europenilor de a nu depinde, în atît de mare măsură, de vecinul lor de la est şi de a asigura necesarul din alte surse.
În anul 2007, între Gazprom şi grupul energetic italian ENI a fost semnată o scrisoare de intenţie de construire a gazoductului South Stream, proiect paneuropean care va lega Rusia de Europa Occidentală.
Traseul pleacă de pe litoralul rusesc al Mării Negre, din Anapa, unde, în decembrie 2012, a fost lansat oficial şantierul gazoductului submarin. O parte a pipeline-ului trece apoi pe sub Marea Neagră, în apele teritoriale turceşti şi ajunge pe litoralul bulgar la Varna. Tronsoanele rus şi bulgar vor fi de cîte 230 de kilometri fiecare, iar tronsonul care traversează zona exclusivă turcă de 470 kilometri. Adîncimea maximă a părţii submarine este de 2.000 metri.
Traseul continuă în Serbia (Rusia va finanţa construirea lui cu 1,7 miliarde de euro, recuperîndu-şi apoi banii din tariful pentru tranzit) traversează apoi Ungaria, Slovenia şi Italia, avînd ca terminal oraşul Tarvisio.
Din 2015, ENI va da în folosinţă şi o ramificaţie a South Stream-ului care străbate zona Balcanilor de vest, alimentînd Italia pe sub Marea Adriatică.
Ramificaţii de la conducta principală sînt planificate să fie construite în Grecia, Croaţia, Republica Srpska pînă în Bosnia-Herţegonina.
Gazoductul, care cuprinde patru conducte de cîte 15,75 miliarde de metri cubi fiecare, trebuie să intre în funcţie în primul semestru al lui 2016, pentru a atinge capacitatea maximă în 2018.
Lungimea sa totală va fi de peste 2.300 kilometri, iar capacitatea de 63 miliarde metri cubi de gaz pe an.
Costul total al proiectului este evaluat la 16 miliarde $, din care 10 miliarde pentru tronsonul submarin.
Din întregul proiect, Gazprom deţine 50%, ENI 20%, Wintershall şi EDF deţin fiecare cîte 15%.
Proiectul gazoductului Nabucco făcea parte din coridorul sudic de transport al gazelor din zona caspică spre Uniunea Europeană şi avea ca scop reducerea dependenţei de gazele ruseşti. Conducta ar fi trebuit să furnizeze 31 de miliarde de metri cubi de gaz pe an.
Traseul pleca din Asia centrală şi din împrejurimile Mării Negre, trecea prin Turcia unde se află infrastructurile de stocaj, apoi parcurgea Bulgaria, traversa România, Ungaria, ajungea în Austria şi de acolo se îndrepta spre Republica Cehă, Croaţia, Slovenia şi Italia. Iniţial trebuia să treacă în Grecia, dar ideea a fost abandonată la presiunea Turciei.
Proiectul Nabucco a eşuat, fiind selectată o altă rută de transport către Europa prin intermediul gazoductului Trans-Adriatic Pipeline (TAP) care va trece prin Grecia, Albania şi Marea Adriatică.
Lungimea noii conducte este mai mică cu 400 de kilometri decît Nabucco. Capacitatea TAP va fi de circa 20 miliarde metri cubi pe an.
România a pierdut oprtunitatea perceperii unor taxe de tranzit şi de a crea locuri de muncă. Conducta trebuia să străbată 475 de kilometri prin judeţele Dolj, Mehedinţi, Caraş-Severin, Timiş şi Arad.
Bucureşti-ul rămîne doar cu proiectul AGRI de transport al gazelor lichifiate azere către Constanţa şi apoi sub formă regazeificată către consumatorii interni şi către vest.
Astfel, bătălia gazului a fost cîştigată de proiectele ruseşti care reprezintă în continuare cea mai importantă variantă de alimentare cu combustibil a Europei.
Notă
Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu.
Surse: http://www.mondialisation.ca/le-bassin-du-levant-et-isra-l-une-nouvelle-donne-g-opolitique/31655
http://fr.rian.ru/infographie/20120904/195950874.html
http://fr.rian.ru/business/20120418/194360883.html
http://www.naturalgaseurope.com/south-stream-to-begin-anapa
http://www.cotidianul.ro/proiectul-nabucco-declarat-oficial-mort-216703/
http://romanian.ruvr.ru/2013_06_28/Shah-Deniz-a-renuntat-oficial-la-Nabucco/
http://en.wikipedia.org/wiki/Blue_Stream
Copyright © 2013 Revelații ale cerului
Revelaţii ale cerului 